TRANSCRIPT

[restrict]

Traian Briciu: Bună dimineaţa, deschidem a 6-a ediție a Conferinței cu denumirea regretatului profesor Mihai Ciobanu, bănuiesc că denumirea aceasta a fost brevetată de participarea acestuia la primele ediţii, chiar dacă acum nici formatul conferinţei, nici participarea, nici locaţia nu mai amintesc, decât în foarte mică măsură de momentele în care aceste conferinţe au început. Totuşi sperăm să fie o întâlnire utilă, astfel încât dupa parcurgerea numeroasei tematici să se desprindă o serie de idei pe care practicienii să le poată utiliza în activitatea curentă. De data aceasta tema aleasă de organizatori, vom vedea cât de insipirat sau neinspirat ar fi acest lucru, este tergiversarea procesului, interese, forme şi combatere. Desigur că tergiversarea procesului are nuanţe aparte pentru că procesul presupune timp, toată lumea ştie acest lucru. Desigur comprimarea timpului procesual adeseori se face cu reducerea garanţiilor procesuale iar echilibrul între păstrarea garanţiilor şi comprimarea timpului procesual naşte nemulţumiri întotdeauna. Niciodata un proces nu va fi şi scurt şi eficient şi protector cu drepturile tuturor. Este ca un pat al lui Procust din care tot timpul trebuie să tai ceva. Vrei urgenţă tai din garanţii, vrei garanţii lungeşti procesul, lucrurile astea sigur îşi găsesc la un moment dat un echilibru parţial, evident şi efemer, după cum societatea solicită la un anumit moment. Societatea noastră este cunoscută ca acea care a avut mai multe legi de accelerare a judecăţilor. Vorbind din 1900 încoace de legi de accelerare a judecăţilor, ceea ce înseamnă că problema timpului procesului a fost un lait motiv al istoriei procedurii civile, când s-a dorit să se facă o reformă, ea în general s-a făcut sub două argumente. Fie accelerarea judecăţilor, fie că suntem în centenarul Marii Uniri sub argumentul unificării practicilor procedurale pe întreg teritoriul ţării, mă refer la reformele din perioada interbelică, culminând cu modificarea legislaţiei procesual civile. Cu alte cuvinte în afară de elementul cu unificarea, cel mai des întâlnit a fost cel al accelerării. De altfel şi NCPC are la bază două tendinţe dacă citim tezele prealabile. Două sunt liniile directoare care au determinat sau care răspund la întrebarea, dar de ce un nou Cod?

Răspunsul e simplu îl găsim în tezele prealabile, chiar la început, unde se spune procedura noastră suferă din două cauze majore. Lentoarea procedurii, motiv pentru care trebuie o legislaţie nouă care să comprime timpul procesual şi lipsa unei jurisprudenţe unitare motiv pentru care trebuie o legislaţie nouă care să genereze o jurisprudenţă unitară în principal prin mecanismul judecării recursurilor la ICCJ, asupra căreia vor fi discuţii.

Pentru asta s-a făcut intervenţia legislativă. Restul sunt chestiuni care fie erau deja stabilite în jurisprudenţa, fie au intervenit pe parcurs, fie sunt legate de executarea silită, dar tot în sensul comprimării acesteia. Iată că astăzi practic revenim la una dintre problemele directoare şi anume tergiversarea procesului. Cât s-a reuşit prin noul Cod, la atâţia ani de la aplicarea lui să se comprime timpul procesual, cât s-a lărgit, e vina Codului, e vina celor care-l aplică, e vina societăţii, e vina culturii pe care o aveam sau n-o avem în societate. Toate astea vor fi răspunsuri, desigur nu o să le dăm pe toate astăzi, dar măcar o parte dintre ele pot fi luate în seamă.

Pentru început apropos de tergiversare să nu mai tergiversez începerea o să dau cuvântul invitatului special al organizatorului şi tot odată însuşesc această invitaţie şi o consider mai mult decât plăcută, domnul avocat Florea Gheorghe şi preşedinte UNBR, dincolo de această calitate, speaker în multe ediţii ale acestei conferinţe cu titlu Viorel Mihai Ciobanu. El însuşi un doctorand al profesorului Zilberstein şi al profesorului Viorel Mihai Ciobanu, astfel încât nu este nimic mai bine venit decât o discuţie a domniei sale în debutul acestei conferinţe. Mulţumesc pentru participare, dau cuvântul domnului preşedinte.

Gheorghe Florea: Bună dimineaţa şi mulţumesc cu placere faptului că ceea ce trebuia să facă invitatul special s-a făcut în mare majoritate, astfel încât timpul intervenţiei mele l-am comprimat. L-am întrebat deseori pe domnul Săvescu de ce anume să mă invite în mod special la această conferinţă la care participare nu am ţinut neapărat să fiu prezent. Ca să precizez de la început nu este o conferinţă organizată cu implicarea instituţională UNBR. A fost însă susţinută moral conferinţa, eu fiind unul dintre cei care am insistat de la început să fie organizată şi nu am lipsit la niciuna din ediţiile ei. Ţinând permanent să subliniez un lucru, că e foarte important cum tai materialul croit atunci când vrei să vezi dacă costumul se potriveşte. Sunt 5 ani de când a intrat în vigoarea NCPC. A fost animat ca şi toate cărările nou făcute cu pavele de bună intenţie în ceea ce priveşte durata procesului. Imediat sau în preajma datei de 15 februarie 2013 trebuie toată lumea să ştie şi să înţeleagă şi să explice şi să aveţi în vedere că la toate pe care foarte interesant azi le trataţi, atunci când se identifică interesele, formele, combaterea aşa-zisei tergiversări a procesului civil, insist aşa-zisei, eu nu cred în ea, nu cred indiferent de indicele administrative pe care operativitatea create pentru considerente care ţin de administrarea justiţiei îl poate întotdeauna imprimă în subconştientul celor care conduc procesul civil efectiv, concret.

Pentru că pe data de 13 februarie 2013 trebuia să intre în vigoare CPC a intervenit pe care greu îl explicăm clienţilor nostril noi avocaţii şi pe care nu cred că şi-a propus doctrina să-l analizeze în mod deosebit, din considerente care ţin de rolul şi funcţiile reale ale doctrinei în ceea ce priveşte loialitatea conlucrării cu ceilalţi doi factori de configurare a impactului codului de procedură civilă, jurisprudenţa în special şi practica extrajudiciară privind aplicarea aceloraşi norme. A intervenit o hotărâre a CSM care a definit împrejurarea că data de verificare a dosarului în procedura regularizării prevăzută de art. 200 alin. 1 CPC este cea care este creată tehnic în sistemul Ecris şi în consecinţă nu interesează intervalul de timp de la înregistrarea cererii de chemare în judecată, de la începerea procesului aşa cum prevede aspectul tehnico-juridic creat de Codul de proc civilă, cu privire la durata procesului, intervalul de timp de la înregistrarea dosarului până la stabilirea primului termen de judecată nu este cel care determină în mod efectiv afectarea termenului rezonabil al judecăţii, dimpotrivă, celelalte aspecte privind calitatea actului de justiţie urmează să fie rezolvate după ce se fixează primul termen. Nu a fost de ajuns. În 27 iunie 2013 după ce a apărut o discuţie extrem de palidă cu privire la împrejurarea că totuşi regulile de interpretare a CPC sunt reguli care aparţin altui făuritor de norme, cel care face legea, prin Hot. 714 CSM stabileşte noţiunile tehnico-juridice din CPC, durata necesară pentru cercetarea procesului şi durata rezonabilă a procesului nu sunt identice. Conceptul de durata necesară pentru cercetarea procesului în înţelesul art. 238 din Cod este astfel definit încât judecătorul va include numai faza procesuală pe care el însuşi o judecă, nefiind inclusă în această durată şi etapă premergătoare a verificării şi regularizării cererii de chemare în judecată. Şi în plus ca să fie completă norma care visează unul din ţelurile tezelor prealabile privind Noul Cod s-a spus că noţiunea de dată recomandată a dosarului este o noţiune tehnică specifică sistemului Ecris iar el este un termen administrativ, nu unul procedural şi în consecinţă nu poate fi preschimbat în temeiul art. 230 CPC. Este necesară introducerea aceasta pentru că în realitate nu ne ferim să spunem lucrurilor pe nume când începem să vedem cum se percepe durata procesului astfel cum acesta înţeles în logica internă a procedurii civile. De la data introducerii cererii de chemare în judecată până la data fixării primului termen avem de-a face cu noţiuni care sunt explicate într-un anumit mod în modul pe care vi l-am arătat, indicând şi numărul de hotărâre a CSM, iar practică este cea care ne demonstrează ceea ce se întâmplă în aceşti 5 cu privire la durata procesului. Sigur veţi avea intervenţii în legătură cu probleme care în realitate nu pot fi rezolvate empiric. Unele dintre ele ţin de filozofia adâncă a raporturilor ce se creează în timp cu privire la constituţionalizarea reglementărilor din procedura civilă pentru că intervenţia CCR în ceea ce priveşte Codul în aceşti 5 ani de zile de la intrarea în vigoare a demonstrat că acolo unde este cazul să se intervină se intervine foarte bine. Evoc doar Decizia CCR 377/2017 prin care la sesizarea ICCJ s-a cenzurat constituţional corect o Ordonanţă a Guvernului, da acolo unde nu este cazul nu se intervine foarte bine şi evoc Decizia nr. 2/2017 pronunţată de către completul constituit la nivelul ICCJ pentru interpretarea obligatorie a unor probleme de drept în care pe o poartă care este în realitate închisă s-a acordat de către ICCJ, ius pledandi, unei persoane juridice specializată în proprietate intelectuală cu condiţia ca să aibă angajat un consilier juridic care la rândul lui este consilier în proprietate industrială. Mai avem puţin şi vom vedea ca ius pledandi să se acorde şi consilierului juridic angajat de mediator. Profesiile acestea care sunt exercitate extrajudiciar transformate în România experimentate în ocupaţii în profesii reglementate e vorba de ocupaţia de mediator în sistemul European al reglementărilor. Pot să aducă noutăţi interesante în ceea priveşte codul de procedură civilă. Ce efecte poate să aibă acest prag de aşteptare legat de timpul procesului?

Nu ştiu dacă este cazul să omitem că atunci când se dau semnale publice de către cetăţeni, cei care sunt adevăraţii destinatari ai Codului, prin avocaţii care încă sunt corecţi în special în ţară, avocatura nu începe şi nu se termină cu cei care suntem aici prezenţi, ci ea se termină mai de regulă ne urmăresc în mod direct prin bunăvoinţa organizatorului şi am să vă spun doar 2 cifre, statistici greu create. În anul 2015 s-au anulat de 50033 de cereri de chemare în judecată în procedura regularizării. În anul 2016 – 46388 de cereri. Personal cred că e bine. Ne disciplinăm total din punct de vedere al faptului că începem să punem şi mintea la contribuţie, adică dincolo de percepţia cognitivă raţională cu privire la înseamnă limbajul transmis exclusiv în scris în procedura regularizării, începem să gândim şi cu sufletul scris dacă avem această combinaţie pe care în procesul civil o numim judecată cu mintea a ceea ce facem. E posibil ca această cifră în 2017 să scadă, statisticile care sunt adunate de avocaţi de bună credinţă cu greu ele sunt ţinute de către tribunale nu sunt date publicităţii, demonstrează ceva cu privire la ce înseamnă pragul de aşteptare al accesului la justiţie dezbrăcat de ceea ce înseamnă aşa zisă lentoare care este stigmatul la care se adăugă procesului civil statal, în ideea de a se degreva de numărul judecătorilor necesari judecăţii, spaţiile necesare desfăşurării activităţii corecte, sistemul de logistică necesară pentru a putea să realizăm dezideratele pe care le evocă domnul profesor Traian Briciu, fiind o chestiune care ţine de constrângeri bugetare pentru că s-a ajuns la un proces civil al cărei evoluţie în timp are 3 viteze. În Europa de discută de regulă de 2 viteze, viteza justiției desfăşurate pentru cei bogaţi şi viteza justiţiei desfăşurate pentru cei care sunt defavorizaţi. La noi există a 3-a categorie, viteza justiţiei în care cel defavorizat este ajutat. În 2015 s-au acordat ajutoare judiciare de 28.536.123 lei procedura acordării ajutorului judiciar este o procedură care rămâne la atitudinea şi dispoziţia motivate a celui care conduce procesul. În 2017 cifra este 17.487.659 lei fiind posibil ca această sumă să demonstreze că avem mulţi oameni care se adresează justiţiei şi mulţi care au un prag de aşteptare cu privire la timpul de justiţie şi mulţi oameni care au bariere de acces la justiţie, marea majoritate derivă din taxele judiciare de timbru create în mod special din raţiuni care ţin de orientarea celui care are un conflict şi alte forme de rezolve de rezolvarea a conflictului nu neapărat prin procesul civil. Nu am vrut să vă împărtăşesc decât câteva gânduri. Trebuie să fim atenţi astăzi creme, gândim, mă bucur din inimă că am citit lista celor care sunt acceptaţi de organizator să răspundă la probleme de practică aplicative, va veni vremea când toate problemele controversate vor fi rezolvate obligatoriu prin hot. ICCJ pentru al doilea deziderat al procesului civil, uniformizarea interpretării într-un stat unitar de drept al aceleiaşi legi. Vom reuşi şi atunci să mai gândim, evident că da. Vom avea timp atunci să verificăm dacă obligaţia de a asculta mai este exercitată corect într-un process civil modern. Este o sabie a lui Damocles cu două tăişuri această obligativitate a injoncţiunii judiciare în procesul de creare a normei interpretată într-un mod uniform în care creaţia vine poate odată cu timpul, precedentul înăbuşeşte de regulă efectul creator care durează în timp totdeauna până când te convingi, până când creezi cu adevărat şi până când îţi asumi responsabil destinul celui pentru care ca avocat semnezi, ca judecător decizi. Lucrurile sunt complicate, temă pe care o trataţi astăzi din punctual meu de vedere este o temă posibil riscant aleasă cum bine spune domnul profesor Briciu în ceea ce priveşte interesele reale ale celor care dorim cu adevărat că procesul civil să aibă în final un atribut esenţial. Calitatea de a da dreptate celor care cred încă în dreptate şi sunt absolut convins că toţi cei care suntem prezenţi să dezbatem sub auspiciile acestui titan al procedurii civile române din ultima perioadă, profesorul Viorel Mihai Ciobanu în condiţiile în care suntem obligaţi să stăruim, să respectăm constantele procedurii civile după modelul pe care l-au oferit, să reuşim să ducem mai departe acelaşi tip de conferinţe, nu neapărat necesare pentru a desprinde şi a învăţa noile coduri după 5 ani de zile de la aplicare şi mai ales pentru a înţelege că este necesar să facem un schimb de idei şi să discutăm pentru că justiţia nu are timp nici de discursuri şi nici nu are un timp judiciar suficient pentru că dreptul de a asculta, pe care sunt absolut ca toţi colegii noştri judecători şi l-au însuşit şi îl au undeva scris în suflet. Poate fi exercitat în condiţii normale. Vă doresc succes să vă apropiaţi de procedura civilă pentru că merită, nu este un simplu instrument empiric în raport de care învăţăm cum să trăim, ci este un ansamblu întreg de concepte idei, principia care bazate pe o cultură juridică dificil de creat, în timp dă posibilitatea să înţelegi altfel dinamica justiţiei în ansamblul ei, mai ales construită pe baza acestui drept comun, dreptul procesual civil.

Traian Briciu: Mulţumim domnului preşedinte pentru cuvântul de început al conferinţei şi punerea în temă a principalelor probleme. După cum aţi observat primul panel pe care îl gestionez are o tematică preponderant care pune în discuţie unele chestiuni legate de ICCJ, nu ştiu de ce a fost repartizarea asta făcută aşa, dar bănuiesc că ţine de programul celor care se afla în panelul I şi o să încerc să gestionez această tematică destul de complicată altfel. Avem 3 invitaţi: doamna judecător Roxana Popa, judecător la ICCJ, pe care o rog să înceapă dezbaterile, apoi domnul avocat Dinu Viorel tot cu o temă legată de soluţiile ICCJ şi domnul profesor Alin Speriuş Vlad care e şi avocat în acelaşi timp, având şi el o temă tot legat de ICCJ, dar de data asta o discuţie în contradictorialitate cu Soluţia CCR asupra aplicării în timp a normelor de procedură declarate neconstituţionale. O să o rog pe doamna Roxana Popa să înceapă, tema este procedura soluţionării recursului de competenţa ICCJ, urmând o temă care incită, tergiversarea procesului ca urmare a intervenţiei legiuitorului:

Roxana Popa: Mulţumesc distinsului moderator. Aşa cum a enunţat, tema mea vizează tergiversarea procesului ca urmare intervenţiei legiuitorului şi în practică am constatat 3 tipuri de intervenţii în raport de adoptarea codului de procedură civilă. O intervenţie la momentul adoptării codului de procedură civilă, alta ulterioară adoptării codului şi cea mai interesantă cea inexistentă. Pentru tema pe care am ales-o într-o primă parte voi analiza unul din aspectele prin care legiuitorul a considerat că va accelera judecata şi anume acea procedură de regularizare şi pregătire a dosarului pentru a fi înaintat în căile de atac. În timp legiuitorul a fost preocupat de o asemenea accelerare a judecătorii procesului încercând să pună la dispoziţia judecătorilor pârghii prin care să disciplineze părţile în formularea cererilor. În Vechiul Cod de proc civilă de la 1865 se puneau condiţii stricte de exemplu în ceea ce priveşte formularea cererii de chemare în judecată şi se impunea obligaţia pentru judecător ca în măsura în care observă că acea cerere de chemare în judecată nu respectă cerinţele legale să îl încunoştinţeze pe reclamant cu privire la acele lipsuri, să îl invite să le completeze, iar dacă nu le completa avea la dispoziţie posibilitateaDin păcate judecătorii nu au fost Fermi în aplicarea acestor dispoziţii poate din dorinţa de a soluţiona cauza, poate din teamă de a nu fi acuzaţi de negare de dreptate de chemare de judecată evident informe şi încercau pe parcursul mai multor termene să lămurească cât de cât obiectul cauzei cu care erau investiţi. La fel tot pe vechiul cod pr civ se prevede obligativitatea depunerii întâmpinării sau creat şi sancţiuni la un moment dat în sensu că dacă acea întâmpinare nu este depusă, partea este căzută din dreptul de a formula probe, de a invoca excepţii, nici această măsură nu a fost respectată întru totul de judecători. Plecând de la această premise legiuitorul a intervenit mai ferm şi într-un mod benefic am apreciat la momentul în care am citit noul cod pr civ şi a impus o procedură strictă în ceea ce priveşte regularizarea şi modul de înaintare a dosarului în căile de atac. În ceea ce priveşte regularizarea şi mă refer strict la momentul la care dosarul se afla în faza apelului. A fost soluţionat apelul şi urmează să fie înaintat la instant supremă în vederea soluţionării recursului. Cod pr civ stabilea ca cererea de recurs se depune la instant a cărei hotărâre se atacă, cel care o primeşte va verifica dacă această cerere respectă condiţiile impuse de lege iar dacă nu o respectă va invita recurentul să completeze acea cerere. Există şi o dispoziţie sau există o dispoziţie în Cod pr civ prin care se lasă la aprecierea celui care face această verificare a cererii de recurs, de a prelungi termenul de recurs cu până la 5 zile în măsura în care timpul rămas până la expirarea termenului de declarare a căii de atac era insuficient pentru a fi complinite lipsurile. După epuizarea acestei etape de regularizare a cererii tot la nivelul instanţei de apel se procedă la efectuarea procedurilor de comunicare, pregătirea dosarului. Ce presupunea această procedură?

Comunicarea recursului către intimați, depunerea întâmpinării într-un anumit termen, comunicarea întâmpinării şi depunerea răspunsului la întâmpinare. Toate aceste acte de procedură scrise erau realizate la nivelul Curții de Apel ulterior îndeplinirii lor dosarul urmând a fi înaintate la Curtea Supremă. Din păcate contrat intenţiei de a accelera judecată cu puţin timp înainte de intrarea în vigoare a NCPC legiuitorul adoptă Legea nr. 2/2013 prin care a prorogat aplicarea prevederilor referitoare la regularizarea şi pregătirea dosarului în vederea înaintării în căile de atac. Prima prorogare a fost până la 1 ianuarie 2016, fiind adoptate acte normative succesive, ultimul act în acest sens este OUG 95/2016 care a stabilit un termen limită pentru aplicarea procedurii astfel cum este reglementată în Codul de procedură la 31 decembrie 2018. Prin aceeaşi lege nr. 2, prima care a prorogate acestei părţi din codul de procedură civilă s-a stabilit că procedura de regularizare şi de pregătire a dosarului se face chiar de instanța care soluţionează calea de atac.

Consecinţele asupra tergiversării procesului din punctul meu de vedere sunt evidente. Mai întâi în ceea ce priveşte regularizarea cererii de recurs, această regularizare nu mai are loc în cadrul termenului de recurs şi în mod evident după îndeplinirea termenului de recurs, instanța de apel neputând înainta dosarul în recurs decât după expirarea acestui termen. Din punctual meu de vedere regularizarea devine chiar inutilă la momentul îndeplinirii sale de către instanța de recurs pentru ca orice modificare sau completare a cererii de recurs făcută după expirarea termenului de recurs nu este permisă de lege. Din această perspectivă instanța de apel putea avea la îndemână posibilitatea de a indica recurentului să indice de exemplu criticile de nelegalitate, în măsura în care observă că acestea lipsesc din memoriul de recurs. O asemenea regularizare este evident că nu mai poate fi făcută de instant de recurs după expirarea termenului de recurs pentru că nu mai poate fi completată cererea de recurs după expirarea acestui termen. Orice completare de formă vizând numele părţilor, indicarea hotărârii, semnătura recurentului, orice alte aspecte care ar conduce la completarea cererii în mod evident conduc la o prelungire a duratei procesului nu numai pentru că se realizează după expirarea termenului de 30 de zile de declarare a căii de atac, dar la această perioadă se adaugă şi perioada scursă de la momentul epuizării termenului de declarare a căii de atac şi până la sosirea lui la instanţa supremă şi înregistrarea în evidenţele sale. Este evident că sunt Curţi de Apel la nivelul întregii ţări iar dosarele nu vin în fiecare zi, fiind stabilite perioade când vin asemenea dosare. În ceea ce priveşte procedura de pregătire a dosarului respective comunicarea recursului atât a întâmpinării şi a răspunsului la întâmpinare. Toate aceste comunicări presupun un timp superior în situaţii efectuării lor de către instanța supremă faţă de timpul care ar fi necesar dacă această procedură ar fi fost efectuată de către Curtea de Apel. Este evident că având în vedere că toate aceste comunicări se fac prin intermediul serviciului poştal, ca asemenea comunicări s-ar face mult mai rapid şi mai eficient în arealul de competenţă al Curții de apel, decât dacă aceste comunicări pleacă de la ICCJ pe tot teritoriul naţional evident fiind şi o perioadă de întârziere în primirea dovezilor de comunicare a acestor acte de procedură.

Momentul primirii dovezii de comunicare este esenţial în stabilirea termenelor pentru efectuarea următorilor paşi în procedură de comunicare deşi sub acest aspect legiuitorul a intervenit în mod nefericit zic eu, cauzând astfel o tergiversare a procesului. Un alt aspect care poate conduce la prelungirea duratei de soluţionare a cauzelor vizează şi procedură de filtrare a recursurilor de competenţa ICCJ. Recursul este reglementat într-un capitol unitar în Codul de procedură civiă, fiind inserate dispoziţii derogatorii în ceea ce priveşte recursul de competenţă ICCJ. Există însă şi recursuri care sunt soluţionate de alte instanţe. De exemplu recursul împotriva încheierii de suspendare a judecării procesului, cel declarant împotriva de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie, cel declarant împotriva hotărârii de perimare. Scopul recursului a fost definit în 483 în ceea ce priveşte recursul de competenţa ICCJ că fiind acela al examinării în condiţiile legii a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicate. Nu este un scop evident doar la ICCJ pentru că alin. 4 al aceluiaşi art. spune în mod expres că şi recursul soluţionat de instanța ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată urmăreşte acelaşi scop, respectiv examinarea în condiţiile legii a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Se ridică din punctual meu de vedere întrebarea: de ce este nevoie de această procedură de filtrare numai la nivelul ICCJ, câtă vreme o cale de atac similară cu acelaşi scop declarant nu presupune o asemenea etapă de filtrare. Scopul avut de legiuitor pentru justificarea procedurii de filtrare este acela al verificării admisibilităţii recursului potrivit art. 493 alin. 2 şi 3 pe baza recursului, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare şi înscrisurile noi ataşate acestor acte procedurale, preşedintele completului, unul din membri completului sau magistratul asistent va întocmi raportul asupra admisibilităţii în principiu al recursului. Legea stabileşte de asemenea că raportul trebuie întocmit în 30 de zile de la repartizarea dosarului. Aceste termen în mod evident nu poate fi respectat niciodată câtă vreme există acea prorogare în ceea ce priveşte procedura de regularizare şi pregătire a dosarului aceste etape fiind săvârşite de către instanța supremă. Este evident că după înregistrarea dosarului se declanşează această procedură destul de îndelungată în timp abia după primirea tuturor acestor acte de procedura, urmând să fie întocmit raportul asupra cauzei.

Procedura stabileşte în continuare că după întocmirea raportului aceste este analizat de completul desemnat apoi comunicat părţilor care îşi pot spune punctual de vedere într-un termen de 10 zile de la comunicare. Abia după această comunicare, ultima comunicare, se poate stabili un termen pentru a analiza admisibilităţii recursului şi în măsura în care se trece de această etapă se poate pronunţa chiar şi o soluţie pe fondul recursului. Pentru efectuarea acestei proceduri destul de ample singura condiţie care trebuie îndeplinită este aceea ca recursului să fie de competenţa ICCJ. Procedura pare că fiind un mod imperios una de tergiversare a procesului în condiţiile de exemplu al unui recurs care nu este prevăzut că atare de lege. În practica am constatat că în mod frecvent se formulează recursuri în materie societară sau în material insolvenţei. Legislaţia în domeniu stabilind ca asemenea cauze se soluţionează în prima instanță de tribunal iar are o singură cale de atac, respectiv cea a apelului.

Chiar şi în aceste situaţii se declanşează toată această procedură de comunicare, de regularizare, de întocmire a raportului, de comunicare a raportului pentru a se ajunge la un final apoteotic pentru care respingi recursul ca inadmisibil pentru inexistenţa căii de atac. Judecătorii ICCJ nu pot face rabat de procedură pentru că nu există excepţii, această procedură fiind imperios obligatorie în ceea ce priveşte recursurile care intră pe rolul ICCJ. Este evident că se produce o prelungire a duratei procesului în mod artificial în condiţiile în care de exemplu pe vechiul Cod asemenea cazuri erau soluţionate în termen de o lună la primul termen acordat în cauză fiind invocată şi excepţia inadmisibilităţii pentru inexistența căii de atac. O alta consecinţă care determină tergiversarea procesului prin instituirea acestei proceduri de filtrare o găsim şi în cazul de exemplu a recursurilor declarate împotriva încheierii prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie. Recursul fiind de competenţa ICCJ. Codul de procedură civilă stabileşte că în cazul respingerii ca inadmisibilă unei asemenea cereri de intervenţie recursul se înaintează în 24 de ore la instanța imediat superioară, iar recursul se soluţionează în termen de 10 zile. Evident că acest termen nu poate fi depăşit de ICCJ câtă vreme ea trebuie să desfăşoare procedură de filtrare şi întocmire a raportului. Tergiversarea este destul de însemnată în condiţiile în care în momentul declarării recursului împotriva încheierii de respingerii ca inadmisibilă a cererii de intervenţie cauza de fond este suspendată de drept.

Având în vedere că o asemenea procedură de regularizare durează în medie 6-8 luni de zile acel dosar rămâne în nelucrare o asemenea perioada de timp în condiţiile în care totuşi Codul de procedură civilă impune un termen de 10 zile de soluţionare tocmai pentru a urgenta judecarea respectivei cauze. Un al 3-lea aspect în care am remarcat o tergiversare a judecării procesului are în vedere soluţiile ce pot fi pronunţate în procedura recursului ICCJ.

Nu voi analiza soluţia respingerii recursului ca inadmisibil în condiţiile art. 493 alin. 5, de asemenea nu are sens să discutăm soluţia de respingere a recursului ca vădit nefondat întrucât aceasta sintagmă a fost declarată neconstituţională de către CCR în mod benefic zic eu pentru ca în opinia mea această sintagmă de vădit nefondat putea conduce la o practică neunitară sub aspectul sferei motivelor sau cererilor de recurs care s-ar putea încadra într-o asemenea sintagmă de vădit nefondată şi s-ar pune întrebarea de ce un recurs admisibil în principiu este fondat iar altul care ar fi respins pe alin. 6 din 493 ar fi vădit nefondat. Mă voi referi însă la partea din dispoziţia alin. 6 al art. 493 care reglementa posibilitatea respingerii recursului de către completul de filtru în situaţia în care problema de drept care se pune în recurs nu este controversată sau face obiectul unei jurisprudenţe constante a instanţei supreme. Este adevărat că aici nu legiuitorul a fost de vină, ci o altă instituţie, respectiv CCR. Cred că intenţia legiuitorului la momentul elaborării Codului de procedură civilă a fost aceea de a reduce numărul de recursuri care ar punea impune prezenţa părţilor în faţa instanţei un considerent fiind Acela al costului privind deplasarea părţilor de pe tot teritoriul naţional către ICCJ. CCR însă a intervenit în acest aspect şi prin Dec nr. 839 din 2015 respingând totuşi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor alin. 6 din art 493 a precizat în considerente că această dispoziţie este constituţional în măsura în care este asigurată citarea părţilor în şedinţa publică în lipsa acordului părţilor de soluţionare a cauzei în condiţiile art. 490 alin. 2 Cod procedură civilă de către completul de filtru. Din punctual meu de vedere această Decizie a schimbat complet viziunea legiuitorului asupra modalităţii de aplicare a acestui articol. În viziunea legiuitorului soluţionarea recursului în condiţiile alin. 6 nu impunea citarea părţilor. Or CCR a venit şi a completat peste legiuitor spunând este constituţional, însă trebuie citate părţile dacă nu există un acord prin care părţile să îşi exprime poziţia în sensul soluţionării cauzei de către completul de filtru. Practic CCR a golit de conţinut reglementarea cuprinsă în alin. 6 prin această impunere a citării pentru că în mod obligatoriu instanța supremă nu a mai putut să aplice acest text legal fiind obligatorie prin considerentele deciziei citarea a fost nevoită să pronunţe o Încheiere de admitere în principiu a recursului şi să dea termen cu citarea părţilor trecând deja în domeniul de aplicare a alin. 7 al art 493. În ceea ce priveşte soluţiile, scurt este o temă care va fi dezbătută pe larg. NCPC a impus ca în ceea ce priveşte recursul pe fond de către ICCJ o singură soluţie şi anume aceea de casare cu trimitere. Recursurile soluţionate de celelalte instanţe nu au o asemenea condiţie. Doar recursul de competenţă ICCJ. Este evidentă tergiversarea procesului pentru că instanța supremă deşi ar putea admiţând recursul să soluţioneze cauza în mod definitive, este obligată să o retrimită cu indicaţii, cam ce ar trebui să soluţioneze Curtea de Apel, aproape spunându-i cam ce soluţie, pentru că dacă indici aspectele ce trebuie analizate aproape pronunţi şi soluţia în cauză, urmează un nou ciclu procesual şi în mod evident un nou recurs la ICCJ iar acest ciclu poate continua până când în sfârşit se respinge recursul, singura soluţie care poate opri parcursul procesual.

În sfârşit am ajuns şi la lipsa de intervenţie a legiuitorului. CCR a pronunţat o Decizie nr 369/2017 prin care a declarant neconstituţionale prevederile referitoare la instituirea pragului valoric pentru formularea căii de atac a recursului. Sincer nu mi-am putut da seama din considerentele Deciziei dacă la momentul pronunţării judecătorii CCR şi-au dat seama de impactul acestei decizii cu privire la acele cauze soluţionate de Judecătorie în prima instanţă şi de Tribunal în apel ca unică cale de atac. Consecinţele sunt încă în plină desfăşurare ca urmare a acestei decizii. Dosarele sunt trimise fie la Curtea de apel care ia soluţia de declinare, fie direct la ICCJ unde se încearcă stabilizarea unei anumite practici. Este o prelungire a duratei procesului care nu văd cum va putea fi stopată într-un termen relativ normal, câtă vreme legiuitorul nu intervine pentru a stabili o competenţă. De ce zic acest lucru?

Pentru că la acest moment suntem într-un vid legislativ. În concepţia legiuitorului recursul era o cale extraordinară care era doar în anumite cauze. În condiţiile pronunţării deciziei CCR aceasta care a fost deschisă pentru toate procesele, mai puţin cele pe materii unde au rămas doar cu apelul. În aceste situaţii instanţele nu ştiu cum să procedeze şi cine va soluţiona aceste recursuri. Din punctul meu de vedere faţă de faptul că această decizie a CCR are deja 8 luni de la momentul publicării sale s-ar impune o intervenţie a legiuitorului în a reglementa acest recurs din păcate care schimbă filozofia Codului de procedură civilă, dar pentru a da posibilitate părţilor să-şi soluţioneze cauzele într-un termen rezonabil trebuie să intervină pentru a stabili competenţă în urma deciziei CCR. Şi în sfârşit chiar dacă nu are legătură strictă cu tema pe care am ales-o vreau doar să menţionez de ce această decizie a CCR care a declarat neconstituţionalitatea obligaţiei asistării şi redactării motivelor de recurs prin avocat în cazul recursului de competenţa ICCJ. Poate fi corectă, deşi există sisteme de drept europene unde nu numai că se impune asistarea de către avocat în faţa instanţei supreme ci chiar se limitează numărul de avocaţi care se pot prezenta în faţa acestei instanţe, dar din punctul meu de vedere au făcut un deserviciu părţilor pentru că părţile încurajate prin această decizie îşi scriu singure memoriile de recurs. Recursul este o cerere tehnică, ea trebuie să cuprindă anumite elemente, trebuie să surprindă anumite aspecte de nelegalitate ori părţile neavând cunoştinţele de specialitate tind să facă memorii de recurs care se aseamănă apelului. Consecinţa din punctul meu de vedere este drastică pentru că o anulare a cererii de chemare în judecată îţi dă dreptul să formulezi una nouă care va fi perfectă din punct de vedere procedural, dar în cazul anulării unui recurs pentru lipsa criticilor de nelegalitate nu mai există soluţie. Cam acestea au fost lucrurile pe care am vrut să le punctez în legătură cu modalitatea în care a înţeles sau nu a înţeles ca acţioneze legiuitorul pentru a putea să scurteze durata procesului.

Traian Briciu: Şi noi mulţumim. O să fac o scurtă intervenţie a moderatului, fiind partea leului aici să zicem. Punerea sau dispunerea temei aşa cum a făcut-o doamna judecător Roxana Popa e extrem de importantă pentru că prin trecerea în revistă a principalelor probleme care au generat să zicem cauze de tergiversare a soluţionării recursurilor la instanța supremă am putut să ne dăm seama ce avem de făcut şi pentru viitor. Trecutul oricum produce efecte încă câţiva ani de aici încolo, dar această perioadă se poate prelungi la zeci de ani sau să se reducă. Cam din ce a spus domnia sa, cu unele lucruri pot fi de acord, cu unele nu. Nu asta e important. Rezultă un aspect important şi anume că în realitate noi nu ştim cum s-ar fi comportat lumea juridică dacă Codul ar fi intrat în vigoare aşa cum a fost el conceput şi n-ar fi fost alterat de doi factori care nu zic că nu au fost cu bună intenţie, dar i-au dinamitat coerență şi anume legiuitorul de principiu prin intervenţii pripite pe ultima sută de metri pentru că intrau în vigoare anumite norme care trebuiau amânate şi atunci pe genunchi s-a făcut o reglementare, de genul se amână intrarea în vigoare a următoarelor care nu a avut întotdeauna întregul ansamblu al codului şi al doilea CCR care având intervenţii de legiuitor negativ nu pozitiv a dislocat anumite prevederi nepunând nimic în loc şi creând acolo mai mult sau mai puţin un vid, dar chiar dacă nu este un vid în sensul concret, oricum apare o incoerenţă faţă de reglementarea iniţială a Codului. Codul era conceput sub aspectul instanţei supreme într-o anumită ambianţă. Sigur s-a plecat de la ceea ce am spus şi nu a fost greu că politică judiciară să stabileşti ca ICCJ este de principiu instanța de recurs cu plenitudine de competenţă în materia recursului existând sigur şi cazuri excepţionale cum sunt litigiile în materia contenciosului administrative sau litigiile care în general nu rezolvă fondul, gen hotărâri de perimare s.a., dar că regulă asta a fost concepţia. Concepţia asta avea o logică şi anume pe dezideratul recunoscut de toţi că ne trebuie o unificare a jurisprudenţei iar ICCJ era cea mai în măsură să o aducă. Dar ICCJ a garnisit şi cu o serie astfel încât să facă posibilă această misiune. Pentru ca toate statele care impun până la urmă un recurs la ICCJ ca regulă au un sistem destul de suficient de filtrare. Şi acum mă refer la aceste sisteme de filtrare. În cazul în care toate recursurile s-ar judeca la ICCJ sistemele ar cădea. Fie măreşti schema de personal a ICCJ, dar până când? Pentru că litigiile sunt în creştere în Europa, ele au crescut din anii 70, 80 şi de 30 de ori ca număr de litigii, nu poţi să creşti şi numărul personalului la fel. Nu asta e în esenţă problema. Oricum şi dacă ar rămâne la fel numărul actual nu ar putea să reziste nicio instant. Într-un articol pe care l-am scris după apariţia deciziei 369/2017 a CCR împreună cu colegii de la Facultatea de Drept, să-i numesc aici: Claudiu Dinu, Liviu Zidaru şi Mirela Stancu am arătat aşa puţin cum am putut acolo, nefiind un studiu dedicat filtrului în recurs că sistemele de filtrare în recurs sunt numeroase dar pot fi să zicem sintetizate. Şi anume un prim filtru este peste tot garanţia că recursul este făcut de către avocat. Sigur nu este un filtru absolut pentru că până la urmă avocatul va încerca să găsească toate argumentele să promoveze recursul respectiv nu înseamnă că dacă îl promovează avocatul este şi admis, dar este măcar admisibil sau măcar discuţia cu privire la admisibilitatea lui e una care se baza pe nişte premise juridice, nu pe simpla dorinţă a părţii de a suspenda procesul până la îndeplinirea acelor neregularităţi.

Nu zic că nu or să fie şi aici şi tardive, n or să fie şi inadmisibile, dar va fi un argument. E tardiv, dar are poate o cerere de repunere în termen, care se bazează pe nişte elemente, invocă ceva în legătură cu comunicarea, este, într adevăr, inadmisibil, se va stabili că e inadmisibil, dar are o teorie, ca urmare a faptului că totuşi e permis recursul, care va face să zicem, obiectul unei dezbateri. Deci, tot există o garanţie prin faptul că recursul era făcut de către avocat şi asta, în orice caz, mai reducea din numărul recursurilor, care nu ar fi admise niciodată, care încalcă rolul într un mod inutil.

Sigur, Curtea Constituţională, cu generozitate, aparentă generozitate, a spus, că această normă, până la urmă, contravine accesului la justiţie, deşi într-un articol pe care l-am scris şi un punct de vedere chiar înainte de decizie, împreună cu decanul Flavius Baias, prof. Viorel Ciobanu, Gabriel Boroi, Claudiu Dinu toţi cei care eram la centrul de procedura civilă, am arătat că toate statele cu procedura apreciabilă din Europa, au la nivelul Înaltei Curţi sau formelor echivalente obligativitatea reprezentării sau asistării de către avocat, inclusiv Bulgaria. Unele au la nivelul şi primei instanţe obligativitatea, mai puţin în anumite categorii de litigii, nu are rost să revin pentru că acum acel studiu este publicat chiar pe JURIDICE.ro şi este disponibil prin generozitatea acestui site. Prin urmare, poate fi citit oricând şi acolo sunt toate exemplele cu toate statele care au astfel de obligativitate.

Sigur, e de discutat că într-o punere în acord a Codului cu decizia Curţii Constituţionale nu s ar reveni asupra acestei soluţii. De ce spun?

Pentru că, Curtea Constituţională în acea decizie prin care, de fapt, sunt două decizii: una e pentru persoană fizică şi una e pentru persoana juridică. În acele decizii, dacă le citim cu atenţie, începe prin a spune că într-adevăr obligativitatea reprezentării prin avocat la instanţa supremă este în acord cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, o practică răspândită în procedura civilă europeană, deci lauda. Revine înspre final şi spune cu toate astea, noi trebuie să facem o aplicare în concreto a Constituţiei. N-am prea înţeles, dar în fine. Şi spune, adică trebuie să vedem la situaţia concretă a justiţiabilului român, deşi mi se pare că constituţionalitatea nu ţine de situaţia particulară a unor persoane şi de abstractizarea legii, până la urmă. Dar în fine, şi spune de fapt: pentru că justiţiabilul român este un justiţiabil în principiu, fără posibilităţi şi pentru că n-ar avea cum să facă majoritatea justiţiabililor români faţă costurilor unui avocat şi pentru că legislaţia privind ajutorul public judiciar are nişte praguri foarte mici, astfel încât e inaccesibilă pentru o mare parte dintre justiţiabilii care oricum sunt săraci, dar nu atât de săraci încât să se încadreze în pragurile acelea foarte mici, înseamnă că soluţia din Codul de procedură este neconstituţională.

Din toată motivarea Curţii Constituţionale rezultă că, eventual neconstituţional ar fi putut fi legea privind ajutorul public judiciar, care a fixat nişte praguri atât de mici, încât făcea inaccesibil ajutorul pentru persoane, care ar fi meritat altfel ajutorul, că ăsta spune Curtea Constituţională, că noi avem o categorie care sunt foarte săraci, dar ajutorul e pentru oameni mai săraci, decât acei săraci, adică unii care au venituri de 300 lei şi noi avem oameni care au venituri de 900 lei. Cu 900 lei, evident nu poţi să angajezi un avocat şi să ai şi restul, să îţi întreţii şi familia dar nu poţi să iei nici ajutor public judiciar, motiv pentru care declară Codul de procedură civilă, neconstituţional, dar el e în acord cu toată legislaţia europeană şi cu Constituţia, dar pentru că legea ajutorului public, ea de fapt, este neconstituţională şi noi nu am fost investiţi cu problema asta. Cam asta e toată filozofia, cam ceea ce e ultra defectuoasă şi în realitate, punerea în acord putea fi făcută în sensul că în recurs atunci când este obligatorie participarea avocatului, eventual să se facă o derogare de la acele grile fixate prin Legea ajutorului public judiciar: 300 lei, mi se părea ajutor plin, 600 lei jumătate şi să spună că în cazul în care legea impune obligativitatea avocatului, acel ajutor public judiciar nu este ţinut de acele grile şi se va aprecia de judecător în concreto sau se stabilesc alte grile pentru ipoteza aia… În fine, sunt multe soluţii legislative, nu e cazul să le lansăm acum, dar undeva aici este problema astfel încât să păstreze acest filtru şi într-adevăr să constituţionalizeze, aşa cum a spus Curtea Constituţională, că de fapt problema nu este obligativitatea prin avocat, ci problema este că nu ajunge ajutorul judiciar pentru toţi, cam asta era ideea de acolo şi în felul acesta cred că s ar putea merge înainte cu o soluţie care altfel am arătat-o că există în toată Europa.

Acum, în ceea ce priveşte regularizarea la instanţă care a pronunţat hotărârea şi asta era un mijloc care să ajute Înalta Curte să nu mai facă toate operaţiunile legate de regularizare. Ea nu a intrat încă în vigoare, deci nu ştim cum ar fi funcţionat dacă ar fi intrat în vigoare.

