ÎNREGISTRAREA VIDEO
Partea I
Partea a II-a
TRANSCRIPT
Andrei Săvescu: Bună ziua, stimați colegi! Bună ziua, stimați oameni care sunteți în fața calculatoarelor! Vă mulțumim că sunteți astăzi alături de noi la prima conferință organizată de Societatea de Științe Juridice, după modelul Red Business, adică o afacere „hot”, importantă, urgentă, fierbinte; un tip nou de conferință, care își propune să prezinte publicului alcătuit din profesioniști și din oameni mai puțin avizați în domeniul juridic, publicul larg, noutăți legislative foarte importante. Sunt bucuros să pornim acest ciclu de conferințe cu domeniul dreptului penal, sunt bucuros în ceea ce privește importanța materiei fiindcă dreptul penal și procedura penală sunt materii foarte-foarte importante și, în orice caz, importanța poate fi discutabilă, dar este indiscutabil caracterul lor foarte fierbinte pentru cei implicați. Vreau să mulțumesc invitaților noștri de astăzi: domnului profesor Sergiu Bogdan, care ne-a făcut onoarea să fie alături de noi venind de la Cluj, vă mulțumim, domnului profesor Mihai Hotca – binecunoscut dumneavoastră din cadrul conferințelor specializate organizate până acum, domnului avocat Mihai Mareș – un procedurist foarte cunoscut, avocat provenit din mediul de business, deci cu experiență în ambele domenii, și, ultimul, în ordine alfabetică, dar nu cel din urmă, domnului avocat Augustin Zăbrăuțanu – un pledant foarte prestigios, cu rezultate excepționale. De asemenea, mă bucur să-i salut prezența și să-i mulțumesc încă o dată că a acceptat să fie alături de noi, în calitate de moderator, doamnei procuror Alexandra Șinc, de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, formator INM care, întotdeauna, prin opiniile sale clare, limpezi și frumos exprimate, a adus un plus de precizie în abordarea problemelor de drept penal și procedură penală care s-au realizat în cadrul conferințelor și dezbaterilor organizate de Societatea de Științe Juridice. Nu în ultimul rând, vă mulțumesc dumneavoastră, celor care sunteți alături de noi în sală, precum și dumneavoastră din fața calculatoarelor pentru că fără dumneavoastră JURIDICE.ro n-ar fi așa cum este. Mă grăbesc să intrăm în subiect predându-i conducerea conferinței moderatorului, doamna procuror Alexandra Șinc.
Alexandra Șinc: Bună ziua tuturor celor care ne urmăriți din sală, bună ziua și celor care ne urmăriți online, bun venit invitaților noștri! Mulțumesc domnului Andrei Săvescu pentru încrederea de a lăsa să se descurce cu o conferință de o asemenea amploare un moderator începător! Dacă a fost vorba de inspirație sau de inconștiență o veți putea decide doar dumneavoastră, la sfârșitul acestei zile. Până atunci, întrucât Andrei a făcut oficiul de a prezenta prezenta personajele, eu voi vorbi un pic mai mult în introducere despre marele protagonist pentru că marele protagonist nu e unul dintre noi, cei de aici din sală, ci Ordonanța de Urgență nr. 18/2016, prin care s-au adus primele modificări importante, semnificative, de la intrarea în vigoare a Noilor Coduri, în materie de procedură penală și drept penal, deci de la 1 februarie 2014 încoace. Moderatorul dumneavoastră de astăzi se află în postura celui care cu un ochi râde și cu altul plânge pentru apariția acestei Ordonanțe pentru că, pe de o parte, s-au corectat – și ne întrebăm de ce abia acum – unele dintre chestiunile care erau, evident, în neregulă, necorelări, neconcordanțe între texte încă dinainte de intrarea în vigoare a Noilor Coduri, se poate naște întrebarea „De ce nu toate?” pentru că mai sunt, desigur, destule de remediat. Pentru că s-au reglementat, cel puțin în parte, decizii ale Curții Constituționale, unele dintre deciziile Înaltei Curți în dezlegarea unor probleme controversate de drept, și iarăși ne putem pune întrebările „De ce nu integral? De ce nu toate? De ce nu întotdeauna în sensul în care Înalte Curte a unificat practica, ci, uneori, în contra acestui demers de unificare al Instanței Supreme?”. În fine, este un act normativ care poate naște pentru fiecare dintre noi și între noi nenumărate controverse, dar rolul meu, astăzi, nu este acela de a vă povesti impresiile mele despre acest act normativ, ci de a-i lăsa pe invitații de astăzi să vorbească despre ce aduce bun și ce aduce mai puțin bun această Ordonanță de Urgență. Și, pentru că dintre temele propuse de speakerii de astăzi sunt și unele care au un caracter mai general, pentru a intra puțin în atmosfera acestei dezbateri, poate ar fi bine să începem prin a încerca un răspuns la chestiunile mai generale, și anume de ce a fost și în ce măsură a fost necesară Ordonanță de Urgență nr. 18/2016, în ce măsură ea implementează directive, așa cum se arată în expunerea de motive a Ordonanței, cât de necesară, cât de urgentă era această implementare, în ce măsură face oficiul de a pune în acord cu deciziile Curții Constituționale textele din cele două Coduri și în ce măsură mai lasă loc aplicării directe a acestor decizii, în ce măsură corelează texte până acum contradictorii și în ce măsură lasă ori naște alte controverse. Despre toate acestea vă vor vorbi invitații noștri de astăzi. Începem, deci, cu o primă întrebare propusă de domnul profesor Sergiu Bogdan: era necesară o Ordonanță de Urgență pentru a implementa deciziile Curții Constituționale? Poate va fi chiar domnul profesor acela care va începe prin a ne spune ce a avut în vedere propunând o astfel de întrebare pentru dezbaterea de astăzi.
Sergiu Bogdan: Bună ziua, stimați invitați și participanți la această conferință! Am să încerc, dar nu știu să răspund la ceastă chestiune, poate ar trebui să răspundă la această întrebare cine a avut inițiativa unei astfel de modificări. Noi putem să presupunem, să facem o analiză dacă, fiind în locul lor, am fi făcut exact același lucru. Cred că e o variantă mai neutrală astfel încât să nu afirmăm tranșant. Ordonanța de Urgență trebuie să fie instrument juridic de excepție, pentru situații de excepție, și doar atunci să-l aplicăm, așa cum spune Constituția, dar o spune de mult, din 1989 tot spune acest lucru și încă nu am învățat un lucru ce părea evident. Sau să găsim argumente în sensul unei astfel de proceduri. Argumentele foarte pragmatice sunt următoarele: știți, Ordonanța de Urgență produce efecte imediate, evităm dezbaterea parlamentară și cine știe ce o să facă parlamentarii cu texte propuse astfel încât să nu-și mai atingă finalitatea avută în vedere de către inițiator și ar exista un risc de perturbare a activității judiciare, ca și argument general. În justificarea acestei Ordonanțe de Urgență, pentru c legea prevede o astfel de procedură, ni se indică circumstanțele și motivele pentru care era nevoie de Ordonanța de Urgență. Sunt enumerate, în esență, deciziile Curții Constituționale și câteva directive – decizii cadru care ar trebui să fie implementate sau nu într-o astfel de chestiune. Cu titlu de anecdotă, prima dintre ele, Directiva 2011/93/UE a fost sau părea că a fost implementată odată, se pare doar că nu am implementat-o bine, și acum noi, de fapt, dăm Ordonanță de Urgență ca să mai reimplementăm ceva ce n-am implementat bine. Întrebarea este: procedura inițială a Noului Cod penal și a Noului Cod de procedură penală care a fost? Asumarea răspunderii, vă reamintesc. Din nou, dezbatere juridică pe acest subiect, a trecut, acesta este Codul, trebuie să intre repede în vigoare. Se pare că am greșit atunci. A fost și Legea de punere în aplicare în aceiași parametri. Acum facem exact același lucru, tot pe repede-înainte să facem analize, astfel încât să discutăm. Să știți că acest subiect al Directivei este unul foarte sensibil și vă mărturisesc că am analizat această Directivă nu din perspectiva sistemului național, am făcut parte dintr-un grup de experți care puneau în discuție niște principii de penal european, vorbesc de legiuitorul european, că e vorba de Directivă. La exemplul negativ era această Directivă dintr-o singură perspectivă, aceea a relației dintre valoarea socială protejată, respectiv copiii minori într-o astfel de situație, și modul de formulare, de ce? Pentru că pornografia infantilă, pe Noul Cod, semnifică și situația în care un major pretinde că ar fi minor și are relații sexuale – într-o astfel de situație întrebarea este cum este lezat minorul sau care minor este lezat. Și când este vorba de reprezentări tip desene animate în care se realizează activități de natură sexuală chiar de către un adult, dar se sugerează ideea că sunt implicați minori, apropos de exemplul cu Scufița roșie, cine putea să fie, că presupun că Scufița roșie nu avea peste 18 ani, într-o astfel de situație am discuta despre o răspundere penală tocmai pentru că este vorba despre pornografie infantilă. Exemplul era acesta: nu există corelație între valoarea socială protejată avută în vedere, corectă, rațională, și textele așa cum au fost adoptate în Directivă. Se pare că noi repede le-am preluat așa cum erau în Directivă, fără să facem o analiză factuală. Cel de-al doilea argument sunt deciziile Curții Constituționale. Foarte interesant cum această Ordonanță a apărut în 18 mai, că deciziile invocate sunt din 2014, 2015, adică au un an, un an și ceva, iar Ordonanța aceasta a rezolvat o problemă pe care Parlamentul sau legiuitorul trebuia să o rezolve de mult. Întrebarea este așa: Ordonanță de urgență ca să rezolvăm o problemă care, deja, trebuie rezolvată de foarte mult timp, și urgența constă în faptul că nu ți-ai făcut treaba? Până la urmă, asta e justificarea urgenței. Și Directive care necesitau o analiză foarte sofisticată că, de fapt, asta e problema, reproșul inițial al Codului de procedură penală, inițial, și a celui penal, parțial, a fost că a fost adoptat fără dezbatere, fără argumente, și s-au strecurat foarte multe erori, unele neintenționat, adică nu s-a urmărit să se încalce drepturile cuiva, dar pur și simplu atunci când nu faci dezbatere, când nu asculți pe toată lumea implicată în așa ceva este un risc mare de a greși. Soluția pe care am găsit-o: Ordonanță de urgență, repede-repede, cu aceeași dezbatere, iar astăzi discutăm iarăși despre texte care, probabil, așa cum am spus atunci, o să ajungă din nou să devină neconstituționale. Acum, un element suplimentar, e vorba de procedura în sine, dar dacă asumarea răspunderii nu este o procedură neconstituțională, în schimb, Ordonanța de urgență generează un astfel de risc, atenție, sunt dispoziții care ar putea justifica urgența, câteva ar putea justifica urgența, dar de la câteva dispoziții nu poți să modifici tot Codul de procedură penală atunci când ai o problemă cum a fost cea a interceptărilor, care, într-adevăr, era o chestiune de urgență, sau discuția cu acordul de recunoaștere sau renunțare la urmărire penală, erau niște chestiuni care ar putea afecta sistemul. Dar de la două-trei chestiuni punctuale nu poți să extinzi și să modifici Codul penal și Codul de procedură penală într-o manieră foarte largă, apropos, se restrâng drepturi. Probabil colegii mei o să discute despre fiecare element în parte.
Aș vrea să mai adaug că tot cu titlul de Ordonanță de urgență s-a modificat și Codul penal. Aici lucrurile sunt mai interesante, nu s-a transpus doar directiva, nu știu vreo directivă europeană care să ne oblige să avem consecințe deosebit de grave, eu nu știu. Iar în materie de furt, nu știu dacă există vreo directivă/act normativ care să spună cum sancționăm furtul. A crește pedepsele pentru furt după ce tocmai le-am scăzut spunând că sunt neraționale, acum să revenim la ceea ce am modificat atunci, fără niciun argument juridic – argument de studii.. În lumea civilizată se face așa: se face un studiu vis-a-vis de eficiența unui act normativ, se aduc argumentele și se spune „Da, a crescut infracționalitatea în materie de furt, nu mai putem face față cu sistemele obișnuite și singura soluție care a mai rămas este să creștem pedepsele”, credeți că se întâmplă așa? Eu am sentimentul că nu. Creșterea pedepsei este mecanismul populist prin care pot fi rezolvate, aparent, toate problemele. Dacă cineva este nemulțumit i se spune „o să creștem pedepsele”. Probabil că această decizie de a crește pedepsele într-o manieră insidioasă, cu consecințele deosebit de grave, evident că este o decizie care n-are nicio legătură cu urgența, adică nu am auzit ca cineva să fie deranjat că avem nu știu câte furturi, de peste 2 mil. euro furturi, și e nevoie de sancțiune drastică pentru așa ceva, în condițiile în care pedepsele pe care le avem noi să știți că sunt mici, la nivel european, sunt înspre mediu-sus, așa cum sunt ele acum. Noi le aveam exagerat și aberante, în România era furtul de la 10 la 20 de ani, era aberat. Acum avem unul de la 3 la 10, creștem cu jumătate, deja ne apropiem încet-încet de o pedeapsă pentru viol sau lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte, deci fapte care nu sunt foarte grave, în opinia legiuitorului, raportat la modul acesta de decizie. Deci nu există studii în sensul acesta și, dacă ar fi fost studii – afară sunt studii – spun că nu aceasta este soluția, deci dacă vrei să rezolvi teama de o pedeapsă iminentă, adică dacă să stea 5 luni în penitenciar pentru o faptă de furt este mult mai descurajantă decât o sancțiune teoretică de 100 de ani, dacă o sa-l prinzi, or acest tip de raționament, în opinia mea, vorbesc ca și profesor, este populismul clasic, în materie de drept penal, creștem pedepsele ca să rezolvăm nimic. Încă o chestiune foarte simplă ar fi foarte interesant de discutat care este nivelul de infracționalitate în România. Peste tot în spațiul public este următoarea frază: „Nivelul de infracționalitate din România este foarte ridicat, a crescut inimaginabil în ultimii ani și trebuie să facem ceva”. Dacă vă uitați pe datele Institutului Național de Statistică, o să constatați cu surprindere că suntem, statistic, sub nivel european și, oricum, în trend descendent sau de stagnare, adică nu s-a întâmplat niciun fenomen extraordinar, din punct de vedere statistic. Acolo, datele alea nu mint. Deci, pur și simplu, e o analiză, câte dosare avem noi pe o anumită infracțiune. Cu titlu de exemplu, în România, într-un an sunt înregistrate maxim 500.000 de infracțiuni, iar în Germani 6 milioane. Ar trebui ca săracii germani, raportat la ce infracționalitate au ei, furtul să depășească 100 de ani. În ciuda acestui fapt, tipul de sancțiune nu este acesta și e o analiză factuală. E adevărat că cifra de 500.000 s-ar putea să nu fie chiar adevărată pentru România, dar oricum nu este ieșită din cadrul clasic. Aceasta e o analiză de ce cred eu că atunci când faci decizii de politică penală trebuie să le faci pe bază de studii, după aceea metoda practică de a concretiza o astfel de idee trebuie făcută într-o manieră profesionistă și în dezbateri și întrebați toți cei implicați. Pentru că dacă tu începi să rezolvi probleme punctuale – e opinia mea – dintr-o singură perceptivă, riscul este ca neținând cont de poziția celorlalți implicați să creezi dezechilibre și, în final, textul acela să fie cu efecte discutabile, ca și mecanism. Mai este un exemplu foarte bun, apropos de Ordonanța de urgență privitoare la interceptări. Ea a fost adoptată prin lege sau ordonanță, după care a fost repede procedură, s-a putut și cu lege, nu? Iată că se poate, totuși, și cu lege, atunci când se dorește în mod particular. Întrebarea este de ce acest tip de modificări semnificative nu se putea face în aceeași manieră? Deci, ca și concluzie, cred că pentru câteva situații punctuale pentru care era nevoie de o ordonanță de urgență s-a modificat, practic, Codul penal, introducându-se tot felul de lucruri care, unele, sunt discutabile sau nu și din perspectiva analizei științifice, gen consecințe deosebit de grave sau modul de transpunere a directivei sau alte astfel de mecanisme, dar pe aspecte de procedură e cu atât mai complicat pentru că e foarte greu în România să spui care este modelul de Cod penal sau Cod de procedură pe care îl avem noi, care sunt ideile care stau în spatele lui, și atunci este simplu: orice modificare trebuie să se subsumeze acelor idei. Cum nu ai un schelet clar – idei, practic, poți să modifici în orice direcție, în orice sens și nu te gândești la consecințe. Până nu o să facem acest lucru, să fie clar cuantificat ce dorim să facem sau să obținem printr-un anumit mecanism, nu o să obținem un rezultat clar prin aceste modificări punctuale care, de fapt, modifică aici și, după aia, strică în altă parte. Cu titlu de exemplu, camera preliminară. De la apariția ei am spus că nu e o chestiune corectă dintr-un motiv foarte simplu: unde apare este un filtru în favoarea celui acuzat. Pentru trimiteri nejustificate, din punct de vedere legal sau de temeinicie, apropos de fapte prescrise, să nu mai pornești un proces penal dacă fapta e precisă, că nu are sens. Această cameră „filtru”, cum a fost ea imaginată, de fapt, este o cameră care acoperă, prin imposibilitățile de a discuta sau de a proba nelegalitățile a ceea ce se întâmplă în fază de urmărire penală. Situația e paradoxală inversă, adică s-a susținut un lucru și s-a obținut un alt lucru, iar modificările de acum sugerează exact același aspect. Asta de unde pleacă? De la ideea pentru ce ne-a trebuit cameră preliminară și care a fost scopul. Dacă scopul declarat a fost acela și el nu coincide cu scopul real, atunci poate să fie o explicație, dar dacă scopul real a fost de a filtra trimiterile nejustificate în judecată, atunci acesta nu poate să fie atins. Al doilea argument a fost celeritatea, că ar dura mai puțin procesul. Din experiență factuală, ca și avocat, vă spun că procesele complexe tot așa durează, nu s-a schimbat nimic, ba în plus mai avem discuții cu competențe, cereri și așa mai departe, pierdem vremea mult mai mult discutând despre tot felul de proceduri constituționale sau nu, cu respectarea drepturilor părților implicate și alte elemente de această natură. Nu uitați de unde am plecat, ca să scurtăm durata procesului, adică a crescut durata procesului, iar acum camera, deși a fost declarată neconstituțională, la nivel principial, de către Curtea Constituțională, este reintrodusă – bănuind – cu același scop. Dacă am fi copiat dintr-o țară care are așa ceva, vă spun eu că nu suna în niciun fel în această manieră, deci camera „filtru” nu era un mecanism de a acoperi ceea ce s-a întâmplat ilegat sau nelegal în faza de urmărire penală. A fost o discuție generală, colegii mei vor face o analiză punctuală, iar eu, dacă o să am puncte de vedere o să intervin. Mulțumesc!