O altă chestie, bine s-a spus aici, când s-a făcut Codul şi s-a data această sarcină greu de dus pentru Înaltă Curte, să le fixăm, pe lângă faptul că recursurile sunt făcute de avocaţi, pe lângă faptul că regularizarea se face la instanţa care a pronunţat hotărârea, nu ştim ce impact concret ar fi avut această, că nu a intrat niciodată în vigoare dar mai le dăm o posibilitate să îşi facă o filtrare proprie. Acuma, aici în două minute o să clarific aspectul acesta: în ţările europene, modalităţile de filtrare, pe lângă faptul că avocatul face recursul în mod obligatoriu, mai sunt încă două, care de data asta se realizează la nivelul instanţei. Există un sistem, destul de greu, să zicem, ar fi iritat de către lumea juridică/Uniunea Juridică la noi în care chiar instanţă care a pronunţat hotararea indică dacă se mai oferă cale de atac sau nu. Exista şi astfel de țări. Da, spune, s-a dat hotărârea şi eu judecătorul care am dat-o, o dau definitiva sau cu recurs. După cum apreciez, că problema de acolo, fie este suficient de serioasă încât să treacă şi la instanţă superioară şi are o relevanță economică suficientă, greu de apreciat la noi, pentru că tot timpul ar fi ideea ca cel care ar fi dat o hotărâre, evident că nu vrea să-I  cenzureze, îţi trebuie o forţă morala din partea celor care înfăptuiesc justiţia, foarte mare, încât să spună, am dat o hotărâre, consider că X are dreptate, dar eu vreau să mi se controleze hotărârea mea. E o concepţie, într-adevăr, cu tentă probabil nordică, în care e greu de asumat, de către societatea noastră, mă refer chiar la societatea juridică, Şi atunci, trecem la cealaltă formă, pe asta o lăsăm numai aşa că diversitate de idei. Cealaltă forma dă posibilitatea cum este şi în sistemul francez, instanţei supreme, să analizeze de la caz la caz, admisibilitatea recursului. Noi am mers pe filtre, pe filtrele legislative… Ce-am făcut noi? Am spus cauzele până la un milion nu au recurs, evident că, Curtea Constituţională are o parte de dreptate, când spune, deşi în fine, evenimentul ei jurisprudenţial şi nu este generat de nimic din ce înseamnă evenimentele, studiile profesorului Deleanu despre evenimentul jurisprudenţial, dacă îl citiţi nu vedeţi nimic, din ceea ce înseamnă un eveniment jurisprudenţial aici, adică o acumulare de factori sociali, juridici care să fi împins la o schimbare. De sute de ani se aplică criteriul valoric şi nu a fost nici o discuţie. Singurul mod era cum se calculează valoarea respectivă, nu dacă ea este sau nu este constituţională. Dar culmea, în ciuda faptului că nu s-ar justifica un eveniment jurisprudenţial aşa cum spune Curtea Constituţională, Curtea Constituţională chiar nu are dreptate, în fond, pentru ca să fim serioşi, cu cine e mai dificilă o cauza de 999.000 faţă de una de 1 milion şi un leu? Cu nimic…

Am luat eu nişte exemple aşa, cred că e o diferenţă de o sută de mii între ele, nu cred că aia da dimensiunea existenţei sau inexistenţei recursului, adică controlului de către cea mai înaltă instanţă a ţării, adică singura care are capacitatea de a unifica jurisprudenţă.

Evident, aici nu putea să fie altceva, aici Curtea Constituţională a sesizat o problemă şi nu a sesizat-o numai Curtea, au sesizat-o şi alte sisteme, de aceea majoritatea sistemelor au abandonat această formă a grilei şi anume, a plafonului maximal până la care exista recurs şi dincolo de care nu mai e recurs şi a fost înlocuită cu mijloace mai suple; fie natura pricinii pe care o avem, fie chiar posibilitatea Înaltei Curţi sau chiar instanţelor similare de a aprecia în concreto, admisibilitatea recursului, sub două condiţii: relevanța juridică a problemei de drept şi relevanța economică a cauzei, adică Înalta Curte pentru fiecare dosar în parte spune: prezintă relevanță problema juridică, are importanţă economică, trecem mai departe sau pur şi simplu, spune nu prezintă relevanță juridică, e o chestie ultra discutata, ultra stabilita, jurisprudenţa e constantă aşa cum spunea, motiv pentru care respingem ca inadmisibilă, dacă sigur jurisprudenţa e defavorabilă.

Acest sistem este cel mai modern de fapt, numai că acest sistem eu nu ştiu, că nu îl vor avocaţii foarte posibil, dar îmi e teamă că nu îl vor nici judecătorii Înaltei Curţi, am această bănuială, pentru că, nu zic certitudine, dar am o bănuială, ca el este, nu ştiu dacă îl vor sau nu îl vor, dar nu ştiu dacă au o opinie la acest lucru, el este un sistem care responsabilizează enorm pe judecători, e foarte uşor să încadrezi într-o grilă să spui: că până la 1 milion/sub 1 milion ai tehnici de calculare, acestea le ştim, sunt în toate cărţile, şi alta e să îţi asumi, chiar şi într-un complet de trei, calificarea fiecărei cauze în parte ca fiind susceptibilă de recurs sau nu, sunt cele două căi, criterii să zicem, le foloseşte în general legislaţia europeană.

Nu am credinţa că se va ajunge prea curând la o formă de genul acesta dar repet, în realitate e singura formă care poate să asigure coerență pentru că toate celelalte care spune legiuitorul că până la 1 milion sau sub 1 milion sau cauzele de cutare natură ş.a.m.d. sunt discutabile pentru că întotdeauna vei găsi cauze care sunt mai puţin valoroase sau dintr-un domeniu mai puţin să zicem important care au o relevanță jurisprudenţială, iar chestiunea asta cu cauze mai puţin importante până la urmă, are o relativitate suficient de mare încât întotdeauna în orice domeniu vei găsi cauze care îţi pare rău că nu a existat recurs şi vor genera permanent chestiuni de neconstituţionalitate.

A făcut primul prag valoric cât timp o să mai treacă şi altele, o să intre Curtea Constituţională, probabil n-a intrat încă pentru că nu a fost cazul, dar o să vină momentul când o să înceapă să îşi pună şi problema, dacă, de exemplu, în materie de împărţeala, de ce ar fi întotdeauna fără recurs, în materie de împărţeală, că o să vină o împărţeală la un moment dat, de aceea, foarte important, în care cineva o să invoce neconstituţionalitatea şi o să spună că e mai important partajul acesta care e asociat şi cu succesiunea şi vreun capăt de cerere privind anularea unui testament, reducţiune, o chestie foarte complicată, şi de ce asta ar fi fără recurs, până să se atace şi altele, dar a rămas cu recurs că a plătit trei facturi la unul şi facturile în totalitate făceau 100.000 lei, dar aia era pricina evaluabilă în bani, pretenţii şi s-a dus la Înalta Curte, iar noi aici avem împărţeala cu succesiuni, testament, cu vicii de consimţământ, e o chestiune să nu ajungem la Înalta Curte, evident că Curtea Constituţională în faţa unui astfel de caz ne putem aştepta să spună că şi acela e neconstituţional, după care le ia pe rând pe cele de la art. 94 şi vezi că în toate cazurile ar putea să fie câte ceva care până la urmă să merite la Înalta Curte şi atunci te gândeşti dacă nu cumva, trebuie schimbat sistemul în sine, aici ar fi problema. De aceea, tocmai intervenţia doamnei judecător e bună pentru că deschide până la urma ideea ce e de făcut de aici încolo, cum reaşezăm până la urma Codul față de aceste declarări ca neconstituţionale a unor texte.

În fine, confirm faptul că la momentul când s-a făcut codul, viziunea cam asta a fost, într-adevăr, ca judecata în şedinţă publică, să fie o excepţie, adică de multe ori dacă cei trei judecători ai completului de filtru apreciau că pricina într-adevăr se supunea unei jurisprudenţe constante nu mai acordau termenul în şedinţa publică şi judecau în completul de filtru. Sigur că există un articol 490 alin. 2 teza a II- a unde spune că procesul în termenul de recurs şi întâmpinare, avocatul/partea declară că este de acord, că recursul atunci când e inadmisibil în principiu să fie soluţionat în completul de filtru, numai că, cred că textul viza alte situaţii decât acelea în care completul de filtru aprecia că jurisprudenţa fiind constantă nu mai e cazul să dea termen în şedinţa publică. Curtea Constituţională practic a legat acel articol ca fiind obligatoriu în toate cazurile, inclusiv când Înalta Curte în complet de filtru considera că pricina se supune unei jurisprudenţe constante şi practic a născut din cele două ipoteze într-o singură realitate juridică.

Sigur, acum e de discutat în ce măsură această hotărâre, repet o hotărâre de respingere, are excepţii de neconstituţionalitate este obligatorie pentru instanțe pentru că o hotărâre a Curţii în care se admite o excepţie de neconstituţionalitate, este clar că este obligatorie, ci şi considerentele sunt obligatorii în măsura în care susţin dispozitivul. Mă îndoiesc că acelaşi regim îl are o hotărâre prin care se respinge o excepţie de neconstituţionalitate şi Curtea spune de ce crede ea că a respins şi că nu e constituţional, cred că regimul este uşor diferit, dacă nu cumva chiar ridicat, dar sigur acest lucru îl putem discuta mult şi o temă de dezbatere în continuare.

În opinia mea, dar nu vreau să pun paie pe foc acuma, că oricum am fost împreună cu regretatul profesor Viorel Mihai Ciobanu, primii care am constatat şi am semnalat public că nu chiar tot ce este într-o decizie a Curţii Constituţionale sub aspectul considerentelor e obligatoriu, ci trebuie să vedem fiecare considerent dacă dintre acelea care îl susţin în mod necesar dispozitivul.

Astăzi, vădea această teză a căpătat să zicem, suficientă trecere, inclusiv la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi ne bucurăm pentru lucrul acesta, în fine, sper că şi profesorul, de acolo de unde este, dar trebuie să mergem mai departe şi să nu mai luăm totul de bună pentru că până la urmă, Curtea Constituţională e un organism foarte important, dar totuşi, înfăptuirea justiţiei şi prin asta interpretarea textelor de lege fac instanţele judecătoreşti, iar prima instanţă este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Indicaţiile pe care Curtea Constituţională le strecoară în hotărâri de respingere a excepţiilor de neconstituţionalitate, discutăm dacă sunt sau nu sunt obligatorii. Deci, sub aceste auspicii, să zicem, mulţumindu-i doamnei judecător pentru expunerea făcută şi bănuiesc că ea poate fi auzită şi de cine trebuie, adică de legiuitor, dau cuvântul mai departe următorului invitat şi anume, domnul avocat Viorel Dinu, care are o temă care se leagă de toate aceste probleme şi anume soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs pusă în perspectivă cu prelungirea procesului civil. Bănuiesc că iar, va fi o chestiune legată de ultima parte a intervenţiei mele astfel încât mă grăbesc să îi dau cuvântul. Mulţumesc.

Viorel Dinu: Mulţumesc şi eu domnule profesor, într-adevăr, dacă până acum, am discutat despre tergiversarea sau prelungirea recursului datorită modului cum se formulează un recurs şi cum ajunge să fie soluţionat până la urmă la nivelul Înaltei Curţi: procedura de filtru, admisibilitatea, durata procedurilor acolo, iată că acum mă voi referi la partea de final a recursului, soluţia pe care o dă Înalta Curte şi care, pe alocuri, din păcate, şi aceasta în raport de soluţia din art. 497 din Codul de procedura civilă şi această contribuie la prelungirea procesului civil, în funcţie de soluţia pronunţată.

Art 497 consacră regula potrivit căreia Înalta Curte atunci când admite recursul, casează cu trimitere la instanţele de fond, la instanţă de apel sau chiar la prima instanţă. Cu câteva excepţii foarte puţine şi de mică aplicabilitate, cum voi explica puţin mai încolo. Soluţia în sine este în linie, trebuie să recunosc cu concepţia legiuitorului asupra rolului pe de o parte a Înaltei Curţi, a rolului că e o cale extraordinară de atac a recursului, respectiv caracterul extraordinar al căii de atac prin care se verifică corecta aplicare a legii în care se dezbat doar probleme de legalitate şi respectiv cu rolul Înaltei Curţi de instanţă care să asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii. Este o legătură între această soluţie, deci, legi problemă de drept şi trimiţi înapoi la instanţă de fond că pe baza acestei soluţii în raport de probele din fiecare dosar să se dea soluţia legală şi temeinică.

Ca şi problematică, acolo unde regula devine însă contraproductivă, sub aspectul duratei procesului, aceasta se pune evident, numai în situaţiile în care vorbim de recursuri de fond. Nu vorbim de recursurile “speciale”. Recursuri împotriva încheierilor de suspendare şi repunere pe rol. Recursuri împotriva încheierilor de respingere ca inadmisibila a unei cereri de intervenţie, a perimării sau a recursului contra unei Încheieri în materie de restituire a cauţiunii. În acele cazuri soluţia pe care o dă ICCJ pentru caracterul exhaustiv al discuţiei este raportat la un asemenea tip de recurs. De asemenea există o excepţie importantă în materie de contencios administrativ unde avem o excepţie evidenţă de la 497, art.3 alin. (20) din Legea 554 care consacră soluţia tradiţională din vechiul Cod, respectiv în cazul admiterii recursului ICCJ soluţionează cauza pe fond cu excepţia cazului în care prima instanţă nu a soluţionat fondul sau a fost o problemă de citare a părţilor. Pe reglementarea anterioară distincţia cred că ne-o amintim cu toţii. ICCJ putea să-şi modifice hotărârile atacate şi judecă direct cauzele pe fond aplicând legea la situaţiile de fapt pe deplin stabilite. Deci practic se soluţiona procesul în fata ICCJ. Pe economia art. 497 casarea cu reţinere este posibilă doar în 4 situaţii care pot fi şi ele grupate pe anumite categorii. Atunci când sunt probleme de competență, când cererea e de competența unui organ fără activitate jurisdicţională, cererea se respinge ca inadmisibilă. Necompetența generală a instanţelor şi oricărui organ cu activitate jurisdicţională. Când cererea era de competența unei instanțe străine, caz în care cererea se respinge ca nefiind de competența instanţelor române direct de ICCJ şi respectiv în cazul a două motive particulare de casare: depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti sau încălcarea autorităţii de lucru judecat când se invoca acesta ca motiv de recurs şi este admisă cererea se respinge ca inadmisibilă. Ele au o incidenţă practică foarte redusă. În afară de invocarea unei autorităţi de lucru judecat foarte rar ne-am întâlnit cu cereri unde să nu fie deloc instanţele române, iar depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti personal cred că în 20 de ani de activitate am invocat-o de 2 ori în recursuri şi atunci a fost recalificată ca fiind o simplă problemă de legalitate, deci incidența acestor incidente practice este foarte rară. Evident problema se mai pune numai atunci când recursul este admis, recursurile sunt respinse,  este respins, anulat, perimat samd, atunci nu discutăm de tergiversarea sau prelungirea procesului ca urmare a…. Acestei soluții legislative. Situația devine frustrantă în momentul în care dezlegarea problemei de drept de către înalta curte echivalează și cu.. Practic cu soluționarea procesului pe fondul lui.  și voi da două exemple ca să ajungem exact la subiectul discuției, excepția prescripției extinctive sau o excepție de inadmisibilitate pe alte motive decât cele antamate de articolul 497.  În cazul în care instanțele de fond au respins excepția prescripției extinctive, partea interesată face recurs, Înalta Curte consideră că excepția trebuia admisă, excepția prescripției extinctive și implicit acțiunea respinsă ca prescrisă, cu toate astea pe 497, Înalta Curte, admite excepția prescripției extinctive și trimite la curtea de apel sau la un tribunal pentru ca să se dea o nouă hotărâre pe care să scrie negru pe alb ”respinge acțiunea ca respinsă”,  hotărâre care și ea poate fi susceptibilă de apel și recurs, deși în mod normal nu mai ai ce să scrii în acel apel și în acel recurs.  La fel în cazul unei excepții de inadmisibilitate, a fost o acțiune în constatare când aveai calea acțiunii în realizare, Înalta Curte constată această situație, cererea respectivă trebuie respinsă ca inadmisibilă, dar trebuie să caseze cu trimitere numai ca să se mai dea o nouă hotărâre judecătorească care să implementeze acest lucru față de părți. Sigur nu vorbim de o prelungire inutilă a procesului atunci când, casarea cu trimitere, se face, să zic, în mod util, când se dezlegat o problemă de drept și în realitate întradevăr mai e nevoie de o rejudecare, de o reapreciere a fondului, a probelor prin prisma unei alte dezlegări de drept a problemelor deduse judecății,  atunci nu putem susține în mod judicios că s-ar prelungi inutil procesul este chiar soluția în acord cu rolul Înaltei Curți.

O altă problemă care se pune însă raportat la 497 este cum se conciliază această casare cu trimitere obligatorie, în foarte multe cazuri, cu posibilitatea administrării probei cu înscrisuri în recurs, pentru că proba cu înscrisuri a rămas admisibilă, înscrisuri care modifică o situație de fapt și apar aici un amalgam de instituții juridice și de implicații, se schimbă situația de fapt are efect asupra probleme de drept, cu toate astea Înalta Curte, deși ia în considerare înscrisul respectiv, apreciază asupra pertinenței asupra utilității lui, a relevanței în cadrul unui anumit proces, nu îi va da eficiență totală, va trebui din nou să îl trimită, să îl câștige cauzei și altcineva să facă aprecierea lui finală și să își întemeieze o soluție cu privire la acel înscris, deci nu mi se pare că se consiliază iarăși administrarea probei cu înscrisuri în recurs și cu soluția pe care o dă Înalta Curte dacă tot poți să vii cu înscrisuri noi în fața Înaltei Curți, pe baza noii situații care rezultă din acel înscris, că altfel nu are rost, trebuie dată direct o nouă soluție finală asupra cauzei.

Antevorbitorii mei au făcut referire la aspecte de drept comparat și m-am uitat și eu în ceea ce privește soluția similară în Franța, ce poate face Curtea de Casație a Franței în aceste cazuri în materie de recurs, Codul de Procedură Civilă coroborat cu legea de organizare judecătorească din Franța, prevăd următoarele două soluții, în cazul în care Curtea de Casație poate casa cu reținere spre rejudecare în două situații: când casarea nu implică o nouă analiză a fondului cauzei, sau, atenție, când interesele bunei administrări ale Justiției impun casarea cu reținere. Când am citit această a doua posibilitate, probabil că am spus wow, iată până unde merge,apropo de flexibilitatea și, cum să zic,concepția altor legiuitori cu privire la puterea pe care o dă magistraților și curții Supreme din țara respectivă, în mod particular, deci practic rămâne la aprecierea Curții de Casație din Franța când poate soluționa o cauză pe fond, soluționând și o problemă de drept într-un recurs, dar netrimițând obligatoriu instanțelor de fond pentru continuarea unui proces care apreciază că se poate termina foarte bine la acel nivel.  Sigur nu pot spune că cunosc cum se aplică acolo această regulă și cât de des uzează judecătorii de acolo de această posibilitate, soluțiile de drept comparat au limitele lor pentru că reglementările trebuie privite într un ansamblu și în Franța, pentru că s-a tot vorbit cum e în alte țări,condițiile de admisibilitate a recursului sunt foarte stricte, puțini avocați pot merge la Curtea de Casație, deci oricum mult mai rar își pun de principiu problema, dar atunci când au de soluționat, iată că pot face treaba până la capăt, nu doar într-un mod mai mult sau mai puțin idealist doar să soluționeze o chestiune de drept.

Care ar fi soluțiile care pot fi date, în cazul nostru, pentru a reveni totuși la o soluție mai eficientă pentru justițiabili, soluțiile în primul rând sunt, pot fi doar de natură legislativă, nu văd cum pe cale de interpretare Înalta Curte poate să decidă la un moment dat, în afara cazurilor prevăzute la 497, să își asume o casare cu reținere și să soluționeze pe fond, ar însemna să hotărască, să dea o hotărâre contra legem, deci practic trebuie o modificare a codului care poate  reveni soluția interioară, fie de modificare, fie de a da posibilitatea Înaltei Curți să modifice hotărârile, atunci când situația, când doar aplică legea la situația de fapt pe deplin stabilite, fie măcar într-o altă formulare similară cu, legislației franceze, atunci când rezolvând problema de drept, problema de legalitate, implicit este clară soluția asupra acțiunii civile din produsul respectiv, atunci să caseze cu reținere și să dea o soluție definitivă. Dezavantajul în această situație este că la o analiză atentă veți observa că practic ar fi situațiile în care Înalta Curte mai mult ar respinge acțiunile ca prescrise, ca inadmisibile, sau în temeiul altei excepții, pentru că atunci când ai casa hotărârile de la fond ce vrea să admiți acțiunea, implicit trebuie să treci printr-o analiză a probelor, a fondului cauzei în totalitatea ei, cel puțin așa cred eu în acest moment, nu văd cum poți să casezi, să admiți recursul, să casezi, și dacă vrei să admiți acțiunea, înseamnă automat că te pronunți și pe fond, depinde aici dacă s-ar modifica soluția din 497, pe ce formulă s-ar merge și cât de departe ar opta legiuitorul.

Cred că o asemenea modificare ar fi mai ușor de primit, însă, decât modificări la procedura de filtru, la a da admisibilitatea recursului, unde se ridică și probleme constituționale și sociale, se poate spune, și de percepția reglementării, exact cum spunea domnul profesor, unele soluții din legislațiile străine, ne pot părea șocante pentru noi, chiar și pentru juriști, dar pentru restul societății. Pe 497, însă, cred că este mult mai ușor de trecut o asemenea modificare pentru că ea nu are, nu ar trebui să fie văzută ca având un impact atât de major asupra modului cum suntem cu toții obișnuiți să ducem un apel, un recurs, cum este în general lumea obișnuită că se desfășoară procedura judiciară.

Ca și o concluzie la această scurtă intervenție a mea, nu cred că este o ofensă adusă ideii și rolului constituțional al Înaltei Curți de instanță care aplică și interpretează unitar legea la nivelul țării, nu este o ofensă adusă limitării recursului, doar la chestiuni de legalitate, să dăm în competența Înaltei Curți și posibilitatea să se pronunțe pe fondul cererilor, pe fondul acțiunii din dosarul în care s-a formulat recursul, în ce cazuri, în anumite limite și atunci când chiar se poate, tocmai pentru a face ca lucrurile să meargă mai bine per total, pentru că și acest rol constituțional al Înaltei Curți și faptul că am dorit cu toții ca recursul să rămână limitat la chestiuni de drept sunt regulile dictate tocmai în ideea unui proces civil mai eficient, unei predictibilități a legii, unei eficiențe generale, dar a merge la extrem cu această idee prin limitarea posibilităților soluțiilor pe care le pronunță Înalta Curte deja trece într-un registru contraproductiv.

Cu aceasta am încheiat această scurtă prezentare a unei critici, să spunem a soluțiilor din articolul 497 Cod Procedură Civilă, critici care să zic că sunt limitate, repet, prin prisma faptului că înțeleg rațiunea reglementării până la un punct, dar de la un punct în colo, nu mai este o soluție utilă.

Traian Briciu: Eu mulțumesc pentru această intervenție și care are în esență un punct central, acela de a pune în discuție, parțial, e adevărat, cum a spus și vorbitorul, prevederea 497, mărturisesc că nici eu nu sunt totalmente împăcat cu prevederea 497, care permite, cel puțin în aparență, Înaltei Curți să rețină cauza la rejudecare numai în două ipoteze, și anume, puterea de lucru judecat, autoritatea de lucru judecat și puterea judecătorească, cazuri în care evident, cererea se va respinge ca inadmisibilă, admițându-se recursul. Acum, o deschidere spre revenire la soluția vechiului cod, care separa între casare, care putea fi cu trimitere sau cu reținere și modificarea hotărârii direct de către instanța de recurs, eu zic că nu ar fi de bun augur, tocmai pentru că soluția nouă a fost impusă de o oarecare neclaritate în soluția legislativă anterioară în ceea ce privește situațiile în care Înalta Curte modifică hotărârea sau modifica hotărârea, prevederea existentă era că, când considera că situația de fapt a fost pe deplin lămurită, chestiune care coroborată și cu alte soluții legislative, cum ar fi judecarea în complet de filtru ș.a.m.d., pe care le dorim, ar fi destul de greu de acceptat de către părți, așa întotdeauna există o rejudecată.

Nu aș extinde, adică sunt parțial de acord cu vorbitorul, în sensul că și eu cred că sunt unele cazuri în care Înalta Curte admițând recursul, altele decât autoritatea de lucru judecat și încălcarea puterii, depășirea limitelor puterii judecătorești ar putea să conducă la soluționarea definitivă a cauzei și nu la trimitere și aici mă gândesc de exemplu la ipoteza în care e o lipsă de capacitate de folosință, adică procesul a fost, mai pe românește să spun, fie făcut de către un mort, fie în contra unei persoane decedate, înainte de începerea procesului, caz în care trimiterea spre rejudecare nu ar mai avea mari valențe din punctul ăsta de vedere  și ar fi aproape pur formală, însă vedeți situațiile sunt excepționale pentru că, chestiunea prescripției nu este întotdeauna cea mai e bună dpdv, Înalta Curte de multe ori în materie de prescripție ar putea spune că instanțele de fond au aplicat greșit legea în materia începutului curgerii termenului de prescripție, s-au aplicat greșit legea în ceea ce privește determinarea unui termen de prescripție, în timp ce era aplicabil alt termen de prescripție ori au aplicat greșit legea privind prescripția, în sensul că au aplicat o lege generală dar mai era aplicabilă și o lege specială, sau termenul nu curge de la un anumit moment și curge de la un alt moment, însă, atenție, Înalta Curte niciodată, cel puțin un concepția mea, nu ar putea să determine ea concret care este momentul, ea poate să spună atât: în mod greșit instanțele au aplicat legea, apreciind că, cursul termenului de prescripție începe la data luării la cunoștință a nu știu ce, în realitate el curge de la un cu totul alt moment care este luare la cunoștință a altui fapt, dar pe care noi nu îl determinăm când s-a întâmplat în concret, rămâne ca instanța de fond să îl determine, asta de fapt face rolul Înaltei Curți, ea nu coboară să spună când a început prescripția propriu zisă, ea spune doar norma, care e momentul ți-l determină in abstracto, nu in concreto, nu stă ea să vadă când efectiv a început prescripția, ea spune: a început prescripția la momentul cunoașterii autorului și prejudiciului sau numai la cunoașterea autorului și când ai fi putut să afli prejudiciul.

Care e ăla în concret? Momentul, ziua… E problema instanțelor de fond. Deci cam așa văd lucrurile și în cazul acesta, dacă la atât se limitează controlul Înaltei Curți, și eu cred că la atât se limitează, evident că va trebui o judecată pe fund pentru că Înalta Curte, ce să facă să determine ea care e momentul, ziua respectivă, păi asta înseamnă să verifice probele, ea nu se ocupă cu această chestiune în esență pentru că s-ar ocupa cu probleme de temeinicie, în cazul acesta, deci de asta soluția în realitate este mai de curând corectă și probabil ea ar trebui amendată într-o mică ipoteză în care întradevăr ar fi vorba de nulității ale cererii de chemare în judecată, unde întradevăr Înalta Curte, dacă cererea e nulă, constată că cererea de chemare în judecată a fost nulă, cum e clar, ce să mai trimite spre rejudecare pentru că nulitatea este o chestiune de drept, în cazul acesta este o chestiune de legalitate, aici ar putea fi gândită dar ele sunt destul de puține și destul de ușor atașabile deja soluției îmbrățișate de legiuitor legate de inadmisibilitate, practic ar fi în același areal, până la urmă, deci, sunt, să zicem în asentimentul vorbitorului că unele intervenții trebuie făcute, dar cu oarecare ponderare pentru că altfel se pot afecta garanții procesuale importante în această privință și iar se deschide o cutie a Pandorei în care Înalta Curte să aprecieze până la urmă în ce măsură mai e necesară sau ne necesară administrarea unor probe, sau probele au fost suficiente, lucruri pe care legiuitorul le-a considerat deja indezirabil.Nu uitați că legiuitorul a eliminat din soluțiile pe care sau îndrumările pe care Înalta Curte le dă, aspectul legat de necesitatea administrării unor probe, tocmai pentru faptul că a considerat că ea nu are preocupări cu privire la această chestiune, nici măcar sub aspectul a ceea ce trebuie să facă instanța, instanțele de fond, cu atât mai puțin printr-o evaluare directă a probelor respective. Sigur putem discuta mult pe tema asta, aș zice înainte de ultima intervenție care va reveni domnului profesor Speriusi-Vlad, dacă sunt din public intervenții, puncte de vedere cu privire la chestiunile deja analizate. Să mă descarc, să zicem, de această obligație de punere în discuție înainte de ultima intervenție. Dacă nu sunt, atunci dau cuvântul ultimului invitat din panelul 1, domnul profesor Speriusi-Vlad și tema o anunț de pe acum: ”Curtea Constituțională a României versus Înalta Curte de Casație și Justiție. Aplicarea în timp a normei de procedură declarată neconstituțională”, o chestiune destul de fierbinte anunțată și de doamna judecător Roxana Popa, legată de decizia Curții Constituționale 369/2017, dar cu siguranță că vor mai fi și au fost și alte situații în care s-a pus problema aplicării în timp a normei de procedură după o declarare ca neconstituțională a unei dispoziții.

Vă mulțumesc, aveți cuvântul!

Alin Speriusi-Vlad: Vă mulțumesc și eu domnule profesor, stimate doamne, stimați domni!

Am pregătit, m-am ridicat, pentru că am pregătit o prezentare succintă, astfel încât să ajungem cu pași rapizi spre pauză.

Dincolo de titlul interesant al prezentări, am considerat că este de cuviință, este util să avem, să vă expun premisele personale ale acestui subiect interesant, atât teoretic, dar mai ales practic. Totul a plecat evident de la decizia Curții Constituționale 369/2017 și de la o prezentare pe care am făcut-o la Institutul Național al Magistraturii în cadrul unui program de formare, unde am discutat despre efectele acestei decizii și modul în care ea se aplică, subiectul fiind intens și argumentat dezbătut în doctrină și cu interes pentru practică, mai ales pentru practica magistraților judecători. Consider însă că este important să subliniez încă de la început concluziile la care am ajuns acolo, chiar dacă poate părea că am ajuns la finalul lucrării și m-aș putea așeza, în realitate, întradevăr aș vrea, m-aș bucura să ajungem să dezbatem cât mai mult această chestiune.

Două puncte am argumentat, pe două puncte s-au axat concluziile, pe faptul că abrogarea sau modificarea legii de procedură civilă este diferită de constatarea neconstituționalității legii, deoarece prima reprezintă voința legiuitorului care produce efecte conform regulilor de aplicare în timp a legii de procedură, iar neconstituționalitatea reprezintă un viciu al acesteia încă de la momentul intrării ei în vigoare concomitent cu norma constituțională pe care nu o respectă, asemănător, dacă vrem, nulității de drept material, nu aș vrea să intru în nulitatea de drept procesual.

Iar hotărârile judecătorești, un punct fundamental, apropo de ce spuneați domnule profesor, anterior, de faptul că astăzi și această temă, din punctul meu de vedere, cel puțin prezentarea de astăzi, se axează, nu atât pe ce spune o instanță supremă față de cealaltă instanță supremă, ci de argumentele și de consistența acestor argumente. Este fundamental ca argumentele să ne convingă pe noi ca și juriști, iar practica să se contureze pe baza acestor argumente, dacă ele lipsesc, practica este incoerentă, inconsecventă și chiar aș îndrăzni să spun greșită sub anumite aspecte.

Acest al doilea punct se referă la momentul sau domeniul de aplicare al deciziei 369/2017, respectiv hotărârile care sunt susceptibile. Personal, mi s-a părut că există un text de lege foarte clar al codului de Procedură Civilă care clarifică aceste dezbateri care au fost în doctrină, dar și în practică o să ajungem spre sfârșitul prezentări să arăt practica Înaltei Curți de Casație și Justiție. Din punctul meu de vedere, chiar dacă există obligația de comunicare a hotărârii definitive, totuși textul de lege 430 alin. 1 raportat la alin. 4, arată foarte clar că hotărârile judecătorești definitive, de la pronunțare se bucură de autoritatea de lucru judecat, comunicarea reprezentând cu totul și cu totul altceva, și mai mult decât atât, autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești reprezintă o normă juridică de rang constituțional, astfel încât cel puțin discuțiile în această privință au fost clare.

Un punct care totuși lansează sau continuă dezbaterea în această privință este evident decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție din 77/06.11.2017 privind aplicarea în timp a deciziei CCR 895/2015 referitoare la neconstituționalitatea încuviințarea executării silite de către executorul judecătoresc, această decizie care vine să clarifice o aplicare din 2015 a unei alte deciziia curții constituționale permite și personal ca și cercetător în domeniul procedurii civile, ma bucurat să văd curajul pe care și l-a asumat Înalta Curte de Casație și Justiție. O să vedem însă din punctul meu de vedere, Înalta Curte de Casație și Justiție, întradevăr și-a asumat această misiune, și-a asumat această emisiune pe un subiect relativ închis, un domeniu restrâns de aplicare, fără totuși a da o dimensiune completă problematicii și vă vom arăta la sfârșit de ce, în continuare, de fapt, de ce chestiunea aparentului conflict, între Curtea Constituțională și Înalta Curte de Casație și Justiție, de fapt am pus-o în două subcapitole sau două capitole efectiv conflictul dintre Curtea Constituțională și Înalta Curte de Casație și Justiție, conflictul de competență, ca să ne înțelegem, să nu ajungem la alte discuții, și după aceea jurisprudența care a existat pe aplicarea în timp a legii de Procedură Civilă. Din punct de vedere al acestui conflict de competențe sunt relevante două decizii ale Curții Constituționale și două decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, cele două decizii ale Curții Constituționale nu au legătură cu procedura civilă, dar considerentele Curții Constituționale sunt relevante. Este vorba de decizia Curții Constituționale 206/29.04.2013 care se referă la o chestiune pe care cred că ne-o aducem cu toții aminte, ea este de interes social, este vorba de o decizie a Curții Constituționale a României care a constatat neconstituționalitatea vechilor dispoziții din Codul de Procedură Penală referitoare la recursul în interesul legii, constatând că ele sunt neconstituționale dacă prin acest mecanism, Înalta Curte de Casație și Justiție, constată inaplicabilitatea a unui dispozitiv, a unei hotărâri, a Curții Constituționale, stabilind niște repere foarte clare.

De ce sunt de interes și cunoscute și în spațiul larg? Pentru că era vorba de fostele infracțiuni de insultă și de calomnie, Curtea Constituțională, când a constatat inițial, neconstituționalitatea abrogării, dezincriminării acestor fapte, verdictul acesteia a fost văzut într-o anumită lumină politică, dar când a revenit în 2013, sub într-un cu totul alt climat, totuși, considerentele, principiile au prins o anumită consistență care, din punctul meu de vedere, sunt adevărate repere între cele două instanțe.

Curtea Constituțională spune că nu există niciun conflict între, nu poate exista practic nici un conflict de competențe între ea și Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru că instanța supremă, Înalta Curte, asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești, pe când Curtea Constituțională exercită controlul de constituționalitate care este general obligatoriu pentru toate subiectele de drept, inclusiv pentru Înalta Curte de Casație și Justiție și stabilește niște limite, Înalta Curte nu poate să dea niște dezlegări obligatorii, care contravin Constituției și deciziilor CCR, iar dezlegarea Înaltei Curți de Casație și Justiție nu poate să pună la îndoială deciziile CCR, pentru a nu ajunge instanța supremă să fie o instanță de control a Curții Constituționale și este dezvoltat aici faptul că pierderea legitimității constituționale este sancțiune diferită și mult mai gravă decât abrogarea unui text normativ.

O a doua decizie, mai puțin importantă, dar care extinde de aceste considerente și în cazul mecanismului, celuilalt mecanism, de unificare a practicii judiciare este legat de prezența medierii, pentru că a amintit-o domnul președinte Florea, în procesul penal.

De la început în această decizie 397/2016 Curtea Constituțională spune că aceste considerente, vechile considerente, se extind și în cazul mecanismului de unificare a practicii prin dezlegarea a unor chestiuni de drept, iar, întotdeauna interpretarea pe care o face instanța supremă trebuie să se încadreze în cadrul Constituției. Și aici se stabilește un principiu important că, în interpretarea, pe care o face Înalta Curte de Casație și Justiție, nu poate eluda finalitatea urmărită de legiuitor, în cadrul activității de stabilire, de dezlegare a chestiunilor de drept, pentru că s-ar aduce atingere principiului privind unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției. O chestiune, pentru că vorbeam de ultimul, de decizia 397/2016, mie mi se pare că acest aspect prezintă o relevanță deosebită.

Înalta Curte de Casație și Justiție, evident avem această decizie, nu 397, ci 77 era, decizia 77/06.06.2017, care, pe o întindere considerabilă,Înalta Curte, instanța Supremă  își face curaj pentru a-și argumenta poziția față de depășirea limitelor competenței de către Curtea Constituțională, spunînd până la urmă decizia este destul de clară și aparent, formal bine argumentată, Curtea Constituțională și-a depășit atribuțiile când a arătat cum trebuie să se aplice în timp decizia 895/2015, considerând că aplicarea în timp a norme căreia este asimilată după publicare și decizia CCR, prin valoarea obligatorie și opozabilitate erga omnes, citând studiul consistent al domnului profesor Ciobanu și a domnului profesor Briciu, inclusiv păstrarea, înlăturarea textelor declarate neconstituționale, intră în competența instanțelor judecătorești care dezleagă raporturile litigioase deduse judecății, iar nu în competența CCR. Problema, voi arăta în a doua parte, este că atunci când înlături atât de bine o argumentare, adică în mecanismul de înlăturare este bun, ceea ce face Înalta Curte trebuie să pui ceva în loc extrem de bine argumentat și pentru că aminteam studiul, din păcate, instanța supremă în această decizie, cu toate că citează, fără a indica în mod express studiul la care am făcut referire, ajungem la cu totul și cu totul alte concluzii, ceea ce este cel puțin debusolant, studiul respectiv, domnii profesori au mers spre o interpretare restrictivă a deciziei Curții Constituționale, 895/2015, iar Înalta Curte de Casație și Justiție am mers spre o interpretare extensivă, o să vedem argumentată pe echitate, care contravine întregii practici a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cel puțin chiar cea actuală. Mai este relevantă decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție 34/15.05.2017, dar ea este relevantă pentru că în această decizie 77 se face trimitere la cealaltă, la 34, în realitate însă, problema, și aici instanța supremă antamează posibilul conflict de competență între cele două instanțe, însă chestiune nu era, era o viziune diferită, dimpotrivă cu o argumentație, aș îndrăzni să spun chiar similară, se ajunge cam la aceeași concluzie, singura diferență era că instanța supremă se raporta la o decizie prin care să respecți o excepție de neconstituționalitate, referitoare la acțiune civilă introdusă prin email, fax introdusă în ultima zi a termenului după închiderea registraturii, pentru a sintetiza titlul.

Când vine vorba de norme de procedură civilă declarate neconstituționale, am identificat, dpdv, cele mai importante neconstituționalități constatate cu privire la Codul de Procedură Civilă, chiar am fost inspirat de o discuție purtată de colegul Horia Țiț, care arăta că totuși codul de Procedură Civilă față de alte instrumente normative noi, este un instrument normativ care a rezistat și rezistă foarte bine testului constituțional, și de cele mai multe ori dacă s-a ajuns la anumite viziuni diferite, este pur o în viziune încurajată de o practică incoerentă a legiuitorului care nu a corelat acest instrument cu alte legi, vorbeam înainte de ajutorul public judiciar, de ezitările, o să vedem din materia încuviințări puteri silite, cu siguranță Codul răspunde tuturor acestor extigențe. Aici avem decizia Curții Constituționale 462/17.09.2014, nu prea are rost să o dezvoltăm, deja s-a discutat, argumentele se cunosc. Mai este decizia referitoare la reprezentarea persoanei juridice și avem la o primă documentare, avem cel puțin patru hotărâri, trei pronunțate de secția de contencios administrativ și una pronunțată de secția a 2-a civilă, care arată foarte clar că în litigii începute anterior publicării acestei decizii 462/2014, adică anterior datei din 24.10.2014, instanța supremă a constatat aplicabilitatea acestei decizii a Curții Constituționale, litigiului în curs, admițând sau respingând pe fond, fără să-l anuleze ca nefiind semnat de avocat  cererea respectivă, astfel încât cel puțin în această practică constantă, instanța supremă vede o aplicare imediată a deciziilor Curții Constituționale diferită de mecanismul din Codul de Procedură Civilă al aplicării în timp a legii de procedură civilă.

A doua chestiune este cea legată de încuviințarea executării silite de către executorul judecătoresc, aici avem cunoscuta decizie 895/17.12.2015, unde Curtea Constituțională spune, fixează de niște repere foarte clare, în sensul că nu se va aplica în privința procedurilor de executare silită încuviințate de executorul judecătoresc până la data publicării ei, adică în 04.02.2016, cu privire la care nu s-a formulat contestație la executare împotriva încheierii de încuviințare a executării silite dată de către executorul judecătoresc, dar se va aplica în privința procedurilor de executare silită încuviințate de executorul judecătoresc până la data publicării sale (04.02.2016) cu privire la care sa format contestație la executare împotriva încheierii de încuviințare a executării silite. În studiul profesorului Ciobanu și al profesorului Briciu,la care făceam trimitere anterior, concluzia acestui studiu era că acest considerent nu era obligatoriu pentru instanțele judecătorești tinzându-se spre o aplicare mai restrânsă, în sensul că singurul reper pe care îl stabilește CCR de contestare a încuviințări, a încheierii de încuviințare executării silite, știm ca avocații din practică faptul că există un reflex în momentul în care se formulează contestația la executare de a spune că, de a se menționa că, contestă tot, inclusiv încheierea de încuviințare a executării silite chiar dacă nu i se aduc critici în mod direct acestei închirieri și întradevăr studiul din doctrină scoate în evidență aceast lucru, că o simplă indicare în petit sau în cuprinsul contestației, nu este suficientă și că trebuie să fie indicate motive, iar aceste motive trebuie să țină chiar de o aparentă informă competență a executorului judecătoresc, dacă nu chiar se pune problema invocării unei excepții de neconstituționalitate și a trimiterii și a sesizării CCR de către judecătorul competent să soluționeze contestația, aceasta era viziunea doctrinei pornind de la aceste premise.

Și avem decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție 77/06.11.2017,la care am spus că revin.

Ce face întradevăr Înalta Curte de Casație și Justiție? ICCJ plecând de la constatarea din doctrină referitoare la pretinsa incoerență a argumentației  Curții Constituționale, încearcă să stabilească niște criterii, de fapt să clarifice această incoerență, stabilind că aplicarea deciziei CCR 895 în cadrul unor contestații la executare aflate în curs de soluționare la data publicării acesteia privind încuviințări de executare silită dat anterior publicării de către executorul judecătoresc se justifică din rațiuni de echitate, iar nu de compatibilitate cu normă care guvernează efectele pentru viitor ale deciziilor CCR, reprezentând o aplicare retroactivă a acesteia. Acesta este, apropo de ce spuneam înainte  referitor la înlăturarea cu argumente solide, consistente a unei argumentații care formal părea să stea în picioare din partea CCR….

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție 77/2006?, care are o anumită întindere, din păcate doar trei paragrafe pun ceva în loc, dar în fine sunt fixate anumite criterii chiar dacă efectele, părerea mea sunt, pot fi chiar de rău augur, pentru că pot da naștere unei practici incoerente în sensul că…. ICCJ care justifică aplicarea deciziei CCR 895/2015 în cadrul unor contestații de executare aflate în curs de soluționare la data publicării privind încuviințare de executare silită date anterior de către executorul judecătoresc se regăsesc cu atât mai multă tărie în privința contestațiilor la executare formulate în termen după publicarea deciziei CCR 895/2015 că normal este declarată deja constituțională. Ce înseamnă acest paragraf? Acest paragraf chiar dacă, să știți, nu îl regăsiți în această formă, să știți că nu am a pus nici un cuvânt în plus, este doar o, în fine, o punere într-o formă mai ușor comprensibilă a raționamentului ICCJ, consider că este util să înțelegem și eventual să înțelegem cu ce suntem de acord și cu ce nu suntem de acord, efectul este clar, de la publicarea deciziei 895/2015 curgea un termen de formulare, în viziunea ICCJ, curgea un termen de formulare a unei contestații la executare pe motiv că executorul judecătoresc nu era competent. Argumentul ICCJ este că există echitatea, justifică un fel de șah repunere in termen sau un motiv suplimentar de formulare a unei contestații la executare pentru că oricum CCR ” a deschis ușa” pentru aplicarea retroactivă a deciziei CCR, dpmdv  ipotezele sunt diferite chiar dacă raționamentul CCR  este, antamez concluziile care oricum nu se regăsesc în slide, chiar dacă concluziile CCR, raționamentul pare puțin incoerent, totuși ipotezele sunt complet diferite. Complet diferite de ce? Pentru că totuși, în prima ipoteză pe care a avut-o în vedere CCR, exista un conflict de drepturi asupra legalității încheierii încuviințări executării silite dată de către executorul judecătoresc chiar dacă nu se spune de ce ar exista acest conflict juridic, pe când în cea de a doua ipoteza nu mai exista un astfel de conflict,  conflict juridic cu privire la încheierea de încuviințare a executări silite, însă efectele CCR..instanței supreme  sunt restrânse pentru că în 2017 se tranșează efectele unei decizii pronunțate în… CCR în 2015 astfel încât situațiile supuse, obiectul de aplicare al acestui dcd este în realitate restrâns. Pe de altă parte raționamentul curții, instanței Supreme este important și stabilește anumite repere care, evident, în practică că trebuie să le analizăm invocându-le și în doctrină trebuie să… Ca și cercetător trebuie de asemenea să le analizăm pentru a le, totuși, fixa limitele, în ce măsură totuși rațiunile de echitate justifică o interpretare extensivă, aș îndrăzni să spun, atât de extensivă.