Augustin Zăbrăuțanu: Dacă îmi permiteți, am găsit un exemplu concret a ce poate ieși din sistemul acesta de abordare de urgență, ca să nu spun grabă. La infracțiunile care au produs consecințe deosebit de grave, la art. 256 ind. 1 am văzut cu surprindere că a fost inclusă în acest articol referirea agravantă la art. 239, o infracțiune nou introdusă în legislația noastră – abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor. Cu și mai mare surprindere am văzut, nu neapărat că mi-aș fi dorit eu o incriminare, o agravare, că a fost omis – spun eu – art. 241, bancruta frauduloasă. Dacă ne uităm cu atenție, cea mai gravă infracțiune din această zonă, din punctul meu de vedere, este bancruta frauduloasă. Acolo ea nu poate fi făcută, și o spun și cu experiența practicianului în insolvență, nu numai în cauzele penale cu care lucrez, este zona în care subiecții activi acționează cu intenție, cu planificare, sunt de cel mai înalt pericol social, ca să spun așa. Totuși, te apuci și legiferezi consecințe deosebit de grave la abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor ducând maximul pedepsei la 4 ani și jumătate și lași în partea cealaltă o limită de 5 ani în care, din punctul meu de vedere, pentru aceleași consecințe, nu poți să faci niciun fel de comparație. Acesta este un exemplu clar, precis, de lucruri făcute ca să fie făcute. Aș mai puncta ceva, apropos de expunerea de motive. Dacă vă veți uita acolo, toate directivele și deciziile cadru, cât și deciziile Curții Constituționale, mai puțin cea privind neconstituționalitatea renunțării la urmărirea penală, sunt expediate în 3 rânduri. În realitate – oricum, cele 45 de zile trecuseră pentru marea majoritate a deciziilor de neconstituționalitate – din expunerea de motive rezultă că această ordonanță este dată, în principal, pentru că era iminentă împlinirea termenului de 45 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial, cu referire la renunțarea la urmărirea penală, și, într-adevăr, cu toții suntem de acord că aici, cel puțin raportat la statistica de aproximativ 130.000 de dosare închise anul trecut cu această procedură, era o problemă. Mai departe, evident, mai apare o referire foarte interesantă, Guvernul era în pericol să nu-și mai îndeplinească obiectivele asumate deoarece exista un risc semnificativ de a plăti sancțiuni pecuniare datorită procedurilor de infringement, motiv pentru care a trebuit această Ordonanță dată, nu mai putea să aștepte o săptămână sau o lună, cum – domnul profesor bine a indicat – s-a putut în altă situație sau, cel puțin, să se fi reglementat ceea ce era realmente urgent. Acum nu vreau să insist asupra unor aspecte de generalitate foarte bine expuse de domnul profesor, lucruri care nu au fost clarificate în ani, nu vreau să zic zeci de ani, la nivel de UE, iar sentimentul că treaba asta a fost rezolvată rapid în birou și cu corolarul să nu se mai încurce lucrurile prin Parlament, cum se să încurce prin Parlament? Că o să ajungă această Ordonanță mai devreme sau mai târziu la o lege de aprobare a acesteia, și atunci ne vom întoarce acolo unde am fost sau și mai rău. Vom mai avea încă o reglementare de analizat în cadrul proceselor penale de lege mai favorabilă. Sunt doar întrebări, de fapt, noi aici nu putem da niciun răspuns. Putem doar să punem întrebări, altceva nimic mai mult. Mulțumesc!
Mihai Mareș: Foarte scurt cu privire la oportunitatea acestei Ordonanțe, consider că s-a plecat de la necesitatea implementării unei soluții cu privire la această Decizie 23/2016 vis-a-vis de renunțarea la urmărire penală – aceasta, într-adevăr, era o urgență – și s-a profitat de această situație pentru a legifera, în materia dreptului penal, absolut fără niciun fel de justificare, implementarea acelor directive și a noii instituții care au fost modificate și a acestor fapte care au produs consecințe deosebit de grave cu privire la multe infracțiuni care până acum erau reglementate într-o manieră mult mai rațională. Este absolut inexplicabilă această Ordonanță de urgență și prin prisma Legii nr. 75 care fost publicată în 29 aprilie 2016, prin care se aprobau niște modificări la Codul de procedură penală. Prin urmare, această Lege nr. 75 a fost publicată în Monitorul Oficial doar cu câteva săptămâni în urmă, iar această Lege putea să aibă în vedere, prin procedură parlamentară, să adopte orice alte modificări la Codul de procedură penală ce ar fi fost necesare și avute în vedere la data respectivă, deci vorbim doar de o diferență de două-trei săptămâni. Nemaivorbind de faptul că sunt niște inadvertențe uluitoare. Această Lege nr. 75, care a modificat și a aprobat Codul de procedură penală, readuce în discuție bunăoară la admisibilitatea cererii de recurs în casație situația în care, la această etapă a admisibilității, în principiu, se face fără citarea părților și fără participarea procurorilor, chestiune care tocmai ce a fost declarată neconstituțională pentru procedura de contestație în anulare și se reintroduce această formulare la admisibilitate, în principiu, a recursului în casație, prin lege, cu doar două săptămâni înainte de aprobarea acestei Ordonanțe. Sunt lucruri absolut inexplicabile și absolut contradictorii. Este evident că ceea ce s-a dorit prin implementarea în legislația deciziilor Curții Constituționale nu s-a obținut în niciun fel. Cam acestea sunt considerațiile mele la acest moment.
Mihai Hotca: În primul rând, mulțumesc pentru invitație, îi salut pe cei din sală, pe colegii mei, de aici, și pe cei care ne privesc online! Cred că atunci când discutăm despre modificarea legislației penale, indiferent că este vorba de legislație penală substanțială sau procesuală, trebuie să avem în vedere câteva principii sau reguli care s-au sedimentat în mulți ani, în domeniul legislativ. Una dintre ele este următoarea: niciodată, dar niciodată, cel puțin când este vorba de incriminări sau de modificări ale normelor de incriminare, nu intră în vigoare actul normativ care le prevede de îndată, cum se întâmplă în cazul ordonanțelor de urgență. În teoria dreptului penal se vorbește despre vacatio legis, adică legea penală trebuie să stea o perioadă de timp, să fie publicată, să fie cunoscută de destinatari pentru ca aceștia să o poată respecta, nu se aplică de îndată. Apoi, rămâne în discuție o altă problemă, actul normativ despre care discutăm, sigur, poate nu întâmplător aflându-ne în apropierea datei de 1 iunie, mă refer la momentul intrării în vigoare, astăzi fiind chiar 1 iunie – Ziua copilului și îi salut pe această cale pe toți copii, le doresc La mulți ani, doresc și acestui copil, dar dacă stăm și analizăm în mod serios conținutul lui cred că nu se justifica decât în parte, așa cum spunea domnul profesor Sergiu Bogdan mai devreme. Într-adevăr, erau probleme de urgență în ceea ce privește renunțarea la urmărirea penală, în ceea ce privește acordul de recunoaștere. Mai erau și altele, de pildă, referitoare la camera preliminară sau la recursului în casație sau, de pildă, în ceea ce privește prevederile art. 336 din Codul penal, referitoare la incriminarea conducerii pe drumurile publice a unui autovehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe sau conflictul de interese. Iată că inițiatorul și promotorul acestui act normativ, mă refer la Guvernul României și, implicit, la Ministerul Justiției, nu a ținut seama de toată paleta de probleme care necesitau urgență în reglementare, dar, pornind chiar de la expunerea de motive, care a însoțit Ordonanța de urgență, putem constata că s-a dorit și punerea în acord a dispozițiilor declarate neconstituționale de către instanța de contencios constituțional cu prevederile Constituției. Însă, dacă lecturăm prevederile art. 147 alin. (1) din Legea fundamentală, ce constatăm? Că, de fapt, în cazul în care există dispoziții declarate neconstituționale în legi, în ordonanțe de urgență sau regulamente ale Parlamentului, acestea sunt puse în acord, într-un termen de 45 de zile, de către Parlament sau Guvern, după caz. Or, atât Codul penal, cât și Codul de procedură penală nu a fost adoptat de Guvern, au fost adoptate prin legi. Practic, cel care trebuia să le pună în acord nu era altul decât Parlamentul, iar nu Guvernul României.
O altă chestiune legată tot de acest aspect, care mi se pare foarte importantă, este următoarea: în Parlamentul României există mai multe proiecte de modificare atât a Codului penal, cât și a Codului de procedură penală, care sunt în etape avansate în procesul de adoptare și, dacă inițiatorul acestei Ordonanțe de urgență ar fi avut interes, așa cum s-a dat un exemplu mai devreme, în ceea ce privește Ordonanța privind interceptările, cred că și Parlamentul României ar fi înțeles că există urgență, sigur, strict discutând despre acele dispoziții care, într-adevăr, trebuiau puse în acord cu Constituția. Referitor la dispozițiile acestei Ordonanțe de urgență, pentru faptul că nu au fost în discuție, în dezbatere publică, și, pentru că nu au fost consultați toți factorii implicați în cunoașterea și aplicarea acestor dispoziții legale, cred că vor apărea noi probleme în practică. Deja colegii mei au sesizat unele dintre ele și sunt și altele pe care le-am observat și eu. Atât deocamdată, vă mulțumesc!
Alexandra Șinc: Față de modalitatea foarte directă și foarte plină de pasiune cu care s-a intrat în dezbaterea acestui subiect, mă vad obligată să fac câteva precizări pentru cei mai puțin familiarizați cu obiectul Ordonanței de urgență. Directiva referitoare la pornografia infantilă și abuzul sexual asupra copiilor, la care s-a referit domnul profesor Sergiu Bogdan încă de la început, este Directiva 93/2011 în implementarea căreia au fost modificate opt texte din Codul penal, în sensul că s-au introdus definiții ale pornografiei infantile, ale spectacolului pornografic, agravante constând în comiterea unor infracțiuni asupra minorilor ori în săvârșirea acestor infracțiuni de către persoane din familia minorului, s-au luat măsuri de protecție în ceea ce privește termenul de prescripție pentru fapte comise în sarcina minorului în sensul că, în anumite cazuri, acesta curge de la majoratul copilului-victimă, s-au luat măsuri constând în modificarea art. 308 Cod procedură penală tot legat de copilul-victimă. Alături de această directivă s-a mai implementat cu acest prilej și a ocazionat modificarea unui număr mai mare de texte în procedura penală, de această dată, Directiva 29/2012 care se referă la protecția drepturilor victimelor criminalității și prin intermediul cărora s-au modificat o serie de prevederi legate de modalitatea de încunoștințare a victimei despre drepturile sale, modalitatea de audiere a acesteia, probabil că vorbitorii vor face în continuare referiri mai detaliate. De asemenea, au fost introduse modificări, deși mai mici ca întindere, pentru implementarea Directivei 13/2012 cu privire la dreptul la informare în cadrul procedurilor penale sunt două articole introduse, ca urmare a implementării acestei directive. Directiva privind protecția monedei euro și a altor monede, contra falsificării și înlocuirii, Directiva 62/2014. Iarăși, cu o mai mică întindere, Directiva 99/2008 legată de protecția mediului prin mijloace de drept penal. Cam acestea sunt actele normative europene implementate. În ceea ce privește referirea la modificarea prin introducerea ca incriminare separată, agravată a consecințelor deosebit de grave la infracțiuni contra patrimoniului, e vorba de modificarea adusă prin introducerea unui text, art. 256 ind. 1 în Codul penal, care are și o modificare corelativă de competență, în sensul că aceste fapte sunt date în competența, în primă instanță, a tribunalului, modificare făcută tot prin Ordonanța de urgență despre care discutăm. În ceea ce privește modificările vizând procedura camerei preliminare, acestea au fost aduse prin Legea nr. 75/2016 la care, de asemenea, s-a făcut referire. Și pentru că o dezbatere nu trebuie să fie unidirecțională, chiar dacă îmi rezerv rolul de moderator și chiar dacă profesia nu îmi permite să fac considerații de ordin politic, cine-i de vină, Guvernul că dă ordonanțe sau Parlamentul că nu promovează legi, țin, totuși, să vă aduc aminte că odată cu adoptarea OUG nr. 3/2014 s-a promovat și un proiect de lege de modificare a Codului penal și de procedură penală, proiect de lege al cărui traseu în Parlament îl puteți urmări și singuri pentru a vă convinge că nu totdeauna acuzația, în sensul că unele modificări legislative trenează foarte mult, dacă urmează procedura de drept comun este chiar nejustificată. În ce măsura greșește cine acționează prin ordonanță de urgență chiar prea târziu, în ce măsura greșește cine nu a acționat până acum, deci ce decizii ale Curții Constituționale se acumulau din ultimii 2 ani, iarăși e o întrebare la care n-am să dau eu, ca magistrat, răspunsul; vă las pe fiecare dintre dumneavoastră să judecați. Ne-am apropiat prin această introducere mai mult de tema modificărilor intervenite în materie penală cu care, de altfel, începe Ordonanța de Urgență nr. 18/2016. Dacă legat de aceste modificări din materie penală mai sunt aspecte de modificat, mai sunt intervenții, vă rog.
Sergiu Bogdan: O chestiune punctuală, apropos de Directiva privitoare la falsificarea monedei euro, se numește, de fapt, „procesul de lisabonizare a deciziilor cadru”, acesta este mecanismul. Știți care a fost problema, în România? Că nu avem sancționată tentativa la falsificare. A uitat să sancționeze tentativa la falsificarea monedei lor, inclusiv euro, și din acest motiv am transpus Directiva incriminând și tentativa, aceasta era transpunerea Directivei, în esență. În ceea ce privește povestea cu abuzurile sexuale, atenție, e un subiect extrem de sensibil. Tocmai că este foarte sensibil și e complicat să iei decizii de politică penală așa, deci acesta este reproșul meu, nu că au făcut lucrul acesta, era nevoie de așa ceva, deci, fără îndoială, subiectul e foarte sensibil, dar tocmai pentru că granițele sunt foarte fine și consecințele majore, e bine ca aceste lucruri să le faci analizând toate argumentele, aceasta era chestiunea. E adevărat, cine e de vină, ce e mai bine să faci.. Într-o țară în care fiecare face treaba altuia e un lucru firesc, adică Parlamentul face justiție că decide când să arestăm sau să începem urmărirea penală, după care Guvernul, dacă nu are treaba, Parlamentul legiferează și mai rămâne să facem în justiție altceva, nu să dăm hotărâri. Într-o astfel de țară ordonanța de urgență e soluția firească, de ce? Pentru că nefăcându-și treaba Parlamentul, atunci altcineva i-a preluat atribuțiile și spune că suntem un stat de drept. Într-un stat de drept sunt reguli și dacă vrem reguli, ele costă timp și sunt mai complicate. Dacă vrem eficiență, asta se rezolvă fără reguli, decidem noi cine-i la putere sau cine are puterea unei decizii la un moment dat. Acesta era, de fapt, reproșul, la nivel de principiu. Mai sunt și alte chestiuni de directive care au fost transpuse discutabil, sunt foarte tehnice și nu vreau să ducem discuția doar în discuția asta. Iar în ceea ce privește consecințele deosebit de grave, cu titlu de completare. Se știe că operează împăcarea părților, de regulă, pentru infracțiunea de furt, întrebarea simplă va fi: dar dacă furtul e cu consecințele deosebit de grave, ce facem? Că dacă este furt clasic ar trebui să opereze împăcarea, dacă nu e pe situațiile acelea de excepție, sau nu, pentru că art. 256 ind. 1 are autonomie conceptuală, e o altă faptă de furt și, dacă e altă faptă de furt, atunci ar trebui să scrie expres că și în cazul acesteia operează sau nu operează împăcarea ș.a.m.d. Deci un exemplu clasic, atunci când faci o modificare într-un loc, ea nu produce doar efecte unde crezi tu că le produce, s-ar putea să producă și pe alte instituții exact în aceeași manieră, apropos de sancțiunea tentativei și alte elemente, detalii. Deci decizia de a introduce sau nu este una de politică penală – poate fi justificată sau nu, în funcție de argumente -, dar dacă te-ai decis să faci așa, atunci găsești un mecanism juridic formal corect legislativ astfel încât să nu produci lucruri iraționale, iar în ce privește abuzul de încredere în frauda creditorilor, partea e foarte simpatică. M-am ocupat de acest subiect, în mod detaliat, și când am propus existența unui astfel de text, știți care a fost rațiunea incriminării cel puțin a alin. (2)? Erau oameni care mergeau la restaurant și nu aveau bani de mâncare, să plătească mâncarea, mâncau și nu plăteau, abuz de încredere în frauda creditorilor – art. 239 alin. (2). Mi-e greu că poți să mănânci de vreo 2 mil. de euro, fără să plătești. Cu titlu simpatic, ce înseamnă o astfel de faptă de abuz de încredere în frauda creditorilor – denumirea e foarte ciudată, nici măcar denumirea nu este consecventă pentru că spune un lucru și înseamnă altceva, apropos de cele două modalități. Da, argumentul colegului e adevărat, doar că discuția juridică este o fi vreo delimitare între cele două? Pentru că sunt autori care susțin că n-ar mai fi vreo delimitare și că se absorb una în cealaltă. Deci dacă am rezolvat-o la una, cae care o absoarbe – mare discuție – va absorbi și consecințele sau nu de la cea absorbită? Câteva mici discuții simpatice pe care le generează o simplă decizie de a inventa sau de a crez consecințe deosebit de grave pentru una sau mai multe infracțiuni din Codul penal.
Augustin Zăbrăuțanu: Lăsând la o parte discuția fină, conceptuală, apropos de aceste două infracțiuni, rezultatul este că, în cazul consecințelor deosebit de grave, în cazul unei petreceri de nuntă cu un județ, în care chiar ajungi la sumele respective, ca să ne încadrăm în situația expusă, întrebarea mea este: ajungi la limita maximă de pedeapsă, în condițiile acestea, foarte aproape de bancruta frauduloasă pe care, pe logica aceasta, nu găsești de cuviință să incriminezi această agravată? Eu nu zic că ar fi trebuit. Nu ar fi trebuit, din punctul meu de vedere, să mai apară în legislația noastră, cel puțin când discutăm despre patrimoniu. Să ne ierte Dumnezeu! Ne-am plâns de filosofia sovietică a unor Coduri pe care am încercat să le schimbăm, ținând cont că funcționăm într-o Uniune Europeană, o cu totul altă filosofie, dar sentimentul meu a fost că, pur și simplu, am întors paltonul pe dos cu această nouă incriminare a consecințelor deosebit de grave. Eu am ridicat aspectul celor două infracțiuni doar ca să arăt că s-a trecut pe repede înainte. Indiferent de logica acestei incriminări, a consecințelor deosebit de grave, nu aveai cum să introduci art. 239 în această poveste și să lași bancruta frauduloasă, măcar denumirea marginală a articolului tot arată că ești în cea mai gravă formă de astfel de fapte antisociale.
Mihai Hotca: Câteva precizări, tot referitoare la sintagma „consecințe deosebit de grave”, dar nu înainte de a spune că o vorbă, fără a nega,evident, bunele intenții ale celor care s-au străduit să reglementeze, prin Ordonanță de urgență, nu trebuie să uităm un lucru: se spune că și drumul spre Iad e pavat cu bune intenții. O spun în modul cel mai serios pentru că, așa cum au sesizat antevorbitorii mei, în ceea ce privește această sintagmă, apar o serie de probleme. Prima dintre ele: dacă este vorba de o variantă agravată a fiecăreia dintre infracțiunile avute în vedere, vreau să le nominalizez pentru a le cunoaște mai bine, este vorba de furtul simplu – art. 228, furtul calificat – art. 229, tâlhăria simplă – art. 233, tâlhăria calificată – art. 234, pirateria – art. 235, abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor – art. 239, sărim peste bancruta frauduloasă, ajungem la gestiunea frauduloasă – art. 242, înșelăciunea privind asigurările – art. 245, trecem peste o altă infracțiune importantă, deturnarea licitațiilor, unde, zic eu, s-ar fi impus, pe identitate de rațiune, reținerea acestor consecințe deosebit de grave pentru că atunci când discutăm de licitații, sigur, putem discuta și de sume foarte mari care depășesc 2 mil. lei. În fine, avem exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile și cele trei infracțiuni informatice din cadrul titlului „Infracțiuni contra patrimoniului”, respectiv frauda informatică, operațiuni financiare frauduloase și acceptarea operațiunilor financiare frauduloase. Acest text va ridica și probleme în procedura penală pentru că atunci când discutăm, de pildă, de arestarea preventivă, printre alte condiții, la anumite infracțiuni, avem și condiția privind pedeapsa prevăzută de lege. De asemenea, atunci când este în discuție renunțarea la urmărire penală, la fel, avem pedeapsă prevăzută de lege, la acordul de recunoaștere a vinovăției ș.a.m.d. Sunt o serie de dispoziții cuprinse în Codul de procedură penală, care folosesc sintagma „pedeapsă prevăzută de legea penală”, ce înseamnă? Sigur că avem o definiție dată în partea generală a Codului penal, unde ni se spune că se înțelege pedeapsa prevăzută pentru fapta consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei. Dar întrebarea firească este următoarea: atunci când analizăm in concreto, în cadrul unei instituții, înțelesul acestei sintagme, ce vom avea în vedere? Limitele de pedeapsă majorate cu jumătate sau cele pentru varianta-tip? Sigur, avem două decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în materia dezlegării unor probleme de drept, de către completul specializat în această materie, e vorba de Decizia nr. 6/2014, în materie de tentativă, și mai avem încă una, în materie de recidivă postexecutorie, unde se consideră că forma tentată și sporirea limitelor pentru recidiva postexecutorie, de fapt, determină limite care trebuie avute în vedere atunci când se vorbește despre aplicarea legii penale în timp. Era vorba despre aplicarea legii penale în cazul infracțiunilor definitiv judecate. Apoi, există alte decizii, inclusiv cu privire la prevederea art. 308 și 309 din Codul penal, 308 – cele privind atenuarea răspunderii, în cazul funcționarilor, alții decât cei publici, iar 309 – consecințe deosebit de grave, în materia infracțiunilor de serviciu și de corupție. Sunt anumite infracțiuni, cum este delapidarea sau abuzul în serviciu, care au și această variantă agravată. În acele decizii, nu strict cu privire la chestiunea despre care discutăm noi, ci incidental, dar raționamentul ar trebui să fie același, de pildă, s-a soluționat chestiunea dacă atunci când se calculează termenul de prescripție a răspunderii penale se are în vedere pedeapsa prevăzută de lege pentru forma tip a infracțiunii de delapidare sau prevederea art. 308, care determină o reducere cu o treime a limitelor. Înalta Curte a stabilit că se au în vedere limitele reduse cu o treime. Raționamentul fiind același, eu cred că ar trebui mutandis mutantis soluția să fie aceeași, dar sunt aproape convins că practica judiciară ne va oferi ambele variante de răspuns. Vor fi și organe judiciare sau instanțe de judecată care vor interpreta altfel pentru că, strict pe această chestiune, nu avem o interpretare obligatorie. Iată încă o problemă care poate genera în practică opinii diferite, soluții diferite, cu efecte directe, până la urmă, asupra celor care au calitatea de inculpați sau părți ori subiecți procesuali în cauzele penale.
Alexandra Șinc: Mulțumesc! Și eu am convingerea că, în ceea ce privește raționamentul care a stat la baza dezlegării chestiunii de drept de Înalta Curte, în ceea ce privește consecințele aplicării art. 308, în cazul infracțiunilor de corupție și de serviciu, este aplicabil și în situația infracțiunilor contra patrimoniului, sunt convinsă că indiferent care vor fi controversele în practică, până la urmă, cristalizarea unui punct de vedere unitar va fi în acest sens, însă asta nu înseamnă că nu rămâne loc pentru dezbatere. După cum poate să rămână loc pentru dezbatere, tot prin prisma acestei competențe diferite, în funcție de cuantumul prejudiciului, în ce măsură o astfel de împărțire a competențelor e de natură să ajute la rezolvarea cu celeritate a cauzelor penale, și nu e o ocazie de declinări succesive, ca să nu zic și reciproce, la o adică, justificată de singura chestiune a ajungerii la limita unde trecem de la un prejudiciu ce atrage competența judecătoriei, în fond, la prejudiciu ce atrage competența tribunalului, pentru că avem și această reglementare corelativă. Infracțiunile cu prejudiciu mare sunt în competența tribunalului. În aceste condiții, înțeleg că am cam trecut în revistă modificările legate de penal și putem face un pas către subiectele din procedură, care sunt ceva mai multe și destul de diverse? Înțeleg că da, astfel încât haideți să vedem, pentru că suntem în prezența unor invitați avocați, mai întâi, în materie de drepturi procesuale ale părților, ce aduce nou bun, ce aduce nou criticabil această Ordonanță, urmând în acest fel și logica textelor modificate în cuprinsul Codului de procedură penală.
Mihai Mareș: Aș face câteva scurte precizări, cu privire la persoana vătămată, bunăoară. Se are în vedere o lărgire a sferei drepturilor acestei persoane. Prima chestiune ar fi cea cu privire la reunirea cauzelor, la art. 45 din Codul de procedură penală, care se poate dispune inclusiv la cererea părții persoanei vătămate de această dată, cum de altfel și strămutarea se poate cere de către persoana vătămată. De asemenea, art. 111, la modul de audiere a persoanei vătămate, are noi alineate, noi prevederi, în ceea ce privește modul în care se dispune și se efectuează audierea persoanei vătămate și se stabilește că, în condițiile legii, când există niște nevoi specifice de protecție, organul poate dispune câteva măsuri, în măsura în care acestea nu aduc atingere bunei desfășurări a procedurii, procesului și drepturilor și intereselor părților, precum audierea persoanelor vătămate în incinte concepute sau adaptate în acest scop, audierea prin intermediul sau în prezența unui psiholog sau a altui specialist în consilierea victimelor; audierea acestora, cât și eventuala lor reaudiere se realizează de aceeași persoană, dacă acest lucru este posibil și dacă organul judiciar apreciază că nu se aduce atingere bunei desfășurări a procesului. Aș menționa faptul că noul alineat 9, de la art. 111, prevede că audierea persoanei vătămate se desfășoară de îndată, iar dacă acest lucru nu este posibil, se va realiza ulterior depunerii plângerii, fără întârzierile nejustificate, iar interesant e că declarația dată de persoana vătămată, în aceste condiții, constituie mijloc de probă chiar dacă a fost administrată înainte de începerea urmăririi penale, care este o chestiune destul de controversată. Se audiază, practic, persoana vătămată fără să se dea eficiență principiului contradictorialității și a confruntării, practic, cu declarația pe care o dă această persoană, neputând să o reaudiezi, dacă nu se mai consideră necesar ulterior. De asemenea, aș mai aduce în atenția dumneavoastră modificarea de la art. 113, care are în vedere protecția persoanei vătămate și unde, de asemenea, se precizează o chestiune de noutate: la audiere, persoana vătămată poate fi însoțită, la cererea sa, de către reprezentantul său legal și de către o altă persoană desemnată de către persoana vătămată, dacă organul judiciar nu decide motivat în sens contrar. Este o modalitate prin care, practic, victima unei infracțiuni poate solicita să fie însoțită, dincolo de avocați sau dacă nu a apucat să-și angajeze un avocat, de o persoană de încredere, care o poate susține cu ocazia acelei proceduri în care se găsește. M-aș opri aici, la chestiunea legată de audierea și protecția persoanei vătămate.
Augustin Zăbrăuțanu: Aș vrea, de exemplu, să punctez o chestiune interesantă prevăzută de art. 113 pct. 4, „reaudierea persoanei vătămate se face numai dacă acest lucru este strict necesar pentru desfășurarea procesului penal”. Vă spun sincer că, după ce am citit prima dată această formulare, ca avocat, de cele mai multe al unui inculpat, mă gândesc cum aș putea eu să justific necesitatea strictă, pentru desfășurarea procesului penal, a reaudierii persoanei vătămate, în fondul cauzei. Mi se pare atât de exagerată această chestiune pentru că noi, totuși, discutăm de drepturile tuturor părților implicate în procesul penal, reglementate, pentru fiecare, în direcția lui, cum se spune. Aș vrea să dau câteva exemple practice. Discutam înainte de situația în care o parte a urmăririi penale se desfășoară in rem, în care inculpatul nu știe ce se întâmplă acolo. Discutăm despre situația în care nu ai participat, prin apărătorii tăi, la această declarație, nu mai discutăm din ce motiv. Suntem în fondul cauzei și tu ai șanse extraordinar de mici, ca să nu spun aproape egale cu zero, să reaudiezi persoana vătămată. Eu înțeleg că sunt niște directive europene care prevăd și sunt necesare anumite măsuri pentru protecția acestor persoane vătămate, a părții civile, în a nu fi confruntată cu o persoană care i-a provocat o suferință, dar niște drepturi minime privind contradictorialitatea acestei proceduri sunt, din punctul meu de vedere, nesocotite aproape în totalitate. Deci o astfel de formulare, în procedura penală, mi se pare absolut greșită, ca abordare, strict necesar pentru desfășurarea procesului penal.
Sergiu Bogdan: Aș vrea să fac un mic comentariu. Din nou, audierea persoanei vătămate este o chestiune sensibilă, adică victima unei infracțiuni, ca să numim general, se numește în criminologie de triplă victimizare. Ai fost victimă în momentul în care ai fost victima infracțiunii că te-a bătut cineva, mai ești victimă procesuală, modul în care se desfășoară procesul și modul în care ești audiat și ce se întâmplă în proces accentuează elementul de suferință, iar a treia, la sfârșit plătești cheltuieli de stat în penitenciar pentru că dacă ești victimă plătești impozite. Din banii tăi se plătesc cheltuielile de cazare, ai un beneficiu major, în condițiile în care suporți și insolvabilitatea infractorului. În aceste condiții, e normal ca statul să încerce să găsească un echilibru în această manieră, deci cu afirmația de principiu că această chestiune este una sensibilă și trebuia reglementată sunt de acord. Ne întoarcem la detalii. Dacă faci acest lucru trebuie să ții cont, totuși, că, într-un sistem de drept, și în alte părți e același lucru, și acolo se pune problema de victimizare și încearcă să găsească un echilibru între părțile implicate pentru că nici acela nu este un stat de drept în care inculpatul este trezit trimis în judecată, fără să poată face nimic, de ce? Am desființat actele premergătoare spunând că erau în afara cadrului procesual și acum începem urmărirea penală in rem. Facem totul in rem și după aceea, in personam, punem în mișcare acțiunea penală și îl trimitem în judecată în 3-4 zile, am situații în sensul acesta, deci nu-i o chestiune ipotetică. Partea simpatică e în felul următor: Directiva 2012/13 despre care se vorbește aici, privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, pe care noi am transpus-o din perspectiva celui acuzat, ceea ce scrie pe fiecare proces-verbal, toate drepturile pe care le are inculpatul, întrebare: aceste drepturi oare mai sunt reale și efective când se începe urmărirea penală in rem – că nu se comunică niciun drept – până în momentul în care se face in personam? E o discuție simpatică, motiv pentru care chiar am încercat să întrebăm CJUE, poate reușesc că conving un magistrat să trimită o astfel de întrebare. Dar, surpriză, art. 112 spune cam așa: „Declarația dată de persoana vătămată constituie mijloc de probă chiar dacă a fost administrată înainte de începerea urmăririi penale!”, adică dacă era in rem, și aveam această variantă, dacă putea să evite prin această procedură, comunicarea acuzației inculpatului sau suspectului tocmai pentru a evita presiuni asupra victimei, iată că acum ni se spune că, procedural, audiez înaintea și, oricum, nu mai reaudiez după aceea și constituie mijloc de probă. Mie mi se pare că aceste lucruri sunt chestiuni de administrare a justiției, adică un judecător ar putea să aprecieze dacă reaudierea se impune, nu se impune, poate ține cont de aceste elemente într-un dosar și să decidă în cunoștință de cauză. A-i impune pe lege că nu poate să-l reaudieze sau că sigur e mijloc de probă într-o astfel de manieră, că așa scriem noi în Codul de procedură, este un element riscant. Din nou, legiuitorul încearcă să facă treaba magistratului de dosar, respectiv a judecătorului sau procurorului. Nu, asta este treaba magistratului și, în opinia mea, acestea sunt chestiuni de administrare exclusiv factuală, nu trebuie să scrii în Codul de procedură când ai voi să faci reaudierea pentru că este o limitare a probațiunii. Deci avem in rem și le-am făcut, fără să-i comunici drepturile, că poți să faci lucrul acesta, iar acum am spus că și înainte de rem, totuși, avem această precizare, dar probabil că o să ajungem și la art. 305, acolo e o situație particulară pe care vreau să o comentez, dar o să las colegii, să mergem în această ordine a Ordonanței, apropos de subiectele care sunt prezentate.
Alexandra Șinc: În opinia mea, nimic nu va împiedica magistratul să aplice textul în spiritul, iar nu în litera sa, și să aprecieze că este strict necesar pentru desfășurarea procesului a se audia persoana vătămată atunci când o astfel de audiere nu i-ar provoca probleme evidente, dacă nu ne-am afla în discuția unei persoane aparținând unor categorii vulnerabile pentru că, până la urmă, ține de desfășurarea procesului penal și asigurarea caracterului contradictoriu, atunci când este cazul și în situația, mai ales, în care condamnarea ar avea în vedere, ca o probă importantă, declarația persoanei vătămate. Eu cred că, așa cum dovedit și în alte împrejurări, atunci când textul părea să impună administrarea cu necesitate a unei probe, dincolo de libera apreciere a judecătorului, se va proceda în acest fel și în ceea ce privește aceste texte. Rămânând la capitolul mijloacelor de probă, trecând spre o chestiune care este și va rămâne întotdeauna subiect de discuții, măsurile de supraveghere tehnică și tot ce ține de acest capitol, o parte mai puțin contradictorie, mai puțin adusă la cunoștința suspectului sau inculpatului urmăririi penale. S-a scos din categoria măsurilor de supraveghere tehnică obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane, care face acum pbiect de reglementare separată, punând capăt controversei legate de aplicabilitatea în materia dispozițiilor art. 138 sau 153 din Codul de procedură penală pentru a obține rulajul conturilor. Dacă legat de această modificare sunt comentarii, vă rog!
Mihai Mareș: În ceea ce privește art. 153, la care ați făcut referire, comentariul ar fi că s-a modificat acest articol în sensul în care, doar pe baza unor indicii temeinice, procurorul poate de unul singur și fără încuviințarea judecătorului de drepturi și libertăți, solicita unei instituții de credit informații cu privire la situația conturilor unei persoane. Chestiunea aceasta este discutabilă, având în vedere că se modificase inclusiv la art. 152, prin Legea nr. 75, se aduseseră o serie de completări – binevenite, spun eu – și obținerea datelor de trafic și localizare de la furnizorii de rețele publice de comunicații se făcea cu autorizarea prealabilă a judecătorului și se face acum, în baza acestei modificări aduse prin Legea nr. 75, cu autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi și libertăți, și se defineau și o serie de condiții suplimentare pentru luarea acestei măsuri. Aduc aici în discuție, în primul rând, sfera extinderii infracțiunilor cu privire la care să existe o suspiciune rezonabilă și, pe lângă cele de la art. 139 alin. (2), sunt definite în plus infracțiuni precum cele de concurență neloială: fals în înscrisuri, nerespectare a regimului armelor și munițiilor. Temeiurile pentru care se crede că datele solicitate să constituie probe trebuie să fie, de data aceasta, temeiuri justificate – iarăși, e o completare foarte binevenită adusă art. 152. Două noi condiții suplimentare: „probele nu ar fi putut fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite”, deci ar prejudicia ancheta, „ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau unor bunuri de valoare”, iar ultima, toate aceste condiții trebuind îndeplinite cumulativ, „măsura este proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale dată fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii.” Deci, atâta timp cât vorbim despre obținerea datelor de trafic și de localizare prelucrate de acești furnizori de rețele publice, aceasta se face doar cu autorizarea dată organelor de urmărire penală de către judecătorul de drepturi și libertăți, cu îndeplinirea cumulativă a tuturor acestor condiții, în timp ce, revenind la art. 153, la solicitarea acestor informații ale conturilor unor persoane, se face modificare, în sensul în care procurorul, în mod discreționar, doar în baza unor indicii temeinice, poate solicita acest lucru. Aș mai aduce în discuție o chestiune cuprinsă în Ordonanță, care, eu cred că este binevenită, s-a discutat foarte mult în ceea ce privește profesia de avocat, despre protecția avocaților și despre drepturile avocaților în fața organelor de urmărire penală, există o dezbatere intensă și este și în Parlament acum un proiect de lege în acest sens, care a stârnit numeroase discuții. La acest capitol al măsurilor privind tranzacțiile financiare a unor persoane, de data aceasta, Ordonanța vine cu o precizare de noutate, la art. 146 ind. 1, și spune concret și clar că „este interzisă obținerea datelor privind tranzacțiile financiare dintre avocat și suspect, inculpat sau orice altă persoană pe care acesta o apără, cu excepția situațiilor în care există date că avocatul săvârșește sau pregătește săvârșirea unei infracțiuni prevăzută la art. 139 alin. (2), alineat care a fost modificat prin extinderea sferei acestor infracțiuni doar cu privire la infracțiuni de efectuare de operațiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a aveam efecte psihoactive. În plus, de asemenea, este falsificarea de timbre și infracțiunile care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică. Eu cred că este binevenită această precizare în textul Ordonanței, aduce un element în plus de protecție a exercitării profesiei de avocat, care ar trebui să fie avut în vedere probabil în a se corela acest text cu dispozițiile Legii nr. 51, care astăzi sunt în dezbatere.
Augustin Zăbrăuțanu: Ca să mai destindem puțin atmosfera, mă uitam la art. 151 privind livrările supravegheate. Mi se pare că această Ordonanță omite să legifereze și protecția consumatorului, în situația livrărilor supravegheate. Noi discutăm aici, lăsând gluma la o parte, dacă la livrările supravegheate organizate pe teritoriul național sunt destul de clare, mi se pare interesantă formularea de la art. 151 alin. (3) pct. c), spune că, în condițiile în care livrarea supravegheată presupune activități transfrontaliere, aceasta poate fi realizată numai dacă „procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală ia măsuri şi se asigură ca autorităţile statelor tranzitate garantează faptul că transportul ilegal sau suspect este supravegheat permanent”, dar, în același timp, aceleași autorități „să garanteze faptul că procurorul, organele de poliţie sau alte autorităţi de stat competente sunt înștiințate în ceea ce priveşte rezultatul urmăririi penale împotriva persoanelor acuzate de infracţiuni care au constituit obiectul metodei speciale de cercetare la care se face referire la alin. (1)”. Am citit de vreo cinci ori articolul acesta, m-am tot gândit cine pe cine urmărește, cine decide, cine livrează, cine supraveghează, cine pe cine informează. Undeva, așa, am înțeles eu cam unde bate, cumva sunt două urmăriri penale, una într-o țară, alta într-o altă țară, unii livrează, alții supraveghează, dar să știe și unii și alții ce au făcut ceilalți. Cred, totuși, că aceste chestiuni – unele extraordinar de tehnice – nu trebuiau clarificate la mare viteză, în niște birouri guvernamentale. E, totuși, treaba Parlamentului, sunt comisii juridice, sunt dezbateri, mai sunt lucruri pe care, dintr-un asalt al creierului, cum se numește acum consultarea asta publică, ar fi putut fi de folos. Pentru mine, personal, a fost așa o surpriză să văd această Ordonanță, mă așteptam să se reglementeze chestiunile privind renunțarea la urmărirea penală, acordul de recunoaștere, ce mai era foarte urgent, și am văzut atâtea lucruri care așteptau, nu trenau, de ani de zile, rezolvate prin această Ordonanță de urgență. Am dat doar ca exemplu această chestiune, nu știu ce clarifică o astfel de abordare, poate îmi scapă mie un detaliu.
Sergiu Bogdan: În materie de cooperare judiciară interstatală este extrem de complicat să stabilești reguli pentru că fiecare stat național își are propria procedură, propriul mecanism, iar a impune reguli de la noi, că vrem noi să facă nu știu cum ceilalți, e o discuție de recomandare, sau să-mi garanteze mie procurorul din România ca cel din țara vecină să facă nu știu ce chestie.. Am asista la astfel de discuții la nivel european, dacă ne trebuie acte normative pe subiectul acesta, și au zis „Știți ce? Lăsați-i în pace, că oamenii se descurcă singuri în fiecare dosar în parte și supraveghează ei tot ce trebuie, decât se le impuneți voi reguli pentru că s-ar putea să le impuneți reguli – apropos de avocații răi – și să invoce exact chestiunile acestea”, apropos de legalitate probelor administrate într-o astfel de manieră. În materie de cooperare, în domeniul procedurilor judiciare, pentru că sunt eterogene, fiecare stat are propriile particularități, e recomandabil să nu stabilești detalii despre această natură, ci să lași un mecanism de cooperare. De asta, cei care lucrează știu, procurorii care lucrează pe cooperări internaționale cooperează foarte liber, vorbesc cu polițistul de acolo și se înțeleg ei cum și cine supraveghează, e o manieră pragmatică și eficientă de a combate un astfel de fenomen. Ați văzut că se prind, totuși, cantitățile care ajung în România din Columbia, presupunând că știau toți, pe drum, ce era acolo, asta apropos de o astfel de chestiune, dacă era transport, dacă era supravegheat sau nu sau dacă era chiar livrare, deci depinde de circumstanțe. Într-adevăr, povestea aceea cu mutat dintre măsurile acelea de supraveghere tehnică, mutat în altă parte, e o discuție care sugerează cam așa: nu este o lezare a dreptului la viață privată atât de gravă încât să aibă aceleași garanții ca celelalte măsuri clasice de supraveghere, sunt unele semi. Și dacă sunt mai puține, am putea să avem o reglementare distinctă. Chiar mă uitam pe sistemul de evoluție, art. 153, inițial se numea „Obținerea listei convorbirilor telefonice”, era o mare discuție dacă lista convorbirilor telefonice chiar este o informație privată pentru că nu era și conținutul, erau niște date, eventual cât s-a vorbit acolo, dacă asta este, într-adevăr, relevantă, din perspectiva unui probatoriu sau afectează major viața privată. Așa se numea inițial, acum se numesc „Obținerea de date privind situația financiară a unei persoane”, deci de la lista de telefon acum ne trebuie, de fapt, lista tranzacțiilor financiare pe care le-am avut care probabil că sunt la fel de neutrale, că dacă scrie că ai transferat din contul A în contul B, cel care a trimis banii și cel care i-a primit, este o chestie foarte la limită, nu e o chestie foarte privată, e mai publică. Presupun că rațiunea inițială pentru care această măsură era acolo era aceasta, între timp s-a considerat, din motive de politică penală, că nu este cazul să beneficiezi de aceleași garanții și e nevoie de o procedură distinctă, adică ne-am creat măsuri de supraveghere tehnică, cadru general, că asta a fost reforma Codului de procedură penală, să le punem pe toate la un loc, să nu mai avem chestii speciale, și acum ce facem? Încet-încet le luăm pe fiecare și le facem din nou speciale, asta înseamnă că nu suntem în stare să stabilim niște reguli simple, logice și clare pentru această instituție, și atunci când nu ne convin regulile clare, le mutăm puțin și găsim o situație de excepție. Asta este explicația mea neanalizată foarte profund pentru că a fost o surpriză și pentru mine, recunosc. Timpul este scurt, și noi facem o analiză de urgență, deci nu facem o analiză care să fie relevantă, din punct de vedere doctrinar, jurisprudențial. E o chestie de analiză în aceeași manieră cu Ordonanța de urgență, de urgență ne-am uitat și noi pe text și am început să emitem păreri mai mult sau mai puțin avizate pe un astfel de subiect.