Evident avem această decizie 369/30.05.2017 referitoare la valoarea prieteniei de deces judecății pentru accesul la calea de atac a recursului, cu toate argumentele invocate de către CCR și la INM am subliniat acest lucru, Din punctul meu de vedere, CCR, în argumentarea deciziei nu invocă doar situația diferită, egalitatea… încălcarea regulilor referitoare la egalitate juridicăa cetățenilor și nerespectarea dreptului la un proces echitabil, ci invocă în mod expres și nerespectarea dispozițiilor constituționale referitoare la rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție de unificare a practicii judiciare inclusiv prin recurs. O spune expres și este un considerent care stă la baza deciziei, apropo de practica Înaltei Curți pe care o voi arăta aici, cât poate fi ea identificată… Sunt, mi se pare, trei decizii pe care le am identificat pe bazele de date publice ale instanței Supreme.

În prima decizie,  decizia 1267/2017 a primei secții a instanței supreme, se spune totuși acest aspect, că totuși considerentele o obligă instanța Supremă să soluționeze de toate recursurile neavând o plenitudine de competență pentru că este vorba doar de încălcarea a altor principii de drept, nu a dispoziției constituționale, nu a celor referitoare la competența ICCJ.

A doua decizie a instanței supreme (ICCJ) 1586/2017 subliniază foarte bine, însă fără a scoate în evidență distincția pe care o făceam la început, între acea autoritate de lucru judecat, care mie mi se pare că este foarte clar tranșată în cod și care poate fi cu ușurință invocată, spunând că avem de a face cu hotărârile judecătorești, comunicarea deciziei recurate după publicarea deciziei CCR are absolut nicio relevanță, ea fiind definitivă de la momentul pronunțării.

Și în sfârșit ultima decizie 1586/2017 care încearcă să argumenteze cu o argumentație aparent consistentă încearcă să justifice formal motivul pentru care instanța Supremă nu este competentă să soluționeze toate recursurile… Este o motivare întradevăr covârșitoare, foarte interesantă, poate fii invocată cu succes, cu siguranță în orice litigiu, dar pentru a o înțelege foarte bine trebuie să avem în vedere chiar sfârșitul, spunând că, totuși, instanța Supremă spune că 483 chiar dacă la prima citire pare să recunoască, dmdvși la a doua sau chiar la a treia, pare să recunoscă competența generală a instanței Supreme pentru soluționarea recursurilor, în realitate mai avem o altă ipoteză care se regăsește la 483 alin. 4 și care este dată de litigiile care sunt soluționate în prima instanță la judecătorie avem aceste alte cazuri, iar aceste alte cazuri sunt aceste litigii care trebuie să fie soluționate în în recurs de către Curtea de apel, e totuși un raționament care stă în, este coerent, consistent, cu singura observație că totuși mi se pare că în decizia CCR nu se invocă doar nerespectarea egalității în fața legii, a dreptului la un proces echitabil, ci și dispozițiile din Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție de unificare a practicii inclusiv prin recurs.. Ce aș mai… Acest lucru prezintă o relevanță mai mică… S-ar putea susține că această dezlegare a unor chestiuni de drept, 77/06.11.2017 este neconstituțională, nu vreau… Pe aceleași rațiuni pentru care s-a invocat și CCR, a atras atenția cu succes în cazul dezincriminării insultei și calomniei, pentru că avem de a face cu o extindere a efectelor CCR, dincolo de ceea ce și-a dorit, și de deschidere a unei căi de atac atunci când legea nu o permite și se încalcă principiul unicității și uniformității justiției. Este un punct de vedere, iar… Și în urma discuțiilor aștept cu nerăbdare ca toate acestea să se materializeze într-un studiu pe care îl voi publica.

Vă mulțumesc!

Traian Briciu: Vă mulțumim și noi!  Dar și în calitate de moderator aș avea unele întrebări, în primul rând, aș vrea să știu care este poziția, pe cât posibil tranșantă asupra chestiunii competenței Înaltei Curți, sau necompetenței Înaltei Curți, în ceea ce privește judecarea recursurilor în acele cauze care încep la judecătorie, dar care în urma deciziei CCR primesc și dreptul de recurs, apelul este clar că se judecă la tribunal, problema este dacă sărim peste Curtea de Apel sau mergem din treaptă în treaptă și rămânem la nivelul Curții de Apel, important și sub aspectul competenței și a procedurii de judecată în același timp, asta este o problemă.

Și a doua chestiune este, dacă această decizie a CCR, acceptând ideea, să zicem deja însușită oarecum de Înalta Curte că nu e obligatorie sau că considerentul referitor la aplicarea în timp a deciziei CCR nu este unul obligatoriu, totuși care ar fi regula aplicabilă, pentru că sunt niște hotărâri judecătorești care au fost pronunțate anterior publicării hotărârii deciziei curții în Monitorul Oficial și atunci trebuie să vedem dacă lor li se aplică sau nu li se aplică decizia, adică vom avea recurs sau nu, există și o altă teză care a fost vehiculată cum că decizia ar trebui să se aplice extensiv nu numai la hotărârile pronunțate anterior publicări ci și la hotărârile care la data publicării în Monitorul Oficial erau încă în interiorul unui ipotetic termen de recurs, evident nu era recurs pentru că nu exista, nu era admisibil, dar vrea să zică, era încă în termenul de 30 de zile de la comunicare, mergând pe ideea că totuși ai fi putut face un recurs, iar în cadrul recursului să invoci excepția de neconstituționalitate și invocând excepția de neconstituționalitate ai fi beneficiat de o normă mai favorabilă. Acum, sigur, vă spun încă de pe acum, poziția mea o știți, este ultra restrictivă, în sensul că hotărârea CCR se aplică numai pentru procesele care vor, au început după publicarea ei în Monitorul Oficial, discutăm și argumentele deși au fost expuse oarecum în conformitate cu aceeași poziție restrictivă pe care am avut o la decizia anterioară, dar sigur pot fi și alte puncte de vedere.. Cea îmbrățișată de CCR, care este să zicem la mijloc și anume se aplică decizia celor hotărâri care au fost pronunțate în raportul de momentul publicării, deci o aplicare oarecuma principiilor Vechiului cod de Procedură Civilă, de materie de aplicare în timp. Aici ar fi chestiune… Acum însă înainte de a răspunde la aceste probleme, o să fac câteva remarci.

în primul rând, a fost foarte interesantă expunere și confirm faptul că în ceea ce privește rațiunile de echitate, aplicarea rațiunilor de echitate în materia aplicării legilor în este boală curată, adică nu te vindeci de ea, nu ai cum pentru că sunt două chestiuni greu compatibile, aplicarea legii în timp este o chestiune obiectivă, rațiunile de echitate sunt chestiuni subiective și dacă ai încerca să mergi pe rațiuni de echitate niciodată nu ai determina cu adevărat câmpul de delimitare a aplicării normelor în timp, pentru că întotdeauna vor fi unii într-o situație inechitabilă.

Vă dau câteva exemple vreți…. Dacă vorbim de echitate.. Echitatea aplicării legii în timp, dar hai să vorbim ce echitate e în materia aplicării în timp a revirimentelor jurisprudentiale, atunci când ICCJ, de exemplu printre ril decide sau hp  decide o anumită soluție, dar ea se aplică numai proceselor care se vor judeca după publicarea în Monitorul Oficial al acestei hotărâri judecătorești și devine obligatorie. Aici poți să fii… Unul pur și simplu a cerut… S-a îmbolnăvit și a cerut un termen și s-a dus mai dincolo după publicare, altul din ghinionul lui că a fost sănătos, a ajuns la proces s-a judecat  înainte, ăluia care a fost bolnav și a amânat i se aplică rilul, celuilalt nu, unde este echitatea aici? Niciunde evident! Prin urmare nu cred că trebuie să ne gândim în ecuația echității pentru că evident așa ar ajunge la concluzia că trebuie să aplicăm tuturor cărora le mai putem aplica dispoziția respectivă, dar nu are nicio legătură cu prevederea legală, prevederea legală determină un lucru foarte clar când se aplică o normă. Asta este prima observație.

A doua observație este că eu, principial, sunt total de acord, și chiar eu am semnalat că există o diferență majoră între ieșirea din vigoare a normei printr o modalitate, hai să îi spunem amiabilă, adică prin modificarea ei de către legiuitor sau abrogarea ei de către legiuitor, lentă să zicem, și varianta ieșirii din vigoare a normei printr o metodă abruptă, sancționatorie de tipul celei a unei decizii de neconstituționalitate.  Este clar că între cele două există o diferență calitativă și de fond, evidentă care nu poate fi negată.

Ceea ce înseamnă am spus eu și am și scris este altceva, că în ciuda acestei diferențe de calitate incontestabilă legiuitorul constituțional a decis ca din perspectiva efectelor să pună semnul egalității, deci el la nivelul Constituției a stabilit că în ciuda acestor diferențe de nenegat, nu vrea ca ieșirea abruptă să aibă alte efecte decât ieșirea din vigoare în mod amiabil și a stabilit printr-o normă clară, care a spus că hotărârile curții produc efecte numai pentru viitor, el nu a făcut precum alții legiuitori, și am dat niște exemple în studiile mele, exemplul Germaniei, exemplul Franței, care au prevederi care permit  curții constituționale să reglementeze ea prin hotărâre situațiile, stabilind în raporturile civile  hotărârea se va aplica așa, în raporturile procesuale hotărârea se va aplica așa, nu a dat acest drept curții și se pare că a fost destul de drept prin a spune că de fapt pentru el ieșirea din vigoare a normei prin această metodă abruptă sancționatorie, nu are efectele specifice nulității lato sensu..Mă refer ci una numai pentru viitor, cu alte cuvinte chiar legiuitorul constituant s-a pronunțat în sensul că nu dă efecte specifice nulității unei hotărâri care altfel are natura unei sancțiuni de tipul nulității, de aici argumentul meu cu privire cum că hotărârea, decizia Curții se aplică potrivit normelor din Codul de Procedură Civilă, adică articolul 25 alineat 1 procesele în curs de judecată precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse acestei legi.

Cu toate, să zicem bizareria situației că legea veche sancționată, nu aș zice că ultra activează,pentru că ea nu mai produce efecte în realitate, ci supraviețuiește, mai de curând în sensul, asta ar fi sensul ultraactivând… Ar trebui să se aplice unor raporturi noi, dar nu este cazul supraviețuiește pentru litigiile care au început sub imperiul ei. Aici este o dezbatere foarte complicată legată de ce s-a dorit când s-a făcut constituția a fi acest instrument al deciziei de… Al neconstituționalității. Să nu uităm că, și nu cred că avem timpul necesar acum, mai ales că trebuie răspuns și la întrebările pe care le am ridicat, dar să nu uităm că în constituție nu se spune nici măcar că efectul deciziei se aplică celui care a invocat excepția de neconstituționalitate, nu scrie așa ceva în constituție, este prin legea CCR, de fapt s-a prevăzut, și de aceea era inițial s-a stabilit ca să se suspende de drept litigiul, ca să nu.., ca să i se poată aplica în felul ăsta hotărâre chiar și celui măcar care invocă excepția de neconstituționalitate, deci e posibil ca răspunsul,., găsim în fizionomia excepției de neconstituționalitate așa cum a fost ea văzută de legiuitorul constituant la nivelul anului 1991 și nu să o privim cu ochii de acum și după aplicarea ei până în prezent. Sigur asupra acestora chestiuni există o doctrină destul de bogată de Drept constituțional în general și nu putem tranșee acum decât să fac trimitere la studiile pe care deja le am făcut, atunci las pe cele două întrebări majore care au și variante să răspundeți, Am primit inclusiv întrebări pe aceste teme pe mail și aceasta…

Alin Speriusi-Vlad: Aaa!! Vă mulțumesc!

Domnule profesor cred că de fapt adevărata dezbatere, după cum o arăta și dumneavoastră, duce spre aplicarea legii de procedură în timp, nu am spus Procedură Civilă întradevăr și de soluția pe care o are codul, dar de obicei când se discută pe această temă există foarte multe critici pro sau contra soluției adoptate de Codul de Procedură Civilă. în realitate, totuși, cred că aici este mai mult un exercițiu de practică, ca și avocați noi trebuie să înțelegem norma și nu doar să spunem că este rău făcută și să ridicăm din umeri în  fața… Sau în fine că este atât de bine făcută și trebuie să o înțelegem. Soluția din punctul meu de vedere, soluția adoptată de legiuitor în Codul de Procedură Civilă, de aplicare a normei de Procedură Civilă în timp este una de excepție față de un potențial drept comun în materia legii de procedură,  legea de procedură din punctul  meu de vedere față de legea de drept material vizează un aspect foarte clar, stabilirea adevărului judiciar, aflarea adevărului, iar în momentul în care legiuitorul în luminația sa realizează că un anumit mijloc de probă poate fi administrat în litigiu, sau că este mai bine să cei trei judecători față de doi judecători, această metodă de aplicare, de stabilire,  această rețetă de stabilire a adevărului judiciar trebuie să se aplice imediat, aceasta este, din punctul meu de vedere, o tendință naturală legii de procedură.

În Codul de Procedură Civilă, însă, regula  este cu totul alta pentru că primează altceva, primează securitate, previzibilitatea procesului civil.

De ce este importantă previzibilitatea procesului civil? Pentru că discutăm, oricum nu vreau să intru în domeniu, trăim niște zile în care justiția este în prim plan, dincolo de a fi pe prim plan, însă pentru un cetățean obișnuit, primul contact pe care îl are cu legea, la modul perceptibil, că noi suntem tot timpul în multiple raporturi juridice, este într-un eventual proces civil, deci individul se lovește prima dată de instanța civilă, de procesul civil și din punctul meu de vedere este esențial ca litigiul să fie previzibil și această valoare a primat în ochii legiuitorului când și-a asuma soluția propusă de, formal acum vorbesc,de comisia de cod și este o situație de excepție, dovadă este că aplicarea legii de procedură în timp nu cum este ea îmbrățișată de Codul de Procedură Civilă nu are valoare Constituțională știind foarte clar ce s-a întâmplat în procesele penale chiar dacă nu practicăm penal, cum este cazul meu, ce s-a întâmplat când au intrat în vigoare, când a intrat în vigoare noul Cod de Procedură penală, unde legea penală din, în fine nu discutăm de rațiunile de acolo, acolo risca să se bulverseze absolut tot, toate garanțiile de aplicare a legii mai favorabile să se dea peste cap, dar s-a aplicat imediat și eu consider că totuși această viziune a legiuitorului constituant,nu poate de la momentul respectiv, nu o putem interpreta printr o rațiune punctuală din realitatea noastră apropiată, astfel încât să punem pe prim plan o soluție a dotată în Codul de Procedură Civilă, care totuși este, în fine nu vreau să vin cu argumentul că așa zice CCR, cred că suntem cu toții de acord că lucrurile nu stau așa, Curtea Constituțională și orice instanță trebuie să se impună prin forța, prin consistența argumentelor. De foarte multe ori, în fine, noi suntem chemați să aducem, să găsim argumente suplimentare, dar aici aș vedea eu diferența între acest viciu, această aplicare în timp diferită a normei de Procedură Civilă declarată neconstituțională, datorită faptului că există o tendință naturală alege de procedură de a se aplica imediat și care nu este nouă, poate că asta ar fi diferența, ea nu este nouă ea din totdeauna a fost așa, iar Curtea Constituțională întradevar la un moment dat și-a dat  seama care este conținutul ei legal. În această a doua decizia Înaltei Curți de Casație, 1586/2017, completul de la prima secție spune foarte clar că echitatea nu justifică o aplicare a deciziei curții constituționale retroactivă, adică atunci când comunicarea deciziei recurate, nu am textul aici, dar am expus strict pentru pentru număr, acolo este spus foarte clar de către completul de la Înalta Curte de Casație și Justiție acest aspect, că echitatea nu justifică o aplicare extensivă a deciziei curții constituționale 369 pe 2017. Iar din punct de vedere al textelor  de lege, chiar dacă nu o spune nimeni Mi se pare foarte clar că este aplicabil 430 alin. (1) raportat la 430 alin. (4), 430 alin. (1) o vorbește de autoritatea de lucru judecat iar 430 alin. (4) vorbește de o autoritate de lucru judecat provizorie a hotărârilor supuse căilor de atac. Prin interpretare textuală rezultă că  430 alin. (1)  vorbește  de o autoritate de lucru judecat definitivă de la momentul pronunțării, pentru că una din întrebările de la INM și  în fine este în mintea cred ca oricărui jurist de când există hotărârea judecătorească. Apropo de  acest drept comun al proceduri civile, de când avem hotărârea judecătorească, de la momentul pronunțării  sau de la momentul comunicării ei?  dacă mergem cel puțin în privința hotărârilor definitive Mie mi se pare foarte clar căhaide să spunem invers, să il obligă pe judecător să se pronunțe repede dintr-o garanție, aici e cu totul o altă discuție, dar hotărârea are un singur moment de când există și acest moment este cel al pronunțării, nu cel al motivării și al comunicării motivării.

Public: data hotărârii este acela care minuta a fost pronunțată potrivit legii.

Alin Speriusi-Vlad:  Lucrurile și mie mi se pare destul de de clarare. Mulțumesc, într-adevăr este un argument care arată foarte clar. Cu privire la competența Înaltei Curți, pentru că suntem în cadru larg și deschis ideilor, mie mi se pare foarte greu să nu înțelegi din 483 alin. (3) că totuși Înalta Curte de Casație și Justiție are competența generală în materie de recurs. Tonul cu care citesc articolul nu reprezintă un argument, dar totuși trebuie să ne uităm la faptul că recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, între adevăr există o paranteză “în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de  Drept aplicabile”. Condițiile legii, nu este vorba neapărat de lege procesuală, adică se poate referi la absolut orice în niciun caz  atâta timp cât fixezi scopul unei proceduri judiciare virgula a unei căi de atac scopul spune foarte multe.

Nela Petrișor: Imi permiteți să intervin?

Traian Briciu: Puteți să spuneți că natura recursului să fie la Înalta Curte, nu este de esența lui dar e de natură cam asta s-ar duce.

Alin Speriusi-Vlad: În plus nu există niciun text constituțional care să, nici un principiu, recunoască învestirea din treaptă în treaptă a instanțelor judecătorești. Pe de altă parte, notam în acea ultima decizie că formal argumentul instanței Supreme stă în picioare, se poate spune. Uite, totuși se poate spune 483 alin. 4, alte cazuri, iar noi considerăm că acea situație de excepție, nu? Pentru că acolo,  am apreciat foarte mult hotărârile judecătorești, acesta ultima hotărâre judecătorească, pentru că este un exercițiu de sinceritate al  judecătorul lui cu justițiabilul. Și ce spune completul instanței Supreme, dacă putem reveni eventuali pe ultimul slide strict pentru număr, aceasta este decizia 1586 pe 2017, este rezumată chiar și pe saitul Înaltei Curți, se ajunge, membrii completului recunosc ca între adevăr dacă mergem pe o interpretare pur pe textele de lege se poate ajunge la situația absurdă în care avem un cale de atac și nu este nici o instanță competentă să o soluționeze. Ceea ce este clar inadmisibil. Pe de altă parte, formal argumentul dumnealor a fost acesta că situația de excepție în care anumite litigii se regăsesc la judecătorie, sunt de competența judecătoriei, face să le încadreze în ipoteza de la 483 alin. (4).  Sunt alte chestiuni legat de modul de interpretare prin analogie, personal nu sunt de acord , mi se pare raționamentul dumnealor că poate fi expus mult mai clar suntem în altă ipoteză într un alt caz și acest caz este 483 alin. (4), dar personal consider că este greșit cu toate că admir consistența argumentarii, cred ca  orice jurist lucid admiră o decizie bine argumentată Chiar când nu este de acord cu ea, chiar când este defavorabilă, totuși 483 alin. (3) este clar. Inițial am vrut să spun că, sau m-am gândit, în fine din discuții mai puțin formale, mulți colegi au spus că suntem în prezența unei interpretări logistice fără nici o nuanța de naturalism, realism, să o luați așa în niciun caz de o altă nuanță a instanței Supreme care dorește totuși să supraviețuiască pentru a putea lucra în anumite condiții. Este de discutat totuși dacă  anumite raționamente de acest gen nu pun totuși în pericol consistența argumentării și rolul pe care îl are instanța Supremă.

Nela Petrișor: Dacă îmi permiteți să intervin.

Traian Briciu: Sunt două, doamna Nela Petrișor care oricum are o temă referitoare la această chestiune

Nela Petrisor: Da, dar intenționăm să o fac această propunere, să amânăm pronunțarea pentru panelul 3 unde am o temă dedicată exclusiv aceste întrebări. Să căutăm atunci și în acea prezentare posibile răspunsuri la această întrebare pentru că vin cu o documentare de la Înalta Curte, zic eu că mai vin și cu aproape 12 ani de judecător de Înalta Curte și poate că împreună, avocat fiind acum, găsim un răspuns la întrebare. Deci propunerea mea este amână pronunțarea.

Traian Briciu: Da, într-adevăr la panelul 3 avem primă temă pe aceasta și de aia nici eu nu am intrat foarte mult în detalii. Doar eu am afirmat poziția nu am intrat prea mult în detalii. Mai este o luare de poziție, vă rog.

Public: Era tot pe decizia 369, Elena Jarpalau sunt, cu privire la competența Înaltei Curți, speța pe scurt este următoarea acțiune în pretenții pe răspundere civilă delictuală, fond la judecătorie apel la tribunal sa făcut apel de către două părți dosarul este înregistrat jumătatea la Curtea de Apel Craiova care judecă și cererea de suspendare a efectelor hotărârii pronunțate în apel după care se trimite la Înalta Curte al doilea recurs motivându-se schimbarea competenței între timp pe 369.

Traian Briciu: Adică ele nu se judecă împreună, două recursuri?

Public: Se vor judeca probabil la Înalta Curte.

Traian Briciu: La un moment dat eu cred că o să se regăsească

Public: Se întâlnesc acolo. Viața bate procedura nu? Iar la Înalta Curte sunt în procedura de regularizare și mă întreb dacă concluziile vor fi de competența sau nu?

Traian Briciu: Acum să vedem în panelul 3. Bun, dacă nu mai sunt alte intervenții, o să mă grăbesc să… A, mai sunt. Atunci luăm intervenția aceasta, oricum va continua dezbaterea după pauză. Vă rog!

Întrebare:  Întrucât înțeleg încă vom discuta despre competența Înaltei Curți mai încolo, am să revin dacă sunteți de acord la efectele casării, despre care s-a făcut vorbire mai devreme. Știu că s-a discutat până acum legat de articolul 497 și soluțiile pe care le poate pronunța Înalta Curte. Acum totuși pentru că întâlnim anumite probleme în practică, aș vrea să ne referim la efectele casării și soluțiile pe care le pot pronunța instanțele care până la urmă vor fi competente se judecă recursul și dacă se poate aș vrea să ne aplecăm puțin pe articolul 500 din Noul Cod care spune, are două alineate, ca o hotărâre casată nu are nici o putere și de asemenea spune, independent de ce instanță, repet, va pronunța casarea, și până la urmă și Înalta Curte va judeca unele recursuri, nu, că instanța de Recurs se va pronunța din oficiu și mă interesează în mod special pe menținerea sau desființarea actelor de executare care se vor face în temeiul unei hotărâri pronunțate în apel care este executorie până la momentul pronunțării deciziei din recurs. Vin și mă întreb, și vă întreb, oare ca efect al casării, și luăm ipoteza în care actele de executare vor fi desființate, ce facem cu pretențiile care au fost deja executate, pretențiile puse în executare, că sunt ale bănești sau de altă natură, vor fi sau nu competente instanțele de recurs să pronunțe și ceea ce numim noi întoarcerea executării,  se va pronunța și pe această  instituție independent de o contestație la executare, deci nu în cadrul unei contestații la executare, da sau nu? Adică considerăm sau nu recurs, o cerere nouă, dacă formulăm un petit să constatați spunem noi instanței de recurs că sunt desființate actele de executare și ca efect al casării să dispuneți restituirea prestațiilor, sumelor încasate în temeiul acestor acte de executare. Și ar mai fi un aspect interesant și mă bucur că mi-l semnalează colega mea , dacă vorbim de acte de executare voluntară, adică independent de  punerea în executare silită sau nu a hotărârii din apel, dacă putem solicita prin cererea de recurs restituirea acestor prestații executate voluntar ca efect al casării, și desființării titlului respectiv.

Traian Briciu: Haideți că, ne apropiem foarte mult de pauză, să fiu cât mai sintetic din punctul meu de vedere. Mai exact sunt două chestiuni diferite . Prima este într-adevăr faptul că instanța de recurs casând din oficiu dispune desființarea actelor de executare, dacă acestea au existat,  lucrul acesta este fără îndoială clar, sigur rămâne de văzut în ce măsură știe instanța de Recurs ca au fost făcute acte de executare sau nu, dar este clar că se poate pronunța din oficiu. în ceea ce privește însă repunerea, adică întoarcerea executării, lucrurile sunt un pic diferite căci avem text separat la 724  din Codul de Procedură Civilă, unde aceasta poate fi făcută numai la cererea părții interesate virgula Evident instanța se va putea pronunța și asupra acesteia dar  trebuie învestită cu o astfel de cerere. Nu se spune Până când trebuie făcută o astfel de cerere, dar cu siguranță ea trebuie făcută înainte de a se închide dezbaterile, pentru ca partea cealaltă să poată pună concluzii cu privire la solicitarea de întoarcere a executării . Prin urmare, răspunsul este: se poate întoarce executarea, dar numai pe baza unei cereri formulate în acest sens, dacă nu textul spune ce se întâmplă, nu este un capăt de țară, va putea cere la instanța la care se rejudecă  fondul. Acum, A treia problemă ridicată de dumneavoastră, instanța ar putea să dispună și restituirea eventualelor prestații efectuate de una dintre părți fără o executare silită. Aici mă tem că nu ne mai ajută textul, pentru că textul totuși este în materia executării silite  pentru a fi executare silită trebuie să existe un dosar de executare, motiv pentru care ipoteza aceasta cred că nu este acoperită. Ceea ce înseamnă că pentru asta va trebui să se facă o cerere separată. Cam acesta este răspunsul, acum nu știu dacă vă satisface sau nu vă satisface. dar sub aspectul promptitudinii, cu siguranță că am punctat.

Public: Orice răspuns este binevenit. Vă multumesc, acesta este și opinia domnului profesor Vlad Speriusi pentru că știm că în partea de școala ardeleană există și opinii diferite.

Alin Speriusi-Vlad: Mărturisesc că nu am aprofundat atât de mult problema, mă gândeam acum că totuși soluția impusă de cod, soluția unică pe care o poate pronunța Înalta Curte de Casație și Justiție la această casare cu trimitere, din punctul meu de vedere, riscă foarte rapid să intre înconflict cu norma Constituțională chiar cu exigențele unui proces echitabil care se derulează întrun termen rezonabil , dacă aceasta este viziunea, cel puțin aici mi-am conturat-o.

Traian Briciu: Ce ce propun eu, tot îl avem în sală, e adevărat ca invitat, pe domnul Horia Tit, care e cadru didactic la Universitatea din Iași,  Facultatea de Drept a Universității din Iași. Dumnealui este specialist în executare silită și are un curs de executare silită, putem să îi dăm pentru opinie contrară sau concurentă , să zicem cu ce am spus eu.

Horia Țiț: Opinie concurentă, să spunem, sunt de acord cu absolut toate aspectele spuse de domnul profesor Briciu, suntem pe ipoteza de la 724 alin (1), se poate cere în fața instanței învestite cu soluționarea cererii de recurs întoarcerea executării raportate evident și la momentul la care sunt efectuate toate acele acte de executare. Că dacă actele de executare sunt efectuate pe parcursul soluționării recursului ca urmare a faptului că nu sa cerut sau nu sa dispus suspendarea hotărârii executorii date de instanța Da pe el atunci evident că recurentul va solicita întoarcerea executării raportat la momentul la care au fost efectuate toate actele care, să zicem, că au finalizat executarea și că ar presupune o întoarcere propriu zisă a executării. în ceea ce privește chestiunea referitoare la executarea de bună voie, există și o opinie exprimată în doctrină de domnul Bogdan Dumitrache și de doamna Delia Narcisa Theohari că este aplicabil 723 și 724 și în ipoteza în care a avut loc o executare voluntară dar după formularea unei cereri de executare raportat la dispozițiile articolului 622 alin. (2)  care spune că este declanșată executarea silită este momentul sesizării organelor de executare și recunosc posibilitatea formulării unei cereri de întoarcere a executării  de competența instanței care e învestită cu anularea titlului sau cu recursul În exemplul dumneavoastră sau după caz de competența instanței de executare și în ipoteza în care executarea nu este rezultatul efectiv al actelor de executare virgula dar a intervenit ulterior sesizării executorului judecătoresc.

Traian Briciu: Este importantă mențiunea, de altfel și în formularea mea inițială ați văzut ca am zis trebuie să fie un dosar de executare gândindu-mă și la ipoteza în care fiind somat să execute partea Evident nu așteaptă să i se vândă bunurile și vine și achită datoria dacă o circumscriu ideii de executare.

Public: Nu vreau să întrerup, însă este foarte interesant că cerând suspendarea hotărârii din apel, bineînțeles suspendarea a fost introdusă la instanța de recurs care era competentă cu soluționarea recursului, și aici am în vedere Înalta Curte, a pronunțat respingerea cererii de recurs considerând că începerea executării silite și vorbeam de executare începută, dovedită, nu este un motiv suficient pentru a dispune suspendarea hotărârii din recurs, înțeleg că este un motiv suficient pentru a cere restituirea plățiilor voluntare.

Horia Țiț: Cu siguranță nu este un motiv suficient, eu aș zice chiar că nu este nici necesar pentru că ceea ce se solicită în fața instanței de recurs este nu suspendarea procedurii de executare, ci a caracterului executoriu al hotărârii dată de instanța de apel.

Traian Briciu: Sigur acum situația speței concret nu discutăm pentru că aceea este o problemă de viață, noi discutăm Numai probleme de drept, dar cred că din perspectiva problemelor de drept au fost expuse Și atunci eu din poziția pe care o am, pot să constat că prima parte s-a încheiat să vă invit să luați pauză, acceptând faptul că am întârziat cu jumătate de o oră, dar am și un argument, și anume că am suportat partea de început care prin ipoteză, acest panel a afectat practic durata nu cu mult Dar ea, să zicem, a fost inclusă în perioada panelului 1 și nu vor mai fi astfel de situații si in panelul 2, 3 astfel încât probabil că celelalte vor avea timpul de desfășurare prevăzut în program. Mulțumesc și invitaților și vă doresc conferință plăcută în continuare.

Public: Vă multumesc!

Bogdan Dumitrache: Bună ziua și bine v-am găsit. Suntem la panelul 2 mai repede decât m-aș fi așteptat. Tradiția acestor conferințe este că nu atât intervențiile, cât întrebările de pe baza acestor intervenții fac ca aceste paneluri să se prelungească  dincolo de orarul fixat. Pe de altă parte, întârzierea nu este una prea mare, așa că panelul 2  are o libertate de mișcare din acest punct de vedere. Programul acestui  panel, așa cum îl aveți la dosar, este caracterizat de cinci teme. Avem un panel compus din trei speakeri cunoscuţi. Sunt doi judecători şi un avocat, deci cu toţii sunt practicieni. E bine că sunt trei, pentru că dacă se ajunge la o divergenţă între judecători, e evident că în complet de divergente intra avocatul şi tranşează lucrurile. O să păstrăm chiar ordinea temelor aşa cum o aveţi în program şi aşa cum, dacă bine am înţeles, s-a procedat şi în legătură cu primul panel. Întrebările pe care le veţi avea, o să avem rugămintea de a le stoca în memorie până la ultima intervenţie din acest panel, pentru ca ele să se pună grupat la finalul panelului. Deci vă propun să nu existe întrebări ocazionate de teme, ci să fie lăsate la finalul panelului. Aceste precizări prealabile fiind făcute, îl invit pe domnul judecător Aurelian Marian Murgoci Luca, preşedinte la Judecătoria Sectorului 5, să abordeze o temă în al cărei titlu figurează cuvântul cheie al acestei conferinţe: “tergiversarea”. Intervenţia are ca titlu, aşa cum aţi văzut – “contestaţia privind tergiversarea procesului”- mijloc eficient sau după caz, ineficient de asigurare a termenului optim şi previzibil? Domnule judecător, aveţi cuvântul.

Aurelian Marian Murgoci Luca: Mulţumesc! Bună ziua! Într-adevăr, în contextul acestei conferinţe despre tergiversarea procesului, mi-am ales tema aceasta, a contestaţiei privind tergiversarea procesului, în special pentru a verifica dacă ea reprezintă sau nu un mijloc eficient de asigurare a termenului optim şi previzibil de soluţionare a cauzelor. Aşa cum ştim cu toţii, această procedură a fost introdusă în noul Cod de procedura civilă, ca urmare a unor condamnări pronunţate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului împotriva României. Curtea a reţinut în mai multe hotărâri, printre care şi “Abramiuc contra României”, că statul român nu are un remediu efectiv pentru situaţiile în care o persoană se plânge de încălcarea dreptului său la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil. Prin urmare, în aplicarea art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, statul român a ales să reglementeze o procedură care s-a dorit a fi un remediu pentru situaţia respectivă. Şi a apărut astfel, în noul Cod de procedura civilă, acest remediu. Aţi constatat cu toţii că remediul este unul preventiv şi accelerator, nu unul compensator. Adică scopul său în sine, a fost acela de a accelera procedura şi eventual de a preveni noi încălcări are dreptului la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil. Scopul său nu a fost acela de a acorda compensaţii financiare. Un remediu efectiv, în sensul art. 13 din Convenţie, este acel remediu care asigură, atunci când este nevoie, şi o reparaţie echitabilă. Prin urmare, contestaţia privind tergiversarea procesului nu este ea singură un remediu efectiv în sensul Convenţiei pentru încălcarea art. 6, în componenţa sa, care ţine de dreptul la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil. Totuşi, s-a argumentat, atunci când a intrat în vigoare noul Cod de procedura civilă, că am avea în legislaţia internă un remediu, dacă procedăm la o coroborarea a dispoziţiilor referitoare la această contestaţie, cu dispoziţiile art. 189 din Codul de procedura civilă, care reglementează dreptul la despăgubiri. O să fac mai târziu o scurtă referire la acest articol, ca să vedem dacă este aşa sau nu. Am vrut doar să prezint contextul în care a apărut această procedură. Dacă este sau nu remediu efectiv, atunci în 2013, urma să se verifice în practică. Şi practica, în cinci ani de zile, nu ne poate spune dacă remediul este efectiv sau nu. De-a lungul aplicării acestei proceduri, s-au constatat o serie de probleme, de deficienţe, de neajunsuri ale procedurii. Prima deficienta o regăsim încă de la momentul sesizării instanţei. Aşa cum ştiţi, contestaţia şi plângerea îndreptate împotriva încheierii de respingere a contestaţiei se timbrează. Este adevărat că se timbrează cu o sumă modică, de doar 20 de lei, dar dacă se timbrează pot apărea situaţii de genul : cererea se depune, fără a avea ataşată dovada achitării taxei de timbru. Şi atunci nu se mai poate respecta acel termen de 5 zile de soluţionare a contestaţiei, pentru că nu instanţa trebuie să îi pună în vedere reclamantului să achite taxa. Existând obligativitatea achitării taxei, automat există şi posibilitatea formulării unei cereri de acordare a ajutorului public judiciar, care poate fi depusă fără a fi completă. Şi atunci instanţa poate acorda termene succesive pentru a se completa cererea de ajutor public. Existând cererea de ajutor public, există şi cea de reexaminare a ajutorului public. De asemenea, existând obligativitatea achitării taxei, există şi cererea de reexaminare a achitării taxei de timbru. Adică această mică obligaţie de achitare a taxei de 20 de lei, generează o serie de alte proceduri care duc la tergiversarea soluţionării contestaţiei privind tergiversarea procesului. Prin urmare, apreciez că ar fi fost mai bine dacă această procedură ar fi fost scutită de plata taxei de timbru. Mai ales pentru că prin această procedură, de foarte multe ori, se invocă o culpă a instanţei. O altă mare problemă a procedurii, pe care aţi constatat-o în practică, este că ea se soluţionează de acelaşi complet, care este investit cu soluţionarea fondului cauzei. Când a intrat în vigoare această procedură, s-a apreciat că nu este nicio problemă că o soluţionează acelaşi complet, pentru că în esenţă, nu generează nicio incompatibilitate soluţionarea acestei contestaţii. Într-adevăr, nu generează o incompatibilitate, pentru că judecătorul care soluţionează contestaţia nu analizează fondul cauzei, sau aspecte care ţin de fondul cauzei. Însă este inevitabilă o doză de subiectivism din partea judecătorului, când soluţionează contestaţia, şi de ce spun acest lucru, dacă vă uitaţi la cazurile de contestaţie privind tergiversarea procesului, foarte multe dintre ele sunt legate de conduită judecătorului, de pasivitatea acestuia. Şi atunci, este greu de imaginat că judecătorul va recunoaşte expres în soluția pe care o pronunţă la contestaţie că a nesocotit normele de procedură şi că se obilgă pe el însuşi, să execute anumite măsuri pentru respectarea normelor de procedură. S-a întâmplat, au existat soluţii de admitere a contestaţiilor, dar ele sunt puţine, sunt rare. Şi dacă vă uitaţi, veţi identifica soluţii pronunţate în contestaţia privind tergiversarea procesului, care sunt motivate pe mai multe pagini decât hotărârea pe fondul cauzei. Această tendinţă de justificare excesivă din partea judecătorului, de explicare a fiecărei acţiuni, a fiecărei fapte pe care a făcut-o din punct de vedere procedural, releva din punctul meu de vedere, acea doză de subiectivism care inevitabil există când trebuie să îţi analizezi propria conduită. Ar fi fost indicat, din acest punct de vedere, să fie judecată contestaţia de un  alt complet, pentru că judecarea ei de acelaşi judecător creează, din punctul meu de vedere, o barieră în eficienţă acestei proceduri. Un alt neajuns al procedurii este tocmai faptul că nu este un remediu compensator. Şi ziceam că o să fac o referire aici la art. 189. Într-adevăr, avem în Codul de procedură civilă art.189, care stabileşte că “cel care cu intenţie sau din culpă, a pricinuit amânarea judecării, prin una din faptele prevăzute la art.187 sau art. 188, va putea fi obligat de către instanţa de judecată, la plata unei despăgubiri.” Într-adevăr avem acest articol care îţi dă dreptul la o compensaţie. Dar, după cum vedeţi, el acoperă doar faptele prevăzute de art. 187 sau 188, adică, din punctul meu de vedere, nu acoperă nimic din conduita neprocedurală a judecătorului. Ori, multe situaţii de tergiversare a soluţionării cauzei sunt cauzate şi de pasivitatea judecătorului. Ceea ce înseamnă că o largă paleta de situaţii în care termenul rezonabil este încălcat, nu este acoperită de acest drept la despăgubiri şi atunci avem o problemă că această contestație privind tergiversarea procesului nu oferă un remediu pentru situaţiile acestea neacoperite de art.189. Ori dacă vrem să vorbim despre eficiența unei proceduri menite să reducă durata de soluţionare a cauzei, atunci trebuie să fie o procedură completă, adică să nu fie doar acceleratoare, ci să fie şi compensatoare. Am remarcat din analiza practicii judiciare, ca această procedură a contestaţiei, deşi a fost folosită destul de rar, în acele puţine situaţii a fost folosită, preponderent, a fost introdusă de către părţi pentru reducerea duratei fazei scrise a procesului civil. Ştiţi că a fost o problemă, la început, când a intrat în vigoare noul Cod de procedura civilă, în legătură cu acea dată recomandată. Din păcate însă, deşi procedura aceasta a contestaţiei era prin felul în care este redactată, menită să rezolve situaţii de întârziere a fazei scrise a procesului, ea nu şi-a atins scopul. S-a întâmplat următorul fenomen: instanţele, în marea lor majoritate, au respins contestaţiile formulate cu motivarea ca volumul de activitate al instanţei este ridicat şi atunci este justificată întârzierea. Sau au fost instanțe care au apreciat că nu se poate formula contestaţie privind tergiversarea procesului în faza scrisă a procesului civil. Acele instante au arătat că nu poţi formula o contestaţie pe baza art. 22 alin. 2 pc. 1 din Codul de procedura civilă, care stabileşte că poţi formula contestaţia, atunci când legea stabileşte un termen de finalizare a unei proceduri, însă acest termen s-a împlinit fără rezultat. Au spus anumite instanțe că acest articol nu este aplicabil, deoarece legea nu stabileşte un termen de finalizare a duratei scrise a procesului. Legea foloseşte expresii de tipul “de îndată” care, de unele instanțe au fost calificate ca nefiind termene expres prevăzute de lege, a căror nerespectare să atragă posibilitatea introducerii contestaţiei. De asemenea, au fost instanțe care au apreciat că pentru durata excesivă a fazei scrise a procesului nu se poate formula contestaţie în baza art. 522 alin. 2 pc. 4 din Codul de procedură civilă, care stabileşte că poţi formula contestaţii atunci când instanţa şi-a nesocotit obligaţia de a soluţiona cauza într-un termen optim şi previzibil. Acele instanțe au spus că nu poți să vorbeşti despre încălcarea termenului optim şi previzibil încă din faza scrisă a procesului civil pentru că da, poate că au trecut cam multe luni, dar încă nu am ajuns la acel nivel al încălcării termenului optim şi previzibil, ci doar s-au creat premisele unei asemenea încălcări, deci articolul respectiv nu este aplicabil. Faţă de aceste motivări care ţin de volumul de activitate şi de inaplicabilitate în faza scrisă, din păcate, această contestaţie nu şi-a atins scopul, în faza scrisă a procesului civil. Mergând mai departe, după faza scrisă s-au constatat o serie de probleme de interpretare şi aplicare a procedurii, în anumite situaţii concrete. De exemplu, dacă reclamantul a fost citat pentru primul termen de judecată, cu menţiunea de a semna cererea de chemare în judecată, sub sancţiunea anularii acestuia, iar la primul termen, instanţa nu a pus în discuţie nulitatea cererii de chemare în judecată, ci a mers mai departe, lăsând cererea nesemnată. În această situaţie, partea adversă, teoretic, are posibilitatea de a formula o contestaţie privind tergiversarea procesului în baza art. 522  alin. 2 pc. 4, deoarece instanţa nu a luat o măsură care ar fi contribuit la scurtarea duratei de soluţionare a cauzei, respectiv nu adus în discuţie nulitatea cererii de chemare în judecată. Mă întreb ce ar putea face instanţa învestită cu o asemenea contestaţie? Ar putea să o admită şi să anuleze cererea într-o procedură fără citarea părţilor? În mod evident nu ar putea face acest lucru. Ar putea cel mult să admită contestaţia şi să stabilească, să îşi impună sieşi, ca la următorul termen de judecată să pună în discuţie această chestiune a nulităţii cererii de chemare în judecată şi să recunoască că a greşit că nu a pus-o în discuţie. Poate genera, în funcţie de motivare, şi o situaţie de antepronuntare. Aceeaşi situaţie se regăseşte şi când se ridică problema lipsei dovezii calităţii de reprezentant. Dacă este citat reclamantul în legătură cu primul termen, cu menţiunea de  a pune dosar dovada calităţii de reprezentant a semnatarului cererii şi nu o depune, iar instanţa merge mai departe, partea adversă ar putea să introducă aceasta contestaţie. Şi te întrebi ce va face instanţa în judecarea contestaţiei. Situaţia devine şi mai complicată dacă problemele acestea se ridică în plângerea îndreptată împotriva încheierii de respingere, deoarece în baza art. 522 alin. 3 din Codul de procedura civilă, instanţa care soluţionează plângerea nu va putea da îndrumări şi nici nu va putea oferi dezlegări asupra unor probleme de fapt sau de drept care să anticipeze modul  de soluţionare a pricinii, ori care să aducă atingere libertăţii judecătorului cauzei de a hotărî. Prin urmare, instanţa care judecă plângerea nu ar putea să îi spună judecătorului, din punctul meu de vedere, că ar trebui să se pronunţe pe nulitatea cererii sau pe excepţia lipsei calităţii de reprezentant. Şi atunci, procedura într-o asemenea situaţie , deşi bine intenţionată, rămâne fără niciun efect practic. Sau se poate întâlni situaţia în care instanţa încuviinţează proba cu expertiza şi îi pune în vedere reclamantului să achite onorariul expertului în termen de 5 zile, sub sancţiunea decăderii din dreptul de  administrare a probei, iar reclamantul nu se conformează şi nu depune dovada la dosar şi totuşi procedura merge mai departe, raportul se depune la dosar, dar onorariul tot nu s-a achitat. Partea adversă ar putea să introducă o contestaţie motivată pe ideea că, instanţa nu şi-a respectat obligaţia de a dispune decăderea din administrarea probei, ceea ce ar fi contribuit la scurtarea procedurii. În contestaţie, iarăşi ne întrebăm ce ar putea să facă instanţa, să dispună decăderea într-o procedură fără citarea părţilor? Sau să admită contestaţia şi să recunoască faptul că a greşit că nu a dispus decăderea, adică să se pronunţe pentru termenul de judecată următor cu privire la această decădere? Nu avem un răspuns cert cu privire la ce ar putea să facă instanţa, dar avem certitudinea că rămâne procedura fără efect în aceste condiţii. O altă problemă a acestei proceduri este că nu există mijloace de constrângere în situaţia în care măsurile instanţei nu sunt respectate. De exemplu, dacă se formulează contestaţie pentru că nu a fost formulată sentinţa în termenul prevăzut de lege, instanţa poate să admită contestaţia şi să se oblige pe ea însăşi să îşi motiveze hotărârea. Dar ce facem dacă nu respectă instanţa hotărârea pe care a dat-o. Nu avem niciun mecanism de constrângere. Pot exista situaţii în care soluţia instanţei rămâne fără niciun efect. Dacă analizaţi rolul instanţelor, veţi constata că această procedură a contestaţiei privind tergiversarea procesului a fost o procedură foarte rar folosită. Numărul dosarelor este unul surprinzător de redus faţă de aşteptările care existau. Asta nu înseamnă că termenul optim şi previzibil este asigurat în instanțe, în aproape toate cazurile. Nu, înseamnă că justiţiabilul nu are încredere în această procedură, poate din cauza neajunsurilor pe care le-am enumerat. Partea bună este totuşi că, în cauzele venite la CEDO, statul român a reuşit să demonstreze că această procedură coroborată cu art. 189 sau cu alte dispoziţii din dreptul intern, constituie un recurs efectiv sensul art. 13 din Convenţie, iar cererile de la CEDO care vizează durata nerezonabilă a procesului civil vor fi respinse ca inadmisibile dacă nu s-a parcurs procedura contestaţiei privind tergiversarea procesului. Ori, faţă de numărul foarte redus de cereri care au existat pe rolul instanţelor, am putea avea un număr foarte mare de cereri respinse ca inadmisibile la CEDO. Ceea ce ar fi o mare victorie pentru statul român, dar nu ar fi o victorie pentru justiţiabilul roman. Este adevărat că în celelalte state membre ale Consiliului Europei, există varii proceduri pentru scurtarea duratei de soluţionare a cauzelor, iar legiuitorul român s-a inspirat din legislaţiile care există în alte state. Niciuna din procedurile din statele respective nu este perfectibilă. Din păcate această procedură, deşi a fost bine intenţionată, şi-a demonstrat ineficienta în practică, justiţiabilii nerecurgând la ea şi neproducând în esenţă consecinţe nefavorabile. Ne putem imagina proceduri noi. De exemplu, pe zona compensării putem să dispunem restituirea taxei de timbru. Pe procedura de asigurare a termenului rezonabil de soluţionare a cauzei, am regăsit o procedură deschisă într-o revistă care ni s-a părut foarte interesantă, cea din Slovenia. În Slovenia, dacă se constată că într-un dosar se întârzie soluţionarea cauzei, preşedintele instanţei are posibilitatea de a-l superviza pe judecătorul care întârzie, are posibilitatea de a-i lua dosarul şi a-i pune în vedere că până la o dată concretă, el trebuie să execute anumite măsuri şi are posibilitatea să îi ia dosarul şi să i-l dea altui judecător, dacă procedură este prea lentă. Este adevărat că, în contextul special al ţării noastre, o asemenea procedură ar genera multe discuţii şi multe comentarii negative. Dar este un sistem care la unii a funcţionat şi care poate fi periat într-un anume fel încât să meargă şi la noi. Ideea este că ne tot gândim la proceduri de remediere şi de înlăturare a efectelor negative. Dar până la urmă nu despre asta este vorba, ar trebui să ne gândim la cauze. Nu cred că vom avea vreodată o procedură care să contribuie la scurtarea duratei de soluţionare a cauzelor, dacă nu vom trata cauzele care conduc la tergiversarea soluţionării cauzei. Şi aici vorbim de volumul de activitate al judecătorilor, că nu degeaba îl invocă instanţele atunci când resping contestaţiile. Vorbim despre faptul că nu avem mijloace alternative de soluţionare a litigiilor, sau avem, dar nu sunt atât de des folosite sau eficiente. Nu avem securitate şi stabilitate legislativă şi nu avem o răspundere a judecătorilor destul de puternică. Atât am avut să vă spun. Vă mulţumesc!