Alexandra Șinc: Două precizări: una serioasă – art. 153 nu se referă la dinamica banilor prin conturi, se referă doar la existența și conținutul lor, or art. 146 ind. 1, cel nou introdus, se ocupă de tranzacțiile financiare și acolo avem o procedură în fața judecătorului, chiar dacă alta decât mandatul de supraveghere tehnică, dar, în linii mari, cam tot același gen de autorizare, aceasta era cea serioasă; a doua, rămânând în același registru, de ce n-am avea un ghid de cooperare internațională, de ce n-am avea un ghid de expertiză medico-legale, cum avem în Codul de procedură, câtă vreme avem un mic Cod de procedură în Constituție?
Alexandra Șinc: În aceasta a doua parte a conferinței noastre de astăzi – reamintesc că înainte de pauză făcusem o scurtă trecere în revista modificărilor intervenite în partea generală a procedurii penale, cu referire la mijloacele de probă și, mai ales, la măsurile care țin de mandatul de supraveghere tehnică – vom relua discuția trecând la următorul capitol care a suferit modificări prin OUG nr. 18/2016, acela al măsurilor preventive, și am rugămintea ca invitații noștri să sublinieze în câteva cuvinte în ce anume constau cele mai importante dintre aceste modificări.
Mihai Mareș: Bun, deci cu privire la măsurile preventive aș dori să aduc în discuție două sau trei maxim puncte care consider că sunt interesante și de pus în discuție. Soluționarea contestațiilor inculpatului bunăoară la calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale, art. 204 alin. (7), aduce o noutate prin această completare făcută a alin. (7) „se consideră că este prezent și inculpatul privat de libertate care cu acordul său și, în prezența apărătorului ales sau din oficiu și, după caz, a interpretului, participă la soluționarea contestației prin video-conferință la locul de reținere”. Prevederea se reia și la art. 235 alin. (3) și (4), de asemenea, se reia la art. 215. Este interesantă această posibilitate care se acordă inculpatului, care este într-un loc de deținere, de a fi audiat prin intermediul video-conferinței. O modificare extrem de importantă o consider cea referitoare la cererea de revocare sau înlocuire a măsurii preventive de la art. 242, art. 242 cu privire la revocarea controlului judiciar și a controlului pe cauțiune, a fost completat cu două noi alineate, alin. (4) ind. 1 și alin. (4) ind. 2 cu noutatea că asupra aceste cereri de revocare și de înlocuire se pronunță de data aceasta nu judecătorul de drepturi și libertăți, ci direct procurorul, iar împotriva ordonanței procurorului se poate face doar plângere în condițiile de la art. 213. Prin urmare, atunci când se va solicita revocarea sau înlocuirea sau modificarea condițiilor controlului judiciar, va trebui să ne adresăm de data aceasta direct procurorului fără a mai avea posibilitatea de a ne duce în două grade de jurisdicție în fața unui judecător de drepturi și libertăți. Cam aceste precizări aveam să aduc în discuție cu privire la măsurile preventive la acest moment, dau cuvântul colegilor mei.
Sergiu Bogdan: De asta spun că este un lucru benefic și pentru cei care sunt privați de libertate, ca măsură preventivă ca să nu mai fie transportați în mod inutil, ca beneficiu tratamentul specific transportului, da, ca, consecință directă a privării de libertate era uneori mai dur decât măsura în sine și am avut situații în care, fiind incluși, mai aveam cauze la București, în care ziceau „orice, numai să nu mă mai duc la București”, dar nu se poate, pentru că trebuie să discutăm, „orice, dar să nu mai faceți lucrul acesta”, de ce, pentru că sistemul de transport al deținuților, sistemul de organizare este învechit, da, este o adaptare a folosirii vagoanelor de pe vremea anterioară, când se strângeau vagoanele din diferite gări și dura un drum până la București 2-3 zile, același mecanism pentru că nu mai avem trenuri, se folosesc mașini, dar în aceeași manieră, adică sunt cazați prin vreo 2-3 locuri până sunt aduși, dar în ultima perioadă au reușit să-și cumpere mașini astfel încât să îi aducă mai direct, dar oricum, condițiile de transport nu sunt foarte confortabile, apropo de motivul pentru care acestă modificare prin OUG era una firească și trebuie salutată, că până la urmă finalitatea este aceeași, să-l poată percepe în mod nemijlocit, și dacă omul poate să asiste la proces în acestă manieră este un lucru ieftin și asigură echitatea procesului, adică e practic judecată. Cu titlu de glumă, dacă comisiile de doctorat se pot organiza în această manieră, adică pot să participe membri comisiilor de doctorat la susținere chiar prin video-conferință, nu văd de ce audierea unei astfel de persoane în cadrul unui sistem judiciar, este adevărat că, eu nu sunt convins că-s foarte organizați, adică locul de deținere să aibă acele camere specifice și instalații astfel încât să comunice cu instanța, instanțele nu au suficiente săli de judecată cu echipamentele necesare, dar prin OUG s-a reglementat această posibilitate și trebuie subliniat ca și element pozitiv.
Augustin Zăbrăuțanu: Aș vrea în afara faptului de a saluta evident o așa recunoaștere a realității printr-o OUG și a necesităților practice de administrare a actelor de justiție. Îmi pun o întrebare, apropo de modul cum este redactat acest articol, deci practic se consideră că „este prezent și inculpatul privat de libertate, care cu acordul său și în prezența apărătorului ales sau numit din oficiu, și după caz a interpretului, participă la soluționarea contestației prin video-conferință la locul de deținere”, deci practic, mă întreb, instanțele vor interpreta că e obligatoriu să ai doi avocați în situația aceea, unu care să fie în sală și unul care să fie acolo cu tine în locul de deținere, după ce se termină, dacă ședința durează 10 ore toată video-conferința rămâne, oamenii așteaptă, se pun și concluziile, asistă și la locul de deținere, bine, astea-s probleme pur teoretice, practic se va întâmpla de cele mai multe ori cum se întâmplă astăzi, consemnăm datorită lipsei condițiilor tehnice audierea nu a putut fi înregistrată.
Sergiu Bogdan: Nu mă provocați, că probabil că și discuția între avocat și client va fi confidențială. Sunt convins că va fi confidențială.
Augustin Zăbrăuțanu: Sigur. Așa cum atunci când te duci la grefe, la penitenciar, practic omul se deschide la tine maximum 20%, uitându-se tot timpul pe pereți și pe sub masă și zic „Știți, domnule avocat, nu prea putem vorbi aici”, încerci să îl convingi că e discuție între avocat și client, el se uită la tine zicând „Prietene, da”.
Sergiu Bogdan: Elementul este pozitiv ca și rațiune, acum aplicarea practică sperăm să fie în aceeași manieră, să se concretizeze în voința legiuitorului care a scurtat suferința celor care erau transferați de la o instanță la alta, și costuri pentru sistem, atenție, că sunt niște costuri foarte mari să organizezi un astfel de transfer, apropo de cei care sunt mutați dintr-o instanță în alta, deci au redus costurile.
Augustin Zăbrăuțanu: Plus că este avantajul a locului de deținere, oamenii pot da interviuri la presă, dacă tot au lucrul acesta, pe infrastructura asta poți face mult mai multe, să aibă acces la Facebook, să-și facă blog-uri, e un pas înainte.
Alexandra Șinc: Acum în ce măsură o astfel de procedură a scurtat suferința sau a năruit bucuria de a avea afaceri judiciare, pentru că, dacă privim așa la cererile pe care apoi nu și le însușește nimeni și care încalcă rolul instanțelor, am putea să vedem lucrurile și din acest punct de vedere. Cred totuși că atunci când vorbim de aplicarea legii, asta e în mâna oamenilor, ceea ce rămâne literă scrisă are limitele sale indiscutabile, un interpret de rea credință poate da celei mai bune legi o proastă aplicare, rămânând în sfera măsurilor preventive, aduc și eu aminte despre faptul că se rezolvă două probleme controversate, una dintre ele se referea la posibilitatea judecătorului care analizând legalitatea și temeinicia măsurilor preventive, poate doar să le înlocuiască una cu cealaltă, să le mențină, să le revoce sau poate să schimbe și conținutul măsurii, respectiv să mai îndulcească, să mai înăsprească obligațiile, avem acum în art. 208 ind. 1 Cod de procedură penală care ne spune că acest lucru este posibil, cealaltă se referă la mult discutata reținere a suspectului minor, din redactarea nu foarte fericită a textului anterior acestei modificări, rezultaseră două opinii, unu, că suspectul minor ar putea să fie reținut, alta în sensul că nu minorul ar fi reținut numai din calitatea de inculpat, ceea ce la rândul ei această interpretare punea în discuție dacă îl avem inculpat, de ce mai luăm o măsură caracteristică a situației suspectului, aceea a reținerii, acum lucrurile sunt lămurite, poate fi reținut suspectul minor în condițiile modificării legii și, în fine, într-o secțiune apropiată, imediat următoarei celei a măsurilor preventive, o modificare, zic eu, nici în favoarea apărării, nici în favoarea acuzării, pur și simplu, o completarea a unei omisiuni flagrante, poate una dintre cele mai flagrante din noul Cod de procedură penală, s-a introdus, în sfârșit, procedura definitivării măsurilor de siguranță cu caracter medical, în cazul în care procurorul dispune o soluție de netrimitere în judecată și constată că persoana bolnavă fie psihic, fie toxicomană după caz, trebuie să fie internată medical sau obligată la tratament medical, nu mai umblăm la toate acele artificii de sesizare a instanței civile, cu toate dificultățile unei astfel de proceduri, avem procedură specială prin sesizarea judecătorului de cameră preliminară pentru definitivarea, luarea măsurii sau revocarea acesteia după caz, se dă, în sfârșit, o dezlegare unei chestiuni care chiar a pus multe probleme în practică, poate mai puțin avocaților, cât magistraților chemați să aplice aceste texte. Trecem acum la poate cea mai interesantă parte prin prisma modificărilor survenite, partea specială a Codului și semnalăm că în materie de urmărire penală, prima parte, primul segment al acestei părți, modificările au vizat dispozițiile art. 305 Cod de procedură penală în ceea ce privește organul competent să dispună efectuarea în continuare a urmăririi penale, iar apoi, bineînțeles, ceea ce știe toată lumea, renunțarea la urmărire penală, care are o procedură total nouă, introdusă ca urmare a declarării neconstituționale a vechiului text, și, nu în cele din urmă, pentru că aici modificările sunt unele dintre ele, zic eu, discutabile, procedura în care se dispune redeschiderea urmării penale și cazurile în care se dispune sau nu și confirmarea de către instanță. Dacă sub aceste aspecte sunt intervenții, vă rog.
Sergiu Bogdan: O chestiune simpatică în momentul în care citeam art. 305, l-am citit de mai multe ori și sună cam așa „când actul de sesizare…”, nu mai vreau să citesc, e foarte simplu. Am ajuns în sistemul nostru judiciar în care temeiul de angajare a începerii urmăririi penale era săvârșirea unei infracțiuni, foarte logic, s-au schimbat lucrurile, există și pregătirea săvârșirii unei infracțiuni, deci poți să începi urmărirea penală împotriva cuiva care pregătește săvârșirea unei infracțiuni, întrebarea este ce înseamnă pregătirea săvârșirii unei infracțiuni? Dacă pregătirea săvârșirii unei infracțiuni este infracțiune, evident că suntem pe sistemul vechi, dacă nu, iată că statul în loc să împiedice comiterea de infracțiuni, aflând de unii că vor să comită infracțiuni, încep urmărirea penală ca să poată să dovedească că omul chiar o să săvârșească acea infracțiune, că presupun că dacă nu trece la săvârșirea ei, n-o să poată să facă niciun fel de dosar că nu are ca obiect, acestă poveste cu pregătirea săvârșirii de infracțiuni sugerează că în sistemul românesc poți să fii subiect de drept, chiar dacă n-ai săvârșit încă nicio infracțiune, dar te pregătești, apropo de element de noutate avut în vedere de legiuitor și eu am avut aici o rezervă serioasă, să văd cum se va aplica practic sau care ar fi fost rațiunea practică pentru care faci lucrul acesta. Fără îndoială că sunt situații în care ai informații că nu știu ce infracțiune a comis, nu poți să o dovedești pe aia, și atunci aștepți totuși să comită una dintre cele pe care tu le presupui că le-a comis și atunci tu desfășori toate activitățile investigative astfel încât să poți să probezi săvârșirea faptei, doar că un astfel de mecanism de fapt are premisă ilogică, problema nu este a faptei viitoare, problema este fapta pe care tu nu poți să o probezi, iar dacă este vorba despre o faptă viitoare, atunci suntem în situație foarte originală, deci pot să fiu subiect de drept penal înainte ca să săvârșesc ceva, și asta e o chestiune pe care n-am înțeles-o ca și rațiune, am încercat să-mi explic, dar cel puțin art. 305 din această perspectivă este foarte clar, deci, „când actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege, organul dispune începerea urmării penale la fapta săvârșită”, deci in rem, „or a cărei pregătire se pregătește, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut”, adică ni se sugerează că „atenție, începeți urmărirea penală in rem fără nicio problemă și atunci când doar se pregătește de săvârșirea unei infracțiuni”, și acestă chestiune pentru mine e oarecum ciudată pentru că e o contradicție logică, dar poate n-am înțeles pentru că nu mi s-a explicat, deci legiuitorul n-a reușit, eu cel puțin am acestă dificultate de a înțelege raționamentul pentru a avea începerea urmăririi penale atunci când cineva n-a săvârșit nicio infracțiune, și de ce statul nu îl împiedică să săvârșească dacă știe, adică știe că o comită infracțiune și îl lasă în pace, dar scopul procesului penal este să-i sancționăm pe cei care au comis infracțiuni și dacă am putea preveni infracțiunile, oare n-ar fi mai bine decât să așteptăm să se comită ca după aceea să-i sancționăm, cred că așa ar fi rațional, dar poate e o chestiune de raționament prea simplă, și viața e mai sofisticată și complexă și n-am priceput-o eu, eu accept și această variantă, fiind totuși de urgență.
Augustin Zăbrăuțanu: Dacă totuși avem tentativă de autostradă nefinalizată, dar dată în folosință, de ce n-am avea și tentativă de pregătire de exemplu? Dar lăsând la o parte întrebarea asta, am întâlnit o situație, absolut ilară, din punct de vedere practic, care ilustrează exact ce ziceți dumneavoastră. Infracțiunea de tentativă de omor calificat cu subiectul activ al infracțiunii reținut, în seara respectiv, identificat, i se ia declarație la secția de poliție, după 4-5 luni de zile, în sfârșit Parchetul de pe lângă Tribunal începe urmărirea penală in rem, da? Continuă din luna octombrie până în luna martie-aprilie urmărirea penală in rem, expertize medico-legale, tot ce era de audiere de martori, am descoperit în instanță că vreo doi martori nu știau să scrie, dar semnaseră, erau și din aceea care nu știau să scrie, dar puseseră degetul și ne miram cu toții prin sală, și în luna iunie sau iulie, după toată povestea asta, omul este invitat la Poliție și i se aduce la cunoștință calitatea de suspect, se pune în mișcare acțiunea penală și este, în vreo lună și jumătate, este și trimis în judecată. Nu cred că poate să existe o situație mai clară de, bine, am întrebat procurorul și procurorul a fost onest la nivel uman, mi-a zis „am fost foarte ocupați și a fost mai ușor să o facem așa, e treaba judecătorului să o rezolve el după aia în cadrul procesului”. Asta cu urmărirea penală in rem, când tu știi persoana, deci există declarație de identificare, știi cine e omul, dacă nu îi dai acestui om posibilitatea să își facă niciun fel de apărare în momentul acela, să pună și el o întrebare martorilor, vecinii lui cu care se bătuse, mă rog, rezultatul a fost destul de tragic în acest dosar până la capăt, mi se pare că sunt scăpări ale sistemului care nu fac bine nimănui, dar nu fac bine însăși credibilității procesului penal în sine.
Mihai Mareș: Eu aș sublinia puțin modificarea alin. (3) de la art. 305 care reglementează urmărirea penală in personam și s-a scos sintagma „când din datele și probele existente în cauză existau indicii rezonabile” și au rămas doar „probe” care întărește mult mai bine ideea de lipsa arbitrariului care putea să fie avută în vedere la începerea urmăririi in personam cu acea exprimare ”când din datele existente în cauză”, deci s-a scos sintagma „din datele”, au rămas doar „probe” din care rezultă bănuiala rezonabilă că o persoană a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și în lipsa unuia din motivele care ar împiedica punerea în mișcare a acțiunii penale de la art. 16 ind. 1, se poate dispune deci începerea urmăririi penale in personam și tot ca titlu de noutate, dacă până acum doar procurorul era cel care dispunea să se înceapă această urmărire penală, de data aceasta și organul de cercetare penală poate să dispună începerea urmăririi penale in personam cu confirmarea ulterioară a procurorului în termen de 3 zile de când s-a luat această măsură. Chestiunea asta e cumva de noutate în ceea ce privește procedura declanșării și luării acestei măsuri.
Alexandra Șinc: Dacă referitor la acest aspect nu mai sunt alte intervenții din partea vorbitorilor noștri, aș sublinia doar faptul că obligația de a se începe urmărirea penală in rem imediat după sesizare, nu este nou introdusă de ordonanță, ea exista și anterior acestei modificări, aceasta este filozofia noului Cod de procedură penală, anume de a nu permite începerea urmăririi penale față de o persoană, până când împotriva acesteia nu există un minim de probe administrate, deci în cursul procesului penal, așa cum dispozițiile legii ne cer pentru a avea valoare de probe, în măsura în care trecerea de la urmărirea penală in rem la urmărirea penală in personam, deci la efectuarea în continuare a urmăririi penale de către o persoană, se face cu mare întârziere, asta ține de buna credință în aplicarea legii a organului de urmărire penală, și până la urmă poate fi sancționată la un moment dat pentru că, dacă prima fază e absolut necontradictorie, ce se întâmplă în prima fază, acea in rem, nu se aduce la cunoștința persoanelor față de care se iau anumite măsuri și se administrează probe de tipul celor pentru care se dă mandat de supraveghere tehnică de către judecător, ca să dau un exemplu. Odată ce se trece în a doua fază, cea în care urmărirea penală se efectuează cu privire la persoană, trebuie să asigurăm niște garanții constând în formularea acuzației și asigurarea dreptului la apărare, capătă un ușor caracter contradictoriu, avem participarea apărătorului la îndeplinirea actelor și asa mai departe. Dacă nu vom respecta aceste garanții și nu ne vom respecta, ca organe de urmărire penală, obligația pozitivă de a începe urmărirea penală atunci când avem probe cu privire la cine este autorul, putem fi sancționați mai târziu în cameră preliminară când se discută probele, asta este părerea mea despre aplicarea cu bună credință a textului, în ceea ce privește rațiunea pentru care s-a introdus între situațiile în care se poate începe urmărirea penală in rem și pregătirea săvârșirii unei infracțiuni, nu fac considerații pentru, chiar nu văd ce s-ar putea spune din punct de vedere al principiului, bănuiesc doar că rațiunile care au stat la baza unei astfel de propuneri de modificare, mă gândesc, venită din partea practicienilor, a fost aceea de a valorifica eventualele informații, verificări efectuate în momentul în care se află despre pregătirea săvârșirii unor infracțiuni și rezultatele acestor verificări, fiind obținute în cadrul unui proces penal, să poată căpăta caracter de probe mai târziu, în situația în care fapta se săvârșește, nu se poate împiedica comiterea ei, e singura explicație posibilă, dar, mă rog, fundamentul teoretic rămâne, și în opinia mea, unul discutabil. Bănuiesc că asta e explicația, mecanismul care a dus la existența unui astfel de text, nu cred însă ca va fi un text de care se va uza pe scară largă, să spun așa, și care va fi foarte des valorificat, cred că avem totuși reflexul verificării cazurilor din art. 16 în asemenea măsură, rămas fiecare dintre noi în minte de când art. 16 era art. 10 și se verifica încă de la sesizare, încât vom avea o cenzură în a nu abuza de un astfel de text, cel puțin așa aș vrea să văd jumătatea plină a paharului în legătură cu asta.