Bogdan Dumitrache: Nu mă îndoiesc că o să fie întrebări pe baza acestei intervenţii, chiar dacă practica a dat un răspuns. Din câte ne-a confirmat şi domnul judecător, nu sunt multe asemenea contestaţii formulate, deci înseamnă că justiţiabilul român este mai înţelept decât pare la prima vedere, şi mai ales decât justiţiabilul reclamant, pentru că în general, cel care are de pierdut dintr-o prelungire a duratei de soluţionare a cauzei este reclamantul, sau intimatul în faza apelului, acolo unde apelul este suspensiv de executare. Mai departe sunt două teme susţinute de acelaşi speaker, domnul avocat Dan-Rareș Răducanu, l-aţi mai văzut cu ocazii similare. Va discuta mai întâi despre abuzul de drept, ca formă de tergiversare a unei situaţii juridice litigioase şi în continuare a acestei prime intervenţii care îi aparţine, problema despăgubirilor, care a fost atinsă în intervenţia anterioară, şi anume ce constrângeri de probaţiune are partea interesată, obligarea la suportarea prejudiciului se face prin încheiere sau prin sentinţa, după caz, decizie, şi nu în ultimul rând, întrebarea, dacă hotărârea de obligare la plata este executorie. Domnul avocat are cuvântul.

Dan-Rareș Răducanu: Vă mulţumesc, domnule Dumitrache. Mulţumesc şi Societăţii de Ştiinţe Juridice pentru invitaţia pe care mi-a adresat-o. Atunci când am primit această invitaţie de a trata o temă legată de tergiversarea procedurii civile, mărturisesc că m-am gândit îndelung la ce temă ar fi mai potrivită şi m-am gândit că poate asemenea teme, cum sunt cele referitoare la contestaţia pentru tergiversare sau altele care sunt specifice anumitor proceduri, unele dintre ele noi, în cadrul noului Cod de procedura civilă, ar fi mai bine să fie tratate de judecători. Şi mă bucur că domnul judecător Aurelian Marian Murgoci Luca a abordat această temă, foarte interesantă de altfel, inclusiv din perspectiva observaţiei pe care a făcut-o, referitoare la accesul justiţiabililor la CEDO în cazul tergiversării şi a duratei nejustificate a procesului. Şi atunci, m-am gândit la art. 12 din Codul de procedura civilă actual, care reglementează la prima vedere un principiu, al exercitării drepturilor cu bună-credinţă, reglementează acea obligaţie generală de buna-credinţă, pe care trebuie să o aibă orice persoană, inclusiv în exercitarea drepturilor procesuale. Acel bona fide de care spuneau romanii. M-am întrebat dacă acest art. 12 din noul Cod de procedura civilă, reprezintă doar afirmarea unui principiu sau reprezintă mai mult decât atât, chiar un temei de drept pentru ca o parte, care se consideră vătămată prin acte efectuate de către o altă persoană care îşi exercita drepturile cu rea-credinţa şi în afara limitelor sale interne, evident, să se întemeieze pe art. 12 pentru a solicita obligarea la plată de despăgubiri şi în general, la repararea prejudiciilor cauzate. Apoi am analizat art. 187,188 şi 189 din Codul de procedura civilă şi am constatat că aceste temeiuri nu reprezintă altceva decât o particularizare a art. 12. Cu alte cuvinte, art. 12 din Codul de procedura civilă reprezintă din câte înţeleg eu, afirmarea principiului şi a obligaţiei generale a persoanelor de a-şi exercita drepturile cu bună-credinţă, corelate evident cu dreptul celorlalţi de a obţine repararea prejudiciilor în cazul în care aceste drepturi nu sunt exercitate cu bună-credinţă, iar art. 189 din Codul de procedura civilă reprezintă o situaţie particulară, pe care legiuitorul român o pune la dispoziţia unui justiţiabil anume, care, în cadrul unei anumit proces, se confruntă cu diverse manevre de amânare a judecăţii cauzei şi de menţinere în acest mod, artificial, a unei stări litigioase. Dar lucrurile nu se rezumă la situaţia în care o parte utilizează să zicem, diverse manevre pentru a prelungi durata unui proces, pentru că atunci am fi sigur în situaţia art. 189 şi ar exista un remediu, zicem noi, destul de eficient, inclusiv compensatoriu. Există situaţii în practică, iar eu din fericire, nu am întâlnit foarte multe, dar ele există, în care o anumită situaţie litigioasă se prelungeşte în mod nejustificat, deşi ea putea să fie lămurită încă de la primul litigiu de unde se poate observa care persoană are sau nu dreptul mai bine caracterizat. O astfel de prelungire se poate întâlni şi în materia, de exemplu, a drepturilor imobiliare, unde o persoană poate formula foarte multe tipuri de cereri, poate chiar mai multe acţiuni în revendicare, atunci când va exista autoritate de lucru judecat cu privire la problemă de drept dedusa judecăţii. O altă situaţie este aceea a raporturilor societare. Doi asociaţi, cu câte 50% într-un SRL, se pot certa foarte mulţi ani de zile, şi am cunoscut personal un astfel de caz, în care aceşti doi asociaţi s-au judecat atât de mult timp încât, până la urmă au ajuns la o înţelegere pentru că fiecare dintre ei a rămas fără bani. Prin urmare, iată ca prelungirea unei astfel de situaţii litigioase prin cereri succesive, şi dacă mă refer la acţiuni în revendicare, mă refer inclusiv la faptul că un litigiu de natură imobiliară poate fi notat în cartea funciara şi poate crea prejudicii persoanei care ar vrea să vândă imobilul şi nu găseşte cumpărător pentru că nimeni nu vrea să îşi asume riscul de a se întâmpla ceva în respectivul litigiu, poate să conducă la rezultate prejudiciabile. Mecanismele juridice reglementate de art. 12 sunt din punctul meu de vedere, foarte clare. În primul alineat este stipulata obligaţia generală de bună-credinţă în materia dreptului procesual, în al doilea alineat regăsim forma generală a răspunderii pentru abuzul de drept, şi în ultimul alineat se asimilează răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiilor procesuale răspunderii pentru abuzul de drept. Evident, zic eu că ştim cu toţii că abuzul de drept presupune pe de o parte, un element subiectiv, de natură intelectivă, de conştiinţă, adică partea care abuzează de respectivul drept îşi dă seama că face acest lucru, nu poate fi vorba de o manifestare a abuzului de drept dintr-o culpă sau dintr-o acţiune temerară, pe care o persoană o formulează şi pe care o consideră cu bună-credinţă că fiind întemeiată, dar la sfârşit instanţa de judecată o respinge ca neîntemeiată, chiar dacă este vorba despre alte manifestări legate de aceeaşi situaţie. De exemplu, să spunem că o acţiune în revendicare este respinsă pentru că nu sunt îndeplinite anumite condiţii sau invers, o acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic este respinsă pentru că nu sunt îndeplinite anumite condiţii şi atunci, cealaltă parte formulează o acţiune în revendicare, care de asemenea, este respinsă. Astfel de situaţii, din punctul meu de vedere, nu pot intra în categoria manifestării abuzive a drepturilor procesuale, pentru că practic este greu de demonstrat că persoana respectivă într-adevăr, a avut reprezentarea faptului că săvârşeşte un abuz de drept procesual. Şi a doua chestiune legată de elementul subiectiv este voinţa. Persoana ia hotărârea de a săvârşi abuzul de drept procesual. Im ceea ce priveşte elementul obiectiv, este vorba despre îndepărtarea dreptului procedural de la scopul său social-economic, adică acela de a se obţine practic recunoaşterea unui drept material pe care îl pretinde reclamantul în contradictoriu cu pârâtul. Spuneam mai devreme că am constatat că art. 189 din Codul de procedura civilă, reprezintă practic o particularizare a art.12, care afirmă principiul exercitării drepturilor procesuale cu bună-credinţă, pentru că el are în vedere nişte fapte bine stabilite de legiuitor şi în anumite condiţii stabilite de legiuitor, respectiv este vorba despre amânarea judecăţii sau executării silite. Iată deci că pentru art. 189 este greu de imaginat situaţia în care o parte poate obţine despăgubiri pentru amânarea procesului, pentru că s-a introdus cu rea-credinţă o cerere principală, să spunem. Şi de asemenea, este vorba despre manifestarea concretă a dreptului de a solicita astfel de despăgubiri, practic prin faptele prevăzute în mod limitativ şi expres de art. 187 şi art. 188 din Codul de procedura civilă pe care le cunoaşte toată lumea. O altă observaţie este legată de art. 187 pc. 2 din Codul de procedură civilă, şi mai ales la alin. 2, care face referire la faptul că amenda nu se va aplica persoanelor aflate la pc. 2 dacă motive temeinice le-au împiedicat să aducă la îndeplinire obligaţiile ce le revin. Practic acest alin. 2 al art. 187 se coroborează cu art. 189 în ceea ce priveşte faptul că legiuitorul a prevăzut că pricinuirea amânării judecăţii sau executării silite prin respectivele fapte, prin orice fel de fapte, trebuie să fie făcută, cu intenţie sau din culpă. Prin urmare, motivele temeinice la care face referire alin. 2 din art. 187, trebuie să înlăture practic vinovăţia sub orice formă ar fi aceasta. O altă problemă referitoare la art. 189, pe care mi-am pus-o este în legătură cu posibilitatea clientului de a se îndrepta împotriva avocatului propriu, pe calea prevăzută de art. 189 pentru că avocatul, aşa cum scrie la art.187 pc. 2 lit. c, nu şi-a asigurat substituirea sau nu şi-a îndeplinit îndatoririle stabilite de lege sau de instanţă. Cu alte cuvinte, se stabileşte o obligaţie în sarcina justiţiabilului, obligaţia i se pune în vedere avocatului care îl reprezintă pe justiţiabil, avocatul deţine sau nu deţine documentele pe care poate să le depună în instanţă şi să îşi îndeplinească astfel obligaţia sau le solicită clientului. Clientul i le preda şi avocatul, dintr-o neglijenţa sau cu intenţie, nu îşi îndeplineşte obligaţiile pe care instanţa i le-a trasat. Aici, sincer să fiu, am avut discuţii şi cu alţi colegi. Personal, cred că prin raportare la art. 1350 alin. 3 din Codul civil, care dispune că dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea unor reguli care ar fi mai favorabile, eu aş merge pe ideea că avocatul nu poate fi tras la răspundere de către client sau pe calea despăgubirilor solicitate prin art. 189, ci doar pe calea unei acţiuni în raspundere contractuala întemeiată pe contractul de asistență juridică, pentru că ştim cu toţii că avocatul răspunde pentru îndeplinirea cu diligenţa de profesionist a sarcinilor care i-au fost încredinţate de către clienţi. Sigur, există şi cealaltă opinie care ar spune că aceasta particularizare, dacă prin lege nu se prevede altfel, îşi găseşte corespondentul chiar în art. 189 care prevede dreptul oricărei părţi interesate de a se îndrepta inclusiv împotriva avocatului, deci nu se va distinge între părţile interesate şi s-ar putea deduce că inclusiv clientul se poate îndrepta împotriva avocatului cu o astfel de cerere. Această formulă a art. 189 este mult prea largă, pentru a se considera că reprezintă o excepţie de la art. 1350. Ştim cu toţii că excepţiile trebuie să fie verificate şi analizate cu maximă prudenţă pentru a nu fi extinse mai mult decât sfera lor de aplicare. Altă problemă legată de art. 189 ar fi aceea referitoare la citare, dacă persoana de la care se solicită despăgubiri este un terţ. Textul nu prevede în mod expres că se face citarea părţilor, dar din punctul meu de vedere, terţul ar trebui să fie citat într-o astfel de procedura. Dacă, să zicem, un martor sau un expert sau instituţia de la care se solicita un înscris, este chemată să răspundă, să plătească despăgubiri pentru că nu şi-a îndeplinit obligaţia statornicită de către instanţă, în termenele stabilite, trebuie să fie citată pentru a-şi spune punctul de vedere, pentru că ar putea să demonstreze că nu din culpă sau din intenţie nu şi-a îndeplinit obligaţiile şi că motive temeinice au împiedicat-o să îşi îndeplinească aceste obligaţii stabilite de către instanţă. În ceea ce priveşte ultima chestiune legată de art. 189, referitor la tipul de hotărâre judecătorească prin care se pronunţă obligarea la plată de astfel de despăgubiri, din punctul nostru de vedere, lucrurile de principiu sunt clare, în sensul că art. 190 din Codul de procedura civilă stabileşte foarte clar că abaterea şi despăgubirea se stabilesc de către instanţă, prin încheiere executorie. Deci hotărârea judecătorească de regulă, este încheierea executorie. Spun de regulă pentru că întrebarea pe care mi-am pus-o referitoare la acest text se referă la situaţia în care, să spunem, se formulează o cerere pe care instanţa întâi trebuie să o analizeze. De exemplu o cerere adiţională sau incidentală, pe care instanţa trebuie să o analizeze mai întâi şi să vadă dacă este vădit neîntemeiată şi nu să o respingă pur şi simplu, ca vădit neîntemeiată şi în niciun caz prin încheiere. În această situaţie, automat, se pronunţă o sentinţă civilă. Întrebarea pe care mi-am pus-o este dacă într-o astfel de situaţie, în care se pronunţă o sentinţă civilă, concomitent cu soluţia dată pe cererea privind despăgubirile pentru tergiversarea procesului, mai este nevoie să se întocmească o altă hotărâre judecătorească care să se numească încheiere care să fie executorie şi care să fie atacată în temeiul art. 191 cu cerere de reexaminare.şi mărturisesc că nu am găsit argumente care să susţină o astfel de interpretare. Părerea mea este ca în astfel de situaţii, într-adevăr se pot stabili despăgubirile prin sentinţă sau prin decizie, după caz, evident însă că asupra măsurii specifice despăgubirilor pentru amânarea procesului, calea de atac rămâne aceeaşi, adică cea reglementată de art. 191. Adică prin faptul că se pronunţă printr-o sentinţa, obligarea unei persoane, fie parte într-un proces, fie terţ, la plata unor despăgubiri, nu înseamnă că poate conduce la teoria că respectiva persoană poate formula apel sau recurs împotriva respectivei soluţii, ci trebuie să urmeze procedura prevăzută la art. 191, cererea de examinare ș.a.m.d. O altă chestiune interesantă este însă,  în situaţia în care am observat că cererea de examinare se formulează numai de către partea împotriva căreia s-a dispus obligarea la plată de despăgubiri. Astfel, întrebarea este dacă persoana care a formulat cererea de obligare a acestei persoane la plată de despăgubiri, are vreo cale de atac în lipsa unei menţiuni exprese în art. 191 şi eu cred că pentru astfel de situaţii, în care partea care a formulat cererea nu primeste satisfactie,  fie că i se respinge cererea cu totul, fie e nemulţumită de cuantumul despăgubirilor dispuse de către prima instanţă, credem noi că are deschise căile de atac prevăzute de lege pentru hotărârea judecătorească din litigiul respectiv. Dacă este în primă instanţă, are deschisă calea apelului, dacă este în apel are deschisă calea recursului, dacă evident, recursul este posibil ș.a.m.d. Chiar dacă este vorba despre o încheiere, aceasta încheiere este interlocutorie şi regula este că încheierile interlocutorii pot fi atacate odată cu fondul, la sfârşitul procesului. În ceea ce priveşte chestiunea referitoare la art. 12, deci la tergiversarea unei situaţii litigioase, am spus că mi se pare că temeiul de drept al unei astfel de acţiuni, pe care partea poate să o formuleze, este chiar art. 12. Se pot corobora aceste dispoziţii cu instituţia răspunderii civile delictuale din Codul civil, dar temeiul principal îl reprezintă art. 12 din Codul de procedura civilă, iar nu neapărat instituţia răspunderii civile delictuale. O menţiune trebuie făcută şi cu privire la probele care ar putea fi administrate într-un astfel de litigiu şi credem că, având în vedere particularitatea situaţiei, trebuie să se adopte un sistem de probaţiune suplu, să nu fie imposibil de făcut proba dovedirii prejudiciului şi mă refer în special la demonstrarea legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. Pentru că dacă cineva formulează să zicem, 10 cereri de acţiune în revendicare, doar cu scopul de a le nota în cartea funciară, aici lucrurile sunt clare. În alte situaţii, lucrurile sunt mai puţin clare şi instanţa va stabili dacă într-adevăr este vorba despre o exercitare abuzivă a drepturilor procesuale sau nu. Consecinţele pe care le pretinde reclamantul, iarăşi pot fi dovedite. Pot fi prejudicii inclusiv cheltuielile de judecată, sau prejudicii decurgând din agravarea sau naşterea unei stări de sănătate precare, existenţa unor boli cronice care s-au născut sau s-au agravat în perioada respectivei situaţii litigioase. Şi atunci într-adevăr, se pune problema legăturii de cauzalitate. Credem că, în virtutea teoriei unităţii indivizibile, care practic este cea mai adoptată teorie la nivelul jurisprudenţei române, se pot găsi elemente, analizând suplu materialul probator, prin care să se stabilească că poate exista o astfel de legătură de cauzalitate, putând a se da eficiență acestei legături de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. Încă o chestiune legată tot de ceea ce poate solicita reclamantul într-o astfel de cerere, este posibilitatea reclamantului de a solicita diferenţa dintre onorariul de avocat acordat de către instanţă, considerat prea mare de aceasta în raport cu munca prestată de avocat şi de complexitatea cauzei, şi onorariul efectiv plătit de către reclamant în temeiul contractului de asistenta juridică. Şi dacă avem în vedere teoria generală a răspunderii civile delictuale, respectiv recuperarea  întregului prejudiciu suferit ca urmare a unei fapte ilicite, la care pare să facă referire art. 12, ar trebui să avem în vedere o astfel de cerere şi să se admită o astfel de cerere, pentru că una este aprecierea judecătorului în cadrul unui anumit litigiu punctual, alta este o sancţiune pe care instanţa o pronunţă, pentru că până la urmă şi obligarea la despăgubiri este lato sensu tot o sancţiune, pe care instanţa o dispune împotriva unei persoane care nu se limitează la acel litigiu pe care l-a formulat şi în care a încercat să îşi afirme dreptul, ci formulează multiple cereri şi prelungeşte la nesfârşit o situaţie litigioasă, deşi aceasta putea să înceteze mult mai devreme. Pe de altă parte însă, art. 451 care permite instanţei să diminueze onorariul avocaţial, ar putea reprezenta practic o aplicare a art. 1371 din Codul civil, respectiv vinovăţia comună şi pluralitatea de cauze, respectiv clientul stabileşte cu avocatul un onorariu mare, tocmai ştiind că va câştiga respectivul litigiu, care practic este formulat în mod vădit neîntemeiat, deduce instanţei respectivul onorariu. Instanţa îl reduce, după care clientul se îndreaptă pe calea art. 12 şi solicită diferenţa de onorariu. Dacă avem în vedere o astfel de interpretare, răspunsul ar trebui să fie negativ, adică nu se mai pot solicita diferenţe de onorariu nici măcar pe calea art. 12 din Codul de procedura civilă. În sfârşit, mai aveam o singură chestiune care mi s-a părut interesantă, respectiv dacă persoana păgubită într-o astfel de situaţie, se poate adresa cu o cerere pe art. 12, nu doar printr-o acţiune pe cale separată, ci şi printr-o cerere reconvenţională. Mă refer la situaţia în care se formulează numeroase cereri de chemare în judecată, poate având acelaşi obiect sau un obiect uşor diferit şi în această situaţie, persoana care este şicanată practic, în procedură, nu aşteaptă soluţionarea litigiului şi formulează în termenul legal, o cerere reconvenţională având ca obiect tocmai acest lucru – obligarea reclamantului principal la plată de despăgubiri pentru prelungirea în mod abuziv a unei situaţii litigioase. Practic, în legătură cu acest aspect, ar trebui să analizăm dacă dreptul material pe care îl pretinde reclamantul principal, se află sau nu se află într-o strânsă legătură cu dreptul procesual, pe care îl pretinde reclamantul reconvenţional şi mărturisesc că nu am găsit argumente solide care să spună că dreptul la acţiune civilă – care reprezintă practic un element al dreptului subiectiv civil recunoscut de lege, tocmai pentru ca acesta să îşi apere un drept material – nu se afla strâns legat de dreptul material care practic se deduce din obiectul judecăţii din respectiva cauză. Prin urmare tind să apreciez că o astfel de cerere reconvenţională întemeiată pe art. 12 este sau ar trebui să fie admisibilă. Vă mulţumesc!

Bogdan Dumitrache: Mulţumim şi noi pentru această intervenţie care a unit cele două subiecte aşa cum se află în agenda conferinţei şi ne îndreptăm spre o zonă specială, în raport cu faptul că până acum, problemele abordate, fără a fi vagi sau echivoce, sunt probleme care se pot mula pe diferite proceduri, în legătură cu diferite materii de drept. Ultimele două subiecte din acest panel sunt subiecte ceva mai concentrate, unul din punctul de vedere al materiei, pentru că va fi vorba de achiziţii publice. Orice conferinţă care se respectă, şi dacă ar fi pe penal, nu ar putea ocoli zona achiziţiilor publice. Iar celălalt subiect, deşi pleacă din Codul de procedură civilă, se referă la o situaţie, care la prima citire a temei, poate n-ar merita titlul de tergiversare, dar uneori capacitatea pentru partea interesată să prelungească lucrurile pentru a obţine un termen în plus. Astfel stând lucrurile, de la o instanţă de contencios administrativ, Curtea de Apel, secţia de profil, domnul judecător Mihnea Tănase, va aborda cele două teme în ordinea în care sunt în agendă – privire asupra mijloacelor procesuale de asigurare a termenului rezonabil de soluţionare a cauzelor în materia achiziţiilor publice şi cea de-a doua problemă, apropo de ce am spus mai devreme, administrarea probei cu înscrisuri, poate duce la amânarea judecăţii, este admisibilă administrarea în cursul procesului, a unei probe care nu duce la amânarea judecăţii, ea însăşi, dar necesită contraprobe? Domnule judecător, închideţi panelul.

Mihnea Tănase: Bună ziua! Mulţumesc pentru introducere. Pornind de la modul în care a finalizat domnul judecător Murgoci intervenţia, în sensul că bine ar fi ca în legislaţie, de multe ori, să existe mijloace care să permită o dinamizare a procedurii, o accelerare a ei, uite că în domeniul achiziţiilor publice, legiuitorul a simţit nevoia să adopte un act normativ special, prin care să reuşească, pentru că era o zonă de interes pentru economie în general, să asigure acest scop al implementării unei proceduri eficiente, fără ca aceasta să nu fie şi una efectivă. Prelegerea mea va tinde să surprindă anumite mijloace alese de legiuitor pentru obţinerea dezideratului anterior menţionat, sunt mijloace speciale care se regăsesc în acest act normativ şi anume Legea 101/2016, mijloace care ar putea fi folosite în viitor, tot pe cale legislativă, poate şi în alte domenii la fel de sensibile. În domeniul achizițiilor publice, explic pentru cei care nu sunt familiarizați poate cu domeniul, avem litigii în faza de atribuire a contractului de achiziție publică și litigii care apar în faza ulterioară, în faza de executare a contractului. În privința primei categorii de litigii, legiuitorul a introdus un mecanism extrem de important și care de practicieni este utilizat cu mare încredere și anume acea procedură administrativă specială, jurisdicțională, anume calea în fața consiliului național pentru soluționarea contestațiilor. Practic partea nemulțumită de un act al autorității contractante are facultatea de a se adresa fie instanței judecatorești de contencios administrativ fie consiliului național pentru soluționarea contestațiilor. Știm cu toții că în momentul în care avem proceduri alternative lumea tinde să devină oarecum reticentă, pentru a nu se întâmpla acest lucru și în ceea ce privește alegerea acestei căi jurisdicționale facultative, legiuitorul a venit cu anumite mecanisme și anume: un prim mecanism extrem de important este acela al componenței consiliului național pentru soluționarea contestațiilor, consiliu compus nu doar din juriști dar fiind vorba de un domeniu extrem de tehnic și din persoane cu profil economico-tehnic, astfel completurile constituite în fața consiliului național pentru soluționarea contestațiilor dispun de un grad superior de expertiză prin comparație cu instanțele de judecată. Un al doilea mecanism ales de legiuitor a fost acela al scutirii de taxe la momentul în care partea aflată în litigiu se adresează consiliului, nu se plătesc taxe. Un alt mecanism, acela al termenului extrem de scurt în care consiliul are obligația să soluționeze contestația, spune legea 20 de zile, termen care poate fi ulterior prelungit. Atenție, fiind vorba de funcționar publici, mă refer la membrii consiliului național pentru soluționarea contestațiilor, o prevedere din lege care spune că depășirea acestui termen reprezintă abatere disciplinară poate căpăta un caracter mai constrângător decât ar face o astefel de dispoziție în privința magistraților unde abaterile disciplinare în fine, în această zonă a întârzierilor presupun o continuitate a faptelor de acest gen. Ce a mai facut legiuitorul? A stabilit că această procedură în fața consiliului este o procedură de regulă scrisă și doar dacă consiliul simte nevoia intervențiilor rurale din partea părților implicate, le invită pentru a purta dezbateri. Dezbateriile, prin ipoteză, pot fi surse de amânare, se ivesc anumite aspecte în discuție, știm cu toții, nevoi suplimentare de pregătire în funcție de aspectele invocate, dreptul la apărare ș.a.m.d. Legiuitorul a spus domne, este nevoie să mergem repede, poate ar fi bine ca procedura să fie una inclusiv scrisă. Ce a mai făcut legiuitorul? A impus acele comunicări între părți și nu numai că le-a impus dar a venit și cu niște sancțiuni și una extrem de importantă este aceea a respingerii contestației ca tardiv formulate pentru simplul fapt că partea contestatoare nu comunică în termenul legal de formulare a contestației copia acesteia autorității contractante. O să vedem același mecanism, nu este preluat și în ulterior în procedura plângerii în fața instanței de judecată sau în procedura  alternativă a contestației judiciare dar aici în fața consiliului legiuitorul asta a spus, nu ai comunicat și părții adverse, contestația ta este tardivă. Este un mijloc particular, nu o să îl regăsim în alte zone. Ce a mai făcut legiuitorul? Pe anumite aspecte, de exemplu suspendarea procedurii și vorbeam de la început de zona penalului, avem cazul celebru de suspendare art.413 alin.1 pct.2  din Codul de Procedură Civilă : poate fi suspendat procesul atunci când există o urmărire penală, în fine…o infracțiune care ar avea o înrâurire asupra cauzei de față. Ei bine, în această zonă, sfera este restrânsă pentru că vine legiuitorul și spune nu este suficient să avem urmărirea penală declanșată ci trebuie chiar mai mult să fie o acțiune penală pusă în mișcare. Legat de soluționare și de efectivitate și vorbeam că există acest termen ca în 20 de zile contestația de regulă să fie soluționată în fața consiliului, când auzim de 20 de zile ne dăm seama foarte clar că probatoriul este limitat la înscrisuri. Am vorbit că procedura de achiziții prin natura ei, este o procedură preponderent tehnică, ce ne facem dacă avem posibilitatea să probăm susținerea noastră exclusiv prin înscrisuri având de a face cu o procedură efectivă. În fața consiliului se atenuează mult această problemă tocmai din perspectiva pe care am amintit-o inițial a componenței membrilor consiliului, persoanele respective nu sunt doar juriști sau unii dintre ei sunt economiști, sunt ingineri plus că la nivelul consiliului există un staf pregătit special pentru a ajuta consiliul pe problemele strict tehnice. Prin urmare, nu aș vedea o problemă legată de efectivitate în procedura în fața consiliului, după ce se mută dezbaterea judiciară în fața instanței pentru că soluția consiliului este într-adevăr contestabilă la Curtea de Apel, acolo lucrurile se schimbă un pic pentru că noi știm judecătorii, în momentul în care avem o problemă specific tehnică, de regulă, avem nevoie de expertiză. Legea a suferit o modificare, până în luna decembrie era interzisă administrarea unei alte probe cu excepția înscrisurilor, era o normă specială, acum legiuitorul a venit și a spus bun, părțile nu pot veni în procedura plângerii decât cu înscrisuri, însă instanța ar putea dacă consideră necesar să administreze orice alte probe, ne ducem cu gândul la expertiză. Pe de altă parte, același legiuitor a spus ok, dar termenul în care ar trebui soluționată această procedură nu ar trebui să depășească 45 de zile, acum știm cu toții că expertize în 45 de zile nu prea se poate și atunci avem această dilemă în procedura asta a plângerilor, ce facem soluționăm în 45 de zile și dăm într-adevăr câștig de cauză eficienței dar poate mimăm de multe ori situația de fapt sau intrăm într-o zonă a administrării unui probatoriu complex și ne ducem cu termenul cine știe unde. Până în prezent practica a ales varianta eficienței și anume aceea a valorificării elementelor probatorii existente în dosarul achiziției publice și dosarul care a fost până la urmă în fața consiliului, dar trebuie să marturisesc că de multe ori situațiile de fapt sunt destul de greu de digerat de către o persoană fără calificare specializată așa încât aici legiuitorul poate mă gândesc a fost un pic prea excesiv cu acest termen de 45 de zile, evident termen de recomandare dar la modul la care este concepută procedura în ansamblul ei, totul tinde să meargă pe repede înainte și atunci intrăm în această zonă un pic gri aș spune. Ce elemente procedurale alese de legiuitor aș mai putea semnala, este un element care în practică este extrem de contestat și anume acela al notificării prealabile obligatorii. Înainte de a te duce la consiliu sau după caz la instanță, ai obligația prin lege, sub sancțiunea respingerii ca inadmisibilă a contestației, excepției care derogatoriu ar putea fi invocată chiar și din oficiu să te adresezi autorității contractante. Autoritatea a pretins că ți-a vătămat drepturile și înainte să ajungi la consiliu trebuie să tragi de mânecă un pic autoritatea , sa îi zici nu ai vrea să-ți revoci actul? În practică rarisim se întâmplă ca autoritatea să-și revoce actele contestate în această materie și atunci ne întrebăm dacă se cunoaște faptul că procentul este unul insignifiant în care autoritatea remediază la cerere și de ce să pierdem 20-30 de zile cât durează tot acest dute vino, când poate aceste 20-30 de zile le-aș putea folosi într-o altă parte a procedurii, eventual în cea pe care am amintit-o anterior în fața instanței de judecată. A existat o modificare legislativă tot la sfârșitul anului 2017  în care legiuitorul a spus că în faza executării contractelor de achiziții această procedură a notificării nu-și mai găsește rostul și a fost înlăturată, ea însă a rămas în legislație în ceea ce privește faza de atribuire cea care cu adevărat impune celeritate deci oarecum contradictoriu. Unde aveam nevoie de celeritate și unde se vede că impunem niște termene extrem de scurte am lăsat în legislație această etapă prealabilă. Prin urmare, mi s-ar părea oportun să fie eliminată această procedură prealabilă în faza de atribuire a contractelor. Sunt niște aspecte derogatorii în materie de termene și aș dori să le amintesc pentru că știm foarte clar, ajungem la instanță, am formulat calea de atac și se pune problema eventual a introducerii acesteia în termen și este extrem de neplăcut să pierzi termenul pentru o zi sau pentru câteva ore așa încât aș dori să insist asupra unor dispoziții din Legea 101/2016 privitoare la modul de calcul al acestor termene și să vedem dacă sunt derogatorii de la dispozițiile Codului de Procedură Civilă și avem dispoziția prevăzută în art.5 din Legea 101/2016 care ne spune: Termenele procedurale stabilite de prezenta lege exprimate în zile încep să curgă de la începutul primei ore a primei zile a termenului, nimic nou și se încheie la expirarea ultimei ore a ultimei zile a termenului, nimic nou, acum vine alin.2 care ne spune: ziua în cursul căreia a fost comunicat un act procedural nu este luată în calculul termenului. Deci ziua în cursul căreia…prima zi, cu privire la ultima zi nu se mai face niciun fel de referire. Știm că sistemul din Codul de Procedură Civilă, sistemul pe zile libere în care nu se ia în calcul nici prima nici ultima, prin acest art.5 legiuitorul prevăzând doar că în acest caz doar prima dintre zile nu se ia în calcul a introdus un sistem mixt în sensul în care ultima zi cea în care se împlinește termenul se ia în calcul. Practic, termenul este mai scurt pentru părți cu o zi așa încât în momentul în care se fac căile de atac și știm foarte bine și e de înțeles că de multe ori avocații și părțile tind să valorifice la maxim termenul și să meargă până în ultima zi mă gândesc că e posibil să primiți soluții în practică în care se calculează termenul potrivit art.5 corect în opinia mea și să constatați că l-ați pierdut pentru o zi așa încât eu unul aș fi foarte atent la această dispoziție și aș mai fi atent la o altă dispoziție care ne spune, practic am citat alin.1 care ne spune:că expiră termenul la ultima oră a ultimei zile a termenului. Știm acum că avem în Codul de Procedură Civilă un art.182 alin.2 cel legat de trimiterea prin fax, mail…este un text de lege asupra căruia s-a pronunțat și Înalta Curte printr-o decizie, o hotărâre prealabilă, s-a pronunțat și Curtea Constituțională la un moment dat incidental și a rămas tranșată această problemă că dacă depășesc ora 4 și sunt în ultima zi a termenului și am depus prin fax sau email la instanță la 04:02 e nasol pe art.182 alin.2. Iată că în art.5 din Legea 101, legiuitorul a preluat doar art.182 alin.1 care îmi spune că se termină la ora 24:00 a ultimei zile fără să mai preia și acest alin.2 așa încât în practică în prezent este o dezbatere cu privire la această situație, în ce măsură a înțeles legiuitorul să deroge de la art.182 alin.2 și să permită practic să mergem și cu depunere prin email, fax până la ora 24:00 sau dacă este vorba doar de o scăpare, a reluat doar alin.1, iar alin.2 evident va veni să completeze pentru că știm Codul de Procedură Civilă completează această lege 101. Nu sunt soluții unitare în practică în acest moment, din punctul meu de vedere eu aș interpreta în favoarea părții și aș considera că în această ipoteză prin preluarea unui singur alineat există o intenție de derogare la baza normei adoptate de legiuitor, aș merge cu ideea că în ultima zi a termenului, acela mai scurt cu o zi mă pot duce prin email sau prin fax până la ora 24.00 dar repet nu sunt soluții în practică în acest moment așa încât sfatul meu pentru practicieni ar fi să nu riște să rămână pe ultima zi a termenului în această situație. Ce aș mai semnala, în faza plângerii în fața instanței de judecată nu avem procedura regularizării permisă, avem însă restul fazei scrise care practic prin dispozițiile prevăzute în lege rămâne intactă cu diminuarea termenelor adică fac comunicare pentru întâmpinare, fac comunicare pentru răspuns la întâmpinare și abia apoi stabilesc termenul cu o mențiune însă, o să observați în lege dacă o să o parcurgeți că de multe ori legiuitorul folosește unități distincte de măsură și anume: zilele calendaristice respectiv zilele lucrătoare. Pentru a permite părților să-și facă apărări efective în multe situații legiuitorul fiind vorba și de autorități contractante a simțit nevoia ca aceste termene de formulare a întâmpinărilor sau a răspunsurilor la întâmpinare să fie calculate în zile lucrătoare. Când a fost vorba de instanțele de judecată zilele sunt calendaristice, nu mai sunt lucrătoare…problema nu este atât că judecătorii au un of pe această problemă ci mai mult legat de faptul că s-au produs niște necorelări și am să vă dau un exemplu, este în art.50 la un moment dat în care se spune că: primul termen de judecată stabilit nu ar trebui să depășească 20 de zile calendaristice, pe de altă parte spune legiuitorul că pentru întâmpinare există obligația de a o depune în 5 zile lucrătoare, pentru răspuns la întâmpinare 3 zile lucrătoare și 5 lucrătoare cu 3 lucrătoare mă duc în două săptămâni și unde mai am eu timp pentru a respecta acele 20 de zile calendaristice să fac procedura de citare? Prin urmare, în momentul în care avem o lege care tinde să abunde în dispoziții menite să accelereze procedura este posibil în acest tăvălug…haideți să reușim să facem lucrurile să meargă cât mai repede, să avem dispoziții practic inaplicabile care dau frumos pe hârtie dar care în practică vor rămâne fără rezultat concret. Bun, evident instanța are și ea un termen de motivare redus la 7 zile, amânarea pronunțării la 5 zile. Ca o concluzie legată de aceste dispoziții, din ce am simțit eu în practică și poate și avocații au simțit acelasi lucru, în această materie dacă alegem calea consiliului cu cale de atac, plângere la Curtea de Apel București că de regulă acolo sunt sediile celor mai multe dintre autoritățile contractante, dacă alegem această cale procedura este zic eu relativ rapidă adică respectă scopul legii. Cu aceste mici necorelări care sunt perfectibile dar aș zice că este în regulă. Dacă merg însă pe calea contestației actului la Tribunal cu calea de atac a recursului ulterior la Curtea de Apel deja cred eu că se produce un decalaj semnificativ. Un aspect pe care aș dori să îl mai subliniez și care vizează practic acest paralelism judiciar este acela al situației conexării și anume:am o parte nemulțumită de un act al autorității contractante care alege calea consiliului și am o alta nemulțumită de același act și care poate undeva chiar intenționează să blocheze procedura sau să tergiverseze care alege cealaltă cale a contestației în fața Tribunalului și atunci avem o dispoziție în lege care ce spune, conexarea va fi dispusă sau poate fi dispusă mai precis de către instanța de judecată. Ca să dispună această conexare, în primul rând trebuie să ceară dosarul de la consiliu, dăi adrese, dăi termene pierdute, vine dosarul, întârzie, nu răspunde la adresă ș.a.m.d  și ulterior dacă cumva admite și lipsa de conexitate preiau și dosarul de la consiliu și îl duc pe cale judiciară, asta ce înseamnă? Că am răpit oarecum dreptul părții care a ales calea consiliului, calea administrativ-jurisdicțională și am obligat-o în felul acesta să meargă pe calea care am spus că este cel puțin mai lentă. Cam acestea ar fi…iar aici ce aș putea eu să recomand judecătorului care ar soluționa excepția de conexitate ar fi să fie extrem de strict în ceea ce privește condițiile de admitere adică dacă legătura aia nu ar fi atât de puternică încât să existe riscul pronunțării unor soluții cu adevărat contradictorii eu cred că benefic ar fi respingerea excepției de conexitate. A, dacă vorbim fix de același act, de aceleași efecte, acolo nu mai avem loc de întors. Bun, cam asta ar fi, astea au fost aspectele în mare pe care am vrut să le punctez legate de procedura asta și ținând cont de faptul că suntem totuși la o conferință de Procedură Civilă nu vreau să intru în prea multe detalii care ar duce discuția într-o zonă cu adevărat particulară. Legat de al doilea aspect al intervenției mele referitor la proba cu înscrisul și în ce măsură administrarea acesteia poate duce la amânarea judecării și în ce măsură părțile pot folosi acest tertip să-i spunem pentru a obține un termen. Problemele apar în măsura în care proba respectivă, proba cu înscrisul nu este propusă în termenul prevăzut de lege, partea vine să zicem la termenul 2,3,4,5 cu înscrisurile. Aici avem mai multe variante, varianta în care înscrisul este un înscris foarte puțin complex care permite studierea lui și de către instanța de judecată și de către partea adversă pe loc pentru a se putea dezbate în contradictoriu aspectele de dezaprobatorie, de concludența probei ș.a.m.d. și dacă este așa și înscrisul este unul puțin complex mi se pare că ne-am încadra perfect pe situația de excepție de la art.254 alin2. pct.4 administrarea probei nu duce la amânarea judecății și mi s-ar părea că o cerere făcută de partea adversă care ar solicita un termen pentru a lua la cunoștință de cuprinsul înscrisului respectiv, dacă înscrisul ar fi atât de puțin de complex cererea respectivă ar trebui respinsă pentru că ar tinde până la urmă la o exercitare oarecum în exces a dreptului procesual. Dacă însă înscrisul este unul complex nu mi se pare suficient faptul că partea depune deci că încearcă să administreze proba, că vine cu înscrisul pentru că tot acest corolar al probațiunii presupune și o etapă anterioară de încuviințare, ca eu să încuviințez proba cu înscrisuri mai întâi trebuie să cercetez înscrisul, mă refer și la instanță și la partea adversă ca să pună concluzii de o manieră pertinentă, să evaluez teza lui probatorie și se întâmplă în practică un fenomen discutabil din punctul meu de vedere și l-ați întâlnit probabil cu toții în sălile de judecată, mai avem 5 înscrisuri, le-am depus, sunt înscrisuri și le încuviințez că nu o să se strice nu? Lasă-le acolo la dosar. Ei bine, nu e normal să se întâmple așa pentru că înscrisurile trebuie puse în discuția părților, iar partea trebuie să poată de o manieră pertinentă să se apere și eventual să ceară și contraprobă. Deci în această situație în care partea adversă vine și spune domne, nu-mi dau seama ce e cu înscrisurile, vreau un termen să iau la cunoștință și deja am ajuns în felul acesta ca administrarea probei cu înscrisul să-mi ducă la amânarea judecării cauzei, să nu mai intru pe excepția de la pct.4 și dacă nu mă regasesc într-una dintre excepțiile de la pct.1,pct.2,pct.3 și pct.5 proba să fie tardivă din punctul meu de vedere. Acum, fiind vorba de înscrisuri, pe de altă parte trebuie să avem în vedere în permanență un aspect:înscrisurile pot fi administrate în calea de atac inclusiv recursul și atunci de multe ori judecătorul face următorul raționament:Ce e mai ok? Să resping acum ca tardivă proba? Poate e o probă esențială, ajung în calea de atac și poate faptul că nu am încuviințat eu proba acum să ducă cine știe, poate chiar și la vreo casare cu trimitere, adică să prelungesc procedura cu mult mai mult decât aș face dacă, eventual, aș spune domne, e tardivă proba dar instața din oficiu poate dispune administrarea oricărei probe chiar și a celei propuse peste termen dacă consideră că este în interesul bunei soluționări a cauzei așa încât aici instanțele au un pic de loc de manevră dacă simt că din explicația pe care o pot cere părților acele înscrisuri chiar ar putea avea un rol bun în soluționarea cauzei. Cât despre aspectul legat de contraprobă în care ea ar duce la amânarea cauzei, aici mi se pare că lucrurile sunt destul de evidente în sensul că avem din nou dispozițiile 254 alin.3: partea adversă are dreptul la proba contrară numai asupra aceluiași aspect pentru care s-a încuviințat proba invocată. Prin urmare, este evident că pentru a face acest text aplicabil după ce m-am aflat pe o încuviințare în condițiile lui 254 alin.2, partea căreia i s-a încuviințat contraproba la termen o va administra prin intermediul instanței la un termen viitor deci voi ajunge indirect la o amânare dar este vorba despre o amânare permisă de lege și în același sens cred că sunt și dispozițiile art.260 care prevăd că partea care a lipsit la încuviințarea dovezii este obligată să ceară proba contrară la ședința următoare. Prin urmare și de această dată nu încuviințarea probei a fost cea care a determinat amânarea ci administrarea ulterior a unei contraprobe dar textul îmi permite expres așa încât nu aș vedea o problemă să încuviințez proba pentru acest considerat. Bun, cam astea au fost intervențiile mele, mulțumesc pentru atenție și dacă sunt întrebări pentru oricare dintre invitați, acum este momentul.

Bogdan Dumitrache: Asta vroiam să spun și eu, așa că trecem direct la mulțumiri pentru această ultimă intervenție din care am aflat ceea ce știam de altfel și anume inclusiv faptul că unul dintre autorii tergiversării procesului civil este chiar legiuitorul, culmea, în maniera fixării unor termene succesive mult prea nerealiste care conduc la amânarea judecății apropo de neîndeplinirea procedurii de citare, vă rog.

Public: Bună ziua. Am o întrebare în legătură cu prima temă a domnului judecător Mihnea Tănase. Vroiam să vă întreb dacă în opinia dumneavoastră în cazul soluțiilor pronunțate în plângerea împotriva deciziei CNSS este admisibilă contestația în anulare specială și vă întreb acest lucru deoarece aparent, această contestație în anulare specială este admisibilă împotriva soluțiilor pronunțate în recurs în eventualitatea în care partea a ales să formuleze contestația pe cale judiciară.

Mihnea Tănase: În situația în care partea a ales calea consiliului, avem o soluție din partea consiliului și contestația în anulare se exercită împotriva deciziei în plângere sau?

Public: Da, împotriva deciziei formulate în plângere de către Curtea de Apel. Se poate formula o contestație în anulare specială în acest caz? Practica este neunitară la nivelul Curților de Apel.

Mihnea Tănase: Care ar fi în opinia dumneavoastră argumentele pentru care nu ar fi admisibilă?

Public: Nu ar fi admisibilă pentru că interpretând strict pe textul de lege, se referă la soluțiile pronunțate în recurs.

Mihnea Tănase: Bun, acum, asimilăm procedura plângerii prin prisma numărului de judecători care compun completul anume, trei judecători, o asimilăm cu o cale de atac a recursului sau cu o cale specială nedenumită oarecum devolutivă care mai degrabă te-ar duce într-o altă zonă, eu aș tinde să merg în zona admisibilității caii de atac și să nu interpretez textul restrictiv și să consider pe această perspectivă admisibilă calea.

Public: Am înțeles, vă mulțumesc.

Mihnea Tănase: La fel și în zona revizuirilor dar acolo probabil că nu sunt…

Bogdan Dumitrache: Da, altă întrebare, vorba aceea…

Public: Bună ziua, aveam o întrebare referitoare la prima temă, cea referitoare la achizițiile publice și avem în vedere recenta modificare a art.31 alin.3 din Legea 101 care ne spune că practic  că împinge la…așa cum ați amintit și dumneavoastră instanța din oficiu poate dispune administrarea oricărei probe și evident că avem discuția cu proba cu expertiza judiciară. Ne aflăm în ipoteza în care s-a formulat o contestație la consiliu, s-a cerut prin contestație proba cu expertiza și după cum bine știm din păcate consiliul nu admite proba cu expertiza tehnică dar sunt chestiuni sensibile care de multe ori depășesc sfera de expertiză tehnică sau economică a membrilor completului și atunci întrebarea ar fi totuși dacă în plângerile din oficiu instanța ar putea să încuviințeze totuși proba cu expertiza pe motiv că, consiliul nu administrează această probă cu expertiza care ar fi putut elucida anumite aspecte extrem de tehnice în domenii IT, Pharma ș.a.m.d. mergând pe acest text evident?

Mihnea Tănase: Da, nu știu atât dacă ar fi vorba strict de o contestare a neîncuviințării probei de către consiliu pentru că norma procedurală din procedura plângerii în fața consiliului îmi spune că acolo sub nicio formă, chiar dacă vreau să administrez alte probe sau să cer lămuriri, în acea zonă nu pot depăși acel termen de 20 de zile și mergând pe ideea aceea a expertizei pe care e de presupus că o au membrii consiliului n-aș zice că această probă este admisibilă în fața consiliului deci strict pe o greșită respingere din partea consiliului a probei nu aș vedea un caracter fondat al caii de atac, însă este permis instanței am spus și de aceea a venit această corecție din lege să administreze din oficiu proba dacă consideră că doar așa poate fi lămurită intrând însă în acea zonă pe care am amintit-o a modului în care mai poate fi respectat acel termen urmărit oarecum obsesiv de către legiuitor pe parcursul întregului act normativ în cazul termenelor de 45 de zile. Nu mi s-ar părea inadmisibilă proba, însă tind să cred că instanțele vor fi extrem de zgârcite în această zonă adică vor încuviința doar în măsura în care nelămurirea va fi înspre absolut.

Bogdan Dumitrache: Aici s-ar putea să fie vorba și despre psihologie de reglementare, poate legiuitorul făcând această modificare ar dori să prevină intervenția celei de-a treia camere parlamentare de la noi adică intervenția Curții Constituționale pentru că dă prost să spui nu merge înscrisul decât la instanță și atunci s-a introdus un text undeva la jumătate, a spus că instanța poate și alte probe și noi ne întrebăm, o fi martorul? O fi cercetarea la fața locului unde s-a furat în Arad? Ce alte probe ar putea fi relevante într-o chestiune atât de specializate adică mesajul legiuitorului a fost ok, nu avem ce face, deschidem un pic cutia dar nu spunem cuvântul expertiză, e o modalitate aplicată de reglementare deci formal se poate dar…

Public: Întrebarea mea avea în vedere și anumite decizii ale Curții de Apel Cluj în care s-a mers pe ideea modificării unor decizii ale consiliului inclusiv în plângere pe acest aspect al neadministrării probei cu expertiză în anumite aspecte tehnice.

Mihnea Tănase: Și ce a făcut Curtea de Apel? A administrat expertiza?

Public: A administrat proba și ulterior a administrat expertiza, da.

Mihnea Tănase: Și din experiența dumneavoastră, cât a durat procesul?

Public: Câteva luni…evident că nu s-a putut încadra în acest termen.

Mihnea Tănase: Problema în această procedură a achizițiilor, ea este o procedură secvențială și dacă ar fi vorba de un singur act al autorității care se contestă și am tranșa și am termina problema ai zice…problema este că sunt n acte care pe parcursul acestei proceduri urmează calea contestației și n acte în care se pot pune aceste probleme tehnice. Ideea asta e, dacă având foarte multe litigii pe același contract în fază de atribuire putem ajunge până să atribuim contractul…

Public: Vă mulțumesc.

Public: Bună ziua. Cu privire la acea contestație privind tergiversarea procesului, considerați oportun ca adăugarea în cuprinsul ei a chestiunilor ce țin nu neaparat de cursul efectiv al procesului cât și de chestiunile administrative ale instanței cum ar fi trimiterea dosarului într-o cale de atac de la o instanță la alta sau coborârea dosarului pentru studiere între termene pentru că și acolo apar de multe ori extinderi destul de semnificative ale cauzei.

Aurelian Marian Murgoci Luca: Da, în mod normal sunt împotriva unei suprareglementări dar în situația asta cu care ne confruntăm într-adevăr cu o problemă structurală pe durata rezonabilă, cred că dacă această procedură s-ar face mai concretă adică să nu mai fie frazele din procedură atât de vagi exprimate și s-ar institui niște obligații concrete pe fiecare chestiune administrativă la nivelul instanței poate ar fi procedura mai eficientă, cu sancțiuni clar, cu termene scurte, deci da aș fi de acord cu așa ceva.

Public: Bună ziua. Pentru domnul Răducanu aș avea două întrebări. În ipoteza avută de dumneavoastră în vederea aceea în care un justițiabil formulează mai multe cereri de chemare în judecată împotriva unei persoane în mod abuziv, vroiam să vă întreb dacă este necesar pentru a se reține exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale ca fiecare dintre aceste cereri de chemare în judecată să fie respinse sau se poate să se rețină ca exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale și în ipoteza în care unele dintre aceste cereri ar fi admise?

Dan Rareș Răducanu: Da, este interesantă întrebarea, aș spune că degeaba cineva formulează 70 sau poate mai multe cereri sau mai puține dar extrem de multe cereri de chemare în judecată în condradictoriu cu o persoană dacă cumva una dintre ele este admisă adică deja cred că persoana care formulează atât de multe cereri de chemare în judecată în sine își exercită drepturile procesuale și procedurale în afara limitelor sale externe prin simplul fapt că formulează astfel atât de multe cereri și repet nu este doar chestiunea legată de dacă este admisă sau nu cererea pentru că nu asta este practic esența problemei ci esența problemei este că formulează cererile cu intenția clară, cu elementul subiectiv de care spuneam în cadrul prelegerii că săvârșește acel abuz de drept, acela trebuie să fie demonstrat și dacă poate fi demonstrat într-o astfel de ipoteză în care să zicem cineva formulează 69 de cereri vădit neîntemeiate și respinse ca atare de către instanță și a 70 a o introduce și câștigă și o introduce respectând condițiile prevăzute de lege, dacă se demonstrează că elementul subiectiv a fost acela de a abuza de dreptul său în primele 69 evident că poate fi tras la răspundere dar până la urmă este o chestiune de probațiune.

Public: Mulțumesc. Și cea de a doua întrebare ar viza faptul dacă în cadrul litigiilor desfășurate este necesar ca pârâtul să invoce excepția exercitării abuzive a drepturilor procesuale sau nu pentru ca ulterior să poată să se demareze o acțiune privind răspunderea delictuală?

Dan Rareș Răducanu: Excepția exercitării abuzive a drepturilor procesuale, e în primul rând invocarea de către pârât a acestei excepții și clar neinvocarea ei nu mi se pare un fine de neprimire într-o acțune întemeiată pe art.12. Mult mai interesant mi se pare problema dacă există într-adevăr o veritabilă excepție a exercitării cu rea-credință a drepturilor procesuale pentru că deși există există practic și am observat că există practic în jurisprudență în sensul acesta pe care s-au admis astfel de excepții ori s-au pus în discuții astfel de excepții și s-au admis ori s-au respins după caz dar nu ca inadmisibile, mă întreb dacă există într-adevăr o astfel de excepție în sine deci cu atât mai mult neinvocarea unei astfel de excepții nu cred că reprezintă un fine de neprimire pentru o acțiune de acest gen.

Public: Ok, mulțumesc.

Public: Bună ziua, am și eu o întrebare legată tot de abuzul de drept și anume dacă aveți cunoștință sau dacă vi s-a întâmplat să vi să admită o astfel de acțiune prin care s-au solicitat pretenții ca urmare a exercitării abuzive a drepturilor și care au fost criteriile de cuantificare a prejudiciului dat fiind că în general după cum ați spus și dumneavoastră prejudiciul este unul moral adică se pierde mult timp, efort și chiar afectează de multe ori sănătatea persoanelor. Mulțumesc.

Dan Rareș Răducanu: Mărturisesc că deși am avut situații în care într-adevăr  părțile au avut de suferit în urma exercitării abuzive a drepturilor procesuale, până în prezent nu am avut un astfel de caz, se prefigurează un astfel de caz în viitorul apropiat, probabil că ne pregătim să depunem o astfel de acțiune în viitorul apropiat și prin urmare nu am cunoștință de criteriile care sunt avute în vedere de instanță dar ele sunt cele care sunt valabile în cadrul verificării oricărui prejudiciu nepatrimonial, deși cum am spus, prejudiciile poate să fie și de ordin patrimonial nu doar de ordin nepatrimonial chiar dacă în ceea ce privește cele de ordin patrimonial ele sunt relativ ușor demonstrabile, în ceea ce privește prejudiciul de ordin nepatrimonial evident că există o putere de apreciere mult mai mare a instanței asupra dimensiunii prejudiciului și evident asupra despăgubirilor pe care le oferă pentru repararea respectivului prejudiciu.

Public: Dacă îmi permiteți, sunt procese care sunt bineînțeles rodul muncii necorespunzătoare a autorităților publice sau a funcționarilor publici și putem să ne referim și în domeniul ANI care face un raport asupra averii unei persoane, un raport cât se poate de…și evident prost calculat, inechitabil, cu raționamente greșite, ceea ce determină apoi o procedură care merge tăvălug timp de mulți ani. În acest caz și să presupunem că se oprește la comisia de cercetare a averilor și nu ajunge la Curtea de Apel, când neglijența funcționarului care trimite un dosar spre soluționare timp deosebit de îndelungat și cu consecințe clar negative asupra persoanelor cercetate, cine e responsabil, eu funcționarul sau autoritatea și cum este responsabilă? Pe acest abuz de drept pentru că odată sesizat ANI, nu îmi asum responsabilitatea de a închide un dosar aici, sau e responsabil pe litigiu separat de atragere a răspunderii funcționarului care se face vinovat pentru acest demers care se constată că este nefundat? Vă mulțumesc.

Dan Rareș Răducanu: Înțeleg că întrebarea este tot pentru mine…Aș vrea să fac…nu știu dacă am fost foarte clar încă din cadrul prelegerii, abuzul de drept procesual presupune existența dreptului procesual, cu alte cuvinte dacă o parte nu are dreptul procesual sau îl încalcă sau îl exercită în mod nelegal nu suntem în ipoteza unui abuz de drept deși chestiunea referitoare la fapta funcționarului public care să spunem că întocmește în mod eronat sau poate cu vădită rea-credință un act administrativ de natura raportului ANI nu știu dacă ne încadrăm în sfera reglementată de art.12 sau ne încadrăm mai degrabă în sfera răspunderii civile delictuale a funcționarului public și evident și a ANI în calitate de comitent pentru fapta prepusului pentru întocmirea cu rea-credință sau cu neglijență sau în diverse forme a unui act administrativ pentru că în raportul ANI deși are o procedură specială de contestare reprezintă până la urmă în ultimă instanță tot un act administrativ care trebuie să fie în conformitate cu…da, dar el în sine din punctul meu de vedere are natura juridică a unui act administrativ chiar dacă are o procedură specială de contestare și de verificare a legalității sale. Cum spuneam, până la urmă nu e o chestiune de abuz de drept cu atât mai puțin o chestiune de abuz de drept procesual cât este vorba despre o încalcare a dreptului ceea ce ne situează în pa……….

Public: Și o întrebare referitoare la modalitatea de calcul din Legea 201/2016, după cum bine știm conform Codului de Procedură Civilă termenul se calculează pe zile libere, de asemenea știm însă că pentru a deroga trebuie să existe o derogare expresă și din câte am putut observa citind legea se prevede doar ce se întâmplă cu prima zi și anume că nu se ia în calcul și referitor la ultima zi nu zice că s-ar lua sau nu în calcul ci pur și simplu stabilește până la ora 24.00, putem considera că nereglementarea sau nevorbirea despre acest al doilea termen de calcul al termenelor poate fi interpretată ca o derogare de la procedura civilă obișnuită?

Mihnea Tănase: Eu unul așa am apreciat, altfel sensul art.5 și justificarea lui nu știu dacă ar putea fi primită ținând cont de faptul că legea s-ar fi completat oricum cu dispozițiile Codului de Procedură Civilă deci dacă nu aveam acest art.5 mergeam frumos pe regulile de la 180 și calculam pe zile, prima nu se punea, ultima nu se punea și toate celelalte reguli care țin de calcularea termenelor pe zile, dar dacă vi cu un articol special și explici doar o parte a regulei sensul mă gândesc că este unul a unei intenții de derogare, eu așa aș citi art.5.

Dan Rareș Răducanu: În plus, dacă îmi permiteți, jurisprudența este constantă în acest sens.

Mihnea Tănase: Este constantă, de multe ori în măsura în care se invocă, adică…

Dan Rareș Răducanu: Judecătorul nu își invocă din oficiu excepția tardivității dar dacă se invocă se admite.

Mihnea Tănase: Dacă se invocă și cu motivarea aceasta a art.5 nu cred că sunt soluții neunitare.

Bogdan Dumitrache: Mai sunt întrebări de formulat în acest moment? Mă rog, nu s-ar aplica sancțiunea decăderii pentru că și după prânz se mai pot pune întrebări, adevărat nu știu dacă chiar pe temele care au fost discutate până acum, dacă nu mai sunt întrebări trecem la următorul moment al conferinței care este panelul consacrat dejunului urmând să revenim probabil în cum ar fi, nu mai mult de 45 de minute, de fapt nu mai mult de 30 de minute dar cel puțin 45, cam așa ar suna, să fie pe ore libere. Poftă bună și ne revedem după amiază.

Paul Pop: Începem panelul numărul trei. Sper că ați reușit să dejunață corespunzător, dar suntem constrănși de timp, având în vedere că după panelul trei mai urmează un ultim panel cu destul teme anunțate. În panelul trei avem trei interveniente, două doamne, de fapt nu, o doamnă magistrat, îmi cer scuze și două avocat. Prima intervenție va fi a doamnei judecător doctor, aveam tendința să spun în concepția juriștilor, e cunoscută ca magistrat, actualmente avocat doctor Partner MUȘAT & ASOCIAȚII, doamna Nela Petrișor cu tema intitulată: ,, Efectele deciziei numărul 369/2017 a Curții Constituționale a României. Orientări și tendințe jurisprudențiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție a României.’’ Sigur că, în panelul unu au existat niște discuții cu privire la interpretarea, aplicarea incidențe în practică ale deciziei 369/2017 a Curții Constituționale, care au fost abordate parțial de colegul meu domnul profesor Alin Speriusi-Vlad, dar domnia sa cred că a avut o abordare, completat fiind și de colegul meu profesorul Traian Bricium prin prisma nu atât a doctrinarilor cât avocaților. Acuma, e cred că momentul să avem o interpretare. Sperăm noi care se va regăsi și în practică, a unui magistrat de carieră, un magistrat de Înaltă Curte, cu privire la incidența acestei decizii a Curții Constituționale extrem de importante nu doar în viața justițiabililor ci și în viața magistraților de la instanța supremă. Doamna avocat, aveți cuvântul.
Nela Petrișor: Vă mulțumesc pentru prezentare. Îmi revine și de data aceasta, misiunea grea de a vorbi după pauza de masă, dar sper ca tema mea să prezinte interes și în orice caz îmi asum riscul. Sunt o persoană care își asumă riscuri. Mărturisesc că mi-am strecurat materialul pe care l-am redactat și care îl voi pune la dispoziția site-ului din perspectiva trecut, prezent și viitor. Nu putem să privim către recurs, fără ca să privim, de fapt în trecut. Nu putem să privim către recursul la Înalta Curte, fără să privim către Înalta Curte și evoluția ei. Chiar dacă ați putea crede că mă duc prea departe în trecut, o să îndrăznesc să fac acest lucru , am să revin cu date concrete de la Înalta Curte, cu modalitatea în care au fost primate dosarele de la Curțile de Apel și de la tribunale și în calea recursului la Înalta Curte, iar în final am să-mi permit să fac niște considerații de ordin logistic, cum s-a spus în dimineața acestei zile. S-a afirmat în legătură cu o decizie a Înaltei Curți, adică e mai mult logistică, vom discuta dacă vreți și despre logistică, desăre dotările Înaltei Curți și posibilitățile concrete de a avea toate recursurile deduse judecății la Înalta Curte. Așadar trecut, Înalta Curte de Casație și Justiție din anul 1862 de la momentul înființării ei, cu cei 25 de judecători care au depus legământul în fața lui Alexandru Ioan Cuza și-a asumat prin secția întâia civilă, judecarea tuturor recursurilor civile, dar era posibil în raport de volumul cauzelor care se înregistrau la acea vreme și în raport de situația istorică aveam penntru prima dată o instanță supremă care își propunea să obțină o uniformizare a aplecării legii. Deci, se născuse o instituție cu acest scop și modalitatea rudimentară care a fost aleasă la acel timp istoric a fost aceasta, toate recursurile deduse judecății Înaltei Curți pentru a avea o unitate de jurisprudență. Ce s-a întâmplat apoi, sigur că lucrurile s-au conservat odată cu Constituția din 1923 și noua lege a Curții din 1925, a conservat acest lucru. Evoluția istorica apoi, a condus către o renunțare la calea apelului și a rămas la calea recursului toată perioada comunistă și doi, până la momentul renașterii a căii de atac și a dublului grad de jurisdicție, cam așa au fost lucrurile. Ce putem spune? Că în toată această period, în toată acestă istorie a Înaltei Curți și a recursului la Înalta Curte s-au oscilat permanent între tendința de a duce toate recursurile la Înalta Curte și dimpotrivă de a-le disipa în teritoriu. Nu este un element de noutate, asta vrea să spun ceea ce face decizia 369, da nu știu cât face decizia 369, cât facem noi mai mult în interpretarea ei, nu cred că în acest moment Înalta Curte mai poate soluționa toate recursurile. Și îmi fundamentez acest punct de vedere pe o experiență trecută, sunt încă la capitolul. Și îmi fundamentez acest punct de vedere pe o experiență trecută, sunt încă la capitolul trecut nu am ajuns încă la prezent, dar mă țin de cuvânt și ajung repede la prezent, acela îl așteptați, dar el se leagă foarte tare de un trecut nu foarte îndepărtat. Să ne amintim cu toții și suntem în această sală juriști cu experiență care au trăit concret momentele ordonanței de urgență 58/2003. Ce a spus acea ordonanță? Exact, ceea cea vrem să traducem, să extragem acum din dec. 369, dar spus oritos legiuitorul atunci, toate recursurile la Înalta Curte și au venit recursurile, multe. Înalta curtea a spus de atunci, nu putem primi așa ceva, cerem legiuitorului să facă pași pentru a amenda această ordonanță cu ocazia adoptării legii. Înalta Curte a avut dreptate, s-au înregistrat în anul 2003 43 de mii de cauze, istoricul era în jur de 10 mii de cauze în 1993, în preajma lui 2003  20 de mii de cauze. Deci, în numai câteva luni nu că tot într-o vară fierbinte s-a întâmplat, în foarte puțin timp Înalta Curtea a ajuns la o cifră record a acelui an de 43 de mii și cazul curții nu a fost ascultat. Și ce s-a întâmplat în anul 2004? 100 de mii de cauze, mă bazez pe aceste date pe rapoartele Înaltei Curți, nu din alte date, această cifră este o cifră istorică, ea nu a mai fost egalată nicicâmd de Înalta Curte de Casație, 100 de mii, aproximativ 100 de mii de cauze, vă dau cifra exacta, dacă o doriți. S-a speriat, toată lumea s-a speriat și s-a intervenit abia atunci, când Curtea era sufocată, când se dădeau termenele de la 15 până la 20 de luni, când aveam, la fel, cași astăzi un raport și o procedură de admisibilitate în principiu a recursului. Istoria se repetă și la noi, la români parcă mai mult decât în altă parte, se repeat pentru că nu învățăm nimic din ea. De aceea, vreau să accentuez acest moment al trecutului, să nu trecem repede peste el. Mă întorc la anul 2004 o Înaltă Curte, noi chiar glumeam atunci și spuneam: De ce s-a revenit la denumirea de Înaltă Curte cum o denumeam odată cu modificarea constituției din 2003? Pentru că este așezată pe o grămadă mare de dosare și e înaltă. Da, revenind ce se întâmplă în anul 2005? Își dă seama legiuitorul și vine cu o dispoziție legală prin care așează lucrurile, desi a  încercat prin legea 195/2004 să calmeze un pic lucrurile, nu s-a rezolvat nimic cu acea lege. A trebuit să vină cu legea 219/2005 și să consființească faptul că, instanța de recurs sunt deopotrivă și tribunalele, și curțile de apel, nu numai Înalta Curte. Vă întrebați ce s-a întâmplat după această lege? Ei bine, lucrurile nu s-au calmat într-un an, cum poate au bănuit sau au sperat mulți, au trebuit 10 ani, statistica Înaltei Curți ne spune așa că în 2005 au scăzut la 55. Deci, acest tsunami de dosare, care a venit în anul 2004 să zicem  suta cea de mii de dosare, abia în anii 2014-2015 Înalta Curte a reușit să ajungă din nou la un nivel de 22-23 de mii de cauze, care până la urmă s-a dovedit a fi un nivel suportabil al Înaltei Curți  cu personalul, cu spațiul, cu resursele materiale și financiare de care poată să dispună Înalta Curte, acest volum poate fi gestionat. Ce facem astăzi? Astăzi, interpretăm, dec. 369 și extragem de acolo din ea și spunem toate recursurile la Înalta Curte. Ce se întâmplă la Înalta Curte? Simplu, în ianuarie anul 2018 față de ianuarie 2017 numărul noi de cauze intrate s-a triplat. La ce ne putem aștepta? Este evident că, legiuitorul, după parerea mea va trebui să intervină cumva ca să așeze lucrurile în matca lor. Sigur că, Înalta Curte a tras semnale de alarmă, a făcut propuneri, știu că sunt depuse la Ministerul Justiției, propuneri din partea Înaltei Curți pentru un act normatic care să lămurească acest lucru. Dar, mă întreb: Oare acesta nu e un preț? Pe care îl plătim peentru faptul că, nu avem o lege a Înaltei Curți? Dacă am avea o lege în care să putem să spunem explicit care sunt componentele Înaltei Curți, am discuta într-un alt registru. Componentele Înaltei Curți la acest moment sunt extrase din norme de procedură și norme de organizare judiciar. Nu vreau să deplasez discuția în acestă zonă. Așa că, am să trec la prezent, un prezent în care tribunalele se spune și de dimineață înaintează fie direct instanței supreme recursurile primite sau le trimit curților de apel, fie administrativ înaintează mai departe la Înalta Curte, fie pe cale de hotărâre prin hotărâre de declinare vizeazăă Înalta Curte. Ce a făcut Înalta Curte într-o astfel de ipoteză,  confruntată cu o avalanșă de dosare? A trebuit să se organizeze, astfel încât progrămări, zile de primire pentru tribunale și curți de apel, când să vină aceste dosare, pentru că este foarte greu ca instanță unică să gestionezi toată masa de dosare care există la un moment dat în țară. Primind aceste dosare, s-a pus întrebarea: Ce facem cu ele? Le introducem ăn procedura de filtru, facem procedura de regularizare sau dimpotrivă le dăm termen direct în ședință publică și discutăm problema de competență? Da, ei bine unele complete, aici nu avem o practică unitară. Unele complete au considerat că nu putem face un rabat de la regularizare, le-au introdus în regularizare, după ce le-au regularizat, trebuia să facem și raportul, păi dacă am recursul, am primit comunicare, am primit și răspunsul la întâmpinare, face raportul, dacă facem raportul comunicăm raportul și s-a itrat în sarambanda procedurală a Noului Cod și s-a ajuns cu termene, în plaja termenelor de la Înalta Curte de la acest moment 8-10 luni, 1 an. De aceea am să mă refer azi, doar la acele cauze, pentru că am vorbit despre practica Înaltei Curți și orientarea jurisprudențială a Înaltei Curți care au primit soluție și care atunci ar fi putut să fie acele cauze. Cauzele sub, deci cele care au pornit la judecătorie pănă la 200 de mii de lei și care nu au parcurs procedura de regularzare și de filtrare și care au primit direct termen în ședință publică. Pot să vă spun în acest moment, că la nivelul Înaltei Curți este o practică unitară. Anume, atât judecătorii de la Secția întâi civilă, atât judecătorii de la Secția a doua civilă au apreciat în mod unanim că Înalta Curte nu poate fi considerată unica intanță de recurs și au declinat aceste cauze. Așadar, cauzele care au avut o judecată în fond, la judecătorie, un apel la tribunal, urmează a fi judecate în recurs de către Curțile de Apel. S-a făcut referire în prima parte a zilei la o hotărâre pronunțată de Secția întâi civilă. Eu vă pot spune, că nu există doar acea hotărâre, există o practică pe care o urmează toate completele, completurile, deși din punct de vedere gramatical pare că sunt ambele variante. Deci, fără excepție Secția întâi civilă declină toate cauzele venite de acest tip, le declină la Curțile de Apel, iar Secția a doua civilă, secție din care provin are câteva soluții câteva de excepție, dar în care și acolo au respins recursul ca inadmisibil, toate celelalte, fiind după caz, fie soluții de declinare, fie soluții de scoatere de pe rol, fie soluții de trimitere, dar indiferent cum ar suna dispozitivul acestor hotărâri majoritare cu declinul, indiferent cum ar suna dispozitivul lor, finalitatea este clară, nu este Înalta Curte instanță de recurs și nu este instanță de recurs cu motivarea care se regăsește în toate hotărârile pe care eu le-am parcurs și nu-s puține. Anume, atunci când Curte Constituțională a făcut vorbire despre accesul la recurs, s-a vorbit despre accesul la o cale de atac, nu la o instanță anume, dreptul constituțional a oricărui cetățean dreptul la recurs, nu dreptul de a fi judecat de Înalta Curte de Casație și Justiție. Cred că, hotărârile toate, au acest argument, dar sigur mai sunt și altele, dar cred că acesta este argumentul esențial. Cetățenii au dreptul la recurs, nu la recurs la Înalta Curte. Pentru că sigur, în respect pentru doctrinarii, pentru profesorul Ciobanu, da Înalta Curte putea într-un moment istoric să asigure acest lucru, dar astăzi nu se mai poate, în plus după părerea mea, sistemul judiciar nu are drept unic mencanism de reglare și verificare a practicii. Recursurile soluționate, punctual caz cu caz, în toate recursurile din țară, mecanismele pe care Codul actual le pune la dispoziție sunt mult mai eficiente, după părerea mea, decât soluționarea efectivă a fiecărui recurs din România. Consider că, recursul în interesul legii este mult mai puternic decât dec. pe care o dă instanță în speță de speță. Hash p-urile pe care le pronunță Înalta Curte, la fel sunt instrumnete de unificare, mult mai puternice, dimpotrivă, aș îndrăzni să spun, dacă aducem toate recursurile la Înalta Curte, cred că ne expunem mai tare unui risc de practică neunitare, de 100 de mii de cauze, nu poți avea o practică unitară și nu mai poți avea o practică unitară fie și numai din considerentul de timp alocat pentru studiere, informare și redactare a hotărârilor. Și atunci, nu cumva această interpretare se întoarce până la urmă împotriva celora care am dorit să-i apărăm? Pentru că, a aduce în formatul actual de recurs, toate recursurile la Înalta Curte nu e un câștig. Și nu e un câștig, vă spun de ce, pentru că odată venit recursul la Înalta Curte, după 15-20 de luni de așteptare, urmare a volumului de activitate. Ce poate face Înalta Curte? Să-l caseze. Și atunci, ce folos? Deci, a așteptat justițiabilul ca să obțină o soluție de casare, asta în cazul fericit, pentru că, altfel, dacă se respinge ca inadmisibil, fiind netimbrat, etc. chiar că a pierdut timpul toată lumea. Sunt de acord că recursul așa cum a fost el gândit în Codul de Procedură Civilă, de cei care au contribuit la redactarea lui, a avut el o altă țintă, ne-am îndepărtat mult și ne-am îndepărtat mult cum se spunea și în cursul dimineții cu ajutorului legiuitorului, ne-am îndepărtat mult cu ajutorul Curții Constituționale, dar eu zic și cu ajutorul nostru a tuturor. Pentru că, atunci când am stabilit că aducem în fața Înaltei Curți, recursuri care au fost și pot fi redactate de oricine, oricum, nu cred că a fost un câștig și nu a fost în filosofia Codului. După ce am stabilit acest lucru, că orice recurs poate fi adus la Înalta Curte. Ce am mai stabilit? Că regularizare să o facă tot Înalta Curte, nu să ne vină regularizat. Deci, după ce am adus niște recursuri discutabile în fața Curții, mai obligăm Curtea să facă și regularizarea și după ce am obligat să facă regularizarea, ne întrebăm: Care sunt recursurile astea care vin? Ne spune, Curtea Consituțională: Toate! Toate, aduceți-le toate. Nu e un beneficiu și nu cred că ajută nimănui o astfel de interpretare. În plus, ce au în plus deciziile despre care vă vorbeam? Să zicem că Înalta Curte că ar putea să facă față și în trecut la un volum, unde 100 de mii de cauze, intrând cu 100 de dosare pe ședință, redactând după 2 ani hotărârile, așa s-a întâmplat, ar putea să facă față, dar ne ar fi de folos? Nu, cumva această încredere de carre se bucură Înalta Curte, pentru că să recunoaștem dorința aceasta de a duce toate cauzele la Înalta Curte, se așează cumva pe un prestigiu, pe o încredere, pe care populația a învestit-o Înalta Curte, dar nu ni s-a întarce ca un boomerang înapoi? Nu ne-am distruge această greu clădită, încredere în actul de justiție a Înaltei Curți, tocmai prin acest volum de cauze adus în fața Înaltei Curți? Pentru că, fără greșeală, nu se va putea să se obțină la 100 de mii de cauze, o practică unitară și atunci această încredere se construiește într-un secol jumătate sau s-a construit pentru Înalta Curte într-un secol și jumătate de judecată, nu o vom distruge, noi prin interpretările noastre, până la urmă? Aducând în fața judecătorilor Înaltei Curți, 100 de mii de cauze cum s-a întâmplat în trecut? De aceea, judecătorii până la urmă au făcut prin aceste cauze, ceea ce fac de obicei în toate cauzele, adică au interpretat și au aplicat legea. Nici pe departe nu s-ar putea spune despre hotărârile Înaltei Curți, pronunțate în aceste ipoteze că sunt hotărâri gospodărești sau logistice? Nici vorbă, eu acest risc nu mi-l asum, îmi asum multe riscuri, dar pe ăsta nu mi-l asum de a vă spune așa ceva, că aceste hotărâri sunt date gospodărește, nu sunt date deloc gospodărește, sunt date pe interpretarea și aplicarea legii. Înalta Curte când soluționează o cauză prin judecătorii ei, procedează la o  interpretare, întotdeauna interpretează legea și nu dec. Curții Contituționale, legea. Putem cădea în această capcană a interpretării dec. Curții Constituționale și ajungem la înaintarea recursurilor de toate felurile la Înalta Curte. Nu știm ce au făcut judecătorii Înaltei Curți, au interpretat legea, au luat Codul de Procedură Civilă și l-au interpretat și cum l-au interpretat? Nu l-au interpretat gramatical, nu. Regula interpretării gramaticale, una dintre ele, dar singura, ei au trecut la mai mult de atât au trecut la o interpretare sistematică a Codului, o interpretare teleologică, la o interpretare logică a Codului. Vă propun o altă regulă de interpretare, dacă am spune că și am considera perfect valabil că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte pentru o practică unitară și pentru că cetățeanul are dreptul la judecata unui recurs, judecat de Înalta Curte. De ce justițiabilul nu ar avea dreptul la o judecată unitară, de către o singură instanță de apel, să avem o singură instanșă de apel, pentru că în felul acesta putem avea o  judecată unitară a tuturor apelurilor și putem avea o singură instanță de fond, pentru că în felul acesta putem avea o judecată unitară de către o unică instanță. Nu putem duce argumentele în această direcție, principiul constituțional este respectat dacă există normativ recursul. El există normativ, da, dar nu la o anumită instanță, nu la instanța supremă. S-a dus așa Înalta Curte în acest moment al interpretării către alte dispoziții legale și a ajuns la concluzia, folosind și reglementările prin legea de organizare, pentru că Înalta Curte neavând o lege proprie, care să-i stabilească clar competența, are norme de comptență, risipite prin mai multe acte normative și a ajuns Înalta Curte că principiul organizării instanțelor este un principiul de organizare piramidală și atunci nu pot să vin să judec un recurs în orice cadru instituțional, ci în cadru instituțional pe care mi-l oferă legea. Am ajuns la această concluzie citind mai multe decizii a Înaltei Curți, în special , cred că de la Secția întâia civilă provin aceste decizii care spun exact așa în virtutea acestui principiu de organizare piramidală a instanțelor de judecată. Este evident că un fond judecat de judecătorie, este urmat de un apel la tribunal și este urmat de un recurs judecat la Curtea de Apel, pentru că altfel lucrurile le putem judeca și într-un alt sens. De ce nu un judecător de la tribunal nu ar putea promova direct la Înalta Curte? Totul este organizat în sistem, conform acestui principiu, formulei piramidale, din treaptă în treaptă, nu poți sări pentru a ajunge direct la Înalta Curte. Sigur că, pot fi criticate aceste decizii, categoric va curge multă cerneală, acurs multă cerneală încă de când a apărut dec. Curții Constituționale. A curs cerneală din partea doctrinarilor, a curs cerneală din partea avocaților, dar vă spun eu, un toner se consumă mult la instanțe, acolo curge cerneala. De ce? Pentru că odată curge în sensul înaintării dosarelor, fie din treaptă în treaptă cum vă spuneam, tribunalul trimite la curtea de apel, curtea de apel trimite la Înalta Curte, după care Înalta Curte trimite iarăși la curtea de apel. Deci, vă invit să reflectați dacă, această soluție această interpretare, perfect sustinabilă din punct de vedere doctrinar, poate fi susținut în practică, până la urmă tot ce iese, se edictează, nu rămâne acolo în turnul de fildeș al creatorilor, trebuie să se ducă spre cetate. Și în cetate ce se întâmplă? Nu e bine ce se întâmplă. Spuneam cî mă voi duce și spre logistica, spuneam că este posibil la acest moment cu numărul judecătorilor care îl are Înalta Curte, cu spațiul pe care il are Înalta Curte și mă refer de la spațiul de arhvare pănă la resursele de copertare și de manipulare a dosarelor cu personalul pe care îl are. Deci, are resursele materiale, umane, de timp, financiarea pentru a gestiona toate dosarele de recurs, din România? Eu zic că nu le are și că e doar o chestiune de timp să se intervină într-un fel pentru a se stopa acest lucru, pentru că repet ceea ce s-a făcut în 2003, ceea ce s-a făcut în 2017, doar printr-o edictare a unui act se repară în planul concret al activității care îl desfășoară instanțele de judecată în ani. Vă spuneam au durat 10 ani până când Înalta Curte a reușit să revină la cifrele pe  care le avea înainte de 2003. Cu aceste lucruri, mă opresc aici. Cu siguranță sunt întrebări și le aștept.
Petru Pop: Vă mulțumesc foarte mult doamna avocat. Da, o secundă, cred că domnul Briciu nu are atâtea întrebări cum să desființeze tot ce a zis până acuma doamna avocat.
Nela Petrișor: Nu-s cu opinia.
Participant: Nu, sigur că am ascultat cu mare atenție punctul de vedere și unele dintre cele vederate sunt mai mult decât corecte, mă refer la cea cu necesitatea redactării recursului, motivării prin avocat sau consilier juridic, dar nu achisez, evident, la celelalte  nu ăsta e rostul intervenției mele, pentru că punctul meu de vedere este în principiu cunoscut cu privire la acest lucruri și coincide cu punctul de vedere pe care l-am afirmat constat profesorul Ciobanu, în sensul că toate recursurile și unde există recrs și se unde se judecă pricina pe fond și nu vorbim despre măsuri provizorii sau perimări la Înalta Curte de Casație. Sigur că fundamentarea a opiniei mele nu are la bază dec. Curții Constituționale care spune și ea în principiu acest lucru, dar nu asta mi-a atras punctul de vedere, pentru că era afirmat dinainte. Într- un fel m-am bucucar că Curte Constituțională pe lângă greșeala pe care a făcut-o cu pragul valoric, a mai făcut și un lucru bun, dar eu aș fi fost spus altfel în temă. Ordonanța de urgență 58/2003 care într-adevăr atunci a reafirmat acest principiu, nu cred că a fost o greșeala și nici nu a fost uitată, ea pur și simplu într-adevăr s-a dovedit a fi inaplicabilă la acel moment în contextul în care nu erau și alte garabții, dar ea de fapt a stat la baza Noului Cod. De aceea zic, sigur că loialitatea conceptuală a foștilor colegi ai curții e lăudabilă fără îndoială, chiar dacă acuma doamna Nela Petrișor e colega noastră avocat, sigur că conceptual este încă loială locului în care s-a consacrat până la urmă ca jurist și anume Înalta Curte de Casație și Justiție și nu am avut până acuma posibilitatea să o combat, pentru că fiind la Înalta Curte de Casație, nu aveai cum să o combați, dar profit acum. Însă, eu am pus, totuți am luat cuvântul pentru a pune o întrebare, dincolo de faptul că știm soluția chiar dacă nu ne-ar fi spus să zicem că sunt atâtea solușii, deși e clar că e ultradocumentat și nu contest nimic, era evident că aici s-ar ajunge și că Înalta Curte v-a spune că nu trebuie să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel. Întrebarea este totuși:  Înafară de chestiunile a unei posibile norme venind din interpretarea arhitecturii piramidale din sistemul judiciar, mai există și un alt argument, pentru că cel puțin pe Codul de Procedură Civilă, dacă îl interpretezi sistemati, că defapt asta e interpretare sistematică , nu ai cum să ajungi la altă concluzie decât că Înalta Curte este instanță cu plenitudine de competență în materie de recurs, zic asta, de ce? Că dacă citim 483 alin. 3 el nu numai că e locvent, spune mai mult decât ar trebui, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinare în condițiile legii a conformității regulilor atacate de drept aplicabile. Aproape că ne spune acest aliniat și nu e întâmplător, adică el nu a fost întâmplător făcut așa, că de natura recursului este de Înalta Curte sau că Înalta Curte este una cu recursul, asta și a vrut de fapt și ca numai una cu totul excepțional, lucrurile pot sta altfel, alin. Următor, fiind elocvent, spunând că în cazurile prevăzute de lege recursul se soluționează din de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea, cu alte cuvinte așezarea aceasta coroborată cu faptul că nici unde în legea de organizarea nu există o normă de competență care să riveze că instanța ierarhic superioară e de competență să judece căile de atac, să zicem împotriva hotărârilor instanței inferioar ierarhice. Aș fi mai înțeles de curînd deciziile astea și le-aș fi cauționat și aproape că nu le-aș fi combătut, dacă ele erau întemeiate pe rațiuni exclusiv logistice, adică le-aș întelege, dacă ele au pretenția că asta e convingerea, atunci asta ar fi grav, pentru cât sunt logisticele, întețeleg, nu se poate altfel, nu avem spații, nu avem bani, personal, asta e situația și ne orientăm pentru alte vremuri când vom avea pe toate acestea, dar când ele spun de fapt că codul are altceva, altă rațiune, e mai grav și pentru acest text, teze prealabile dar și pentru că codul trebuie interpretat și prin tezele lui prealabile , păi prin tezele prealabile strălucește marea noutate e ducerea recursurilor la Înalta Curte, ca unu din aspectele importante chiar. Dacă ne uităm la comentariu făcut în 2013, în o ediție a codului la C. H. Beck era cred semnată chiar în prefața de profesorul Viorel Mihai Ciobanu, în calitate de președinte al comisiei de cod, păi asta spune de fapt că voința a fost una dintre direcțiile codului ca să ducă recursurile toate la Înalta Curte, sigur că mai puțin, în cazurile pe care le spun, cu derogamre în materie de contecios, Deci, e foarte greu de marșat pe teza asta, mai curând cred că e de înțeles și asta spun cu bună credință, mai de curând ar fi putut înțeleasă o soluție provizorie, tranzitorie până la găsirea unor elemente, care să îndulcească ducerea acestei  poveri, părerea mea că va trebui dusă. Cum? Adică pe alte părți, tot ce a-ți spus e perfect corect, la ora actuală e posibil să se blocheze tot, cum s-a blocat și în 2003, avem experiența, deși după 2003 mai avem o experiență, apropo de structura piramidală, o parte de mulți ani, nu mulți, vreo 2 ani jumătate, s-au judecat recursurile și apelurile la curțile de apel și atunci cu structura piramidală n-a mai fost o problemă. Da, hai să zicem, a fost o greșeală a trecutului, să trecem. Asta am trecut demult, dar știm că cei care suntem mai vechi în profesii, au fost o perioadă care apelurile și recursurile s-au judecat la curțile de apel, complete de 2 și complete de 3, deci și asta e o problemă, eu zic eforturile dacă ar fi de viitor, ar trebui duse către identificarea acelor criterii, în raport cu care într-adevăr să nu existe drept de recurs, criteriul ăsta al valorii care era discutabil, tradițional a căzut, bun, nu înseamnă că toate recursurile ajung la Înalta Curte, mai sunt 94, mai sunt, ăsta era doar unul cu literă, mai sunt și celelalte, care la un moment dat sunt în pericol, dar deocamdată nu, nu le atacă nimeni
Nela Petrișoru: E un precedent periculos.
Participant: E o chestie de oportunitate, nu discutăm aici de dec. Curții care poate să fie însine, ea însăși periculoasă, pentru că a intrat pe chestiuni de oportunitate, da asta e, acuma nu mai avem  ce face, deja petrecut. Și de fapt, trebuie create acele criteri în raport cu care să stabilim că anumite cauze sunt susceptibile de recurs, asta e de fapt intervenția, dacă ar fi o intervenție legislativă, nu ar trebui distrusă arhitectura codului, spunând pentru că avem această situație, pentru că a intervenit o nefericită dec. a Curții Constituționale, hai să distrugem jumate din cod, adică din rațiunile de creare a lui și ducem în recursurile înapoi la Curțile de Apel și mai de curând să creăm  acele criterii în raport cu care să stabilim că cam același număr de cauze care ajungea înainte la Înalta Curte vor ajunge și în continuare, să zicem au supraviețuit asupra acestei perioade în care lucrurile au mers relativ bine, din punct de vedere, greu dar au fost gestionabile, aici cred că ar putea și ar putea și altele. Curtea Constituțională nu spune că nu ai putea să gasesți și alte criterii, să conducă la restrângerea recursului, la un număr mai mare de cauze decât până acum, era singura problemă să fi fost ăsta al criteriului valoric, care și el are po hipă, criteriul valoric și care vine chiar de la Înalta Curte în dec. 32/2008 deril, noțiune de evaluabil în bani înseamnă orice, pricină cu caracter patrimonial, poate și aia ar trebui regândită, pentru că sunt sisteme în care nu orice pricină patrimonială e evaluabilă în bani, ăsta e un rău să zicem care vine din interior și e de neștiut, la momentul la care a fost adoptat, acuma se întoarce ca un boomerang, deci și ea însă are posibilități de reeeviment jurisprudențial pe tema asta. Deci, sunt multe modalități a crea, nu trebuie neapărt îmbățișat cel mai simplu și hai să ducem înapoi apelurile la curțile de apel tocmai în anul centenarului, că hai să arătăm de fapt, că nu avem o unitate de jurisprudență, că nu va fi o unitate de jurisprudență pe zona asta. Ăsta este nedumerirea mea că eram foarte curios să știu soluția, soluția o știam, da nu știam motivul, înțeleg că e ăsta cu arhitectura, ăsta ar fi.
Nela Petrișor: Ar fi unul dintre.
Participant: Sigur, 96, 97 ne spun șI ele fie de competența curții de apel, fie de competența Înaltei Curți, dar fiecare se anulează ,pentru că spune unu într-un fel, da. Problema este de fapt, care e temeiul pe baza căruia duce apelurile la curțile de apel, pentru că ăla lipsește, textul
Nela Petrișor:  Asta e concluzia și unde am ajuns unii dintre judecători cu ocazia motivării, vroiați să mai adăugați?
Participant: Spuneam o ultimă idee sigur că tot ce ați pus e corect în esență pe ideea unei aparente capacități, dar dincolo de aceste criterii, pe care ar trebui să le găsim și care ar fi multiple, care să redugă numărul recursurilor, soluțiirecurabile și cu care sunt de acord și nici în Curtea Constituțională, dacă ar fi să zicem unele obiective, probabil că nu ar avea probleme, fac o paranteză și ăsta, de aici și să fim conștienti, tot dintr-o încercare de ridicare a pragului sus, dacă pragul rămânea de 200 de mii, cum s-a dorit inițial, eu sunt sigur că Curtea Constituțională cum spunea inițial acest lucru nu ar fi dispus urcarea, aia a fost problma urcarea la un milion, dacă ea rămânea la un prag acceptabil de 200 de mii, de 300 de mii, poate 500 de mii, soluția era alta. Întrebarea rămâne următoarea: Majoritatea statelor cu procedură compatibilă cu noi și luăm sistemul francez, au regula că toate recursurile se judecă la Înalta Curte sau Curtea de Casație.
Nela Petrișor: Câte ajung acolo?
Participant: Aia e cu totul altceva, dar regula asta este.
Nela Petrișor: Atunci nu înseamnă că există niște filtre?
Participant: Și pentru că noi nu putem să aplicăm filtrele celea, aruncăm principiul, aici este problema. Noi, incapacitatea noastră de a aplica filtrele, de fapt ne duce la o
Nela Petrișor: Înalta Curte rămâne instanță de recurs, ne întrebăm însă anume pentru ce este instanță de recurs? Dacă este un timp să fie instanță de recurs și într-o petențiere.
Participant: Doctrinari în alte, chiar nu te înțeleg, în alte sisteme, dăcă îi spui că se judecă un recurs la o altă instanță, cea mai înaltă, nu înțeleg mai exact, la ce tereferi, înțeleg în sensul  că nu se mai judecă recurs, că e inadmisibil recursul, ei ar înșele, dacă s-ar judeca recursul la o instanță alta decât cea mai înaltă, din punct de vedere să zicem al lumii doctrinare și juridice e foarte greu de înțeles,sunt într-adevăr foarte multe filtre,  sunt de acord cu ele și am susținut în prima parte a intervenției că sunt de acord cu filtrele. Unu a căzut, să vedem poate fi revigorat, mai sunt și altele inclusiv cele care lasă la latitudinea Înaltei Curți sau instanței supreme, posibilitatea de a aprecia concret dacă este inadmisbil sau nu. Sau găsirea unor criterii ami mukte care să aducă la mai multe recursuri inadmisibile în prezent, care să scadă numărul și asta sunt de acord, dar asta e o altă punere în temă. Dar mai de curând aș îndemna lumea juridică să găsească criterii pentru determinarea recursurilor în alte materii decât cea privind valoarea, eventual reevaluarea dec. 32/2008 sub aspect de noțiune de pricină evaluabilă în bani, toate sunt valabile. De făcut o situație cât și anume, câte recursuri mai rămân în cazul ăsta, ca să se judece la Înalta Curte și apoi să luăm o dec. în care să eliminăm principiul, pentru că trebuie să recunoaștem toți principiul codul spune clar ăsta a fost dorința, atât.
Nela Petrișoru: Da, vreau să fac.
Petru Pop: Doar atât.
Nela Petrișor: Da, doar atât. Este doar atât m-am liniștit, ceea ce vreau să spun în primul rând este că nu am venit aici să mă transform în avocatul colegilor mei. Nu e vorba despre o susținere, în considerare calității pe care am avut-o până pe 1 ianuarie, nici vorbă. Dacă pledez astăzi pentru această idee, că nu este oportun ca toate recursurile și în special aceste recursuri pe care le-am analizat în acest material, nu sunt de parere că trebuie să ajungă la Înalta Curte. Este o părere care vine în sprijinul justițiabililor, nu am făcut niciodată judecată într-un spriit de solidaritate cu colegii mei în toți aceștia ani și îndrăznesc să vă privesc pe toți în ochi, nu am făcut dreptate așa de dragul colegilor sau așa de dragul Înaltei Curți. Am făcut dreptate cei 12 ani aproape cât am fost la Înalta Curte pentru justițiabil și cred cu sinceritate că nu profită justițiabilul de la o asemenea interpretare, pentru că după ce a așteptat sărmanul, a îndurat procedura de regularizare și a răspuns Înaltei Curți, a primit raportul, a depus punct de vedere privire la raport, a ajuns în sfârșit în fața Înaltei Curți,  pentru că i-a dat speranțe să ajungă în fața Înaltei Curți și putere să ajunga în fața Înaltei Curți, dec. 369 și ce se întâmplă după ce a ajuns în fața Înaltei Curții? În cel mai bun caz pot să spun, admite recursul, casează, păi nu era mai fericit nefericitul din fața mea să se fi dus la instanța ierarhic superioară, adică la Curtea de Apel și era li judecat, pentru că la Curtea de Apel putea să-i spună și în fond soluția, nu doar să-l caseze. Acesta este argumentul meu din interior.
Participant: E un argument tot de natură utilitară.
Nela Petrișor: Nu de natură utilitară, este interpretat în cod.
Participant: Sunt două variante de utilitate. E vorba de o utilitate pentru curte, asta e clar, asta am înțeles că nu este singura care pledează și una de utilitate pentru situația justițiabilului, în sensul că
Nela Petrișor: Nu înrăutățește situația in propriul recurs, nu, Doamne apără-mă, deci nu fac cu nici un rău.
Participant: O altă idee să fie util pentru sistemul judiciar per asamblu.
Nela Petrișor: Pentru sistemul judiciar per asamblu, că am trăit în acest sistem, 20 și, nu mai spun, mulți ani, că face-ți calcule și nu e bine. Sistemul acesta are două mecanisme de unificare, unul aparent, pe care îl știe toată lumea, prin dril și hp, da? Dar mai are un mecanism, unul intern, care îndrăznesc să spun, este mult mai eficinet decât acesta, adică analiza soluțiilor care se face la fiecare instanță, spre exemplu la secția a doua, a Înaltei Curți, v-am spus că au fost în peisaj, câteva decizii 3 sau 4, în care Înalta Curte s-a pronunțat în astfel de recursuri și le-a spus clar și răspicat, sunt inadmisibile. Dar, cu acea ocazie judecătorii se întâlnesc, discută și își reglează cumva prin mecanisme interne practica unitară, la fel, se întâmplă în cadrul CSM-ului, au loc discuții și întâlniri pe materie de drept și se redactează acele minute care reglează practica la nivelul tuturor instanțelor, deci nu e doar o Înaltă Curte prin decizii spuse, speță de speță.
Participant: Scuza-ți că ar trebui să intervin, mai sinceră decât trebuie, mecanismele astea.
Nela Petrișor: Am așteptat momentul sincerității, ca judecător nu puteam să spun lucrurile astea.
Participant: Știam mecanismele astea, numai că să ziceam partea de avocați care constituie și consilier juridic și majoritatea lumii juridice nu sunt întotdeauna încântați de ele, din contra.
Nela Petrișor: Dar le au și pe celea.
Participant: Le au, dar nu contribuie cu nimic, nu au nici un cuvânt de spus acolo, deci e foarte greu să se stabliească o practică, să îți dorești să se stabilească o practică când tu ești inexistent, o practică stabilită în fața unei instanțe, nu o faci tu ca avocat, da ai măcar un avantaj îți expui punctul de vedere. O practică făcută prin metode interne, generic vorbite, minute, cu analiză și cu luarea unei poziții unitare, dincolo de o analiză, care ea evident poate fi făcută pentru noi, noi știm că ea există, dar nu toși sunyt fericiși de existența acestora, pentru că în realitate, repet are dezavantajul, de a fi mai eficientă chiar, decât o decizie a Înaltei Curți, într-o cauză de speță, nu vorbim despre hp-uri și dril-uri, mai eficinetă decât, dar această eficiență, totuși are o hipă, ea exclude concret, pe ceilalți parteneri sau avocații, consilierii juridicii și atunci evident eu primesc ca un dat, oricum e un dat și cealaltă, dar e un dat la care cât de cât ai avut un punct de vedere, pe când în cazul ăsta este un dat în care nu ai, o contracdilitaritate, nimic nu ai de spus, ceea ce evident nu face argumentul ăsta ce ar putea să întărească ideea tocmai că mecanismele acestea
Nela Petrișor: Depinde tocmai din ce perspectivă e privit? Și dacă e privit cu bună-credință?
Participant: E bine că l-ați enunțat șă până în momentul în care ve-ți aborda totalmente haine de avocat, încă beneficiem de sinceritatea dumneavoastră ca judecător. Vă mulțumim mult.
Petru Pop: Zic să luam o pauză, poate ne retragem, poate cine știe să. Da, sigur. Mai există vreo altă întrebare? Nu cred că mai există, după acest expozeu, nu? E evident . Vă rog, alte chestiuni de ridicat, între participanți. Domnul, Dragnea ne bucurăm că sunteți în mijlocul nostru, Baroul București, dar aceeași optică. Bun, totuși o să îmi permită, nu am acuma încotro, mi-e coleg, în sensul celor spuse de profesorul Briciu, Centrul de Procedură Civilă a Facultății de Drept, Universitatea din București, a scris un punct de vedere, extrem de bine documentat și argumentat expuse cu privire la instituția recursului și cu privire la consecințele acestei dec. 361, în final este reprodus un pasaj de părintele Noului Cod de Procedură Civilă în anul 2012, de profesorul Viorel Mihail Ciobanu, Dumnezeu să-l ierte, atunci când a criticat, mai mult decât justificat, proiectul de lege cu privire la apariția legii 2/2013 care a instituit chestiunea cu pragul valoric  5 sute de mii – 1 milion și o să vă rog mult să îmi permiteți să-l citez ca să înțelegeți care a fost rațiunea președintelui comisiei de elaborare a Noului Cod de Procedură Civilă cu privire la instituția recursului. ,,Câștigul științific, teoretic și practice obținut prin consacrarea de către Noul Cod de Procedură Civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție ca instanță comună de soluționarea a recursurilor în speranța asigurării jurisprudenții unitare este puternic știrbit de amploarea excepțiilor a categoriilor întregi de litigii a hotărârilor care nu vor putea fi niciodată controlate pe calea recursului și în aceste cazuri vom avea hotărâri definitive pronunțate de 15 Curți de Apel, dar nu un recurs ca în vechea reglementare, ci un apel, Ministerul Justiției fără să țină seama de faptul că după 1 februarie 2013, data la care a intrat în vigoare Noul Cod de Procedură Civilă, cauzele ajung în recurs într-un interval de la până la 3 ani, în înțelepciunea lui a hotărât să mai extindă sistemul excepțiilor și a stabilit prin art. 22 alin. 2 din proiect, 18 actualmente, că în procesele pornite de la 1 februarie 2013 să până la 31 decembrie 2015, actualmente 2019, să nu poată fi supuse recursului și alte cereri evaluabile în bani cu valoarea de până la un milion de șei exclusiv, dublând, deci valoarea și sporând categorabil hotărârilte date de Tribunal în primă instanță, nesusceptibile de recurs, de la 200 de mii-1 leu până la 1 milion, este locul și cazul să ne reamintim dispozițiile art. 126 alin. 3 din Constituție potrivit cărora Înalta Curte asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale și acum să ne întrebăm dacă modificările propuse de Ministerul Justiției sunt sau nu în litera și spiritul Constituției, s-ar putea spune dacă nu s-ar restrânge mai mult, tot mai mult, competența instanței supremă rămâne în litera Constituției, deoarece ea îsî îndeplinește măsuri constituțională în limitele competenței sale stabilite prin lege, dar să fie oare aceasta spiritul Constituției? Asta s-a urmărit de către Adunarea Constituantă prin instituirea unei Curți unice și supreme deasupra tutoror celorlalte instanțe judecătorești, va declanșa cineva un control de constituționalitate, vorbesc de 2012 când a spus asta. Guvernul  nu va ataca un proiect care nu va proveni indirect de la Ministerul Justiției și la dezbatere căruia a participat Camera Deputaților, reprezentanți a Ministerului Justiției, ai CSM-ului și a instanței supreme, deputații cu timide și puține rezerve au acceptat propunerile, Înalta Curte de Casație si Justiție nu are interes, deci nu cred că este posibil, rămân însă cu mulțumirea că problema a fost pusă si poate unii în viitor vor înțelege importanța problemei.” Am încheiat citatul, cam 6 ani a dutut până să se pună din  nou această problemă, 5 da, în 2017 aveți dreptate și totuși încă problema asta nu e rezolvată decât parțial. Rațiunea pe care o spune și profesorul Briciu, nu am inventat noi nici apa caldă, nici mersul pe jos în materie de procedură civilă.