Sergiu Bogdan: Da, eu mi-aș pune problema, să știi ce soluție ai putea să dai după aceea de clasare, adică ai început urmărirea penală in rem, că unul pregătește săvârșirea unei infracțiuni și spui așa „având în vedere că n-a săvârșit infracțiuni la care m-am gândit eu, îi dăm clasare sau cum facem?” Că n-a săvârșit infracțiunea pe care am presupus-o eu că o s-o săvârșească.
Alexandra Șinc: De aia nu se verifică art. 16 „existența infracțiunii”, pentru că dacă s-ar verifica acum la sesizare cazurile din art. 16 cum era corespunzător doctrinei tradiționale și textului vechi, nu am fi putut să avem o astfel de începere a urmăririi penale în mod evident.
Augustin Zăbrăuțanu: Și cinstit ar fi fost ca să se prevadă și posibilitatea să nu se comunice ordonanța de clasare persoanei într-o astfel de situație până când aceasta săvârșește totuși o infracțiune.
Sergiu Bogdan: Aceasta, există un nivel de risc, apropo de înlesnirea săvârșirii de infracțiuni și de favorizare, adică dacă eu știu că el vrea să pregătească și eu aștept să săvârșească, întrebarea dacă elementul subiectiv nu este de a-l ajuta să săvârșească, și se poate reține ideea de complicitate și dacă autorul nu știe că a fost ajutat de organele judiciare care l-au lăsat să comită fapta, asta apropo de componenta asta cu titlu de glumă și participație la așa ceva.
Augustin Zăbrăuțanu: Și faci livrări supravegheate până când pică treaba.
Sergiu Bogdan: Nu, dacă faci supravegheată, atunci deja e un act material, e infracțiune. Deci nu e o problemă, are aparența de infracțiune, discuția este exclusiv când n-ai săvârșit încă nimic, deci doar te gândești sau te pregătești să săvârșești vreo infracțiune, nu știm care, dar e o situație interesantă. În ceea ce privește delegarea acestor competențe de începere a urmăririi penale la organele de urmărire penală, respectiv la polițiști, adică reîntoarcere a acestui mecanism. Până la urmă, măsura în care necompetența organului de urmărire penală este motiv de nulitate relativă, nu mai are nicio importanță, pentru că, cum aș putea să fiu vătămat de faptul că a început urmărirea penală un procuror, un polițist, un procuror de la DNA, spunând că ce, că unul este mai polițist sau este mai procuror, cum aș putea să dovedesc vătămarea specifică nulității relative, atunci când începe un organ judiciar necompetent, această întrebare am primit-o frecvent în sală „și ce dacă nu era competent? Material e vreo problemă? Te-a vătămat într-un fel sau altul?”. Tot legea zice că nulitatea relativă trebuie dovedită vătămarea, „dovediți vătămarea că v-a început urmărirea penală un organ judiciar necompetent”, cum să dovedesc, să îl întreb dacă știe drept sau nu știe drept sau știe mai mult sau mai puțin, din moment ce e organ judiciar se presupune că știe să înceapă urmărirea penală pentru orice fel de faptă din Codul penal, nu neapărat pentru cele pe care le are în competență ca atribuție de serviciu.
Alexandra Șinc: Bine, și oricum aici ne aflam anterior modificării într-o situație absolută, potrivit căruia organul judiciar, polițistul, de poliție judiciară putea să dispună reținerea pentru aceleași fapte pentru care nu putea să efectuarea în continuare a urmăririi penale, ceea ce era mai mult decât discutabil, din punctul acesta de vedere nu cred că s-a înregistrat decât o intrare în normalitate, pentru că exista situația în care venea procurorul, dispunea efectuarea în continuare a urmăririi penale, după care te lăsa polițist fiind să decizi cu privirea la libertatea persoanei, ceea ce era un lucru mult mai valoros, mi se pare mie, decât aceea de a dobândi sau nu calitatea de suspect. Trecând la cealaltă modificare importantă survenită în materia urmăririi penale, renunțarea la urmărire penală, cine dorește să, vă rog.
Mihai Mareș: O scurtă precizare aș mai face până la trecerea la renunțarea la urmărire penală. Cu privire la extinderea urmării, art. 311 alin. (2) de asemenea a fost modificat, exista posibilitatea ca această extindere a urmăririi să fie luată de către organul de cercetare penală și doar cu informarea procurorului, prin modificarea actuală s-a agreat sau s-a statuat că această extindere a urmăririi dispusă de organ să fie confirmată motivat de către procurorul care supraveghează urmărirea penală în 3 zile de data emiterii ordonanței și este o chestiune care schimbă puțin competența.
Alexandra Șinc: Da, și care creează o situație de normalitate, pentru că nu era normal ca cineva să poată deveni suspect în două moduri diferite prin actele unor organe judiciare diferite în funcție de cum era suspectat, prin cauză sau devenea ulterior, prin extinderea urmăririi penale, se dispunea în efectuarea în continuare a urmăririi penale față de o persoană în anumite condiții, iar apoi, dacă se extindea și cu privire la alte persoane asta o putea face liber și neconfirmat de nimeni, poliția, nu era normal până într-acolo încât în practica judiciară câtă vreme a existat situația, obligația dispunerii efectuării în continuare a urmăririi penale de către procuror, au existat și procurori care au interpretat că tot sunt aceia care trebuie să dispună și extinderea urmăririi penale față de alte persoane, chiar dacă legea lăsa la latitudinea poliției o astfel de măsură, și asta a născut, sigur, o practică neunitară, dar fericit unificat în acest sens avem aceleași garanții și-n situația în care devine o persoană suspect prin efectuarea în continuare și când devine suspect prin extindere. Vă rog, în continuare dacă mai sunt, da.
Mihai Hotca: Dacă îmi permiteți. Instituția renunțării la urmărire penală este una care într-adevăr se impunea a fi reglementată și pusă în acord cu dispozițiile constituționale, zic eu, chiar era urgență în această chestiune. Se pare că potrivit statisticilor în anul 2015 au fost soluționate peste 10.000 de cauze în care a fost dispusă această soluție, iată că este vorba despre o soluție cu o sferă de aplicare foarte largă. Cunoaștem cu toții că instanța de contencios constituțional a declarat aceste dispoziții care în forma inițială din Codul de procedură penală anterior reglementau renunțarea la urmărire penală, Curtea Constituțională le-a declarat neconstituționale, sigur, arătând o serie de considerente pe care nu vreau să le reiau aici, dar, în esență, era vorba despre ideea că procurorul nu poate face un act de justiție, mai ales avându-se în vedere considerentele care au determinat înlocuirea instituției faptei care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, fostul art. 18 ind. 1, cu această instituție, pe bună dreptate, zic eu, Curtea Constituțională a tras concluzia că renunțarea la urmărire penală trebuie totuși supusă confirmării unui judecător, și prin OUG despre care discutăm astăzi, consider că dispozițiile referitoare la renunțarea la urmărire penală au fost puse în acord cu Legea fundamentală, sigur se poate discuta pe nuanțe, pe efecte practice, dar, în esență salut această modificare care era necesară și din punctul meu de vedere. În afară de reglementarea privind confirmarea de către judecător a soluției de renunțarea la urmărire penală, Guvernul, prin intermediul OUG, a făcut anumite completări și în ceea ce privește criteriile pe care procurorul trebuie să le aibă în vedere atunci când dispune soluția renunțării la urmărire penală. Renunțarea la urmărire penală, în esență, se dispune atunci când nu există interes public pentru urmărire penală, interesul public, potrivit reglementării anterioare și potrivit noii reglementări să spunem, era analizat din perspectiva unor criterii, la criteriile existente în reglementarea anterioară, este vorba despre conținutul infracțiunii, al împrejurărilor concrete, modului și mijloacelor de săvârșire, scopul urmărit, urmările produse sau s-ar fi putut produce, au mai fost adăugate și alte criterii, și mi se pare că cel puțin două dintre ele sunt foarte interesante. De pildă, a fost introdus criteriul atitudinii procesuale a persoanei vătămate, cu alte cuvinte, procurorul atunci când analizează oportunitatea acestei soluții trebuie să aibă în vederea și atitudinea procesuală a subiectului pasiv al infracțiunii, evident că în principal este vorba de persoane fizice, cred că la acestea s-a gândit legiuitorul atunci când a introdus acest criteriu, dar mă întreb ce se întâmplă în acele situații în care avem persoane juridice, cum se va avea în vedere conduita procesuală a acestora sau când este statul, de pildă, când este statul, este parte civilă într-un proces penal, cum se analizează situația într-o astfel de cauză. Sigur, sunt întrebări la care, așa cum spunea doamna procuror Șinc mai devreme, sunt convins că majoritatea organelor judiciare vor da un răspuns corespunzător, dar este și un loc de arbitrariu aici. Un alt criteriu pe care trebuie să îl aibă în vedere procurorul atunci când vrea să dispună soluția renunțării la urmărire penală, este acela al existenței unei disproporții vădite între cheltuielile ce urmează a fi făcute cu procedura și urmările produse de infracțiune sau care s-ar fi putut produce. Sigur, aici este vizibilă cât se poate de clar ideea de oportunitate, într-adevăr, atunci când discutăm despre o infracțiune care a produs o urmare nesemnificativă sau nici măcar n-a produs-o, iar cheltuielile privind, să spune, descoperirea celui sau celor care au comis infracțiunea sau cu administrarea probelor, ar fi vădit disproporționate, atunci într-adevăr s-ar justifica această soluție, precizez însă că există o condiție care limitează totuși posibilitatea de arbitrariu a procurorului atunci când dispune soluția renunțării la urmărire penală, este vorba despre condiția privind pedeapsa prevăzută de lege, trebuie să fie amenda sau închisoare de cel mult 7 ani. Practic, prin această condiție este limitată semnificativ sfera infracțiunilor cu privire la care s-ar putea dispunea această soluție. Vă aduceți aminte că sub reglementarea anterioară, mă refer la fostul art. 18 ind. 1, nu aveam o astfel de condiție, într-adevăr existau anumite criterii, dar nu exista o condiție care să excludă de planul anumitor infracțiuni, acum iată avem această condiție și evident mai avem cenzura judecătorului, pentru că după ce emite ordonanța prin care urmează să dispună soluția renunțării la urmărire penală, procurorul, în afară de avizul procurorului ierarhic superior, trebuie să ceară și confirmarea din partea unui magistrat, și iată că în această modalitate apreciez, așa cum făceam și la început, aceste dispoziții care reglementează renunțarea la urmărire penală, au fost puse în acord cu Legea fundamentală și cu, sigur, exigențele unui proces echitabil.
Alexandra Șinc: Vă rog. Dacă pe acestă temă a renunțării la urmărire penală mai sunt intervenții.
Sergiu Bogdan: O observație la nivel de principiu, e adevărat că deciziile Curții Constituționale trebuie să le aplicăm, să nu le discutăm în niciun fel, dar criteriile acestea enumerate acum expres de legiuitor sunt fix criteriile, în mare parte, avute în vedere de vechea reglementare a Codului penal când se spunea că fapta nu prezintă grad de pericol social a unei infracțiuni, adică criteriile indicate acolo, general, erau cam aceleași și procedura era cam aceeași, adică procurorul dispunea în faza de urmărire penală exact această soluție, și în toată această poveste n-a fost nicio problemă să discutăm despre amestecul justiției sau mă rog, atributul de justiție al procurorului pe o astfel de decizie, deci pentru mine chestia asta nu a fost foarte clară, e adevărat, acum se numește renunțare la urmărire, ceea ce sugerează ideea că există componentă infracțională, atunci pe vechiul Cod fapta n-avea caracter infracțional și dacă n-avea caracter infracțional, acea sancțiune dispusă de către procuror, caracter administrativ, nu era o sancțiune din care aveai la bază o conduită sancționată penal și atunci era altceva, deci procurorul putea să dispună, dar mie mi se pare că mecanismele sunt aceleași. Pe de altă parte, lit. g) despre care a discutat cu existența unei disproporții vădite între cheltuieli pe care le-ar implica, aici e o observație glumeață așa, dar cine suportă cheltuielile la sfârșit? Păi presupun că dacă e vorba de o persoană care a săvârșit infracțiunea, persoana nu? Păi dacă persoana suportă cheltuielile, ce cheltuieli mai are statul? Cu cine? Deci această disproporție între cheltuieli și beneficii e interesantă din perspectiva statului, e adevărat că în cele mai multe sisteme, pentru oportunitatea principiului, se raportează la acest element, acesta este elementul esențial în celelalte sisteme de drept, și atunci când într-adevăr costurile procesuale ar fi atât de mari și nejustificate raportat la finalitate pe sancțiune și ideea de răspundere penală, spunem că nu merită să organizăm sistemul judiciar, să obosim sistemul judiciar, să-și piardă vremea cu așa ceva, cam acesta este mecanismul factual, apropo de costurile acelea indicate, dar, în esență, ar putea să spună partea vătămată, că nu e nicio disproporție, că întotdeauna plătește inculpatul care este obligat la cheltuieli judiciare. De data asta au modificat articolul de la cheltuieli judiciare, firesc, da, în momentul în care s-a stabilit că renunțarea la urmărire penală se suportă de către cineva, au modificat art. 274 și următoarele în mod corespunzător cine suportă cheltuielile. Partea simpatică este în felul următor, avem plata cheltuielilor avansate de stat în caz de renunțare, condamnare, amânare, plata cheltuielilor de stat în celelalte cazuri și la sfârșit plata cheltuielilor făcute de către părți, dar situația în care un inculpat este achitat, cheltuielile lui cu avocații cine i le dă înapoi, acesta este art. 276 alin. (6) „instanța își stabilește obligația potrivit legii civile”, adică, dacă e detaliat, statul să aibă grijă cu cheltuielile pe care el trebuie să și le recupereze, să-l oblige pe inculpat sau pe partea civilă, dacă e achitat omul din cauza părții civile sau părții vătămate. În cazul în care statul este de vină că omul a fost trimis în judecată în mod nejustificat și a fost achitat, cheltuielile sunt la liber, vă spun această chestiune că eu făceam prin 2006 un raport către un ONG, „ce se întâmplă în țara voastră dacă un om este achitat?”. Se întâmplă că să se mulțumească că a fost achitat, adică despăgubiri mai puțin și cu atât mai puțin cheltuielile efectuate. Sunt foarte puține instanțe, este o teamă de a cenzura o astfel de chestiune în procesele civile, de ce, pentru că în Codul de procedură penală, unde ar trebui să scrie expres chestiunea asta, că da, statul a greșit trimițând în judecată și ar fi o consecință patrimonială pentru trimitere în judecată nejustificată, nu, într-o astfel de situație zice statul „mergeți la instanța civilă”, dar, în schimb varianta inversă e valabilă, adică e o chestiune de dezechilibru. Mi-am adus aminte de acest text, apropo de cheltuieli judiciare, nici acum, nici de urgență, nu mi se pare firesc că un om achitat să fie despăgubit măcar cu cheltuielile făcute în cursul procesului, măcar cu atât, dar dacă daune morale și așa mai departe, e mai complicat acolo, dar asta cred că e simplu sunt chitanțe de avocat pe care omul le justifică sau nu, asta e o propunere de următoarea OUG care va rezolva această chestiune. Sunt vise ca cineva care pierde un proces, să-l plătească.
Augustin Zăbrăuțanu: Sunt cheltuieli voluptorii până la urmă domnule profesor. Statul ți-a dat șansa să ai avocat din oficiu, restul ce vrei tu să faci, te obligă cineva, nu.
Mihai Hotca: Da, dacă îmi permiteți, apropo de fostul art. 18 ind. 1, nu pentru a contrazice ce s-a spus, ci pentru a întări, într-adevăr renunțarea la urmărire penală pare aceeași „Mărie cu altă pălărie”, dar într-adevăr „pălăria” este diferită și sigur, în primul rând, de ce s-a renunțat la art. 18 ind. 1, nu pentru că dispunea soluția procurorului, și pentru asta, dar am văzut noi acum, după ce s-a pronunțaț Curtea Constituțională, dar, în principal pentru faptul că organul judiciar fie el procuror, fie el judecător putea stabili dacă o faptă, deși tipică, adică prevăzută în legea penală, este sau nu infracțiune, nu prin referire le elementele constitutive, nu prin referire inclusiv la aspectele de natură subiectivă, ci prin referire la anumite criterii care puteau fi interpretate abuziv, și au fost spețe, mi-aduc aminte de o speță în care o delapidare încadrată sub vechea reglementare în prevederea art. 215 alin. (2) „10-20 de ani închisoare” pentru că erau consecințe deosebit de grave, procurorul de caz a dispus soluția aplicării art. 18 ind. 1, și atunci s-a considera pe de o parte că este o încălcare a principiului legalității, pe de altă parte, că este o sursă de arbitrariu, inegalitate și subiectivism în aplicarea legii și Curtea Constituțională a adăugat la toate acestea încă un considerent, anume acela că procurorul nu realizează un act de justiție, și atunci, soluția lui ar trebui confirmată sau invalidată de către un judecător. Mulțumesc.
Mihai Mareș: Voiam să punctez așa, ca și chestiune procedurală vis-a-vis de confirmarea sau neconfirmarea de către judecător a soluției date de către procuror prin ordonanță. Avem foarte detaliat deschisă această procedură acum în noul text, vorbim de o confirmare inițială în cadrul Parchetului de către prim-procurorul Parchetului care verifică atât legalitatea, cât și temeinicia, iar, ulterior va fi sesizat judecătorul de cameră preliminară care în 10 zile stabilește un termen, unde vor fi citate toate părțile de data aceasta cu participarea procurorului, a suspectului, a persoanei vătămate și a altor persoane interesate și punându-se în dezbatere toate motivele atât de legalitate, cât și de temeinicie, se dă o decizie în acest sens care va fi încheierea pronunțată definitivă.
Alexandra Șinc: Da, am zis că sunt un moderator cât de neutru se poate, dar când e vorba de analiza critică a deciziilor Curții Constituționale nu-mi pot refuza această plăcere intelectuală. A spune că renunțarea la urmărire penală este ceva fundamental, diferit și în mod clar greșit, imposibil a se dispune de către procuror, astfel cum a spus-o Curtea Constituțională mi se pare o exagerare, de altfel, cu privire la rigoarea motivării deciziei Curții Constituționale s-ar putea spune multe prin prisma faptului că se confundă instituțiile lipsei pericolului social concret al faptei cu înlocuirea răspunderii penale pe alocuri, dacă vă aduceți aminte, cei mai în vârstă erau temeiuri diferite și acolo decizia Curții Constituționale le amalgamează într-un mod în care dacă aș fi făcut-o în stagiatură, nu aș mai fi fost acum în fața dumneavoastră, dar trecând peste asta, eu cred că renunțarea la art. 18 ind. 1 și introducerea renunțării la urmărirea penală este o renunțare la ipocrizie, hai să nu uităm ca art. 18 ind. 1 a fost introdus pentru furturi de pachete de scobitori din supermarket și furturi de capace de roți, și a ajuns a se aplica în mai multe cazuri decât se aplică astăzi renunțarea la urmărirea penală. Pentru că aveai art. 18 ind. 1, cerința ca datorită lipsei pericolului social concret fapta să fie lipsită în mod vădit de importanță, ceea ce restrângea foarte mult gama faptelor pentru care art. 18 ind. 1 s-ar fi putut aplica la litera legii, am extins art. 18 ind. 1 și am abuzat de el așa cum am abuzat și de actele premergătoare urmăririi penale pe care le-am extins ani de zile și ca tot ce am folosit în exces, ne-a fost luat, renunțarea la urmărire penală înseamnă recunoașterea dreptului minim al procurorului de a nu se chinuie într-o anchetă fără speranță, cheltuind banii statului, pentru că estimarea domnului profesor, în sensul că tot ce se cheltuie în anchetele acestea pentru care altfel s-ar dispune renunțarea la urmărirea penală, se termină cu plata cheltuielilor de judecată de către inculpat, e măgulitoare pentru mine ca procuror, dar e nerealistă, multe dintre anchetele la care se renunță în acest temei, inclusiv astfel cum permite legea in rem, nu ar avea nici pe departe finalitatea de a se dispune trimiterea în judecată, condamnare cuiva și obligarea la cheltuieli judiciare, ci ar avea ca finalitate, în cel mai fericit caz, închiderea dosarului la prescripție, în cel mai nefericit caz, soluții de compromis datorate lipsei ca întotdeauna, așa că eu cred că o exagerare a principiului legalității în sensul de a trimite în judecată pe oricine, pentru orice doar ca să dăm curs ideii că dăm satisfacție celor care spun că doar instanțele înfăptuiesc justiția este contraproductiv, ori vrei să implementăm un sistem mai flexibil de drept, ori rămânem ancorați în niște principii pe care le interpretăm rigid și atunci într-adevăr nu ne merităm soarta, merităm cele peste 1 milion de dosare pe rolul organelor judiciare câte erau la 1 aprilie 2014 și merităm să verificăm din când în când toate dosarele, inclusiv acelea care nu mai au nicio șansă înăuntru, doar pentru că ne aflăm încă înăuntrul termenului de prescripție, în situația în care nu cred că aici și acesta e primul sistem judiciar din Europa civilizată unde se pune problema că organele judiciare să aleagă ce anume urmăresc și ce nu după niște criterii rezonabile, iar aceste criterii care au fost introduse acum în Lege, altele decât cele care se regăseau în vechiul art. 314 despre care ne-a spus Curtea Constituțională că seamănă prea mult cu criteriile de individualizare a pedepsei, nu erau reglementate de lege, dar erau la baza analizei efectuate în practică și erau, cel puțin într-o ultimă perioadă, înainte de decizia Curții Constituționale, formau obiectul unor dispoziții ale conducerii Ministerului Public, în sensul de a se avea în vedere la analiză, deci nu a inventat nimeni introducând în lege criteriile astea, nici apa caldă, nici mersul pe jos, sunt lucruri care s-au verificat și se verifică întotdeauna, numai că așa ne place nouă, să complicăm tot ceea ce este simplu. Trecând într-o altă sferă, la problema confirmării redeschiderii urmăririi penale, aici mai sunt modificări, dacă sunt intervenții.
Sergiu Bogdan: Și aici mai sunt modificări, dacă sunt intervenții. Peste tot sunt modificări, noi acum am speak-uit pentru dumneavoastră pe tema asta, să nu credeți că vi le-am prezentat pe toate, este imposibil.
Augustin Zăbrăuțanu: Ca să îl mai avem și pe cel al onorariului, nu?
Sergiu Bogdan: Acum chiar atâți clienți, cu toate problemele de aici e bine să le ai.
Augustin Zăbrăuțanu: Mi-aminteam acum, discuția asta cu banii, mă bucuram că organele statului, începând cu Guvernul și terminând cu Parchetele sunt interesate de așa numitul „free cash flow” al sistemului de justiție, adică efectiv ce rămâne în buzunarul statului, nu ce sunt în hotărârile judecătorești, ceea ce este chiar foarte bine, lăsând gluma la o parte, nu vreau să revin acolo, dar aș vrea totuși să punctez, faptul că există anumite persoane, nu instituții, eu nu cred în povestea asta cu instituțiile bune sau rele, nu există așa ceva, anumite persoane care, în mod voit sau mai puțin voit, își încalcă nu legea, dar principiile să spunem, principiile după care ar trebui să funcționeze, asta nu înseamnă că marea majoritate a sistemului, a oamenilor, nu aplică legea în mod corect, ci oportun. Cuvântul sau ținta de a avea în vedere și oportunitatea represiunii penale, că până la urmă despre asta discutăm, nu trebuie uitată niciodată. Nu poate un sistem, un stat, orice organizație, să facă represiuni de dreptul represiunii la nesfârșit, mai devreme sau mai târziu lucrurile trebuie să se regleze, că treburile acestea, noi suntem necăjiți, supărați, putem spune multe, dar astea până la urmă sunt niște mișcări de așezare sau de reașezare, e adevărat, a unor lucruri care au fost așezate prost de la început, nu le putem trece cu vederea, nici treaba cu video-conferințele, Doamne ferește n-am privit-o, doar am observat așa că e un fel avant la lettre, să fie bine când o să fie bună, apropo și de telefonie, atunci când cu portofelul electronic vom putea plăti prin telefon, dispar și cardurile în câțiva ani și de asta s-a început cu telefonia și s-a ajuns la supraveghere de tranzacții financiare.
Mihai Mareș: La redeschiderea urmării avem ca modificare, și aici s-a urmărit punerea în discuție și a părților, practic redeschiderea urmăririi penale se face de către judecătorul de cameră preliminară în 3 zile sub sancțiunea nulității, ca element de noutate s-a modificat alin. (4) prin completarea menționării citării suspectului sau după caz a inculpatului și cu participarea procurorului, bineînțeles că neprezentarea acestor persoane nu va împiedica soluționarea cererii de către judecătorul de cameră preliminară și de asemenea s-a introdus un nou alin. (4) ind. 1 prin care soluționând cererea de confirmare, judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea și temeinicia ordonanței prin care s-a dispus redeschiderea, pe baza lucrărilor și materialului din dosarul de urmărire și a oricăror înscrisuri noi prezentate, dând o încheiere care este definitivă. De asemenea, s-a introdus un nou alin. (6), care precizează că procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluția, infirmă soluția de netrimitere în judecată și dispune redeschiderea urmăririi penale anterior comunicării ordonanței care cuprinde această soluție, redeschiderea urmăririi penale nu este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară. În esență, acestea sunt modificările și completările care au fost aduse acestei instituții.
Alexandra Șinc: Dacă legat de această problemă mai sunt intervenții, dacă nu, putem face un pas spre alt domeniu afectat de modificări importante, procedura acordului recunoașterii de vinovăție, care a suferit atât modificări în sensul în care se conturase practica majoritară, și în care se unificase practica de către instanța supremă în care se pronunțaseră deciziile Curții Constituțional, dar și în sens contrar acestora.
Augustin Zăbrăuțanu: Referitor la acest lucru, pentru mine unul dintre cele mai importante lucruri este restabilirea unui echilibru între procedura simplificată și acordul de recunoaștere. În toate situațiile în care am avut de a face cu această procedură a acordului de recunoaștere, am avut un sentiment de frustrare, explicându-i clientului că nu poate beneficia de această reducere cu o treime, am înțeles și motivarea inițială a acestei diferențieri, faptul că, vezi Doamne, procurorul ar fi putut să influențeze prin această reducere, eu știu, într-un anume mod, unii dintre inculpați în detrimentul altora, dar nu, nu este în regulă deloc, dacă tot discutăm despre proceduri care să permită persoanei care își asumă o situație, că despre asta discutăm, pentru cel care recunoaște într-o fază incipientă, deci de ce să îl obligi să se gândească „de ce să merg pe acordul acesta de recunoaștere, mai bine aștept procedură simplificată în instanță pentru că am niște limite reduse”, cred că aceasta este o chestiune foarte importantă care adaugă consistență acestei proceduri.
Mihai Mareș: Personal, doar o scurtă precizare, apoi o să îl lăsăm pe domnul profesor să explice mai pe larg această instituție. Consider că cea mai importantă modificare este cu mărirea pragului limitei de pedeapsă la 15 ani de la 7, adică se dă posibilitatea să se apeleze la această instituție pentru o gamă mult mai largă de infracțiuni, era extrem de limitativ în dosarele complexe de la evaziune fiscală care forma de bază era de la 2 la 8 ani, nu se putea discuta, practic, în dosarele de infracțiuni economice, dacă e să ne referim, nu se putea discuta niciodată de posibilitatea..
Alexandra Șinc: În general, în infracțiunile din legi speciale, unde pedepsele au rămas necorelate cu cele din Codul penal.
Mihai Mareș: Prin urmare, este mai mult decât binevenită această modificare.
Mihai Hotca: Sunt încă o dată în asentimentul colegilor mei și încă o dată trebuie lăudat Guvernul pentru că sub acest aspect a venit cu reglementare necesară. Era necesară, sigur, atât din perspectiva deciziilor Curții Constituționale, dar, și din punct de vedere practic, așa cum au sesizat antevorbitorii mei, erau situații în care anumite infracțiuni erau excluse de plano din sfera de aplicare a acestei instituții. Să ne gândim numai la infracțiunile de evaziune fiscală, prevăzute în Legea nr. 241/2005, de pildă, faptă încadrabilă în prevederile art. 9 alin. (1) pedepsite cu închisoarea de la 2 la 8 ani, și să spunem, un prejudiciu de 1.000 lei, era exclusă de plano această infracțiune din sfera celor care pentru care inculpatul putea încheia acord de recunoaștere a vinovăției, prin noile reglementări s-a stabilit o primă condiție mai largă, în sensul că s-a lărgit domeniul de aplicare, practic, de la 7 ani, maxim prevăzut de lege cât era în reglementarea anterioară, s-a stabilit o limită de 15 ani, așa că intră, dacă tot m-am referit la evaziunea fiscală, intră sub incidența acestor prevedere, ca posibilitate evident, și evaziunea fiscală care produce consecințele prevăzute în art. 9 alin. (3) din Legea nr. 241/2005, este vorba despre situația în care prejudiciul produs prin evaziune fiscală depășește 500.000 euro, de aici putem trage și concluzia următoare, că legiuitorul, atunci când este vorba despre infracțiuni economice, infracțiuni contra patrimoniului, în esență, infracțiuni prin care s-a produs o pagubă, este mai preocupat sau ar trebui să fie mai preocupat, așa cum s-a arătat în expunerea de motive ce a însoțit și noul Cod penal, de acoperirea prejudiciului. Un aspect foarte important, această voință a legiuitorului este vizibilă la infracțiunile contra patrimoniului, unde este posibilă împăcarea, și atunci, iată că se pune accentul pe satisfacerea pretențiilor persoanei vătămate, dar o serie de infracțiuni, printre care evaziunea fiscală, spălarea banilor, contrabandă și cele din domeniul fraudării bugetului UE, de regulă erau excluse de la posibiltatea încheierii unui acord de recunoaștere, probabil legiuitorul s-a gândit și la aceste infracțiuni, pentru că evident atunci când se propune încheierea unui acord de recunoaștere, chiar dacă teoretic condiția ar fi respectată, și anume pedeapsă prevăzută de lege nu depășește 15 ani, este nevoie, fiind vorba de un acord, și de manifestarea de voință a Ministerului Public, care printre criterii, atunci când va analiza oportunitatea încheierii acordului, probabil sau mai mult ca sigur va lua în considerare și atitudinea inculpatului cu privire la acoperirea prejudiciului, dacă l-a acoperit integral, dacă l-a acoperit parțial, eforturile, punerea la dispoziție, eventual, a unor bunuri care să fie supuse măsurilor asigurătorii și așa mai departe. De asemenea, apare dintr-o altă perspectivă și o restrângere a incidenței acestei instituții a acordului de recunoaștere a vinovăției, despre ce e vorba, nu este posibil în cazul infracțiunilor care au determinat moartea victimei, a persoanei vătămate. Pe bună dreptate a fost instituită această excepție și din acest punct de vedere constituie o restrângere, pentru că cel puțin teoretic acordul se putea încheia înainte și în cazul uciderii din culpă, dar având în vedere noile condiții, e posibil și în cazul lovirilor sau vătămărilor cauzatoare de moarte sau interpretând dispozițiile art. 174, cele care definesc săvârșirea unei infracțiuni, așa cum a făcut-o deja Înalta Curte, s-ar putea considera, de pildă, că e posibilă încheierea acordului și în cazul unei tentative la infracțiunea de omor, dacă se au în vedere limitele speciale pentru fapta tentată. Apoi, este posibil acordul și în ceea ce-i privește pe minori, este chiar o noutate, încheierea unui acord de recunoaștere cu minorul, evident nu se face cu acesta singur, ci fiind asista de reprezentantul legal și sigur, aici condițiile privind conținutul acordului sunt specifice, luând în considerare sancțiunile care se pot dispune în cazul minorilor, respectiv, în mod exclusiv, măsurile educative. Ce mai apare, totuși, ca o noutate și care cred că este pentru eficiența practică a acestei instituții, este posibilitatea pe care o are judecătorul după ce este sesizat cu acordul de recunoaștere, ca atunci când constată neîndeplinirea unor condiții, să ceară procurorului remedierea acestora, sigur, este vorba de condițiile formale avute în vedere, de pildă, felul, durata și modul de executare a pedepsei, dacă există vreo omisiune cu privire la aceste suspecte, judecătorul poate să ceară procurorului remedierea, deci nu-l respinge, acordul, pentru că nu îndeplinește una dintre condițiile prevăzute de lege, fiind înlăturat formalismul în favoarea eficienței actului de justiție, dacă se remediază omisiunea și s-a trecut peste condiția stabilită, evident că acordul poate fi admis, s-a păstrat pentru judecător posibilitatea de a respinge un acord de recunoaștere a vinovăției în situația în care soluția este nejustificat de blândă, aici rămâne un domeniu al soluțiilor discutabile, pentru că văzând practica judiciară am constatat că în cazuri similare se dau soluții diferite, sigur, rămâne ca practica următorilor ani să sedimenteze criterii care după aceea să constituie repere ce vor fi avute în vedere astfel încât să fie totuși o practică unitară în acest domeniu.
Augustin Zăbrăuțanu: Dacă îmi permiteți, aș avea eu o scurtă întrebare, o nelămurire către domnii profesori, doamna procuror, către sală. A apărut un element de noutate în reglementarea art. 485 alin. (1) lit. b), înainte se spunea că se respinge acordul de recunoaștere și se trimite dosarul procurorului, dacă nu sunt îndeplinite condițiile de la art. 480 și art. 482 cu privire la fapte sau doar că apreciază că soluția este nejustificat de blândă, acum se adaugă și dacă este nelegală, eu n-am înțeles ce nu era clar înainte, ce s-a clarificat acum, în ce fel mai putea sau ar mai putea fi mai mult nelegal decât respectarea condițiilor prevăzute la art. 480 și art. 482.
Alexandra Șinc: Erau situații care s-au ivit în practica judiciară, eu la acelea m-am gândit, în sensul în care se încheia acordul de recunoaștere a vinovăției cu, de pildă, cu neobservare intervenirii unuia dintre cazurile din art. 16 și s-au tot purtat discuții „ce se întâmplă în acest caz?”, se restituie acordul procurorului care îi va dispune clasare, va dispune direct încetarea procesului penal în acordul de recunoaștere a vinovăției, va dispune direct achitarea, dacă, eu știu, se făcea acord pentru o faptă prescrisă sau se ajungea la o pedeapsă negociată, negociată, convenită, convenită, dar nelegală, ce putea să facă în situația asta, dacă era nelegală, nu în sensul că era nejustificat de blândă, și mai blândă decât prevede legea ca să se poate invoca caracterele nejustificat de blând, ci era mai mare decât limita legală permitea, aici este situații cu privire la care s-a discutat multă vreme dacă sunt cazuri de restituire a dosarului la procuror, și procurorul va pronunța apoi o soluție legală sau dacă instanța poate pronunța direct încetarea procesului penal sau achitarea, eu m-am gândit că pe acestea le-au avut în vedere, nu știu, mă gândesc acum, extinzând un pic că poate și eventualele nelegalități legate de nerespectarea procedurii, n-a fost asistat, nu a fost împreună cu ocrotitorul legal dacă era minor, cam în sfera asta, dacă vreți, vă rog.
Sergiu Bogdan: Astea ar putea fi explicațiile factuale în care nu se încadrează formal. Până la urmă această grijă în general a Codului de procedură, de aia îi spune judecătorului în mod detaliat la litera a, b, c, d, e și f, când constată o nelegalitate sau netemeinicia unei soluții mi se pare exagerată și asta este una din consecințe, în momentul în care stabilește în mod principial că soluția pe care o verifică e legală sau nelegală, argumentează de ce este nelegală și lucrurile sunt rezolvate, dar aici este o chestiune pe care personal nu sunt mare fan, adică de a scrie de fiecare dată de câte ori și respingi și pe câte zeci de temeiuri, dacă nu există faptă, apoi evident că nu există fapta, ce mare argumentare trebuie să fie, dar este o chestiune de tradiție în sistemul românesc pe care eu personal n-o agreez, mie mi se pare că pot să am încredere în judecător, că dacă îmi explică de ce aceea persoană nu trebuie să răspundă penal, este suficient, și evident că spune, o fi fapta prescrisă, n-o fi dovedită, n-o fi infracțiune, nu-i încadrat, scrie el ceva acolo când motivează și cred că aș putea să am încredere în el, nu să-i spun „vezi, raportează-te la alineatul acela și la alineatul acela”. Consecința este aici, de exemplu, dacă e o situație de nelegalitate care nu era prevăzută expres în art. 480-482, iată ce să facă, oare poate să admită sau trebuie să se încadreze pe textul formal, formal se poate încadra pe text, păi nu se încadrează, și atunci ce facem, ceea ce s-a întâmplat acum că s-a găsit o formulare generică, să ajungă la ceea ce am spus eu, adică nu contează de ce, contează să fie legal, iar dacă este ilegal evident că va admite sau va respinge în funcție de circumstanțe. În ceea ce privește observația legată de, domnul profesor, legată de excluderea infracțiunilor privitoare la moarte unei persoane, cu titlu de realitate să știți că și pe art. 18 ind. 1 am găsit documentat pe ucidere din culpă, art. 18 ind. 1, adică mult mai grav decât delapidarea. Construcția este în felul următor, la ucidere din culpă, serios, am mari rezerve de eficiență practică, adică sunt foarte multe situații în care sunt evidente consecințele, este evident autorul, este evidentă responsabilitatea, care ar putea fi rațiunea pentru care această faptă, musai, trebuie să ajungă în judecată, ca acolo să facă ceea ce, sigur ce-o să facă..
Augustin Zăbrăuțanu: Ca să plătească asigurarea.
Sergiu Bogdan: Deci în realitate, motivul pentru care s-a strecurat chestiunea aceasta este una de principiu, la omor și eu sunt de acord, că nu poți să discuți despre așa ceva, și atenție, în sistemele de common law unde nu se poate face lucrul acesta, se referă exclusiv la cele când pedepsele sunt foarte mari, gen detențiune pe viață. În America dacă pledezi vinovat nu se poate aplica procedura simplificată, dacă vreți pentru pedeapsa capitală, pentru restul e valabil, multe state de aia n-au pedeapsa capitală, spun că e complicat. În schimb, la noi e sugerat că e vorba de faptă foarte gravă și că de aceasta nu s-ar putea la faptele care au avut ca urmare moarte unei persoane nu poți să faci acord de recunoaștere, de fapt la ucidere din culpă, sincer, și pe limită de pedeapsă, adică nu e o faptă, luarea de mită e mai gravă din punct de vedere al limitelor de pedeapsă și dacă la luare de mită poți să faci, nu văd de ce nu s-ar putea face în ceea ce privește infracțiunea de ucidere din culpă. Asta e o chestie personală pe care, dacă m-ar fi întrebat cineva sau dacă mi-ar fi cerut cineva părerea, aș fi spus că este o formulare, dar nu elementul acesta total, pentru că faptele din culpă, prin natura lor, justifică un tratament diferit și inclusiv o formă de recunoaștere. Să știți că în sistemul german uciderea din culpă se poate sancționa cu amendă, sună ciudat, dar cu amendă, pentru că în funcție de gradul culpei, culpa poate să fie atât de mică, încât să nu justifice altă sancțiune, nu exclude răspunderea, dar sancțiunea e suficientă.
Alexandra Șinc: Să știți, pentru acuratețe, exceptarea e de la renunțarea la urmărirea penală, nu e de la acord. La acord nu sunt exceptate, infracțiunile contra vieții sunt exceptate la renunțarea la urmărire penală, nu la acord.