Paul Pop: Una din sursele de inspirație ale noului Cod, sigur că este C. proc. civilă francez și C. proc. civilă italian și C. proc. civilă canadian și C. proc. civilă elvețian. Vă semnalez două dintre ele, cel canadian și cel elvețian, intrate în vigoare nu cu puțină vreme înainte de adoptarea și de intrarea în vigoare a noului C. proc. civilă român în care recursurile sunt de competența exclusivă a curții supreme din țările respective cu diferitele denumiri, evident. Cred că pe tema asta putem să discutăm o săptămână și cred că nu reușim să ajungem la o concluzie. Este adevărat că problema de natură logistică este evidentă, de aceea, cum o altă idee pe care a avut-o prof. Ciobanu, în calitate de președinte al comisiei de cod, a fost cercetarea procesului în camera de consiliu, care, iar, a fost amânată, în opinia mea – le spun studenților: probabil, când vă veți apropia voi de pensie, cu siguranță atunci, dar veți uitat ce v-am predat în facultate, va intra în vigoare și reglementarea cu cercetarea în camera de consiliu; sper totuși că dezbaterea a atins, cel puțin din punctul de vedere al magistratului și al avocatului, cam tot ce se putea discuta, parțial despre aceasta.

Nela Petrișor: Deci nu putem să ignorăm; ceea ce am vrut astăzi să vă prezint era o informație nu atât de accesibilă, dar extrem de mult așteptată: care este practica Înaltei Curți? Vorbind cumva și despre statutul meu, un bun coleg afirmă plastic: am trecut de la a dispune la a solicita. Nu putem să nu avem în vedere ce spun cei care dispun și dispun în mod unanim. Deci de acest lucru nu putem face abstracție. Sigur, privim codul, cităm, ne uităm în experiența altor state, dar nu putem ignora realitatea din România. Faptul că la ora actuală, cele două secții civile ale ÎCCJ interpretează în acest sens statutul de instanță de recurs în pricinile de până la 200.000 lei. Aceasta este informația pe care vrut să v-o aduc și nu am vrut să mă ascund în spatele unor comentarii, sigur, sustenabile; repet: ceea ce a fost recursul la momentul edictării Codului, eu zic că nu mai e nimic comun cu recursul de astăzi, câtă vreme am atacat la temelia acestui recurs, pe care și eu, ca judecător de Înaltă Curte mi l-aș fi dorit – da, aș fi vrut să vină la Înalta Curte niște recursuri regularizate, niște recursuri pe care doar să le pronunț, să mă uit pe legalitate și să trimit către instanță – da, ar fi fost frumos, așa trebuiau să se întâmple lucrurile și așa este de dorit să se întâmple, dar ceea ce se întâmplă în România este altceva: avem recursuri redactate, vă spuneam, de oricine, oricum, pentru că a venit CCR și ne-a spus că nu trebuie să avem părți asistate de avocat; avem recursuri pe care le regularizează tot Înalta Curte. Ce mai rămâne din acest recurs frumos la care visează domnul profesor și pe care, vă spun, mi l-am dorit și eu ca judecător de Înaltă Curte. Nu cred că îl vor prinde nici generațiile viitoare. Vă mulțumesc.

Paul Pop: Vă mulțumim și noi, doamna avocat, pentru expunere. Trecem mai departe. De data asta, o doamnă magistat, doamna judecător Roxana Stanciu din cadrul Tribunalului București, o participare mai mult decât frecventă la dezbaterile și conferințele Societății de Științe Juridice și juridice.ro. Domnia sa are două teme: prima temă pe care o va aborda este intitulată Taxele judiciare de timbru (și cauțiunea) – sau despre cum și legea poate duce la tergiversarea procesului , a doua temă o să v-o spun după pentru că are un titlu foarte lung.

Roxana Stanciu: Da, din considerente evidente de depășire cu mult a timpului alocat panelului, dar asta numai pentru că discuția legată de efectele deciziei CCR este în mod indiscutabil una foarte importantă și care suscită interes pentru toți cei aflați aici în sală și pentru cei care ne urmăresc. Voi încerca să comprim pe cât posibil tema pe care eu mi-am ales-o, tema următoare este venită de la participanți. Am tot ezitat, în timp ce vorbeați, dacă să fac o remarcă asupra subiectului antevorbitoarei mele și nu mă pot abține și o voi face, dar doar asupra subiectului. Nu intenționez să intru în această dezbatere pentru simplul motiv că nu am, dacă vreți, la acest moment nici interesul și nici toate datele pentru a o face, însă cred că era util să aveți o mică idee și despre perspectiva judecătorului de Tribunal. Cu toată naivitatea și cu toată experiența relativ redusă pe care o am, atât în instanță în general, cât și în Tribunal, cred, că totuși, este important de subliniat faptul că cele două mecanisme legale de unificare a practicii – cel la care a făcut referire antivorbitoarea mea, respectiv RIL-ul și decizia de interpretare, sunt obligatorii prin lege. Nerespectarea RIL-ului constituie și abatere disciplinară. Cel de-al treilea mecanism, mecanismul intern de unificare, are nenumărate dezavantaje pentru toată lumea. În primul rând, are dezavantajul că este un mecanism de unificare nepublic. Este o întâlnire doar între judecători, între reprezentanți ai judecătorilor și care nici măcar nu ajunge să fie publicată prin vreun mijloc și adusă astfel la cunoștința dumneavoastră, a părților și a avocaților. În al doilea rând, este un mecanism neobligatoriu. Are caracter de recomandare. Firește, dezideratul întregului sistem judiciar este acela de a ajunge la unificarea practicii. Însă, chestiunile sau modalitatea în care se ajunge la o concluzie în aceste întâlniri de unificare a practicii câteodată nu este suficient de convingătoare pentru toți colegii mei, deși spun asta pentru că particip la aceste întâlniri și ca persoană desemnată de Președintele secției pentru urmărirea unificării practicii, dar și ca simplu judecător. Este o discuție pe care noi o purtăm practic, puțin formal, cu un dezavantaj, pe care domnul profesor l-a subliniat foarte bine, de a nu avea și din partea celor direct interesați, a părților, a avocaților, argumentele cu privire la o soluție sau alta, sunt multe situații în care aceste minute de unificare a practicii își ating scopul, dar poate sunt la fel de multe situații în care ele nu o fac pentru ele nu sunt decât cu caracter de recomandare și un element pe care vreau să-l aveți în vedere, este faptul că, chiar și pe deciziile Înaltei Curți pe HP,pe HP-urile respinse ca inadmisibile, dar în considerentele cărora Înalta Curte lasă să se întrevadă care este de fapt interpretarea pe care o agreează, nici aceste HP-uri nu ajung să alinieze practica. De ce? Pentru că dacă solicitarea de interpretare a legii este respinsă ca inadmisibilă în dispozitiv, ea nu se impune cu caracter de obligativitate sub aspectul considerentelor sau cel puțin asta este interpretarea dată în practică până atunci. Și avem exemplul clasic, de la instanțele arondate Curții de Apel Cluj, care, după ce au făcut sesizarea pe HP cu privire la caracterul de titlu executoriu al contractelor de credit cesionat, respectiv al contractelor de credit în care s-a operat subrogația prin plată de către asigurător și li s-a spus, s-a respins ca inadmisibilă sesizarea, dar li s-a spus în considerente – nu-și pierd caracterul de titlu executoriu și s-a făcut o analiză, zic eu, foarte frumoasă a chestiunii în cauză. Cu toate astea, la nivelul instanțelor de executare din raza Curții de Apel Cluj, s-a mers pe soluții de practică, chiar majoritară, în sensul că aceste contracte cesionate nu au caracter de titlu executoriu. Și atunci, pentru că tendința sistemului este de a se orienta mai mult spre soluțiile pronunțate de Înalta Curte în complet de RIL, în complet de HP, pe admitere, pe această condiție a obligativității impusă de legea acestor soluții, de aceea, poate că nu ar trebui să avem așteptări foarte mari de la cel de-al treilea mecanism de unificare a practicii – acela, dacă vreți, informal, acela care ține de organizarea internă a instanțelor. Ca să încerc să fac o trecere către tema mea, disputa aceasta referitoare la necesitatea unificării practicii prin ÎCCJ a ținut cel mai mult scena în timpul conferinței Big four, îmi amintesc și acum cât de mult a pledat regretatul prof. Ciobanu cu privire la această interpretare și această structurare, restructurare dacă vreți, a sistemului judiciar și tot de la Big four a izvorât și ideea temei mele, care nu va suscita atât de multă dezbatere, sper și nici nu va dura prea mult. Îmi aminteam că, la un moment dat, un domn avocat cu o experiență considerabilă din sală l-a întrebat pe prof. Ciobanu pe un ton oarecum prietenesc: Domnule dar pe taxele astea de timbru – pentru că era discuția cu regularizarea cu articolul 200, cu care nu era nimeni obișnuit până la momentul acela și pe care trebuia să îl digerăm cumva – eu ca avocat, sunt obligat să calculez taxa de timbru și să depun dovada achitării taxei de timbru o dată cu cererea de chemare în judecată? Trebuie să îmi spună instanța dacă legea taxelor de timbru – care la acel moment era încă în vigoare, a intervenit acea OUG nr. 80 ­– dacă legea îmi spune că instanța stabilește taxele de timbru, eu nu am nicio obligație s-o fac, aștept să îmi trimită instanța cuantumul taxei. Și știu că prof. Ciobanu a reacționat foarte prompt și cu prestanța de care dădea dovadă de obicei în situația în care nu era de acord cu opinia celui pe care-l interpela și i-a spus Domnule, dar suntem avocați, sunteți avocat cu experiență, asta cu taxa de timbru este o chestiune minoră. Trebuie să puteți să faceți acest calcul și este absolut evident că obligația de plată a taxei precede momentului sesizării instanței. Din păcate, la acel moment, nu s-a mai intrat în discuții – firește, nici tema nu era de  foarte față de toate celelalte chestiuni care se puneau în dezbatere la acel moment, pe noutatea codului. Și dacă vreți, tema, nici din punctul meu de vedere nu este neapărat una care să comporte foarte multe discuții sau să comporte o regândire a practicii pentru că, din păcate, trăim în paradigma unei interpretări clasice a textelor din Legea taxelor de timbru, fie că vorbim despre legea veche, fie despre Ordonanța 80/2013, o interpretare care este profund greșită și contrară rațiunilor inițiale ale acestei legislații cu caracter fiscal în sensul că OUG 80/2013 preia același defect al legii 146/1997, defect care constituie argumentul esențial în ceea ce privește interpretarea că instanța stabilește taxa, după care partea o achită, respectiv ordinea textelor. În OUG 80 avem mai întâi art. 31 care spune că Determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru pentru acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești se face de către instanța de judecată, după care art. 33 spune că Taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat și alin. (2) continuă cu reglementarea în ceea ce privește depunerea și sesizarea primei instanțe. Această ordine a textelor este argumentul preferat al celor care spun Da, instanța este cea care stabilește taxa de timbru, partea nu are nicio obligație să se preocupe de această chestiune, până nu primește de la instanță comunicarea cu cuantumul taxei de timbru. Aceeași ordine a textelor o avem și în Legea nr. 146/1997, avem art. 18 alin. (1) cu același conținut – determinarea se face de către instanță, art. 20 alin. (1) Taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat. Argumentul era în sensul că, spre deosebire de alte sisteme de drept, în care taxa de timbru se plătește la finalul procesului, în funcție de partea care câștigă, în România, chipurile, scopul acestui art. 20 ar fi fost în sensul că se plătește taxa de timbru cu mult înainte de acest moment final al procesului. Nu e chiar așa. Mergând chiar mai în urmă în timp, Decretul nr. 199/1955 a regelementat înainte de legea 146 taxele judiciare de timbru. El le reglementa reunit cu toate celelalte taxe de timbru care trebuiau achitate atunci când o persoană avea o solicitare față de o instituție publică, o solicitare care viza obținerea de acte, informații, relații șamd. Și acest decret nr. 199/1955, avea o așezare inversă a dispozițiilor relevante, respectiv art. 6 alin (5) spunea că Taxele de timbru se plătesc anticipat, iar art. 10, după, spunea că Conducătorii instituțiilor care primesc, întocmesc și eliberează acte sau prestează servicii supuse taxelor de timbru, cum și organele superioare sunt obligate să supravegheze și să verifice corecta percepere a taxelor de timbru. Ori asta ne duce cu gândul la faptul că, corecta interpretare a dispozițiilor și trecute și actuale din Legea taxelor de timbru, respectiv dispozițiile art. 31 din OUG 80 este în sensul că instanța are obligația de a verifica dacă taxa de timbru achitată de reclamant la depunerea cererii este cea corectă și a-i pune în vedere să o completeze dacă este cazuri. Numai în cazuri excepționale, dacă nu se atașază dovada achitării taxei de timbru, instanța ar trebui să fie cea care face calculul și comunică cuantumul taxei de timbru. Este relevant pe durata procesului și vă spun și de ce: avem cereri de chemare în judecată introduse și formulate prin avocat, unde se expune frumos petitul sau petitele, motivele în fapt, motivele în drept, nu se indică valoarea obiectului cererii și evident, nu se atașază dovada achitării taxei judiciare de timbru. Instanța pune în vedere, prin comunicare, reclamantului să precizeze valoarea obiectului cererii și să timbreze potrivit art. 3 din OUG 80, pentru că vede că e o acțiune evaluabilă în bani și pentru că nu are de unde să știe și, cumva, firescul art. 194 până la 200 inclusiv este chiar acesta – facem o singură dată prima comunicare. Firește că reclamantul, de cele mai multe ori, depunde doar o cerere precizatoare prin care indică valoarea obiectului cererii și în cel mai bun caz, o taxă judiciară de timbru parțială și, de regulă, mică ca valoare: 100 lei, 500 lei, probabil după posibilitățile clientului. Asta avem în vedere de fiecare dată. Soluția corectă în aceste situații ar fi ca instanța să treacă direct la anulare, la aplicarea dispozițiilor art. 200. Pentru că dispoziția a dat-o. Art. 3 din OUG 80 reprezintă normă legală, nu se poate invoca necunoașterea legii nici măcar în privința acestor taxe. Problema este că avem un text, avem acest text de la art. 31 din OUG 80 și avem și textele de la Ajutor public judiciar care pare că impun instanței să nu treacă la anularea cererii pe motivul netimbrării, până nu i-a comunicat în concret cuantumul taxei judiciare de timbru. Iată prelungirea duratei procesului și de data aceasta este o prelungire pe care reclamantul și-o face cu mâna lui. Știu că rațiunile practice din spatele acestei situații sunt umane, sociale, perfect de înțeles. Mi s-a spus de nenumărate ori că, clientul când vine la avocat spune Nu am bani, dar trebuie să fac cererea de chemare în judecată. Facem cererea și vedem dup-aia când îmi trimite instanța comunicarea, de unde fac eu rost de taxa de timbru. Sunt de acord cu acest lucru. Textele de lege pare că sprijină această practică, iar practica instanțelor este în acest sens, majoritar, din câte știu eu. Însă, pe dezideratul accelerării procedurii prealabile și mai ales în situțiile în care partea are avocat, această situație ar trebui să rămână totuși una de excepție. Finalizez această secțiune spunând că de data aceasta art. 197 din CPC nu ne ajută deloc, pentru el spune că în cazul în care cererea este supusă timbrării, dovada achitării taxelor datorate se atașează cererii. Deci, dacă ar fi să respectăm rangul normelor, ar trebui să primeze dispozițiile din CPC, avem însă norma specială din Legea taxelor de timbru și din dorința de a ale acorda accesul efectiv la instanță părții,  instanțele preferă totuși aplicarea acestor norme speciale, bineînțeles, cu costul prelungirii procesului. Nu voi mai aborda problema plății taxei de timbru într-un alt sector decât cel în care domiciliază reclamantul. Este o chestiune de practică neunitară pe care eu nu mi-o explic, e o chestiune cu care instanța nu ar trebui să își bată capul. Reglementarea taxelor judiciare de timbru a fost și rămâne una fiscală, dacă vă uitați în forma foarte veche a legislației taxelor de timbru, cea din 55, instanța nici măcar nu putea să acorde înlesniri la plata taxelor de timbru, cererea de acordare a înlesnirii se depunea la instanță, iar instanța o înainta la minister. În ce cont ajung banii din taxa de timbru și cum îi gestionează respectiva unitate de trezorerie sau instituția statului? Nu este treaba instanței din perspectiva soluționării cauzei. Din păcate, însă, avem în Curtea de Apel București și în instanțele arondate Curții de Apel București în continuare practica de a se verifica dacă taxa de timbru este achitată în sectorul de domiciliu. Îmi place să sper că este însă doar o practică limitată la câteva instanțe și câteva completuri din cadrul acestor instanțe. Poate ar merita discutat și poate ar merita mai cu atenție reglementat chiar în OUG 80/2013, care înțeleg că este de multă vreme într-un proiect de amendare și regândire. Nu știu în ce stadiu este acest proiect – știu că domnul prof. Briciu ne informa cu privire la acest lucru. Însă nu ar strica o intervenție și din acest punct de vedere. Mai există o situație de tergiversare a soluționării cauzei pe o greșită interpretare, rar, dar important, a dispozițiilor referitoare la reexaminarea taxei judiciare de timbru. Potrivit art. 39 alin. (1) din OUG 80/2013, numai reclamantul – și a se citi apelantul, recurentul – are dreptul de a reformula cereri de reexaminare împotriva taxei judiciare de timbru, dacă o altă parte din proces formulează însă o astfel de cerere, completul de judecată este obligat să o proceseze cel puțin, ca și cum ar fi o cerere formulată în mod corect de către reclamant – ea vine la Președintele completului, primește termen, se intră în sala de judecată cu respectivul dosar. Nu avem posibilitatea să o respingem ca inadmisibilă, pentru că asta este în mod corect, din punctul meu de vedere, soluția, fără a mai parcurge toate aceste etape. Deci iată, din nou, încă o situație completul de judecată învestit cu o cerere ajunge să ruleze și să facă activități suplimentare doar din cauza speculării unei legislații, zic eu, destul de clare, dar totuși nemulțumitoare pentru părțile implicate. O astfel de situație a fost și într-o cauză – eu o tot recomand pe la toate întâlnirile la care am participat, este o cauză adusă în discuție de domnul Daniel Mihai Șandru, o cauză CJUE, Toma împotriva Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Brașov, vă recomand să lecturați această hotărâre a CJUE pentru că ea arată, printre altele, cât de departe se poate ajunge cu tergiversarea procesului, pornind de la o chestiune de stabilire a cauțiunii, de data aceasta. În cauza respectivă, Judecătoria Sibiu a primit o contestație la executare formulată de instituția publică, de DGRFP, firește nu i-a stabilit nicio cauțiune, nicio taxă judiciară de timbru. Partea intimată a formulat cerere de reexaminare și a solicitat sesizarea CJUE pentru a se pronunța dacă este corect ca instituțiile statului să fie scutite de la plata taxelor judiciare de timbru și a cauțiunii, nota fiind că, constestația la executare se referea la o taxă de poluare, cumva aceasta era: intimatul persoană fizică-creditor executat silit de DGRFP pentru recuperarea unei taxe de poluare în baza unei hotărâri judecătorești. Este interesant că Judecătoria Sibiu a decis suspendarea cauzei, a sesizat CJUE cu întrebarea preliminară și culmea că în această hotărâre a primit și un răspuns interesant o dată pentru că CJUE se consideră competentă pentru că are legătură cu aplicarea unor norme din Tratat și pentru că face o analiză aproape exhaustivă și din perspectivă CEDO a situației acestor instituții publice care sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru și a cauțiunii. Ea pe fond nu spune nimic deosebit față ce știam și aplicam în intern. Dar este interesant sub aspectul limitelor în care CJUE se consideră competentă. Și firește, sub aspectul suspendării judecării cauzei la bunul plac al intimatului creditor în cazul acesta, împotriva căruia probabil nu se pronunțase încheiere de suspendare a executării. Ajutorul public judiciar este de regulă momentul în care se dă maximul talentului în ceea ce privește prelungirea duratei procesului strict pe această fază a stabilirii plății și a taxei judiciare de timbru. Cel mai relevant sau cea relevantă situație este cea în care se face o cerere de ajutor public judiciar, este respinsă, se face reexaminare și aceasta este respinsă, după care partea introduce o nouă cerere de ajutor public judiciar, fie cu același obiect, fie cu obiectul ușor modificat. Aici avem mai multe probleme: în primul rând, cererea de ajutor public judiciar nu se poate formula decât într-un anumit termen. Și aici avem o problemă de reglementare, de unde și titlul temei mele – de ce legea duce la tergiversarea cauzei. Pentru că, în mod surprinzător, nu în OUG nr. 51/2008, ci în OUG 80/2013, avem dispoziții care ne spun, respectiv art. 43 alin. (1) că Cererea pentru acordarea facilităților la plata taxei judiciare de timbru se poate formula prin cererea de chemare în judecată sau în condițiile art. 33 alin. (2) ori art. 36. 33 alin. (2) se referă la situația în care instanța pune în vedere reclamantului prin comunicarea emisă pe art. 200 posibilitatea de a formula cerere a facilităților la plata taxelor judiciare de timbru în termen de 5 zile de la primirea comunicării. Practica la nivel de București, aproape unanimă, este în acest sens, în sensul că formularea cererii de ajutor public judiciar sub forma scutirii sau a facilităților la plata taxelor judiciare de timbru trebuie formulată în termen de 5 zile de la momentul în care a fost comunicat cuantumul taxei judiciare de timbru sau s-a pus în vedere măsura timbrării. Vă atrag atenția asupra faptului că nu avem unanimitate de practică în țară, însă, cu privire la acest aspect. Pentru că am acces la minutele întâlnirii de unificare a practicii la nivel național, la Curtea de Apel Constanța, cu ocazia întâlnirii din 14 decembrie 2017, opinia majoritară exprimată este în sensul că termenul de 5 zile pentru formularea cererii de ajutor public este aplicabil numai la primă instanță. El nu este aplicabil și în căile de atac. Aici, practica, cel puțin pe București, este alta, în sensul că, și în căile de atac, se aplică termenul de 5 zile de la data comunicării sau punerii în vederea cuantumul taxei judiciare de timbru. Firește, dacă revenim la ideea reiterării cererii de ajutor public, dacă cea de-a doua cerere de ajutor public vizează acordarea asistenței juridice gratuite, aceasta nu este condiționată de termen pentru că textele din Ordonanțele pe care le-am arătat nu se referă și la aceste facilități, se restrâng numai la facilitățile de plata taxei judiciare de timbru, iar în ceea ce privește forma cererii de ajutor public judiciar, aș vrea să va atrag atenția, de asemenea, asupra faptului că, în cadrul Curții de Apel București, la întâlnirea de unificare a practicii, din luna noiembrie 2017, opinia majoritară a fost în sensul că dacă cererea de ajutor public a vizat o formă de facilitate la plata taxei judiciare de timbru, suntem ținuți de principiul disponibilității. De ce? Practica multor colegi, printre care mă număr și eu, era în sensul că cererea de ajutor public venea pe scutire, nu se încadra pe scutire, pe art. 8, încercam eșalonare pe alin. (2). Și mergea pe eșalonare de cele mai multe ori. Se pare că acum, se va merge majoritar pe cealaltă interpretare, în sensul că dacă în cererea de ajutor public judiciar nu este menționată și forma eșalonării sau amânării de la plata taxei de timbru, judecătorul nu va mai verifica și aceste condiții. Așa cum spuneam, fiind un mecanism facultativ sau de recomandare, eu îmi mențin rezervele față de această concluzie. De ce? Pentru că, poate mai mult decât cu ocazia litigiilor propriu-zise, atunci când examinăm o cerere de ajutor public judiciar, înțelegem cu adevărat care este situația financiară a părții din fața noastră. Mulți dintre colegii mei și mulți dintre judecătorii din București fac și din oficiu verificări cu privire la bunurile și veniturile impozabile, conturile bancare ale petentului, astfel încât, atunci când ajungem să ne pronunțăm pe cererea de acordare a facilității, avem o imagine destul de clară a situației financiară a petentului. De regule, situația financiară a petentului poate fi mult mai proastă sau mult mai dezavantajoasă decât cea pe care o relevă actele. Pentru că dacă are bunuri pe numele lui sau tranzacții recente sau bani în bancă, rezultă destul de clar din informațiile pe care le primim de la instituțiile abilitate. Și atunci, accesul la justiție, în momentul în care observi că o parte nu se încadrează pe scutire, dar nu a trecut în cerere și eșalonarea, parcă n-ai fi atât de formalist, parcă principiul disponibilității pare brusc a se opune accesului liber la justiție. Sunt totuși niște chestiuni pe care le apreciază fiecare în parte. Asta seamănă foarte mult cu răspunsul pe care vi-l voi da la cea de-a doua temă, cea venită de la participanți. Încerc să finalizez foarte rapid discuția pe această temă propusă de mine. Aici avem avem un nou motiv de prelungire a duratei procesului. Situația este: cerere de ajutor public respinsă; reexaminare admisă; până se motivează încheierea de reexaminare și se comunică părții, se ajunge pe termen cu dosaul de fond și judecătorul fie nu are la dosar dovada comunicării încheierii de admitere a cererii de reexaminare, eventual cu stabilirea unui alt cuantum a taxei de timbru, fie suntem în situația de respingere a cererii de reexaminare când se menține obligația de plată a taxei de timbru, iar partea cere termen pentru că fie nu a știut ori nu știe care a fost soluția dată în reexaminare, fie nu i-a fost comunicată din timp suficient pentru a lua măsurile necesare achitării taxei judiciare de timbru. De regulă, se fac verificări la compartimentul arhivă, cu privire la data comunicării încheierii de reexaminare și ne raportăm la acest moment pentru a stabili momentul efectiv la care obligația de plată a taxei de timbru a fost sau a grevat efectiv partea căreia îi incumbă această obligație. Foarte pe scurt, răspunsul și la a doua temă. Eu am împărțit-o în mai multe întrebări: amânarea pronunțării pentru depunerea de concluzii scrise, după respingerea cererii de amânare a judecătății pentru lipsă de apărare poate fi formulată și de reprezentantul cu mandat invalid sau doar de către parte, personal. Ipoteza este că, înțeleg eu, se prezintă la ultimul termen o persoană care nu este partea, o persoană cu privire la care nu există dovada mandatului de reprezentare, care solicită eventual amânarea cauzei, fie pentru lipsă de apărare, fie chiar pentru problema lipsei dovezii sale de calitate de reprezentant, iar instanța respinde această solicitare cu corolarul aplicării art. 222 alin. (2). Aici practica ține de fiecare complet în parte. Majoritar se pune în discuție părții/părților dacă înțeleg să se folosească de dispozițiile art. 222 alin. (2) în sensul de a solicita amânarea pronunțării în vederea depunerii de concluzii scrise. Ar fi ilogic, după părerea mea, să nu se ia cuvântul reprezentantului fără mandat asupra acestei chestiuni pentru că, cumva, această reglementare a art. 222 alin. (2) vine tocmai pentru a garanta posibilitatea părții care nu a putut fi reprezentată și prezentă la ultimul termen de judecată, să își expună totuși punctul de vedere în fața instanței înaintea pronunțării. Cumva ar fi contrar rațiunii textului să ne cramponăm de această lipsă a mandatului. Este totuși vorba doar despre o simplă cerere de amânare a pronunțării, nu despre o cerere de probă, despre o excepție, despre concluzii pe fond sau orice altceva care ar determina soluția în dosar.