Sergiu Bogdan: De aceasta căutam în legislație, problema e în felul următor, și acolo am aceeași problemă, deci dacă discutăm pe construcția asta, e o discuție sofisticată de a pune tot felul de limite și avem și alte circumstanțe de fapte excluse doar pe această consecință, fapte care eu avut ca urmare moartea unei persoane și apropo, uciderea din culpă a ajuns să fie o faptă extrem de gravă din perspectiva conținutului, dar importantă e faptă și din perspectiva conduitei faptei, și accidentele de circulație, din nefericire, sunt o realitatea cotidiană și atunci trebuie să ții cont de aceste componente. În sine, instituția, fără îndoială, este un lucru benefic, este, vedeți, nu avem încredere în procuror, dar poate negocia bine atunci când e vorba de așa ceva, adică nu poate să aprecieze dacă e cazul să renunțe sau nu, dar să negocieze bine cu inculpatul poate să o facă de o manieră convingătoare. Mie mi se pare că e un lucru firesc și normal, și să știți că în cele mai multe sisteme de drept cam 70-80% din cauzele penale sunt rezolvate în această manieră, în sisteme de common law trec de 90%. Adică ajung în instanță, doar într-adevăr dacă merită discutat ceva în instanță, pentru chestiile clasice, obișnuite ar fi rău pentru avocați, că nu ar avea decât să negocieze componenta acea de instanță, dar în sistemele de common law așa se întâmplă, de fapt acest acord asta încearcă, să ducă această direcție, și la noi nu s-a întâmplat din dorința de a fi pe sistem de common law, presiunea realității, adică milioanele de dosare de care vorbește doamna procuror, ne-au împins astfel încât cererea a venit, foarte interesant, chiar din partea procurorului șef DNA, adică omul cel mai împotriva iertării infractorilor, personaj care este considerat o mână de fier, „știți, aș vrea să fac acordul de recunoaștere în mai multe”, motivația este foarte pragmatică, până la urmă eficiența înseamnă o sancțiune aplicată rapid, sigur, fără discuții, nu mai ai probleme de proceduri, de CEDO și de alte lucruri de genul acesta și s-ar putea să fie și în interesul celui care este acuzat de o astfel de faptă, să nege lucruri evidente sau să piardă vremea, pentru că măsura în care nu poate să o facă, ce trebuie să facă atunci, să se apere. Fără îndoială că la componenta de negociere poate să fie așa, aș fi de acord cu această chestiune, dar șefii mă întreabă cam cât recuperez, dacă mai recuperăm ceva poate că lucrurile funcționează în această manieră.
Augustin Zăbrăuțanu: Acum mai este un aspect întâlnit în practică, chiar am avut un dosar unde am rămas plăcut impresionat, faptul că procurorul are această posibiltate de a negocia un acord de recunoaștere, îi dă și posibilitatea să fie inovativ,să spun așa, să caute soluții pe aplicarea legii celei mai favorabile, am întâlnit un dosar în care procurorul chiar s-a străduit să dea acelor oameni care au făcut acordul de recunoaștere, să găsească soluția de aplicare a legii mai favorabile, mergând dincolo de aparență, dincolo de cea mai facilă soluție, uitându-se în concret și la condițiile de executare, și la condițiile de reabilitare, adică, cred că acest instrument îi dă celui care cunoaște foarte bine realitatea dosarului să dea eficiență atitudinii de reală, nu neapărat căință, dar atitudinii corecte pe care acel om o are față de ce i se întâmplă, față de procesul penal, că până la urmă despre asta discutăm, nu poți când ai două persoane, doi inculpați cu atitudini total diferite, unul care, nu spun că face bine sau rău, dar unul care își asumă lucrurile respective din toate perspectivele, inclusiv cu această recuperare a prejudiciului, depinde cât de mult, în funcție și de cum poți să faci, asta nu mai contează, față de altul care are cu totul o altă atitudine, aceste instrumente cred că fac bine și cred că dau încredere mecanismului, te duci acolo cu clientul și ai posibilitatea de a rezolva o situație delicată pentru acest om, până la urmă și inculpatul, dincolo de faptul că a încălcat normele reglementate de legea penală, este om, are dreptul să își rezolve chestiunile, afacerile judiciare, cum frumos se spune în ultima vreme, într-un mod corect pentru el, pentru stat, pentru absolut toată lumea, iar faptul că această reglementare clarifică și anumite scăpări ale instituției inițiale, de exemplu, în instanță partea vătămată nu era citată, nu putea să-și exprime dezacordul într-un fel sau altul, nu putea să-și apere șansele, au fost reglementate și eu cred că este o egalitate de șanse, de instrumente ale tuturor părților în a-și apăra drepturile în cadrul acestei proceduri.
Participant: Răspunderea acestui acord, una este să îl propui și alta este să faci pe bandă rulantă de câte ori consideri că este cazul, mă gândesc că poate este mai încurajator să știi că îl faci, așa ai considerat, dar răspunderea finală aparține instanței și atunci îl propui mai ușor, mă gândesc din perspectiva procurorului, sunt avocat. Inițial, când s-a luat decizia Curții Constituționale am privit nu foarte încântat, dar poate totuși răspunderea instanței face lucrurile să meargă mai bine.
Augustin Zăbrăuțanu: Și era și înainte răspunderea instanței, pentru că tot instanța confirma acest lucru, dar pedeapsa în sine și acordul, doar că atunci într-adevăr erau niște scăpări cel puțin pe acest aspect, nu era citat de exemplu, nu era citată partea vătămată în această procedură, nu-și putea face apărările sau cel puțin, de fapt nu putea să facă apel, ca să fiu foarte corect. Nu, nu puteau face apel, partea vătămată nu putea face apel în procedura respectivă, dacă stau bine să mă gândesc.
Alexandra Șinc: Inițial, procedura avea un caracter necontradictoriu care acoperea și chestiuni care ar fi trebuit discutate în contradictoriu, pentru că nu făceau obiectul acordului, așa cum e el definit de lege, dar instanța era obligată să se pronunțe și se pronunța instanța fără o dezbatere a părților, fără un acord, apoi apelul era limitat la anumite cauze și anumite persoane, acum e apel de drept comun pentru că se face trimitere la art. 409, e un cadru mai generos și care a rezolvat în felul acesta și o serie de probleme controversate cu privire la ce poate pronunța și ce nu poate pronunța instanța în acordul de recunoaștere a vinovăției. Cred că ne apropiem în acest fel de epuizarea temelor mai importante legate de principalele modificări aduse prin OUG, și pentru a ne apropia și de sfârșitul întâlnirii noastre aș ruga pe invitați să ne spună dacă mai au alte aspecte relevante de semnalat către dumneavoastră din perspectiva acestor modificări care au fost făcute, dar și din perspectiva a ceea ce ar mai rămâne important, semnificativ, mă feresc să zic urgent, de modificat, și poate facem așa un tur de masă pentru a ne apropia de sfârșit pe aceste două coordonate. Dacă mai sunt completări referitor la modificările efectuate sau propuneri de modificare viitoare, vă rog.
Mihai Hotca: Având în vedere că nu s-au înscris ceilalți colegi, aș începe eu, sunt convins că pe măsura ce voi arăta câteva aspecte pe care eu le consider încă insuficient reglementate sau necorespunzător reglementate, și colegii vor interveni. Eu aș începe în primul rând cu instituția camerei preliminare, dacă ne uităm la dispozițiile art. 342 care stabilesc obiectul camerei preliminare, ce verifică judecătorul de cameră preliminară, competența, actul de sesizare, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală, când privim art. 346 alin. (3) cel care reglementează soluțiile, constatăm că un element foarte important, competența, de pildă, competența materială, ce se întâmplă dacă organul, că tot s-a discutat astăzi, organul de urmărire penală a fost necompetent din punct de vedere material, n-am o soluție, practic, implicit actele se validează sau ar fi o soluție indirectă să fie considerate toate actele nelegal efectuate, să fie excluse toate probele și atunci s-ar putea ajunge la restituire, cred că acest filtru, cum mai este denumit camera preliminară, ar trebui să fie mult mai eficient, ineficiența este dovedită de foarte puținele cazuri din practică în care s-a dispus soluția restituirii, sigur, s-ar putea da următoarea replică „toate dosarele de urmărire penală au fost efectuate, sau aproape toate, cu respectarea legii și n-au existat încălcări ale legii”, cei care lucrăm în materie penală știm că există multe probleme în efectuarea actelor de urmărire penală, sigur, majoritatea, cu mâna pe inimă o spun, sunt cu respectarea legii, nu există probleme de încălcări flagrante ale legii, sunt eventual chestiuni de apreciere, de aplicare a legii. Însă, atunci când, ca să luăm un exemplu, presupunem că un organ de urmărire penală inferior efectuează urmărirea penală cu privire la o infracțiune care este de competența unui organ de urmărire penală superior, un procuror de la Parchetul de pe lângă Judecătorie efectuează urmărirea penală cu privire la, să spunem, o infracțiune de omor și dispune chiar trimiterea în judecată, care este soluția prin raportare stric la prevederile art. 342, sigur, cu aplicarea art. 346 alin. (3) din Codul de procedură penală, pentru acestă ipoteză nu avem o reglementare, repet, soluția pe care o întrevăd în baza dispozițiilor legale în vigoare ar fi implicit excluderea probelor, și atunci, excluzându-le pe toate s-ar putea dispune restituirea, în alte condiții nu, cred că ar fi trebuit să existe și o ipoteză corespunzătoare acestui tip de verificare, și anume competența. Cu alte cuvinte, s-ar da și eficiență considerentelor din expunerea de motive, unde se vorbește despre celeritate, legalitate, respectarea unor principii și așa mai departe, astfel încât să nu fie trimise în judecată persoane care n-ar trebui să ajungă în fața judecătorului, poate ar fi de reflectat și aici. Introducerea acelei modificări care a mai fost pusă în discuție, dacă nu cumva ar trebui lărgite competențele judecătorului de cameră preliminară, să poată analiza, de pildă, și acele ipoteze când a intervenit prescripția, când lipsește plângere și așa mai departe, pentru că nu văd o rațiune de ce procesul să evolueze în faza următoare, în faza judecății, dacă se constată un impediment procesual peste care nu se poate trece mai târziu, deci aici cred că ar trebui să reflectăm puțin cu toții și să dăm până la urmă o eficiență reală acestei instituții care este camera preliminară. Apoi, tot așa, pornind de la expunerea de motive care a însoțit Codul de procedură penală și sigur, luând în considerare dispozițiile Constituției, s-a arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție trebuie să fie instanța cea mai înaltă din țara aceasta, care asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României. Constatăm, lecturând dispozițiile noului Cod de procedură penală, că într-adevăr competența materială, în majoritatea cazurilor, aparține instanțelor inferioare, rămâne o competență personală la nivelul Înaltei Curți, în ceea ce privește cauzele penale, însă, există instituția care trebuia să transpună în practică prevederile Constituției, și anume recursul în casație, iar cazurile de recurs în casație prevăzute în art. 438 din Codul de procedură penală sunt atât de puține încât cred că tocmai această menire a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu poate fi realizată. Din punct de vedere al dreptului substanțial, practic, avem 3 situații, 4, hai să spunem, mai adăugam una, când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu e prevăzută de legea penală, art. 438 alin. (1) pct. 7, când s-a dat o hotărâre, în mod greșit, de încetare a procesului penal, pct. 8, pct. 11 când s-a constatat greșit grațierea sau când nu s-a constatat, și pct. 12 când pedepsele aplicate sunt în alte limite. Întrebare, ce se întâmplă, de pildă, dacă fapta nu a fost comisă cu forma de vinovăție prevăzută de lege? Pentru că dacă privim dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală avem două ipoteze sau două teze, fapta nu e prevăzută de legea penală sau nu a fost săvârșită cu formă de vinovăție. De asemenea, în definiția infracțiunii avem două astfel de trăsături care sunt avute în vedere, potrivit art. 15, faptul că este prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție și așa mai departe, nejustificată și imputabilă. Ce se întâmplă în astfel de situații sau în situații în care, de pildă, este incidentă o cauză de neimputabilitate sau o cauză justificativă? Sunt, iată, o serie de ipoteze, de situații practice care deși există în realitate, nu pot fi soluționate în cadrul recursului în casație, sigur, avem alte instrumente, avem recurs în interesul legii, avem completul pentru dezlegarea unor probleme de materie penală, dar cred că pentru cetățeanul care are o cauză penală cel mai important lucru este să se rezolve cauza lui, nu în viitor, eventual printr-o dezlegare peste câțiva ani, să aibă doar o satisfacție morală. Iată propunerea pe care aș face-o: lărgirea, sigur, strict din perspectiva analizei legalității a motivelor de recurs în casație, pentru că așa cum sunt redactate motivele de recurs în casație în prezent, practic, discutăm de o situație foarte limitată a cazurilor în care se poate face recurs în casație. De pildă, am menționat punctul 8, este și o încălcare a principiului legalității între partea civilă și inculpat, dacă în ipoteza în care se constată greșit încetarea procesului, procurorul sau partea civilă poate face recurs în casație, pentru că este incident art. 438 pct. 8, dar inculpatul nu poate, de pildă, nu s-a constatat că a intervenit prescripția sau amnistia sau împăcarea. Este, din acest punct de vedere, și o inegalitate de tratament. Sigur, sunt și alte aspecte, dar eu mai cred că era necesară o intervenție și în materia conflictului de interese. Art. 301, care incriminează conflictul de interese, după decizia Curții Constituționale, cred că se impune a fi rescris și, de asemenea, se impune și modificarea art. 308, care, în parte, de asemenea, a fost declarat neconstituțional. Sigur, lista cu probleme este mai lungă, și fiecare dintre noi poate aduce câteva dintre ele în discuție, dar cred că o altă faptă destul de răspândită în practica judiciară, respectiv conducerea sub influența alcoolului sau a unor substanțe psihoactive pe drumurile publice a unui autovehicul, aici există o practică judiciară neunitară determinată – zic eu – tocmai de o lipsă de intervenție a legiuitorului în a rescrie textul de incriminare, art. 336 din Codul penal. Cunoașteți cu toții că sintagma „la momentul prelevării”, moment în funcție de care se stabilea alcoolemia, a fost declarată neconstituțională și există hotărâri în practica judiciară potrivit cărora este vorba de o dezincriminare, practica majoritară este în sensul că e doar o chestiune de probă, dar, iată, se impunea intervenția legiuitorului și în această materie. Și mai sunt și altele, dar mă opresc aici. Mulțumesc.
Augustin Zăbrăuțanu: Foarte scurt, referitor la recursul în casație, o chestiune pe care eu nu mi-am putut-o explica niciodată a fost de ce nu pot fi atacate cu recurs în casație soluțiile pronunțate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoașterea învinuirii. Mai ales că avem situații dese, eu le-am întâlnit, în care s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, procedura simplificată, procedura recunoașterii învinuirilor, actul de sesizare a probelor, nu au nicio influență, din punctul meu de vedere, cu individualizarea și cu pedeapsa aplicată, asta este o situație concretă unde cred eu că ar trebui analizat. Nu îmi dau seama dacă în ceea ce privește admiterea probelor de recunoaștere a vinovăției este aceeași situație, sunt niște diferențe, dar, cel puțin, în procedura recunoașterii privind aplicarea pedepselor în alte limite decât cele prevăzute de lege, eu cred că ar trebui și aici analizat puțin, cu siguranță sunt și altele. Pe unificarea practicii, atâta timp cât recursul în casație rămâne, teoretic, o soluție reală, doar că extrem de restrânsă, sunt situații de practică ce dau foarte multe inechități și inegalități. Am avut dosare disjunse pe recunoaștere unde, datorită traseului în timp judecat mai rapid, ca urmare a recunoașterii, s-a primit o condamnare, spunem noi, cu aplicarea pedepselor în alte limite decât cele prevăzute de lege, cu determinarea greșită a legii mai favorabile, nu am putut să facem recurs în casație, iar în dosarul principal din care s-a disjuns, fără procedura recunoașterii, pedeapsa maximă, la Înalta Curte, prima a fost de 4 ani jumătate, iar celălalt caz a fost de 1 an. Practic, dacă am fi avut această posibilitate am fi făcut recursul în casație și s-ar fi restabilit un echilibru. Dar astea sunt situații punctuale, le simți din practică, înțeleptul legiuitor, parlamentar sau guvernamental, are, probabil, rațiunile lui de a acționa sau nu într-un sens sau altul.
Mihai Mareș: Tot în sensul celor spuse până acum, aș începe cu ultima chestiune la recursul în casație. Practic, pe fondul unui dosar avem un singur punct, pct. 7, când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală, incluzând aici mai multe discuții despre ce înseamnă lucrul acesta și ce presupune, inclusiv dacă aplicarea greșită a legii penale mai favorabile ar putea să facă parte sau nu din acest punct. Au fost nenumărate decizii contradictorii în practică date chiar în urma hotărârii deciziei Curții Constituționale, cu aplicarea globală a legii penale mai favorabile. Nici astăzi se pare că nu este foarte clar cum se aplică, în caz în care avem un concurs de infracțiuni, se aplică pe tot pachetul, se aplică pe fiecare în parte, dar în mod global, este o întreagă discuție, o extindere a cazurilor la recursul în casație este obligatorie și în opinia mea. De asemenea, în ceea ce privește camera preliminară de care a făcut vorbire domnul profesor, aș mai aduce în discuție o modificare făcută chiar prin această ordonanță despre care am vorbit astăzi, a art. 3 din Codul procedură penală, la separarea funcțiilor judiciare. Practic, s-a instituit un nou caz de incompatibilitate în cazul judecătorului de cameră preliminară care pronunță soluția de la art. 341, alin. (7), lit. c), când, împotriva soluției de netrimitere în judecată, admite plângerea, desființează soluția și dispune începerea judecății. S-a introdus un nou caz de incompatibilitate cu funcția de judecată a acestui judecător de cameră preliminară care dă această soluție. Altfel, sunt nenumărate aspecte care ar trebui puse în discuție. Mulțumesc!
Sergiu Bogdan: Pentru că v-am provocat la început, discuția despre camera preliminară este un inamic personal. Decizia nr. 641, prin care s-a constatat neconstituționalitatea, a fost obținută personal într-o cauză în care am invocat-o înainte de orice, înainte să înceapă orice discuție am spus că mie, principial, modul în care este reglementată îmi sună prost din perspectiva logicii de reglementare și a finalității ei și nu poate să fie regulă și, după aceea, s-a confirmat. În ciuda acestui fapt, Legea nr. 75 care trebuia să rezolve această chestiune, în esență Curtea Constituțională a spus că nu e o procedură contradictorie și că nu e o dezbatere echitabilă în legătură cu legalitatea probelor în această fază pentru că, totuși, este o fază de judecată și probele, odată stabilite ca fiind legale, e mai greu după aceea să le convertești să spui că nu mai sunt așa de legale în cursul judecății, și oricum nu ai temei să o faci decât judecând în equity, spunând că da, nu-i frumos să-l condamni pe probe nelegale pe care tu le-ai constatat ca fiind nelegale în timpul judecății. Deci modificarea legislativă, art. 345 spune acum clar, atenție, că „la termenul stabilit, judecătorul soluționează cererile și excepțiile în cameră, pe baza lucrărilor și materialelor din dosarul de urmărire penală”, aici nu avem nici o îndoială că despre dosarul de urmărire penală este vorba, „și a oricăror înscrisuri noi prezentate”. Deci, din punct de vedere probatoriu, nelegalitatea eventuală a unei probe sau act de urmărire penală o puteți face într-un singur fel: dacă aduceți înscrisuri noi, este singurul mecanism. Curtea a spus în decizie: ca să fie un proces echitabil ar trebui probe și/sau înscrisuri noi, adică, până la urmă, cum aș putea eu să probez caracterul nelegal al unei probe în lipsa oricărui mecanism probator. Asta este o chestiune care acum este tranșată, în sensul că ni se spune în Lege, în art. 345 alin. (1) că singura probă admisă este aceasta. Până acum aveam speranța că, în contestație, dacă, de exemplu, omul își angaja avocați mai buni care citeau tot dosarul și aveau timp să citească dosarul până la momentul judecării contestației, aveai timp să citești tot dosarul și să mai descoperi cu surprindere și alte elemente de nelegalitate ascunse sau nevăzute de către cel care a făcut prima dată excepțiile în cele 20 de zile sau 30 de zile sau câte ți-a acordat instanța. Acum lucrurile sunt foarte clare. La soluționarea contestației, este vorba de art. 347, alin. (4), „nu pot fi invocate sau ridicate din oficiu”, adică și dacă judecătorul găsește în contestație că e ceva nelegal acolo nu are voie să facă nimic, cu excepția motivelor de imunitate absolută, despre care am discutat că sunt generoase, în sensul că lipsesc cu desăvârșire factual, adică sunt numai teoretice. Și pe componenta asta mie mi se pare că e un lucru extrem de grav, de ce? Noi am avut un sistem așa: fond, apel, recurs. Teoria era că fondul și apelul sunt devolutive și recursul limitat la motivele de casare. Am scos cu totul recursul și l-am făcut recurs în casație, spunând că în apel este devolutiv și judecăm în aceeași manieră. Contestația cu care am înlocuit noi fostul recurs la măsurile preventive și unde am înlocuit, am presupus, până acum, și așa se desfășoară, ca fiind una, practic, devolutivă, adică poți să discuți despre toate lucrurile pe care le-ai mai putea inventa în această manieră. Pe această reglementare, contestația în camera preliminară este una exclusiv de legalitate, pentru că, în esență, ceea ce poți să faci este să mai susții o dată aceleași lucruri pe care le-ai susținut în fața judecătorului de cameră preliminară care a judecat fondul. Dacă vii cu lucruri noi pe care le-ai descoperit și dacă judecătorul vine cu lucruri noi, art. 347 pct. (4) îi interzice să facă ceva în acest sens, lăsând o probă nelegală să rămână în dosar cu speranța că, totuși, judecătorul fondului nu va ține cont de această probă și nu va duce la o soluție nelegală. Precizez că toate procedurile pe care le-am desfășurat până acum la CEDO, pe subiectul camerei preliminare, niciuna nu a fost respinsă imediat, așa cum se întâmplă în cele 7.800 de cereri. Practic, vreo 7.700 au fost respinse pe Protocolul 14, adică o fi violare, n-o fi violare, nu ne interesează, pierdem vremea. Aceasta este poziția, că au și foarte multe dosare. Mie niciuna nu mi-a întors, pe cameră preliminară, pentru că e o contradicție logică: cum ai putea, în mod definitiv, să discuți despre probe într-un proces echitabil, înainte să ai o soluție definitivă, pe fond? Adică noi spunem că proba asta e definitiv legală, dar ea nu a fost încă examinată de către judecător pentru că, în esență, proba e relevantă în măsura în care o raportezi la o acuzație când ai soluția pe fond. Este legal să-l audieze pentru omor, e legal, și-l trimite în judecată pentru furt, proba e legală? E legală. Exemplul de școală pe care-l dau, ce e nelegal aici? Trebuie să construiești foarte sofisticat ca să-și iasă, astfel încât să nu ai o soluție care să fie discutabilă, din această perspectivă. Deci, în opinia mea, acest mecanism de reglementare, practic, nici măcar nu a decis ceea ce Curtea Constituțională a stabilit, respectiv că trebuie să fie o procedură contradictorie, că este o fază de judecată cu toate garanțiile prevăzute de art. 6 din CEDO. Nu sunt, că a discuta despre legalitate în care o parte poate să administreze un singur tip de probă, respectiv înscrisuri noi, în legătură cu activitatea desfășurată de organele judiciare, adică ce înscrisuri să aduc eu, că ce? Înscrisuri că l-a bătut pe martor, că l-a amenințat, că s-a înțeles cu nu știu cine? Și așa e greu de dovedit. În faza de judecată vine martorul, s-a audiat, „Păi de ce ați declarat așa?”, „Păi așa mi-a zis polițistul, că să semnez.” Acest element, care e un element de nelegalitate, aș putea să-l invoc eu în camera preliminară? Nu. Mai poate fi avut în vedere de către instanță? Păi pe art. 374, nu, că instanța apreciază global și exclude ea și cu ocazia judecații. Da, asta depinde de buna-credință a judecătorului fondului, pe care nu poți s-o înlături în această manieră. Dar textul acesta îi dă posibilitatea unui judecător de rea-credință să facă acest lucru. Normele exprese imperative în favoarea acuzatului sunt pentru judecătorii cu rea-credință, că dacă e cu bună-credință nu e o problemă. Când avem discuții de rea-credință, atunci invocăm textul. Dacă acest lucru, pe camera preliminară, va ridica discuții, nu știu dacă o să mă abțin din nou la Curtea Constituțională, pe elementele acestea, și nu știu dacă o să mai am din nou succes, dar s-ar putea să nu mă abțin și o să le spun încă o dată „Nu numai că ați dat o hotărâre, dar nici nu e foarte importantă pentru legiuitor că dumneavoastră ați spus că trebuie să fie probe și ei au zis că și înscrisurile sunt bune.” Au motivat mai mult decât era cazul. V-am spus, în toate sistemele în care a fost copiată această instituție nu funcționează așa. Ea, în România, există din 1958, și era exclusiv în favoarea celui acuzat, respectiv dacă judecătorul îl chema pe procuror și spunea „Uite cum e dosarul tău, nu prea e bun, ia fă modificările astea, că nu e în regulă acuzația.” După aia s-a spus „Nu mai pierdem vremea, că asta o discutăm oricum în judecata fondului.” În această procedură prealabilă îl putea chema pe inculpat să-l întrebe „Ce părere ai? Procurorul vrea să te trimită în judecată, ce zici? E în regulă?” și omul îș făcea o apărare. După acest moment, când era trimis în judecată, se spunea clar că poziția lui este de la 0-0, respectiv dacă ceea ce s-a întâmplat în urmărire penală a fost exclus sau nu e o relație între o verificare a urmăririi penale de către judecător, dar, în niciun caz, nu pierzi dreptul sau momentul de a contesta probe doar pentru faptul că avem o procedură care tranzacționează definitiv înainte să fii judecat definitiv. E o situație atipică, recunosc, o astfel de practică nu am întâlnit, probele sunt nelegale la un moment și, după aceea, cu probe legale ne judecăm. E ca și la exerciții impuse, la gimnastică, cam așa sună această judecată. Pentru că probele din urmărire penală, odată legale, rămân legale, judecătorul de fond nu este constrâns să le creadă pe cele din faza de judecată. De multe ori nici nu le crede, spune că e mai bună declarația de la urmărire penală, că a fost mai aproape de momentul săvârșirii faptei, aici l-au mai învățat avocații niște chestii, s-au mai înțeles cu inculpatul și, într-o astfel de situație, pe probe absolut legal certificate, există o mare probabilitate ca acestea să stea la baza unei soluții de condamnare. De asta spun că dacă e vorba de bună-credință nu am o problemă, dar textul arată, cu aplicare practică, faptul că a fost folosit în situația inversă, adică să acopere eventualele vicii de procedură pe care unii avocați le invocau, justificat sau nu, și asta e o chestie, că pot fi și abuzuri procesuale, dar din cauza unor abuzuri procesuale nu cred că trebuie să stricăm întreg procesul reglementând camera preliminară în maniera în care este ea. A fost reglementată și s-a aplicat 2 ani așa, în equity, recunosc că a fost rezonabil, mai puțin pe soluții, că erau soluțiile limitative, dar a fost măcar rezonabil. Acum am făcut-o înapoi cât mai aproape de forma aceea care a fost declarată neconstituțională și fix cu privire la aspectele pe care Curtea le-a constatat ca fiind inechitabile, apropos de egalitatea de șanse între cei care dezbat într-o astfel de chestiune. Aceasta este Legea nr. 75 care, din nou, este și ea foarte recentă, deci trebuie să discutăm și despre ea, asta nu a fost ordonanță de urgență, ci a fost lege, apropos de tip de reacție. În legătură cu elementele discutate de colegii mei, în materie de conflict de interese, da, este un subiect de actualitate, acolo uneori textul este discutabil, din perspectiva rațiunii incriminării pe anumite aspecte, dar eu, personal, consider că e un text în regulă, apropos de păreri divergente. În ceea ce privește povestea cu conducerea sub influența băuturilor alcoolice, domnul profesor are dreptate, ar trebui legiuitorul să reglementez, dar a fost din nou o influență prietenească a unora care nu se pricep la drept și au introdus acest aspect și Curtea Constituțională, practic, s-a transformat în legiuitor și a zis „Lăsați povestea cu „la momentul prelevării” că este logică și irațională, nu comiți infracțiuni la momentul prelevării, infracțiunea se comite în momentul în care ai condus, acela este periculos pentru societate, nu să fii beat când te testează polițistul”, evident că asta era problema și a zis „Ia reveniți voi la textul anterior!” E adevărat că, din punct de vedere strict formal, trebuia să existe o lege de rescriere a art. 336, dar, factual, de la decizia aceea nu am mai auzit probleme de interpretare.
Mihai Hotca: Curtea Militară de Apel are practică, în sensul că e dezincriminare.
Sergiu Bogdan: Am înțeles.
Mihai Hotca: Și a fost promovat și un recurs în interesul legii, care a fost respins ca..
Sergiu Bogdan: Și a fost respins ca inadmisibil, deci am avut dreptate 100%. Deci dacă e inadmisibil înseamnă că era atât de clară soluția. Adică dacă eu dau soluția invers și, după aceea, cer interpretare, da, am înțeles, probabil că aceasta a fost explicația. N-am să vă spun câte propuneri de lege ferenda am, că mai facem 10 conferințe, deci sunt foarte, foarte multe aspecte. Personal, asta e o chestie personală, avem o variantă atât de simplă, când vrei să îți iei o mașină bună, îți iei de la un producător bun, nu putem să ne luăm și noi un Cod penal, un Cod de procedură, le traducem într-o limbă cum a făcut toată America Latină, Cod penal, Cod de procedură penală german, cu texte puține, logice, cu jurisprudență, cu practicieni cu experiență, cu tot ce îți trebuie, doar să le aplici în mod rațional și nu ar mai fi nicio discuție de interese factuale, că aici în România fiecare are propriul lui interes, „aceia cu acela, acela cu acela” și fiecare încearcă pe sursele lui să rezolve Codul, și își pun toate interesele în Coduri, indiferent câte sunt legitime sau nu, atenție, nu toate interesele sunt nelegitime, unele sunt legitime, dar și le pun toți în maniera asta și după aceea iese așa un Cod care este diform, adică nu știi din ce perspectivă, dintr-o perspectivă e mai bine pentru avocat textul acela, dar e textul celălalt mai bun pentru procuror și acela e mai bun judecător, și în global așa e greu de stabilit care sunt principiile după care funcționează, decât intuind-le, și tot revin la ceea ce a spus doamna procuror „la buna-credință a magistratului”, păi dacă rămâne la buna credință înseamnă că nu ne trebuie texte multe, ne trebuie puține, clare și bune, mergând pe o astfel de construcție. Vă mulțumesc.
Alexandra Șinc: Da, recunosc că am trăit în ultima vreme cu două erori majore, una, am crezut întotdeauna că, camera preliminară este urmarea prezumției de rea credință a procurorului, care face tot ce poate să trimită nelegal în judecată pe inculpat, abuziv chiar dacă se poate spune așa, și al doilea că e de rău comparația cu America Latină, mă bucur că această conferință mi-a zguduit Universul, din acest punct de vedere sunt și lucruri bune de luat din America Latină și nu e de vină procurorul de rea credință, ci judecătorul de rea credință, de aceea s-a introdus camera preliminară, eu cred că, așa ca organe judiciare, avem dreptul ca toată lumea, cum ne-a spus Curtea Constituțională „la un proces echitabil”, că știți că e recunoscut acest drept procurorului, deciziile Curții, acolo unde are și dreptul la o procedură orală și la un proces echitabil, acestea sunt vorbele Curții Constituționale, deci n-am comis nicio indecență cum s-ar putea crede și poate totuși avem în acest context și dreptul la prezumția de bună credință, zic așa amical, nu cred că trebuie să creem instituții pe prezumția de rea credință a organelor judiciare, după cum nu cred că ar trebui să reglementăm în exces, pentru că abia atunci vom lăsa impresia că am omis ceva, dacă mai sunt intervenții, vă rog.
Mihai Hotca: Romanii spuneau bona fide praesumitur, sigur că sunt de acord cu cele spuse, atât de dumneavoastră doamna procuror, cât și de domnul profesor, că omul sfințește locul. În afară de importul legislației cred că ar mai trebui să importăm și comportament tipic din alte zone, probabil că ar fi un element care ne-ar ajuta mai mult. Eu ce-aș mai spune, toate aceste chestiuni pe care noi le-am adus în discuție astăzi, și sigur, lista a fost una selectivă și poate selecția a fost una arbitrară ca să spunem așa, ne autoacuzăm noi înșine, dar, cred că această ordonanță atunci când va ajunge Parlament, să fie dezbătută, ea a ajuns, a fost depusă în Parlament, cei care se ocupă de actul legislativ ar trebui să reflecteze și la efectele din punct de vedere practic ale acestor reglementări, având în vedere și toate celelalte probleme de drept care s-au ivit în practica judiciară, și poate atunci când va fi aprobată această OUG va ieși cu mai multe bile albe decât, să spunem, cele existente în momentul de față, care par puține. Mulțumesc.
Alexandra Șinc: Acum așa măcar ca să mă prefac că asigur caracterul interactiv al acestei manifestări, dacă din sală sunt observații, intervenții, vă rog.
Augustin Zăbrăuțanu: Mă gândeam acum cât de potrivită este tichia dreptului penal german pentru traficanții de droguri din America Latină, apropo de locul și de eficiență dacă stăm să ne gândim, aceștia sunt mai interesați de puterea de cumpărare în Statele Unite, decât de orice fel de măsură de represiune penală, dar chestiunea cu importul și mai ales cu aplicarea modelelor „luăm modelul dintr-o parte” și „nemții”, cum spunea Arghezi, „din altă parte”, e boală veche românească.
Participant: Am o nelămurire în legătură cu art. 113 alin. (6) nou introdus, în sensul că prezumția legală relativă că este minoră persoana vătămată produce efecte și pe plan substanțial sau doar pe plan procesual, adică dacă nu putem determina vârsta minorului și prezumăm că există indicii că acesta ar fi minor și prezumăm ca atare că ar fi minor, produce efecte și cu privire la limitele de pedeapsă?
Mihai Hotca: Fără nicio îndoială, in dubio pro mitius.
Sergiu Bogdan: Aici la art. 113 vă referiți la situația cu persoana vătămată și partea civilă, acolo bănuiesc că drepturile persoanei vătămate și a părții civile au un alt mecanism decât dreptul unei persoane acuzate, dacă un astfel de text ar fi la inculpat minor, atunci ar fi o problemă, în sensul că se prezumă că este major, dacă el este minor sau așa mai departe. Într-o astfel de structură evident că discuțiile sunt diferite, factual dacă nu se poate stabili vârsta și există bănuială că nu ar fi major sau că nu ar avea vârstă de răspundere penală, fără îndoială pe in dubio pro reo o astfel de situație poate fi justificată, adică nu poate fi angajată răspunderea penală, dacă asta e întrebarea.
Participant: Nu, întrebarea mea era dacă o persoană vătămată minoră, mă rog, prezumată minoră pe art. 133 alin. (6), pentru această persoană vătămată se vor avea în vedere și limitele de pedeapsă mărite, în dauna acuzatului mă refer.
Mihai Hotca: Asta am vrut să spun, n-am fost poate foarte explicit. Atunci când există îndoială cu privire la un aspect care reprezintă un element circumstanțial agravant sau o circumstanță agravantă, iar acest element ar fi în defavoarea inculpatului, funcționează principiul in dubio mitius, adică se interpretează în sensul favorabil lui, deși..
Sergiu Bogdan: Contrar prezumției legale..
Mihai Hotca: Prezumție legală, din anumite perspective strict procesuale. Deci, pe drept substanțial, acesta este principiul care funcționează. Când n-am certitudine, orice împrejurare se interpretează în favoarea inculpatului. În civil, in dubio pro reo.
Sergiu Bogdan: Sunt absolut de acord cu această precizare. Fără îndoială, această prezumție se referă exclusiv la procedura în care este audiată, până la urmă, și această prezumție de procedură, adică dacă nu te poți lămuri și nu faci expertize ADN să vezi când și unde s-a născut, apropos de componenta aceasta, poți se prezumi în mod rezonabil și să aplici procedura care e prezumată ca fiind favorabilă. Deci este în sens rațional.
Participant: Și mai am una foarte scurtă, pe art. 311 alin. (5), s-a exclus prin Noul Cod de procedură penală obligativitatea organului de urmărire penală de a informa inculpatul/suspectul/acuzatul despre schimbarea încadrării juridice. Am văzut că prin transpunerea directivei cu privire la informările din cursul procedurilor judiciare nu a fost reglementată, nu a fost corectată această chestiune. Interpretăm, așadar, de aici înainte că organul de urmărire penală nu mai este obligat să informeze inculpatul/suspectul despre schimbarea încadrării juridice? Mă refer chiar în situația în care s-ar dispune o schimbare majoră, din loviri și alte violențe în omor.
Alexandra Șinc: Mă uit ușor ciudat la dumneavoastră pentru că obligația de a-l informa pe suspect despre extinderea urmăririi sau schimbarea încadrării juridice mie îmi rezultă din alin. (3). Eu am interpretat întotdeauna în sensul că aici nu e exclusă schimbarea încadrării juridice de la obligația de informare. E, pur și simplu, o omisiune pentru că se referă la organul care „a dispus extinderea sau schimbarea încadrării”, e obligat să informeze, asta mi se pare aproape o eroare materială.
Participant: Și eu aș fi de acord.
Alexandra Șinc: Altfel de ce ar fi amintit în prima parte a anunțului de schimbarea încadrării?
Participant: Surpriza e că a început să apară practică, în sensul că atâta timp cât legea nu impune să fie adusă la cunoștință schimbarea încadrării..
Alexandra Șinc: Nu, eu cred că aici suntem aproape de o eroare materială. O interpretare cu bună-credință a legii ne spune că trebuie să îl informeze și cu privire la schimbarea încadrării juridice pentru că a început a vorbi despre asta, altfel de ce ar mai fi vorbit tocmai despre asta?
Participant: Problema o sa fie în momentul în care o să spună „Stați, că prin OUG nr. 18 s-a transpus Directiva”, pe cale de consecință, pe interpretarea istorică, rezultă că nu s-a vrut și informarea despre schimbarea încadrării juridice.
Sergiu Bogdan: Păi da, dar în Directivă, în art. 6, exact asta, „în cel mai scurt timp și cu toate detaliile necesare, este informat asupra acuzației”, or să-l informezi că e altă faptă și asta nu e esențial, e puțin interpretare abuzivă. Sunt de acord cu dumneavoastră că justificarea cu transpunerea Directivei este ciudată. În realitate, transpunerea Directivei se referă mai mult la povestea cu interpretul și poziția părții vătămate, la rândul ei, care trebuia să fie și ea informată tot într-o limbă pe care o cunoaște, adică ea semna hârtii, dar nu înțelegea despre ce e vorba. Atunci, pe construcția asta au spus că au transpus Directiva, pe ideea de informare a acuzatului, noi o avem transpusă în fapt, dar ia de la momentul în care este in personam, acum, că avem noi in rem și totul se poate întâmpla in rem, este un detaliu neesențial.
Alexandra Șinc: Cred că, fiind foarte aproape de ora de încheiere a conferinței, ne putem opri aici. Mulțumesc pentru participare invitaților noștri, pentru timpul și resursele intelectuale alocate unei astfel de încercări ambițioase! Vă mulțumesc și dumneavoastră pentru răbdarea cu care ne-ați ascultat, vă sfătuiesc să vedeți și partea plină a paharului, în sensul că suntem cârtitori, prin natura profesiei fiind juriști, să plecați de aici cu concluzia ceva mai optimistă că vom avea, totuși, și niște necorelări cu care am trăit de 2 ani de zile, deși erau evidente și supărătoare, acum îndreptate, că vom avea, cel puțin o vreme, Coduri ceva mai subțiri pentru că o parte din Deciziile Curții Constituționale și ale Înaltei Curți nu mai produc efect direct, au fost preluate în actuala reglementare. Vă mulțumesc tuturor pentru atenție! O seară cât mai frumoasă și o vară liniștită!
Scopul: În cadrul conferinței au fost prezentate ultimele modificări aduse Codurilor penale, prin OUG nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Codului penal, a Codului de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. Modificările au vizat punerea în acord a noilor Coduri penale cu deciziile Curții Constituționale, dreptul la apărare și multe altele. OUG nr. 18/2016 este o modificare cât două Coduri penale.
Unde: București, CCIR Business Center, Amfiteatrul Alexandru Ioan Cuza
Când: Miercuri, 1 iunie 2016, 15:00-19:00
Cine: Conferința a fost organizată de Societatea de Științe Juridice în parteneriat cu Baroul București, HOTCA & ASOCIAȚII, MAREȘ DANILESCU MAREȘ și ZĂBRĂUȚANU POPESCU & ASOCIAȚII, cu susținerea Camerei de Comerț și Industrie a României.
Conf. univ. dr. Sergiu BOGDAN
Av. prof. univ. dr. Mihai HOTCA
Av. drd. Mihai MAREȘ
Proc. Alexandra-Mihaela ȘINC
Participanți: Întreprinzători, jurnaliști, judecători, procurori, avocați și orice persoană interesată