Participant: La cererea părții, dar nu neapărat asta. Zice: va amâna, nu poate amâna. Adică s-ar putea înțelege că dacă avem o cerere formulată de parte în acest sens, e obligatorie. Bănuiesc că acesta este sensul întrebării, dacă instanța este obligată să acorde acest termen în condițiile în care cererea nu este formulată de parte. Dacă e formulată de parte, suntem pe text. Și e formulată această cerere de către un reprezentant care, fie nu are calitate sau care nu poate avea calitatea de reprezentant, gen persoană juridică pentru o altă persoană juridică sau de un reprezentant care nu face dovada calității de reprezentant.

Roxana Stanciu: Tocmai în sensul acesta era și răspunsul meu, în sensul că, în mod normal, nu ar trebui să se facă distincție între situația din text – cererea părții, respectiv partea personal sau reprezentant cu dovada calității sale și cealaltă situație. Deci, obligația instanței de a amâna pronunțarea rămâne o obligație și în situația cealaltă expusă în textul întrebării. De ce? Pentru că acest text garantează posibilitatea părții de a se face auzită de către instanță măcar prin concluzii scrise, neavând ocazia să se facă auzită și în concluzii orale, chestiune care este mult mai importantă chiar decât dovedirea calității de reprezentant, dacă aceasta este situația sau dovedirea motivului de amânare invocat de parte care nu putut fi personal în instanță. Care sunt criteriile de apreciere a temeiniciei motivelor de admitere a cererii de amânare a judecății pentru lipsă de apărare. Păi textul ne ajută. Spune așa: motive temeinice și care nu sunt imputabile părții sau reprezentabilului ei. Motive temeinice ar trebui să însemne în primul rând motive dovedite, pentru că de multe ori se depune o cerere de amânare a judecății, din motive medicale, fără a se atașa dovada existenței acestor circumstanțe obiective care împiedică partea sau pe reprezentantul ei să se prezinte la instanță. La fel, se invocă faptul că avocatul ales are termen într-un alt dosar, la o altă instanță, dar nu se depune o dovadă în acest sens. Acestea sunt chestiuni peste care cred că și practica a trecut de foarte mult timp. Pentru că era mult mai permisivă formularea vechiului cod.

Participant: Aș dori să insistați pe motivele instanței de respingere a unei cereri de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare, în situația în care dacă se depune o cerere de amânare în care avocatul dovedește necesitatea prezenței sale la o altă instanță, chiar într-o altă localitate, pentru că, de exemplu, procedura este mai avansată în acea cauză, chiar dacă nu este o instanță superioară în grad, instanța respinge cererea pentru că avocatul trebuia să își asigure substituirea. Și fac referire și aș dori să îmi motivați mai pe larg această practică a instanțelor având în vedere prevederile speciale din Legea de organizare a profesiei și din Statutul profesiei de avocat care prevăd necesitatea înscrierii în împuternicirea avocațională a substituentului eventual numai în cazul societăților civile de avocați sau în situația SRL-urilor profesionale, iar în privința avocaților titulari de cabinet, se menționează că este obligatoriu a avea acceptul prealabil al părții de substituire, iar noi știm că până la urmă, contractul dintre parte și avocat este intuitu personae și atunci, din această perspectivă, în care totuși avocatul face dovada că nu poate să fie prezent și solicită amânare, de cele mai multe ori instanța respinge și spune trebuia să îți asiguri substituirea. În ce măsură cele două reglementări din C. proc. civilă și din legea specială sunt compatibile și cu privire la modalitatea de a pune o cerere nemotivată, fie pe motive medicale, fie pe motive de prezența în altă parte, dar fără a o dovedi, de ce nu credeți că ar fi eficient ca la următorul termen pe care instanța binevoiește să îl acorde, să se facă aplicarea lui 187-189, care spun că partea poate fi sancționată, respectiv avocatul poate fi sancționat dacă a tergiversat cu bunăștiință cauza. Vă mulțumesc!

Roxana Stanciu: Ca să răspund la prima parte a întrebării, nu sunt incompatibile reglementările. Dimpotrivă, ele pot fi interpretate și aplicate împreună. Din punctul meu de vedere și din practica proprie, vă pot spune în felul următor: dacă primesc o cerere de amânare pe imposibilitate de prezentare, primul lucru la care mă uit este delegația avocațială din dosar pentru a vedea câte persoane sunt trecute ca și avocați mandatați de respectiva parte. Dacă figurează cel puțin o altă persoana pe respectiva delegație, cererea este de respins, în mod evident. Pentru că dacă ai mandatat 2 sau mai mulți avocați să te reprezinte, lipsa unuia dintre ei nu te exonerează sau pe ceilalți de a asigurarea reprezentării. Mandatul este comun. Dacă, însă, suntem în situația unui avocat unic pe delegație, chiar și în situația în care acesta nu funcționează în cadrul cabinetului individual, ci în cadrul casei mari de avocatură, din perspectiva mea, cel puțin, limitele mandatului sunt expres și limitativ prevăzute în acea delegație. Adică, până la urmă această obligație de substituire nu este în realitate o obligație, este o obligație de substituire față de client. Dacă se apreciază necesar acest lucru în exercitarea mandatului. Dar ea este un drept, în raport de instanță. Prin urmare, respingerea unei astfel de cereri doar pe considerentul că aveai obligația să asiguri substituirea nu ar fi corectă. Pe de altă parte, sunt nenumărate situații în care pârâții adoptă această conduită procesuală pentru a prelungi cât mai mult momentul pronunțării instanței în cauza respectivă. Da, este o chestiune care poate, într-adevăr, fi cenzurată pe calea sancționării abuzului de drept, însă este o chestiune asupra căreia nu am practică despre care să cunosc.

Paul Pop: Bun, dar și această cerere, pornind de la ipoteza dumneavoastră este oarecum discutabilă în sensul că s-ar putea să avem împuternicirea avocațială în care să avem mai mult decât un avocat, să fim, spre pildă, la Curtea de Apel sau Înalta Curte și să fie, de exemplu, avocați care nu au dreptul să pună concluzii la Înalta Curte, ei nefiind avocați definitivi. Dar au fost în instanțele inferioare, sunt pe împuternicire…

Roxana Stanciu: Da, dar știți că de fapt asta ar fi o problemă de limite ale contractului între client și avocat, mie nu mi se face opozabilă prin această delegație decât existența unui mandat comun dat avocaților X,Y și Z. Faptul că, într-adevăr, mă pot trezi în sală la un anumit termen cu unul dintre ceilalți avocație de pe delegație care în mod uzual nu au venit în reprezentarea clientului care îmi spune: Onorată instanță, vă rog amâna cauza pentru că la acest termen nu pot pune concluzii pentru că eu nu pot… este o altă chestiune de modalitate în care partea și avocatul își stabilesc strategia în procesul respectiv. Este evident că este culpa părții în această situație că nu își asigură reprezentarea de așa manieră încât să asigure continuarea procesului. V-aș reaminti în acest sens faptul că partea generală a Codului prevede ca obligație centrală a părții, inclusiv a părții pârâte, obligația de a urmări și de a conduce, de a ajuta instanța spre soluționarea cauzei, iar nu în sens invers. Prin urmare, cu atât mai grav, din punctul meu de vedere, dacă avem mai mulți avocați pe delegație și totuși intervine un motiv de amânare din această cauză. Chiar ne-am încadra pe motive imputabile părții. Pentru că doar partea știe, instanța neavând de unde să știe, că și-a trecut pe delegație un avocat care nu poate depune concluzii la respectiva instanță. Faptul că s-a întâmplat acest lucru este o chestiune de gestionare a litigiului pentru parte și avocatul/avocații ei. Nu poate fi opusă instanței pentru a justifica o amânare a procesului, decât dacă, intervin și alte chestiuni de ordin obiectiv care pot fi expuse și dovedite. Problema e că întrebarea e prea generală, întrebarea adresată în scris și pe care a trebuit să o abordez. Plaja de situații practice care pot apărea este foarte mare și în mod evident, judecătorul nu are rețete. Întrebarea pornește de la o premisă greșită: nu există alte rețete, alte criterii, altele decât cele oferite de 222, care ne spune, repet, motive temeinice și care nu sunt imputabile părții și/sau reprezentantului ei.

Participant: Ceea ce înseamnă că, cel puțin din punctul meu de vedere, marja de apreciere a judecătorului ar trebui să fie una înaltă aici, pentru că există și alte texte în Cod unde se folosește sintagma motive temeinice, fără a fi precedată de sintagma numai în mod excepțional. Și atunci sigur că marja de apreciere a temeiniciei acestor motive trebuie să fie mai joasă, așa cum este cazul la repunerea în termen, pe când aici, la amânare pe lipsă de apărare, cred eu, nu întâmplător s-a folosit această sintagmă înainte de motive temeinice, numai în mod excepțional, pentru a scoate în evidență că marja de apreciere a judecătorului trebuie să fie destul de ridicată.

Roxana Stanciu: Cred că asta a fost și rațiunea pentru care textul a fost mult îngustat sub aspectul posibilității pentru parte de a-l invoca. Știu că explicația pe care o dădea în mod uzual prof. Ciobanu era în sensul că nici nu ar mai fi posibil decât în cazuri excepționale să amâni judecata, indiferent că aplici procedura de cameră de consiliu sau nu, pentru că dosarul parcurge etapa scrisă, care are niște termene clar reglementate, în care părțile, dacă au ceva de spus, spun tot pe hârtie. Etapa orală a procesului, chiar și fără aplicarea camerei de consiliu, ar trebui să fie una foarte strictă, foarte scurtă, rapidă, limitată la discuțiile absolut necesare pe excepții, pe probe și numai în cazuri excepționale, de suplimentat probatoriul și apoi de rămas în pronunțare. Acestea sunt etapele firești și cursive ale procesului civil și cât mai mult scurtate. Pentru că atunci când acest cod a fost adoptat, s-a avut în vedere, în primul rând, dezideratele scurtării procesului din cauza multiplelor condamnări la CEDO pentru durata nerezonabilă, ori unul dintre motivele pentru care se ajungea la asta era aplicarea largă a textelor referitoare la amânarea cauzei. Erau nenumărate situațiile în care se ajungea la amânarea cauzei poate chiar în situații în care nu ar fi fost necesară. În panelul 2 s-a discutat chiar situația referitoare la administrarea probei cu înscrisuri și la situația în care se depune suplimentar un înscris care ar putea fi studiat în sală și ar fi frustrant să nu poți să aplici textele când observi că partea căreia i se opune acest înscris, care e o coală A4 scrisă pe ambele părți, spune vreau termen ca să verific dacă este veritabil sau dacă îmi este opozabil. Păi da, dar trebuie să formulezi o cerere.

Participant: Eu cred că instanța ar trebui să aibă în vedere pe acest aspect nu doar cantitatea de informație din înscrisul respectiv, ci relevanța ei asupra soluționării cauzei și, în primul rând, să încerce să ghicească intenția pentru care înscrisul a fost înfățișat doar la acel moment, pentru că ar putea trăda o oarecare intenție abuzivă din partea parții care, folosindu-se de 254 alin. (2) pct. 4, vine cu înscrisul undeva spre finalul cercetării procesului și spune: nu pricinuiește amânare, vi-l depun acum. Deși, o anumită loialitate în adminsitrarea probelor i-ar fi permis să depună înscrisul o dată cu întâmpinarea sau cererea prin care-și exprimă poziția procesuală sau, dacă nu-l avea atunci, măcar undeva la începutul cercetării procesului. Pentru că, în măsura în care se constată că înscrisul respectiv putea și trebuia să fie înfățișat o dată cu întâmpinarea sau cu cererea prin care își exprimă poziția, nu mai contează că e doar o pagină sau nu. Deja trădează faptul că vine cu el la sfârșitul cercetării o oarecare intenție de a-l suprinde în mod fraudulos pe celălalt participant, în mod abuziv.

Roxana Stanciu: Practic ne întoarcem la discuția cu abuzul de drept. Da, sunt de acord. Problema este că Noul Cod de proc. civilă a fost gândit tocmai pentru a preîntâmpina aceste situații, problema este că 254 ar trebui să fie aplicat foarte restrictiv de către instanțe. Eu înțeleg că poate fi o chestiune de strategie, din partea avocatului părții, să nu înfățișeze instanței un înscris foarte important în economia cauzei, decât după ce partea adversă și-a pus toate cărțile pe masă. Pot înțelege lucrul acesta. Problema este că nu asta a intenționat legiuitorul. Ni s-a spus că încă din faza de depunere a cererii de chemare în judecată, respectiv a întâmpinării, cel mult răspuns la întâmpinare, dosarul sub aspectul probei cu înscrisuri trebuie să fie complet. Și aș vrea să vă spun, în acest sens, că la momentul în care se concepeau aceste coduri, se tot primeau vizite de colaborare cu judecători din alte sisteme de drept de la care primeam know-how cu privire la chestiunile acestea de reglementare noi pentru România. Și una dintre aceste delegații care ne-a consultat și pe noi în faza când eram încă la judecătorie, și-a exprimat o surpriză pronunțată asupra faptului că noi, ca și judecători din România, adminsitrăm proba cu înscrisuri, că facem adrese la instituții, la arhivele naționale, alte instituții păstrătoare de registre. Este o chestiune de civilizație juridică ca această etapă scrisă să se consume în etapa scrisă, iar etapa orală sau de cercetare judecătorească care presupune și oralitate, să meargă exclusiv pe chestiunile tehnice. Pentru că dacă veți observa, înscrisurile sunt baza în probatoriu, în orice litigiu. Martorii, mărturisirea, expertiza, sunt chestiuni cumva structurate piramidal și teza probatorie este esențială pentru încuviințarea lor, ca și probe în proces. La înscrisuri, întotdeauna, instanța în mod tradițional, va fi foarte relaxată. Și asta e și problema noastră – de aceea nu aplicăm corect 254. Pentru că instanțele române ignoră faptul că etapa scrisă ar trebui să se oprească în punctul T1 și fie spune e doar un înscris, hai să îl primesc la dosar, apreciez cu privire la utilitate, pertinență după aceea, eventual repun cauza pe rol dacă mi se relevă chestiuni noi care ar duce la suplimentarea probatoriului meu, pentru că pot să fac acest lucru, ori se gândește, așa cum expunea antevorbitorul din celălalt panel, păi dacă nu folosesc eu acum înscrisul, oricum îl va depune în calea de atac, că de cele mai multe ori poate face acest lucru, rar se întâmplă discuția asta la instanța de apel. Și atunci, normal că, calculul judecătorului va fi tot în sensul de a încuviința înscrisul respectiv având întotdeauna confortul ca dacă respectivele înscrisuri, într-adevăr constituie o chestiune care schimbă cu totul optica asupra cauzei repune cauza pe rol și pune chestiunile respective în discuție, eventual pune în discuție suplimentarea probatoriului. Ceea ce nu ar fi corect, de fapt, pe rațiunile acestui cod.

Participant: Din dialogul dumneavoastră am observat că s-a pornit de la ideea cât de abuzivă e conduita unei părți căruia i se înfățișează un înscris și cere termen pentru a lua la cunoștință și s-a ajuns la ideea că trebuie văzut care este scopul depunerii înscrisului.

Ion Dragne: Din dialogul dumneavostră am observat că s-a pornit de la ideea ’’Cât de abuzivă este conduita uneia dintre părți căreia i se afișează un înscris și cere termen pentru a lua la cunoștință’’ și s-a ajuns la ideea că trebuie văzut care este scopul depunerii înscrisului, de aceea cred că pentru a respecta egalitatea armelor în proces ori de câte ori judecătorul încuviințează unei părți un înscris peste termenul acela, T1, nu este deloc abuzivă, cererea celailalte părții de a lua la cunoștință. Cam așa ar trebui să fie echilibrul.

Roxana Stanciu: Da, întradevăr, este o chestiune

Participant: Este o chestiune  care conduce la articolul 254, alineatul 3 din Codul de Procedură Civilă.

Roxana Stanciu: Da, art. 254 depinde cum îl citim, dacă îl citim restrictiv poate fi o chestiune de disciplinare până la capăt și atunci am fi în situația de a discuta despre un abuz de drept, dacă îl citim relaxat și în sensul de a da totuși ideea părții, în situații speciale, în situații în care partea adversă nu se opune sau în situația în care instanța apreciază, totuși, că înscrisul este necesar, să atenueze acest caracter drastic al normelor de procedură. Este o alegere pe care în mod inconștient instanțele au făcut-o spre ce-a de-a doua interpretare totuși, și îi dau dreptate domnului decan, în sensul că nu ar trebui să vorbim de un abuz de drept, poate fi cel mult o frustare din partea particinților la proces, faptul că se scot cărțile cu greutate pe masă de abia la momentul final al procesului, dar este adevărat că practica, întradevăr, pare totuși să nu, de asta spuneam că nu există practică pe abuz de drept pe această chestiune de instrumentare a probei cu înscrisuri.

O altă întrebare adresată de participant în scris a fost ’’ Care sunt scriteriile de apreciere a imputabilității sau vinovăției, motivelor temeinice de amânare a judecății?’’, aici chiar nu pot să vă dau un răspuns. Este o chestiune atât de personală și de subiectivă și de greu de pus în cuvinte și de cuantificat în niște criterii obiective, încât, cred că bunul simț ar trebui să fie, totuși, numitorul comun pentru toată lumea implicată în proces, cel puțin eu așa sper că este inclusiv pentru instanță. Acestea fiind spune, m-am întins și eu.

Paul Pop: Vă mulțumim foarte mult!

Participant: Întrebarea este, lui îi este imputabil sau nu? Că v-ați întins peste timpul nostru.

Paul Pop: Este un abuz de drept sau nu?

Roxana Stanciu: Îmi este pe deplin imputabil.

Paul Pop: Dacă există întrebări, vă rog!

Participant: Vă rog frumos, o întrebare scurtă, referitor la prima temă, cea cu taxa de timbru și abuzul de drept cu întârzierea.Am remarcat, din păcate, să zic așa, pe propria piele în jurisprudența recentă existența unei situații tip și anume reclamantul depune o cerere se regularizează taxa de timbru, reclamantul face cerere de reexaminare, i se admite reexaminarea și ajungem în fața instanței, pârâtul  vine și face o excepție de insuficientă timbrare, iar instanța de cele mai multe ori spune că taxa a fost stabilită a fost admisă la reexaminare prin urmare nu mai poate fi pusă în discuție. Acest lucru, cel puțin din puntul  meu de vedere nu mi se pare neapărat  foarte corect pentru că  pârâtul nu a făcut parte din acel ciclu procesual, nu a existat contradictorialitate și poate are argumente pe care instanțele nu le-au avut în vedere la momentul respectiv.

Roxana Stanciu: Da, deși poate fi neconvenabil pentru pârâtul din această ipoteză, explicația este simplă și cred eu că soluția instanței este una corectă. Nu ar trebui să îl intereseze pe pârât ce se întâmplă și cât este cuantumul taxei de timbru, cel puțin nu în ipoteză în care instanța s-a și pronunțat asupra ei printr-o cerere de reexaminare formulată de parte, de partea reclamantă. Textele legale ne și spun expres lucrul acesta pentru că dau calitatea numai reclamantului să formulezi această cerere de reexaminare, în caz contrar ar fi prevăzut și pentru partea pârâtă posibilitatea de a formula cerere.

Participant:  Există posibilitatea excepției insuficientei timbrari, care este o excepție permisă de lege, atunci ar însemna să nu îi mai dăm nici un efect

Roxana Stanciu:  Da, în mod normal instanța ar trebui să analizeze în cadrul acestei excepții a insuficientei timbrari corecta stabilire a cuantumului taxei de timbru, însă de cele mai multe ori este o operațiune care contravine caracterului definitiv al încheierii de reexaminare, pentru că dacă s-a dat o încheiere de  reexaminare despre care are legea  ne spune că este definitivă este destul de dificil ulterior, decât dacă apar argumente pe care eventual instanța de reexaminare nu le-a avut în vedere la momentul la care s-a pronunțat prin respectiva încheiere, chestiune care îmi este destul de greu de conceptualizat, dacă vreți. În orice caz, să nu uităm o dată legea taxelor de timbru are un pronunțat caracter fiscal, iar ea nu ar trebui să influențeze întratât de mult durata procesului, că o face în concret,  asta este o altă discuție o face tot din vina noastră, a actorilor implicați în discuție și în al doilea rând, există posibilitatea părții de a  pune în discuție această chestiune în calea de atac cu corolarul că instanța în calea de atac poate constata insuficienta timbrare și da în debit partea direct pentru diferența de taxa de timbru , dacă asta era problema pârâtului.

Draga mea colegă, te ascult. Îmi e puțin frică  pentru că ai o monografie pe tema asta.

Delia Narcisa Theohari:  Nu, am zis să îmi exprim totuși punctul de vedere, dacă tot s-a pus în discuție această problemă care în mod cert este una foarte interesantă, procedura reexaminării taxei judiciare de timbru, așa am înțeles, da, care s-a soluționat în examinarea este una necontencioasa. Nu este numai necontradictorie este și necontencioasă. Pârâtul evident că are posibilitatea să invoce excepția de netimbrare, excepție de insuficientă timbrare  pentru că el nu a făcut parte din procedura respectivă. Pe de altă parte judecătorul cauzei va fi ținut de încheierea pronunțată în cererea de reexaminare dintr-un singur considerent, încheierea prin care s-a soluționat reexaminarea trebuie văzută ca o încheiere interlocutorie, chiar dacă este pronunță de un alt complet, pe parcursul judecării cauzei într-o etapă procesuală . Prin urmare, judecătorul va fi silit să respingă excepția de insuficientă timbrare, respectiv excepția de netimbrare ca neîntemeiată, nu reapreciind cuantumul taxei judiciare de timbru, ci dimpotrivă susținând că el este legat de soluția pronunțată în cererea de reexaminare. Pârâtul, pe de altă parte, nu are posibilitatea să formuleze apel exclusiv pe acest considerent pentru că dacă apelul ar fi fondat, deci dacă s-ar pronunța o soluție de admitere a apelului aceasta nu ar conduce la anularea sentinței sau mă rog la schimbarea sentinței și la anularea cererii de chemare în judecată întrucât Ordonanța 80 a stabilit o altă soluție, respectiv aceea de dare în debit.

Roxana Stanciu:  Exact, deci numai dacă pârâtul cade în pretenții cu totul și expune în cererea de apel printre altele, da.

Delia Narcisa Theohari: Exact, dacă nu îl sesizează instanța de control judiciar de la sine putere, dacă nu, dacă mai este întradevăr în apelul pârâtului un moment un alt motiv va fi analizat motivul respectiv, iar prevederea, dispoziția respectivă referitoare la faptul că în primă instanță nu s-au achitat prejudiciile judiciare din cuantumul legal, va fi analizată de către instanța de control judiciar, care instanță de control judiciar apreciez că nu este ținută de încheierea pronunțată în reexaminarea chiar dacă aceasta are caracter definitiv, de ce? Tocmai pentru că este procedură necontencioasă și necontradictorie pârâtul are posibilitatea să facă dovada contrară în calea de atac.

Roxana Stanciu:  Da și un argument în plus este că textul din Ordonanță care dă voie instanței de control judiciar să dea în debit dacă constată că nu a fost timbrată suficient, nu distinge după situația în care care s-ar fi formulat sau în care s-ar fi pronunțat instanța pe reexaminare sau nu.

Delia Narcisa Theohari:  Absolut!

Roxana Stanciu:  Deci ea este definitivă practic numai pe  stadiul respectiv de soluționare a cauzei, dar nu este definitivă și în stadiile ulterioare.

Delia Narcisa Theohari:  Absolut, așa este!

Ion Dragne:  Tot ce este în procedura de până la comunicarea cererii de chemare în judecată nu poate să îi fie opus pârâtului și nu există proces pentru repunere. Excepția de necompetență, de nelegală compunere a completului, nimic nu se tranșează fără ca una dintre părți să poată să spună ce vrea fiindcă altfel m-as duce cumva la principiile procesului civil doar pentru zona cercetării judecătorești și a dezbaterilor, nu a fost asta intenția legii fiindcă altfel făcea două procese, un proces care se desfășura fără pârât înainte și care nu putea fi pus în discuție  și unul care cu pârât. Cu privire la ce spuneați dumneavoastră despre abuzul de drept al pârâtului sau al celui care nu este debitorul obligației de plată, cred că există mecanisme fiindcă încheierea prin care se, mă rog,  cererea prin care se face cererea de contestare de reexaminare nu este de natură să întârzie cursul judecății, nu duce la oprirea procesului cum s-ar întâmpla când o formula o cerere de reexaminare  reclamantul pentru că reclamantul sau pentru instanță este important să se știe cum se soluționeză cererea de reexaminare pentru că în funcție de asta procesul va merge mai departe sau nu, se va anula sau nu cererea. Ce se întâmplă în cazul în care reclamantul formulează o cerere de reexaminare care să zicem că toată lumea știe că este inadmisibilă sau formulată de o persoană fără calitate și cum am putea-o sancționa. Eu zic continuând procesul și dacă se întâmplă să rămână încheierea aceea, procedura aceea incidentala pe rol iar instanța pronunța hotărârea, asta este.

Roxana Stanciu:  Pe vechea reglementare era mai simplu, pentru că pe vechea reglementare pe cererea de reexaminare se pronunța tot instanța care stabilise taxa de timbru,  acum pe noua reglementare,  pentru că cererea de reexaminare se înaintează la un alt complet sste dificil să spunem că instanța ar putea să treacă, să nu procedeze la înaintare. Soluția pe care înțeleg că o propuneți este totuși să înainteze cererea de reexaminare, dar se continue cu judecarea procesului . Da, este întradevăr o chestiune de opțiune sau de interpretare, dacă vreți a dispozițiilor legale din partea fiecărui judecător. Mie mi se pare că depinde foarte mult și de momentul procedural în care se întâmpla această discuție pentru că cererea de reexaminare se formulează în toate etapele procesului, dacă este să fie formulate abuziv doar de dragul de a pune bețe în roate părții adverse, da, mai ales dacă vorbim despre pârât. Din punctul meu de vedere întradevăr înaintarea acestei cereri de reexaminare a completului legal învestit pentru soluționarea acestei cereri  nu ar trebui să fie mod neapărat un motiv automat de amânare a cauzei. Pe de altă parte, întradevăr în economia cauzei chiar dacă s-ar întâmpla un cataclism și completul învestit cu reexaminarea nu ar observat că este vorba despre pârât, ar cred că este vorba despre reclamant și s-ar pronunța pe cererea de reexaminare, pe fondul ei în sensul de a diminua sau de a recalcula taxa de timbru. Problema ar fi stringentă dacă litigiul respectiv s-ar judecă chiar la primul termen că atunci s-ar pune problema că sancțiunea netimbrării sau insuficientei timbrari nu ar mai putea fi aplicată la acea instanță, însă așa cum spuneam mai devreme, încheierea de reexaminare nu ar ține, nu aleg asistența de control judiciar care ar putea să constate că ea a fost greșit dezlegată pe fondul ei  și atunci să mențină soluția dată de prima instanță, dar este numai o chestiune de joc al șanselor, adică este tot o chestiune de strategie și a completului de judecată și a avocaților implicați.

Participant:  Aș mai avea eu un comentariu și o întrebare în același timp. Comentariul se leagă de principiul disponibilității în ceea ce privește ajutorul public judiciar și aici aș vrea să văd dacă am înțeles exact, în sensul că sunt de acord ca instanța să se pronunțe doar asupra a ceea ce s-a cerut, dar asta doar în cazul, cumva le-ași grupa între eșalonare și amânare pentru că trebuie să ne uităm la efectele lor, în sensul că dacă se admite o cerere de eșalonare sau de amânare atunci efectul va fi că reclamantul va fi dat în debit, ori el poate a cerut doar reducerea sau scutirea de la taxa de timbru, alocându-și un buget limitat pentru acel proces și atunci evident ar fi o consecință nefavorabilă dacă instanța ar schimba încadrarea sau se pronunța pe ceea ce nu s-a cerut. Pe de altă parte mi se pare restrictivă interpretarea că instanța trebuie să se pronunțe doar pe ceea ce s-a cerut în măsura inversă ca să zic așa, în care se cere eșalonarea sau amânarea, dar instanța constată că s-ar încadra la reducere sau la scutire, nu știu dacă am înțeles eu exact dacă aceasta ar fi abordarea sau dacă este o dispoziție clară în sensul că ne pronunțăm doar pe ceea ce ni sa cerut fără să facem și acest raționament pe care tocmai l-am expus.

Roxana Stanciu:  Din păcate discuțiile în acea ședință nu au mers chiar atât de departe, din câte știu soluția a fost adoptată la acest nivel afirmativ, în sensul că principiul disponibilității este cel care ne ține. Nu cred că s-a avut în vedere și situația inversă care întradevăr este și mai gravă cea în care partea cere eșalonarea, dar vezi din probe că se încadrează chiar pe scutire, eu am spus că imi mențin rezervarile cu privire la această soluție de unificare adoptată cu această ocazie. Ideea este că în sensul invers, deci în prima ipoteza arătată de dumneavoastră, dacă partea a formulat cerere de scutire și se dă doar eșalonare are deschisă calea reexaminării pentru că tehnic vorbind minuta sună’’ Admitem în parte cererea de ajutor public, dispune eșalonarea’’, da, iar atunci ar avea reexaminare pe această chestiune considerându-se că în parte i s-a respins cererea de de acordare a facilităților plata taxei de timbru. Eu v-am adus la cunoștință care au fost concret discuțiile din cadrul acestei întâlniri și care a fost concluzia la care s-a ajuns, cred că însă mai este totuși loc de manevră cu privire la aceste situații.

Participant:  Iar acum și întrebarea, este tot legată de taxele judiciare de timbru și în special de cererea de reexaminare formulată împotriva ajutorului cererii prin care s-a soluționat ajutorul public judiciar și mai exact dacă această cerere de reexaminare suspenda obligația reclamantului de a achita taxa de timbru și de ce întreb chest lucru, există și texte legale care ar conduce la concluzia că nu se suspendă această obligație și mă leg un pic și de discuția de dinainte, nu văd de ce ar trebui aplicat acest mecanism să se treacă mai departe la judecarea procesului doar în cazul în care pârâtul face o cerere de reexaminare sigur, vădit inadmisibilă, ci am putea trece la judecarea procesului și în cazul în care reclamantul formulează acestă cerere de reexaminare, de ce? Pentru că textele de lege prevăd faptul că cererea de reexaminare a modului de stabilire a taxei de timbru, aceasta suspenda obligația de plata taxei de timbru sau o cerere de ajutor public judiciar și până la soluționarea acestei cereri de ajutor public judiciar se suspenda obligația taxei de timbru, dar nu se specifică până la soluționarea definitivă a cererii de ajutor public judiciar și prin urmare ne-am putea gândi că legiuitorul a avut în vedere situația în care o instanță se pronunță pe cererea reclamantului, în primul caz pe cererea de reexaminare împotriva modalității de stabilire a taxei de timbru și în al doilea caz, pe cererea de acordare a ajutorului public judiciar. Odată ce instanța s-a pronunțat într-un sens sau celălalt, practic o dată ce s-a trecut prin filtrul instanței această cerere putem considera că reclamantul trebuie să achite această taxă de timbru urmând ca dacă o va achita și dacă reexaminarea se va admite sau să uzăm de celălalt articol care prevede că se vor restitui aceste taxe de timbru în cazul în care cererea de reexaminare s-a admis și această soluție ar putea lega și de soluționarea într-un termen rezonabil, adică se circumscrie și acestei posibilități de tergiversare a procesului prin această reexaminare și de ce nu am dat drumul la proces exact după soluționarea cererii de ajutor public judiciar, dacă aveți texte de lege în acest sens echitabile sau articolul 6 din CEDO, da, m-am gândit și eu.

Roxana Stanciu: Să știți că articolul 6 din CEDO și Weissman sunt argumente destul de puternice sincer și ar trebui să fie argumente chiar și la nivel subiectiv, dacă vreți. Problema este că articolul 33 din OUG 80 depinde cum îl citim, întradevăr, că el ar fi punctul central la care ne referim în această discuție”Instanța nu va proceda la verificarea cererii de chemare în judecată în condițiile articolului 201 alineatul (1), decât după soluționarea cererii de acordare a facilitățiilor de plata a taxei judiciare de timbru.’’ Soluționarea cererii de acordare a facilității la plata taxe judiciare de timbru, din perspectiva mea cel puțin este finalizată odată cu pronunțarea pe reexaminare inclusiv. Adică odată cu rămânerea definitivă a soluției pe această procedură, pentru că textul nu distinge și pentru că este o chestiune dacă vreți în favoarea părții care exercită această cale, nu o pot interpreta restrictiv decât dacă am un text care să mă ajute în acest sens, ori acest text care nu distinge, nu mă ajută și În egală măsură din păcate, sau din fericire avem art 6 CEDO și Weissman. Nu ar trebui să ne împiedicăm totuși atât de mult în această chestiune. După cum spuneam efectele pot fi devastatoare în situația în care resping o cerere de ajutor public judiciar pe scutire, iar în reexaminarea ea se admite și să știți că în practica personală s-a întâmpla de ori chestia asta, poate nu spune un lucru foarte bun despre mine lucrul ăsta dar sincer chiar se întâmplă și gândiți-vă că efectul pentru un reclamant a cărui cerere de chemare în judecată este anulată înainte să se pronunțe instanța pe  reexaminare, după care vine acasă și încheierea cu reexaminare admisă se poate plânge cu succes la CEDO.

Participant: Sigur, aceata este întradevăr o posibilitate, însă după părerea mea dacă am accepta interpretarea că cererea de reexaminare nu suspendă obligația de plată a taxei de timbru, atunci ar rezulta că dacă la momentul când aceasta trebuia să fie plătit, respectiv înainte de soluționare a cererii de reexaminare taxa de timbru nu este achitată și se anulează cererea de chemare în judecată, atunci părerea mea este că nu avem cum să avem o cerere de admitere a cererii de reexaminare pentru că va lipsi obiectul, ceea ce asta va fi respinsă ca lipsită de obiect.

Roxana Stanciu:  Da, dar asta este un silogism juridiccare lipsește de scop cererea de reexaminare. Adică dacă am ajunge la o asemenea interpretare a textului de lege în sensul că cererea de reexaminare nu suspendă obligația de plată a taxei de timbru nu ar mai avea nimeni vreodată de ce să formuleze cererea de reexaminare.

Participant: Și de aceea invocam chiar întrebarea mea antamând puțin acest răspuns faptul că taxa de timbru se restituie în sensul că subzistă rațiunea pentru care ar trebui să fie soluționată cererea de reexaminare în sensul că aceasta a fost achitată, procesul merge mai departe se soluționează și reexaminarea, se admitere examinarea exact în cazul dumneavoastră și se restituie taxa de timbru, dar între timp dăm drumul la proces.

Roxana Stanciu: Păi da, dar restituirea taxei judiciare de timbru se face în ipotezele expres și limitativ prevazute de lege. Este adevărat că unul dintre cazurile în care se dispune restituirea taxei judiciare de timbru este situația în care se constată că aceasta nu era datorată, însă din experiență vă pot spune că aceast caracter nedatorat nu este constatat printr-o încheiere directă de reexaminare pronunțată după achitarea taxei de timbru, ba da, se poate întâmpla în situația în care partea plătește benevol taxa judiciară de timbru plătită de frică, zice”Domne, mi s-a respins cererea de ajutor public, fac și reexaminare dar hai să și plătesc taxa”, dar să știți că acolo este un mare pericol că s-ar putea ca cererea de reexaminare să fie respinsă ca rămasă fără obiect sau lipsită de interes, există practică la nivelul acesta. Este un joc prea periculos pentru reclamant și prea lipsit de miză în economia termenelor pentru că, ok, accept că se diluează și că se prelungește această procedură prealabilă, cel puțin la primă instanță pentru acest joc al ajutorului public judiciar reexaminări, dar terminam cu discuțiile pe taxa de timbru, așa cum bine am constatat până la acest moment.

Paul Pop: Da, și eu vă propun să punem punct discuțiilor taxelor de timbru că văd că ați suscitat mai multe discuții ample decât aplicarea Deciziei 369. Vă mulțumesc foarte mult doamna judecător!

Roxana Stanciu: Dar nu plănuisem asta, nu îmi este imputabil. Vă mulțumesc!

Paul Pop: Nu, ce mult un abuz de drept, dar rămâne de analizat la nivelul Baroului. Mulțumesc foarte mult doamna judecător pentru intervențiile dumneavoastră îi mulțumesc și pentru răbdarea de care a dat dovadă doamna avocat Monica Strîmbei membru asociat la Zamfirescu și partenerii, care va interveni cu o temă intitulată ’’Intervenția terților în procesul civil , aspecte practice cu impact asupra duratei de soluționare a procesului, posibile remedii și sancțiuni’’. Vă rog doamna avocat!

Monica Strîmbei: Buna seara! Mărturisesc că m-a suscitat discuția și chiar aveam și eu o întrebare de pus cu o taxă de timbru și cu un intervenient și chiar mă frământă că astăzi am depus niște concluzii scrise privind o taxă de timbru care mi s-a cerut în apel pentru un intervenient, deși în fața instanței de fond nimeni nu a spus nimic și intervenientul să spunem ca a scapat așa printre urechile acului, o taxă de timbru mică, iar acum partea adversă s-a declarat total nemulțumită în apel, deși nu a făcut apel, nu a făcut nimic, nu a invocat nimic în fața instanței anterioare privind taxa de timbru și mărturisesc că am depus concluzii scrise astăzi, așa că legăm taxa de timbru cu intervenția și continuăm.

Temele mele, de fapt este o singură temă și am propus să ating două aspecte practice vin de la niște situații în care chiar personal am fost pusă de curând în fața instanțelor de judecată și a clienților pe care îi reprezentăm. Prima dintre situații și cred că este chiar hilară, toată lumea a fost șocată în fața instanței de judecată. Intervenient a făcut cerere de intervenție într-un dosar, evident cerere de intervenție principală, toată lumea a fost șocată în fața instanței de judecată despre această cerere, am discutat despre ea, instanța evident că a respins-o ca inadmisibilă. Intervenientul atingându-și acest scop pe care cred că l-a avut de la început de a tergiversa procesul, a făcut apel, bineînțeles și nu am dus cu toții la Curtea de Apel. A mai intervenit și vara au fost chiar și sărbătorile de iarnă, toată lumea nemulțumită, reclamantul chiar nu mai putea de supărare. Evident, Curtea de Apel București a respins cererea de intervenție, constatând că intervenientul nu justifică un interes în cauză, nu justifică nici măcar un drept propriu, așa cum pretinde. Reclamantul foarte bucuros, extrem de bucuros soluția a fost minunată, a venit vara a venit și toamna și a avut multe termene de judecată și iată că primește o cerere de la, o citație de la instanța inferioară, respectiv Tribunalul, citație cu termen de judecată stabilit pentru discutarea perimării cereri sale. Clientul meu fiind reclamantul, a venit surprins la noi, doamna avocat ce facem? că a venit vara noi am fost în concediu, ne-am bucurat de o soluție, toate bune și frumoase dar de ce se perimă cererea mea pentru că trebuia să se repună din oficiu și să se dea termen din oficiu în acest dosar. Surprinzător în aceeași zi în care am avut termen în acel dosar, am avut un dosar pentru un alt client, dar de această dată pârât, tot citat într-un alt dosar în care cineva făcuse cerere de intervenție, dar de data asta pârâtul, chiar clientul meu era foarte mulțumit că citația se emisese pentru a se discuta perimarea. Deci m-am trezit și nu glumesc în aceeași zi la două săli diferite, dar chiar una lângă cealaltă la tribunal pentru un pârât care de abia a așteptat să se respingă cererea și să se constate perimarea și pentru un reclamant care nu înțelegeam de ce concediul de vară n-a trebuit să îi priască pentru că el nu a știut că trebuie să facă cerere de repunere pe rol. Evident, eram cu amândoi clienți, chiar surprinzător în sală la cel pârât îi spuneam”Domne, cred că este o eroare, nu se poate, din punctul meu de vedere, cauza se repune din oficiu pe rol, trebuia să stabilească instanță termen, nici vorbă de primare”, reclamantului la fel șocat, ”Nu se poate domnu’, cu siguranță este o eroare, nu trebuia să se perime cererea.”. De ce acest subiect?  Și de ce mi-am pus problema de a discuta și analiza mai departe este că surprinzător, soluția instanțelor a fost contradictorie. Într-un dosar s-a constatat perimarea, într-un dosar s-a constatat că partea chiar nu avea nicio culpă și nu trebuia să facă ea cerere de repunere pe rol. Nu o să spun pentru care a fost situația în mod cert, dar  nimeni nu a fost fericit, deci cred că puteți să vă dați seama cine cum a fost. Haideți să revenim la analiza textelor de lege pentru că chiar mi-am pus problema cum am putea să justificăm, dincolo de, avocații sunt inventivi să spunem, găsesc explicații, motivațiile le întemeiază, evident, nu putem să mergem dincolo de textul de lege. Știind cu toții, dacă ne uităm la articolul 64 alineatul 4, textul de lege în ultimul paragraf, ultima teză zice că judecată cererii principale se suspendă până la soluționarea căii de atac. Dacă citim acest text de lege observăm că legiuitorul mai departe nu reglementează ce se întâmplă după ce cauza care a determinat suspendarea a încetat. Evident, dacă ne uităm în doctrină și în practică și cred că acest lucru este unanim admis, sper să nu găsiți ceva în contradictoriu și vreun citat, toată lumea admite că în situația aceasta asuspendării formulării unei căi de atac împotriva unei cereri de intervenții respinsă ca inadmisibilă, ne aflăm în situația unei suspendări care operează de drept și aici fac trimitere la articolul 412 alineatul 1 punctul 8, dacă vă veți uita la textul de lege, de  la punctele 1 și 6 se enumera diferite ipoteze în care suspendarea operează de drept la 7 vorbim de o suspendare care operează în situația în care se formuleaza o cerere de sesizare a Curții Europene de Justiție, iar la 8 vorbim de suspendare de drept în alte cazuri anume prevăzute de lege. Este unanim admis că ne aflăm într-o astfel de ipoteză în situația aceasta a intervenției, cum de altfel ne aflăm și în situația în care este vorba de un conflict de competență intervenit între instanțe, cum de altfel este și situația sesizării Curții Europene de Justiție. Haide să vedem dacă mai departe, pornind de la definiția și ceea ce înseamnă perimarea în sine, putem să ajungem la concluzia că instanța ar fi trebuit să repună cauza pe rol din oficiu și să stabilească termen de judecată. Dacă ne uităm la articolul 416 alineatul 1 vedem care sunt condițiile în care operează perimarea, evident, aceea să existe o cerere, această cerere să fi rămas în nelucrare mai mult de 6 luni și evident că să existe culpa părții care nu a formulat cerere de repunere pe rol. Alineatul 3 al articolului 416 spune, enumeră acele ipoteze în care se consideră că partea este în culpă și anume nu se consitituie cazuri de perimare când actul de procedură trebuia efectuat din oficiu, precum și cele când din motive care nu sunt imputabile părții, cererea nu a ajuns la instanța competentă sau nu se poate fixa termen de judecată. Deci ce concluzie putem să tragem, în primul rând este că evident și lucrul acesta cred că rezultă clar din textul de lege, perimarea nu operează dacă actul de procedură trebuia realizat și cauza trebuie efectuată și repusă pe rol din oficiu. Acum o să spunem pentru pârâtul bucuros că ar fi trebuit să se perima cererea ”Bine bine, dar de ce reclamantul care unica lui sau nu neapărat unica lui dar obligația lui este să urmărească realizarea procesului, de ce nu am făcut cerere de repunere pe rol?” pentru că practic, textul de lege nu spune că în situația unei intervenții ar trebui și repunerea pe rol operează din oficiu, nu avem un text de lege. ”Bine, bine’’, ar putea spune la fel pârâtul “De ce să protejăm o partecare nu a fost dirigintă și efectiv nu a făcut nimic în această perioadă În condițiile în care textul de lege nu spune efectiv și nu menționează că aceasta ar fi modalitatea de redeschidere a judecății.“Să spunem că cumva și acesta este și temeiul pentru care în opinia mea ar fi trebuit ca această pricină să primească termin direct și să nu fie nevoie de o cerere de repunere pe rol se găsește la articolul 415 din Codul de Procedură Civilă, care dacă ne uităm atent menționează ipotezele în care se redeschide cauza ca urmare a unei cereri făcute de parte și arată că în acele ipoteze judecata se redeschide ca urmare a cererii părții, la punctul 3 se enumeră că, cauza practic capătă și se reia în situații după ce se pronunță hotărârea de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și mai face vorbire de alte modalități prevăzută de lege. Din punctul meu de vedere, acesta este și temeiul pe baza căruia instanța ar fi trebuit să procedeze la stabilirea unui termen de judecată. Dacă mă întrebați între rațiunile dintre punctul 3 și 4 există o rațiune identică și anume că în fiecare dintre ipoteze a operat o suspendare, având aceeași rațiune la baza că practic nu este vorba de lipsa de diligență a părții sau de faptul îl că ea nu a îndeplinit un act de procedură pentru că de exemplu sesizarea Curții Europene de Justiție, dacă ne uităm la ea, instanța până la urmă apreciază ca fiind întemeiată și în baza încheierii pe care instanța o pronunță mai departe cauza urmează să fie soluționată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Deci eu nu văd decât o rațiune identică și pentru această situație în care intervenientul face acea cale de atac, se suspendă dosarul, care mai apoi, după soluționarea căii de atac, practic, judecata să își reia cursul fără ca partea să fie nevoită să facă o cerere de repunere pe rol. Întradevăr am purces mai departe și am cercetat inclusiv practica și doctrina, mărturisesc că am găsit doar o singură referință în doctrină pe noul Cod de Procedură Civilă, care în ipoteza aceasta a suspendării ca urmare a formulării unei cereri de intervenție, temeiul pentru care se repune cauza pe rol este articolul 415 punctul 4 este o singură referință doctrinară, în rest nu am văzut să fie tratat, dar cred că aceasta este și interpretarea corectă în lumină oricum a unei practici și a unei interpretări care s-a perpetuat și din vechiul Cod de Procedură Civilă în situații similare. Acestea fiind spuse și sper să nu mă contrazică colegele mele, dar asta o să vedem la final, o să vă mai mărturisesc o chestiune din practică și cel de al doilea punct din tema mea, tot așa pe scurt pentru că ora târzie face să mai avem și alți colegi care trebuie să vorbească, de multe ori ca avocat ești pus în situația de a explica clientului tău de ce ”Domnule nu mai pășim o dată să ne judecăm în acest dosar că deja durează de foarte multă vreme.“Sunt multe situații practice și aici mărturisesc ca le-am întâlnit în care ajungi în fața instanței de judecată și vine un terț, îți face o cerere de intervenție principală, se respinge. Vine încă un terț, mai face o cerere de intervenție principală, se respinge și acea cerere. Deja avem un an de zile pentru că dacă stăm și ne plimbăm prin instanțe deja reclamantul nu mai poate, pricina se tergiversează într-o manieră de nedorit și cred că de neanticipat oricât de mult te-ai gândi despre perspectivele unui proces. Mai vine același intervenient și vede că i se resping cele două cereri de intervenție principală, de data asta vine sigur ”Am reușit, fac o cerere de intervenție accesorie, totul este minunat!”, evident instanța i-o respinge că nu are nicio legătură cu cauza. Mi-am pus problema practică, doamne dar dacă această cerere se respinge ca inadmisibilă și textul zice că partea poate să o facem pentru că se respinge ca inadmisibilă, oare nu există altă soluție pe care o poate pronunța instanța de judecată, alta, să sune altfel dispozitivul, ca să nu mai scrii inadmisibila acolo să nu mai poată partea să facă cale de atac și să ajungem la instanța superioară. Gospodărește, lucru pe care l-am afirmat de multe ori în fața instanței de judecată când mă trezeam cu o cerere de intervenție accesorie pentru un client reclamant care se grăbea, îi spuneam instanței, doamna președintă admiteți cererea, dar vă rog admiteti-o că dacă nu intervenientul acesta ne va face o cale de atac, ajunge în, ne plimbăm pe la instanța superioară, dar chiar nu este cazul, admite-ți cererea de intervenție. Corect instanță a spus “Doamna avocat, păi dacă o admit, trebuie să mă și pronunț pe ea și eu am spus că e admisibilă, omul are interes adică m-am pronunț pe criteriile de admisibilitate, ce fac eu după aceea cu ea că știm cu toții, vine, propune probe, cere drepturi, ne tergiversează, ce facem cu ea?”. Revin la întrebarea mea, cum ar putea să mai sune un dispozitiv al instanței de judecată, astfel încât să împiedicăm totuși acest intervenient să fii atât de speculant, deligerant, supărat pe toată lumea. Mă duc la ceea ce s-a discutat anterior, respectiv la tema noastră, aceea cu abuzul de drept. Oare instanța n-ar putea să lipsească de efecte juridice această cerere, întreb pur și simplu ipotetic, poate discutăm altădată, poate doar ne gândim să lipsească de efecte juridice această cerere sau să o anuleze pentru că în realitate acea parte, nu vorbesc de intervenienți diferiți, persoane diferite că nu ai putea poate să apreciezi în persoana lor reaua credință, dar același intervenient, același om care vine de fiecare dată și ne mai supărăm, nu ar putea să lipsească de efecte juridice sau să anuleze această cerere pentru că în mod clar partea nu își exercită drepturile procesuale așa cum legea ale recunoașterii adică intervenim în dosar, avem un interes, justifică un interes propriu, justificăm toate condițiile, dar în ipoteza în care acesta vine și nu ne mai lasă în pace, putem să îl sancționăm cumva? M-am uita la articolul 12 din Codul de Procedură Civilă, care vorbește de exercitarea drepturilor cu bună credință și recunosc că nu prea ne ajută că dacă ne uităm așa un pic la el spune că abuzul de drept se sancționează cu amendă și abuzul de drept conduce la plata de despăgubiri. Revin la aceeași situație, se poate considera existența unui abuz de drept în situația în care instanța nu a respins cererea că practic nu a purces să o analizeze, abuzul de drept se materializează în situația în care nu există practic o cerere respinsă ca ar putea să spună ”Da, dar de unde mă sancționați că poate eu făcând o cerere de intervenție accesorie care este cea mai permisivă să spun așa, chiar justifica interes, adică de ce tu instanță vii și mi-o respingi pentru că eu chiar justifica un interes?“Atunci, întrebarea este, nu cumva ajungi să îl sancționezi după ce îi respinge aceea cerere ca inadmisibilă, pe de altă parte trebuie să îndurăm în mod repetat, nu neapărat din considerente, sigur, omul are drepturi procesuale, are un acces la justiție sunt alte principii care îl ajută din Codul de Procedură Civilă. Trebuie să așteptăm și să ne plimbăm pe la instanță în așa manieră încât chiar să nu mai realizăm nimic din ceea ce înseamnă procesul civil, celelalte principii, celeritatea, soluționarea cauzelor într-un mod care să nu lezeze drepturile celeilalte părți că până la urmă iarăși ne învârtim în jurul acelorași principii. Mărturisesc că nu am ajuns la o concluzie finală în legătură cu acest subiect pentru că întradevăr textul de lege nu cred că ne ajută, prevederile de la intervenție stabilesc foarte clar ce analizează instanță, care sunt criteriile că practic se pronunță doar pe admisibilitate și analizează anumite chestiuni strict formale. Nici într-un caz nu se pune problema de analiză a bune sau rele credințe, deși în mod cert face parte din principiile judecății procesului, dar surprinzător, am văzut și o soluție în care chiar așa s-a întâmplat, instanța a anulat acea cerere de intervenție, cred că din ce am lecturat întradevăr era unanimizată și nu aș putea să dau mai multe detalii, dar cred că acea persoană făcuse undeva la vreo 10 cereri de intervenție prin dosar și ne plimbase foarte mult, toată lumea devenise destul de supărată. Nu am ajuns la o concluzie, dar în mod cert, cred totuși că textul de lege atunci când a vorbit la articolul 12 de sancțiunile care se pot aplica în situația unui abuz de drept, nu cred că a exclus totuși toate ipotezele sau practica vrut să limiteze sau să privească restrictiv sancțiunile care pot interveni și pârghiile procedurale pe care le are o parte în situația în care se formulează o astfel de cerere. În opinia mea este de reflectat, nu aș privi textul de lege atât de restrictiv, mai având în contextul general și lucruri care trebuiesc apreciate în raport de situațiile concrete. Cred că mai aveam un subiect, dar cred că toată lumea vrea să terminăm. O să închei aici. Mulțumesc pentru atenție și dacă sunt întrebări cu siguranță le voi da curs sau poate colegele mele care îmi sunt alături au și ele un punct de vedere, mai ales că sunt să zic, magistrați, cu experiență îndelungată.

Paul Pop: Doamna judecător, vă rog, luminați-ne!

Roxana Stanciu: Da, eu ma uitam la Delia și nu știam în ce măsură este ea pregătită. Bine, nu o să lungesc foarte mult ce voiam să spun. Poate la fel de frustrant ca și pentru reclamant este și pentru instanță să observe că are un într-un dosar la nesfârșit, repetitiv chiar, formulate cereri de intervenție vădit inadmisibile. Chestiunea aceasta a fost discutată încă de la prima lectură a Codului de Procedură Civilă, nu îmi mai amintesc dacă i-a fost adresat o întrebare directă pe această temă profesorului Ciobanu, dar cred că discuția a alunecat în sensul că nici nu și-a pus problema un moment comisia de Cod că acest text care permite intervenția și care suspendă soluționarea cauzei până la soluționarea apelului/recursului împotriva încheierii de respingere a cererii de intervenție, ar putea fi folosită de așa natură încât să conducă la prelungirea nesfârșită a procesului. Din păcate au fost previzibile aceste efecte la norme, din păcate suspendarea reglementată de acest text este una de drept și pe care instanța nu o poate ocoli pentru că nu am gândit inclusiv la această variantă, a fost îndelung dezbătută această chestiune în cadrul instanțelor tocmai pentru că nu este deloc util unei cauze să îți încarci foarte mult cadrul procesual prin admiterea cererii de intervenție, chiar dacă le vezi că sunt inadmisibile doar pentru a nu mai ajunge la suspendare, care să îți tergiverseze momentul soluționării cauzei. Din păcate, soluția nulității este greu de adoptat, este de gândit întradevăr. Problema este că trebuie să ajungem din nou la această distincție între abuzul de drept și încălcarea dreptului. Nulitatea nu poate sancționa decât încălcarea unei dispoziții legale, dispoziție legală care poate fi de interes public sau de interes privat. Partea care formulează o cerere de intervenție, care este pentru instanță este vădit inadmisibilă, pentru părți vădit inadmisibilă, în aparență ea își exercită un drept. Ea nu folosește o cale nereglementată de lege, o folosește în mod abuziv. Pentru abuzul de drept sancțiunea este cea prevăzută întradevăr la dispozițiile citate și de dumneavoastră și din păcate ele nu par a oferi decât soluția despăgubirilor. Este o chestiune asupra căreia în continuare practica reflectă și încearcă să găsească soluții. Este foarte frustrant, repet și faptul că aceste cereri intervenție pot fi formulate în orice moment al procesului, vorbim despre aceeași instanță, deci nu sunt limitate în timp într-un mod care să și conteze. Practic cam în orice moment te poți trezi, dacă nu cu o cerere de intervenție principală cu una de intervenție accesorie sigur și este frustrant tocmai pentru că această lărgire a cadrului procesual poate atrage după ea repunerea în discuție a unor discuții de probatoriu pentru că legea permite acest lucru. Nu știu la ce soluție se va ajunge, cred că este și o chestiune pe care legiutorul o invită în repararea scăpărilor din cod, cert este că la acest moment, inclusiv soluțiile de respingere ca neîntemeiată sau de respingere pentru alte motive sau pentru anumite excepții, din păcate ajung ca în calea de atac să fie calificată tot ca respingere ca inadmisibilă. Am avut într-un dosar chiar o situație imposibilă în care soluționăm apelul împotriva încheierii de respingere a cererii de intervenție pentru lipsa calității procesuale active a intervenientului și în care instanța procedase la continuarea judecății, deși să spusese în sală“Formulez apel, am cererea de apel, nemotivată, da, dar iată că o depunla dosar, suspendați, nu mai face nimic în dosar!“Cand s-a ajuns în fața instanței de apel s-a spus ”Da, bun, dar și chestiunea calității procesuale active vizează tot condițiile de admisibilitate a cererii de intervenție, prin urmare, deși în dispozitiv scrie că a respins-o pentru lipsa calității procesuale active, în realitate a respins-o ca inadmisibilă, deci trebuia să suspende, deci ce ne facem? Să suspende judecata la prima instanță. Genul acesta de litigii sunt un coșmar și pentru instanță. Nu știu ce soluții să ofer, întradevăr trebuie gândite.

Participant: O soluție în această problemă este să unească cu fondul soluționarea admisibilității în principiu a cererii de intervenție.

Roxana Stanciu: Bun, da, da, da.

Participant: Am luat concluziile, se unește cu fondul.

Monica Strîmbei: Mărturisesc, pe vremea vechiului Cod de Procedură Civilă și vechi reglementări pe excepțiile de neconstituționalitate, dacă mai țineți minte, se suspenda judecată cauzei până se soluționa excepția de neconstituționalitate. Cred că era cel mai frecvent și este arma ideală și coșmarul reclamantului să spunem așa, în situația în care se formulează astfel de cereri. Mărturisesc că, cred că în urmă cu 10 ani, tot așa, o instanță absolut disperată de situație a unit cu fondul soluționarea excepției de neconstituționalitate, deși  practic, dincolo de faptul că aveai cale de atac și puteți să ataci admiterea sau respingerea excepției de neconstituționalitate, încălcând orice din toate, dar practic în aceeași situație în care la fiecare termen de judecată ne trezeam în situația fericită în care să mai avem un participant în sală. Deci, inventivitatea practic există, întradevăr nu te ajută textele de lege și întradevăr în căile de atac, cred că ajungi în situația absolut imposibilă pentru că practic se pune problema, ce faci, de ce ai soluționat pe fond sau administrat probatorii, toată lumea a primit o soluție și totuși te lovești de un impediment procedural care face practic să arunci în aer tot ce s-a întâmplat, să ne întoarcem în fața instanței de fond ca să admitem cererea de intervenție și să o luăm de la capăt. Intervenientul spunând,bineînțeles, da, dar și eu am drepturi procedurale și eu aveam un cuvânt de spus în procedură. Întradevăr este de gândit, dar în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate știm cu toții că acum textul de lege nu mai permite suspendarea, deci probabil așa cum și doamna magistrat a menționat, în privința excepției de neconstituționalitate s-a avut în vedere o soluție pentru că se cunoștea și s-a văzut impactul, probabil că nimeni nu sa gândit că această intervenție și soluția ca respingere ca inadmisibilă o să fie o pârghie fericită sau nefericită, depinde de parteacui te afli.

Paul Pop:  O ultimă intervenție.

Participant: Redactarea articolul 64 alineatul 4, partea finală să zic așa, relevă totuși preocuparea redactorului textului pentru a preîntâmpina abuzul de drept pentru că a prevăzut aceste termene de 24 de ore de înaintare a dosarului și de 10 zile de soluționare a apelului sau recursului, după caz, tocmai din intenția de a contrabalansa, să zicem tendința probabil a unora de a tergiversa judecata. Problema este că de multe ori dosarul ajungând la instanța de control judiciar este tratat ca un dosar de drept comun, este băgat în procedură de regularizare și atunci normal că este dinamitat chiar scopul pentru care a fost redactat articolul 64 alineatul 4, adică cred că ar putea fi o soluție și o mai bună gestionare din punct de vedere tehnico administrativ a acestor dosare, încă de la momentul trimiterii. Am avut situații în care a fost trimis recursul și încheierea de respingere ca inadmisibila a cererii de intervenție fără să fie trimis nimic altceva din dosar la instanța de control judiciar. Am avut numeroase situații în care la instanța de control judiciar a intrat în procedură de regularizare și procedura de drept comun, de comunicare cu întâmpinare în 15 zile, cu răspuns la întâmpinare. Adică, dacă totuși, bun, poate că este un deziderat mult prea înalt să sperăm 10 zile, dar totuși cred că cu atenție un pic mărită la modul în care sunt gestionate aceste dosare din momentul în care pleacă de la instanță, ar putea într-o oarecare măsură să rezolve se rezolve problema.

Participant: Ar mai fi o interpretare, legat de caracterul deficitar ale redactării, încheierea de respingere se atacă în cinci zile care curge de la pentru partea prezentă, respectiv pentru partea lipsă. Cu alte cuvinte, apelul sau recursul legat de parte suspendă judecată, apelul sau recursul declarat de terțul care nu a fost primit nu suspendă. A fost glumă!

Paul Pop: Bun! Mulțumesc foarte mult doamnei avocat. Îmi notasem și eu câteva idei, dar nu vreau să aruncați cu ce v-a mai rămas în mine, fiind ultimul intervenient, drept pentru care nu vreau să abuzez de nervii dumneavoastră. Urmează o binemeritată pauză de 10 minute și ultimul panel cu niște intervenienți de excepție și nu mai puțin de 10 teme, drept pentru care vă sfatuiesc să vă luați cafea la dumneavoastră. Vă mulțumim!

Ion Dragne: Bună seara! Să reluăm partea a IV-A a conferinței Viorel Mihai Ciobanu pe teme dificile și interesante de procedură civilă. Mă numesc Ion Dragne, sunt avocat în Baroul București și în calitate de decan al Baroului București, partener cu Juridice și Societatea de Științe Juridice în organizarea acestei conferințe. Alături de mine trei distinse doamne practiciene și cadre didactice universitare în materia procedurii civile: doamna judecător Delia Narcisa Theohari – cadru didactic la Universitatea Nicolae Titulescu, doamna Ioana Gelepu – avocat în Baroul București și asociat în cadrul Societății de Avocați ”Țuca Zbârcea și Asociații” și doamna Monica Livescu – avocat în Baroul Vâlcea, persoană cu o experiență deosebită, partener în cadrul Societății de Avocați ”Livescu și Asociații”. Ora este destul de înaintată, sunt convins că asta nu v-a redus din interesul pentru temele pe care le avem în discuție, însă pentru a nu risca să începem conferința azi și să o terminăm în altă zi, o să vă propun și le-am propus tovarășelor mele de panel să ne organizăm în așa fel încât să surprindem aspectele cu totul importante pe care le-ați remarcat atunci când am trecut în revistă temele sau atunci când au fost trecute în program conferinței, și desigur să avem și suficient timp pentru ca în ipoteza în care sunt întrebări pe marginea subiectelor să ne consultăm. Scopul unei conferințe, după cum ați văzut, este ,în primul rând, nu acela de a expune o temă, eventual și tipărită, ci de a naște un dialog din care să iasă concluzii, care să fie folosite în practică. Vă rog să-mi dați voie să o invit pe motive, care țin exclusiv de înțelegerea între participantele la panel pe doamna avocat Ioana Gelepu pentru a expune punctele pe care domnia sa le-a avut de analizat și de expus în fața dumneavoastră.

Ioana Gelepu: Bună seara! O să încerc să am o expunere de tipul gazetăresc, adică telegrafică și punctuală, având în vedere ora târzie. Primul subiect se referă la sancțiunea constatată de către prima instanță a decăderii din dreptul unei părți de a propune anumite probe. Se ridică legitima întrebare: Ce va păți această parte? Cu alte cuvinte, va fi blestemată până la finalul dosarului? O să imaginez două tabere cu argumentele pe care le poate avansa fiecare dintre aceste două echipe imaginare. Prima dintre acestea se poate prevala de art. 254 alin. 2, care vorbește despre faptul că respectiva sancțiune operează în cursul procesului, cu alte cuvinte nu doar în fața primei instanțe. Mai departe, un al doilea argument pe care îl poate avansa această tabară se referă la împrejuararea că în materia apelului nu avem o normă derogatorie. Pornind de la aceste două elemente, adepții acestei tabere spun: da, persoana respectivă este o parie în privința probei respective pentru care a operat decăderea, în sensul că nu va putea să o propună din nou în apel. Ce spune tabăra numărul doi? Tabăra numărul doi are un număr de șase argumente, dintre care cinci dintre acestea, extrase din textele relevante din materia apelului, și anume, primul: art. 470 alin. 1 lit. d vorbește despre probele invocate. Remarcăm că nu se face nici o distincție, cu alte cuvinte legiuitorul nu a făcut o delimitare. Ce s-a întâmplat cu aceste probe? Nu au fost propuse? Au fost propuse, dar nu au fost încuviințate, inclusiv pentru că a intervenit decăderea sau varianta a treia: au fost propuse, încuviințate, dar nu fost administrate indiferent de motiv. Un al doilea argument îl extragem din același articol, alin. 4, care se referă la înscrisuri nearătate în fața primei instanțe sau proba cu martori deasemenea nearătată. Deducem pe baza interpretării teologice că intenția legiuitorului este să accepte și probe care nu au fost propuse în fața primei instanțe, ori pentru identitate de rațiune și o probă care a fos propusă, dar nu în termen și pentru care a operat sancțiunea decăderii, ar putea fi ulterior acceptată în fața instanței de apel. Al treilea argument decurge din art. 476. Acesta stabilește că dacă partea nu depune motivele de apel sau nu arată dovezi noi în susținerea apelului pricina se va soluționa pe baza argumentelor și a probelor invocate și administrate în fața primei instanțe. Exprimarea ”dovezi noi”, cred eu că este una elocventă pentru că nu se face nici o distincție ce înseamnă ”noi”, deci pot intra în oricare dintre cele trei categorii pe care le-am evocat mai devreme. În fine, art. 478 ne oferă și el niște indicii, este textul legal care stabilește probele pe care le va lua în considerare instanța de apel, cele administrate în fața primei intanțe, cele arătate în susținerea apelului și a întâmpinării și respectiv cele a căror necesitate a rezultat din dezbateri. A doua ipoteză, iarăși, termenul folosit „arătate în motivarea apelului” este sugestivă. De ce? Pentru că nu se impune și o altă condiție în afară de aceea ca partea să le fi individualizat ca atare prin apel sau prin întâmpinare. Pe baza acestor elemente, dar și a unei chestiuni de interpretare logică aș înclina personal spre a doua teză. Raportat strict la interpretarea logică, aș vrea să menționez următorul lucru: faptul că această sancțiune se oprește în fața primei instanțe nu este un lucru de nimic. De ce? În primul rând pentru că partea nu a avut posibilitatea să își susțină complet poziția și foarte posibil să se confrunte cu o soluție negativă. În al doilea rând, avea la îndemână două gloanțe: să ceară acea probă în fața primei instanțe, care putea admite sau respinge pentru că nu erau pertinente, concludente și utile, avea același glonț, teoretic, de folosit și în apel, cu riscurile aferente, ca instanța să considere că proba nu este pertinentă, concludentă și utilă. Dacă este decăzut în fața primei instanțe, chiar dacă își poate relua solicitarea în fața instanței de apel, asta nu înseamnă că proba va fi automat pertinentă, concludentă și utilă, deci din cele două gloanțe a pierdut unul. În fine, limitele în ceea ce privește judecata cauzei la aspectele de nelegalitate în cadrul recursului, aceste limite reprezintă în sine un dezavantaj pentru că dacă am ,spre exemplu,o expertiză administrată în fața primei instanțe și sunt nemulțumit de modul în care a interpretat-o instanța, există calea apelului în care pot să o critic, dacă însă proba este administrată pentru prima dată în apel pentru că eu am fost decăzut în fața primei instanțe, atunci în recurs, voi fi limitat de motivele de nelegalitate, automat, nu o să mă pot raporta la netemeinicie și nici la modul în care instanța a apreciat asupra acelei expertize. În consecință, ținând cont de argumentele ce decurg din aceste texte, dar și din interpretarea logică pe care am prezentat-o aș opina în sensul corectitudinii celei de a doua teze. Al doilea subiect ales este unul foarte scurt, dar aș zice de tipul ”pietricica mică care răstoarnă căruța mare”, într-o reformulare a unui proverb tradițional, și anume, tematica aleasă este următoarea: Ce se întâmplă atunci când declarăm apel înainte ca hotărârea să fie comunicată? O să fac trimitere la o situație foarte simplă. Să zicem că am avut o contestație la măsura concedierii, aceasta a fost admisă, și societatea are obligația să reintegreze respectiva persoană, care a câștigat procesul. Dacă așteaptă până la redactarea și comunicarea soluției pentru a formula apel și a formula cererile de suspendare în cadrul apelului, și în paralel, o suspendare provizorie pe cale de ordonanță președințială este foarte posibil ca între timp salariatul indezirabil, să-i spunem așa, să se prezinte la locul de muncă. Cum putem să evităm această situație? Aparent simplu: facem apel, depunem o cerere de suspendare în cadrul apelului, sigur neavând motivarea instanței nu ar trebui să avem nici motivarea apelului și ,în paralel, inițiem cererea de ordonanță președințială. Dacă se admite – societatea este fericită până la soluționarea cererii de suspendare în cadrul apelului și nu va avea de afacere cu respectivul salariat. Aparent, totul bine și frumos, dar oare există vreun risc? Cu alte cuvinte, se poate considera că societatea avea și obligația să depună motivele de apel? Aici o să mă raportez la art. 468 alin. 3. Acesta spune că, dacă o parte face apel înainte de comunicarea hotărârii, respectiva hotărâre se consideră comunicată de la data declarării apelului. Pe baza acestui text de lege și având în vedere schimbarea intevenită în două coduri, conform unei teze se poate susține că motivele de apel trebuiau depuse într-un termen care curgea chiar de la data la care am declarat apelul. Al doilea argument pe care îl au în vedere adepții acestei teze este următorul: vechiul Cod de Procedură Civilă avea un text care spunea că termenul pentru depunerea motivelor de apel se socotește de la comunicarea hotărârii, chiar dacă apelul s-a făcut înainte de comunicare. Acesta era neechivoc, astfel încât excludea vreo interpretare defavorabilă societății, care este protagonistul în prezentarea mea. Cea de a doua teză se raportează în primul și în primul rând la o chestiune de ordin logic. Cum aș putea să prezint motivele de apel, câtă vreme ele poate încă nu s-au conturat în mod definitiv nici în mintea judecătorului care a pronunțat soluția, hotărârea nefiind încă redactată sau măcar nu s-au cristalizat în mod final. Al doilea argument are în vedere o interpretare, dacă vreți, teleologică a art.470 alin.5. Acesta ne spune că în cazul în care termenul pentru exercitarea apelului curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii, atunci motivarea se face într-un termen de aceeași durată care va curge încă de la data comunicării hotărârii. Ce putem deduce de aici? E un lucru simplu, și anume, legiuitorul a avut în vedere că, totuși, motivele de apel se vor depune după ce cunoaștem motivarea hotărârii. În fine, un al treilea argument, de care s-ar putea prevala adepții celei de a doua tabere este următorul: putem considera că suntem într-adevăr sub incidența acestui text de lege, adică termenul meu pentru exercitarea apelului curge de la data la care am declarat apelul. Dacă, să zicem, am depus apelul la o altă instanță decât cea care a pronunțat hotărârea, în termenul de apel mă pot trezi la realitate să mă duc fumos la instanța care a pronunțat hotărârea, ieșind din starea de amnezie, să depun actul procedural, iar apoi, voi avea conform art. 470 termenul de apel pentru motivare ce va curge de la data comunicării. Am verificat și practica, și doctrina, din ce am observat cele mai multe opinii doctrinare sunt în favoarea celei de a doua teze, pe care o consider și eu corectă. Am găsit și soluții jurisprudențiale în sens opus, personal le dezavoiez total, dar din corectitudine, am încercat să le susțin cu cât mai mult aplom, sper că am și reușit. În fine, cel de-al treilea subiect încearcă să sondeze anumite zone gri, să zicem, aflate la limita nelegalității cu netemeinicia. Aparent, problematica este una destul de simplă, și anume, art. 488 consacră în mod limitativ numai cazuri de nelegalitate pentru care poate să fie criticată o hotărâre, mai mult, vechiul punct din art. 304 al Codului de Procedură Civilă, care se referea la interpretarea greșită a actului dedus judecății, a schimbării naturii ori înțelesului lămuri și vădit neîndoielnic al acestuia nu a mai fost preluat în noua reglementare, din nou o subliniere a intenției legiuitorului de a înlătura din verificările instanței de recurs aspectele de netemeinicie, ba mai mult evoluția în sine a vechiului cod de procedură civilă a fost în acest sens. Existau anterior două puncte: 10 și 11 dedicate netemeiniciei, și anume: stabilirea situației de fapt pe baza interpretării greșite a probelor, și respectiv, nepronunțarea asupra unui mijloc de apărare determinat. Pornind de la aceste repere, în doctrină și jurisprudență se afirmă în mod constant faptul că instanța nu poate să reanalizeze probele în recurs și că nu poate să stabilească situația de fapt.  ”Și atunci despre ce discutăm?” , ar putea spune cineva pentru că totul pare foarte clar, dacă verificăm ,însă, anumite situații în particular o să constatăm că anumite lucruri nu sunt chiar așa de ușor de elucidat și că îți trebuie precizia unui chirurg pentru a stabili unde se termină nelegalitatea și unde începe netemeinicia, iar pentru că nu pot să deslușesc în alt mod acest subiect am apelat la două exemple pe care le voi evoca foarte succint. Unul dintre acestea este o speță cu iz de serial latino – american, care sună astfel: două surori, dintre care pârâta era mandatara reclamantei. Reclamanta fusese parte într-un contract de vânzare – cumpărare , și pretindea că pârâta a înacasat prețul acelui contract de vânzare – cumpărare și că nu i l-a restituit. Pârâta se prevala în susținerea poziției sale de două înscrisuri, și anume: de contractul de vânzare – cumpărare pe care era mențiunea achitat cu semnătura reclamantei în dreptul prețului, de o evidență pe care o ținuse reclamanta, acea evidență individualiza adresa imobilului, prețul, cumpărătorul, și de asemenea, purta mențiunea achitat. În fața primei instanțe acțiunea se respinge, în fața instanței de apel reclamanta câștigă, se admite apelul, se schimbă soluția. Instanța de apel înlătură cele două probe, care erau în favoarea pârâtei: acea evidență personală ținută cu nici o motivare, și celălalt înscris, contractul de vânzare – cumpărare este înlăturat în mod surprinzător în favoarea unui alt înscris similar, paralel, respectiv un alt contract de vânzare – cumpărare, care stipula un alt preț, diferit chiar de prețul pe care îl pretindea reclamanta. Cu alte cuvinte, reclamanta pretindea 5 lei, pârâta depusese un contract de vânzare-cumpărare care stipula prețul de 5 lei, acest contract pe care l-a avut în vedere instanța, stabilea prețul de 2 lei, ca un indiciu în ceea ce privește fractura logică a raționamentului instanței. Se promovează recurs, și aici apar următoarele probleme. Unul din motivele de recurs invocate s-a referit la încălcarea formelor de procedură. De ce? Pentru că instanța înlăturase cele două înscrisuri fără a se parcurge procedura înscrierii în fals, dar de asemenea se încălcase și principiul aflării adevărului pentru că aici a stabili care este raportul juridic de vânzare-cumpărare pe care se greva raportul de mandat nu era o simplă chestiune de fapt, ci presupunea chiar individualizarea unui raport juridic fără de care speța nu putea să fie rezolvată, adică nu se poate ca reclamanta să ceară prețul dintr-un contract și instanța să-i dea acel preț, dar în baza altui contract. Cred că în afara acestui text de lege încălcarea formelor de procedură se poate pune problema chiar a unei deficitare motivări, și aici am găsit soluții de jurisprudență, este adevărat că sunt create la nivelul instanței supreme sub imperiul vechiului cod de procedură civilă, totuși textul de la nemotivare este quasi identic sub ambele reglementări. Acele repere jurisprudențiale dădeau următoarele exemple de nemotivare: instanța aplică textul de lege unei situații, spre exemplu angajează răspunderea comitentului fără să verifice minimal, dacă prepusul săvârșise o faptă ilicită, iar alte exemple date erau: nepronunțarea deloc asupra probelor sau emiterea unei soluții pe baza unei probe străine complet de pricină. Situația noastră era similară, practic soluția a fost construită pornind de la un contract de vânzare – cumpărare, care înlăturase un alt contract fără să se parcurgă procedura înscrierii în fals. Îmi este greu, totuși, să accept că o asemenea motivare îndeplinește cerințele legale. Soluția instanței supreme a fost una vehement motivată, s-a spus că toate aspectele invocate țin de netemeinicia hotărârii pentru că cele două înscrisuri erau simple probe în dosar, ele atestau o simplă situație de fapt, a spus instanța. Nu s-a făcut vreo delimitare cu privire la unde se termina situația de fapt și unde începea raportul juridic, care era contractul de vânzare – cumpărare pe care nu îl putem califica ca fiind o simplă situație de fapt și pe baza acestor calificări destul de generale și neaplicate, în opinia mea, speței de față s-a apreciat asupra nulității recursului. O altă speță, și ultima prezentată, ridică chestiuni similară, numai că aici textul legal sub a cărui umbrelă trebuie să verificăm dacă avem de afacere cu nelegalitate sau cu netemeinicie este altul, și anume punctul din recurs care vizează încălcarea normelor de drept material. Exemplul pe care l-am ales, deși privește o situație particulară, prezintă multiple similitudini cu o mulțime de spețe cu care ne putem confrunta, și anume: două părți încheie un acord prin care x sabilește că îi va restitui lui y o sumă de bani, dacă este îndeplinită o condiție suspensivă. Ulterior, x îi cere lui y o sumă de bani, alta, fără legătură cu cea care forma obiectul acordului. Y spune, bine că mi-am aminit, și tu mi-ai promis că o să-mi dai o sumă de bani, deci, îți opun compensarea. X, la rândul său, spune că nu sunt îndeplinite condițiile compensării, nu s-a născut obligația sa de plată din acea înțelegere anterioară, întrucât nu se îndeplinise condiția suspensivă. Instanța respinge acțiunea, soluția se menține în apel, părțile ajung în recurs și aici cele două tabere ar putea să își prezinte următoarele teze: una ar putea să susțină că vorbim despre un înscris administrat în cauză, acea înțelegere, instanța nu mai poate să cenzureze modul în care a fost analizată această probă în fond și în apel pentru că este o chestiune de netemeinicie. Cealaltă parte ar putea să își contureze următoare poziție: nu vorbim doar despre un înscris, fiind vorba despre actul dedus judecății, iar cum se interpretează ne spune Codul Civil, acolo găsim regulile de interpretare relevante, și anume: nu se poate considera că un act are doar înțelesul ce derivă din clauze menționate în cadrul acestuia, interpretarea coroborată, interpretarea în favoarea debitorului. Fiind vorba despre reguli de interpretare a contractelor consacrate de Codul Civil, automat, discutăm despre incidența motivului de recurs ce vizează încălcarea normelor de drept material. Personal, mi se pare că nu există niciun dubiu, nu este o problemă de netemeincie, ci este una de nelegalitate, așa a considerat-o și aici instanța de recurs. Cam acestea au fost subiectele mele, am încercat să le prezint cât mai repede, astfel încât să putem să supraviețuim cu toții acestei ore târzii.

Ion Dragne: Mulțumim doamnei avocat. În ceea ce mă privește, în legătură cu efectele decăderii părții de a propune probe, în mod categoric este de natura apelului să permită o rejudecare, și dacă ar fi vrut, legiuitorul ar fi spus că nu mai are dreptul niciodată, motiv pentru care cred că se va forma practica în mod constant în așa fel încât cel care a avut ghinionul să nu se afle în primă instață, să aibă o speranță să administreze probe în apel. Dacă nu sunt întrebări, vă mulțumesc că nu sunt întrebări, o invit pe doamna avocat Livescu. Tema dumneaei este, deasemenea, importantă și o să o rog să  va capteze atenția cu punctele ce sunt de un interes mai evident. Mulțumesc.

Monica Livescu: Mulțumesc, o să încerc să fiu la fel de scurtă, chiar dacă dintre cele patru teme propuse a fi dezbătute în ceea ce mă privește, ca să înțelegem ceva în timpul acesta scurt, o să mă restrâng, cred eu, la cea care poate v-a suscitat mai mult interesul, cea pe care o vedeți și pe slide-ul atașat  și este vorba despre abordarea termenului administrativ pentru verificarea dosarului, întrebarea pusă în continuare, dacă este sau nu o cauză de tergiversare a procesului. Cred că fiecare dintre noi putem să ne dăm cel mai bine un răspuns la ea, dar eu o să încerc să subliniez câteva aspecate pe care eu le-am identificat  și care să ne ajute nu numai într-un răspuns corect la această întrebare, cât mai ales la găsirea unor remedii efective pentru a combate o situație de tergiversare a procesului atunci când ne confruntăm cu ea, nu numai din perspectiva standardelor CEDO pentru că avem și reglementări interne deosebit de importante, care ar obliga înaintea celor de ordin CEDO să se ajungă la evitarea unei astfel de situații. Evident că nu putem să discutăm despre problema termenului administrativ, o să detaliez la ce mă refer când folosesc acea chestiune legată de termenul administrativ pe care practicienii îl cunosc din activitatea acestora, fără să ne raportăm la textul bază, care reglementează dreptul la judecarea cauzei nu numai în sensul de echitabilitate și rezonabilitate a duratei de desfășurare a unui proces, ci în ceea ce Codul de Procedură Civilă vine și utilizează noțiunea de termen optim și previzibil. Este o nuanță importantă, și în comentariul Noului Cod de Procedură Civilă, doamna Theoharia a făcut această subliniere, care este importantă. Termenul rezonabil este termenul utilizat și în art. 6 din Convenție, acest art. 6 din Codul de Procedură Civilă a preluat o noțiune pe care o utilizează chiar Comisia Europeană în acel document pe care îl vedeți enunțat, și în care se utilizează, în primul rând, acest termen mult mai nuanțat, care să reflecte mult mai mult ceea ce se dorește a fi dreptul la un proces echitabil și la o durată rezonabilă a procedurii judiciare. Din această perspectivă, analiza mea se va focusa pe art. 200 alin.1 din Codul de Procedură Civilă, care reglementează și utilizează acea noțiune de verificare de îndată a regularității cererii de către completul de judecată desemnat. După ce am terminat analiza m-am gândit cât poate să suscite discuții un singur termen, și anume noțiunea ”de îndată”. Practic, toată chestiunea legată de termenul administrativ sau durata recomandată, este un termen utilizat alternativ, se învârte în jurul acestei interpretări a noțiunii ”de îndată”. O să trec rapid, v-am prezentat aici chestiunile legate de termenele consacrate de Cod în care judecătorul trebuie să facă ceea ce înseamnă etapa aceasta prealabilă scrisă și o să mergem să vedem în ce măsură, dacă vrem să ajungem la acea etapă verificabilă pe zile prevăzute de legiuitor, suntem sau nu împiedicați de acea verificare de îndată a dosaului pentru că toate celelalte termene curg după ce s-a epuizat această primă verificare. Vom vedea în ce măsură, în practică, acesastă durată a termenului administrativ sau a datei recomandate la care judecătorul trebuie să facă această verificare este sau nu un termen care să asigure acea durată optimă sau previzibilă despe care vorbeam la început și este rezultată din principiul fundamental consacrat de art. 6 din Noul Cod de Procedură Civilă. De asemenea, am selectat câteva argumente de text din Regulamentul de Ordine interioară a instanțelor din care constatăm că aceeași noțiune o regăsim și în acest act normativ, evident de valoare mult mai mică decât Codul, dar care de asemenea, în aceeași termeni subliniază necesitatea verificării cu celeritate, în sensul ca transpunerea noțiunii din Cod ”verificare de îndată” să fie făcută și la nivel de aplicare a Regulamentului. Acum, unde regăsim această noțiune de termen administrativ, ca să vedem cât ne este ea de opozabilă și care ar putea fi remediile de înlăturare a unor durate excesive pentru acest termen. Este vorba despre Hotărârea CSM 716/2013, este actul cu caracter normativ care consacră pentru prima dată, mă rog au mai fost câteva hotărâri anterioare, dar aceasta este ultima care a venit și a clarificat ce înțelege CSM-ul și ce trasează pentru judecători cu privire la această dată recomandată. Evident că trimiterea la sistemul ECRIS și la data recomandată de ECRIS ne-ar pune o primă problemă pe care eu am mai ridicat-o în multe alte situații, inclusiv în fața unui Congres al Avocaților în care am pledat și am spus că trebuie să adoptăm un document programatic, s-a adoptat o soluție, deci este nevoie de un regulament al ECRIS-ului, de o procedură și de o reglementare clară și previzibilă a utilizării ECRIS-ului, pentru că el nu există la acest moment, sunt doar succinte trimiteri în Regulamentul de ordine interioară la utilizarea ECRIS-ului, parametri clari, previzibili, de utilizare și manipulare și de verificare a modalității în care se utilizează sistemul informatizat al instanțelor nu există. Ce s-a obținut? Constituirea unui grup de lucru la nivelul CSM-ului, care de vreo 3 ani, din câte știu eu, tot lucrează, dar nu mai produce un astfel de regulament. De ce ar fi util? Pentru că din această perspectivă, chiar și această problemă a termenului administrativ în care să se facă acea verificare a dosarului de către judecător, probabil că s-ar ajunge la niște reglementări mult mai clare, încât să nu mai fim supuși arbitrariului în ceea ce privește stabilirea acestei date recomandate. La acest moment nu există o clarificare la nivel normativ cu privire la modul în care ECRIS-ul sau chiar judecătorul, pentru că nu întotdeauna apare în ECRIS, am verificat practica instanțelor, la unele instanțe apare această dată recomandată în ECRIS, la altele nu. Prin urmare, la cele care nu apare este o simplă apreciere a judecătorului care primește dosarul și când dorește își stabilește când să fie acea dată recomandată. De aceea, ne exprimăm opinia, că dacă se ajunge la încălcarea duratei optime și previzibile, să folosim noțiunea din Cod, pentru verificarea cererii, și de aici, curgerea tuturor celorlalte termene maxime de 110 zile, așa cum le-ați văzut anterior, se ajunge practic, la o negare a însăși rațiunii legiuitorului când a prevăzut prin acea sintagmă ”de îndată” ce trebuie să se facă, și evident, am făcut aici trimitere chiar la ceea ce au reprezentat tezele prealabile ale Codului și care a fost intenția legiuitorului, și care nu mai este respectată sub nici o formă din această perspectivă. Am considerat că, dacă această hotărâre a CSM-ului, care califică, într-un fel, acest termen, spune că este un termen de recomandare și pornind de la această premisă, evident că și modalitatea în care un justițiabil, un avocat confruntat cu o situație în care trebuie să facă o contestație la tergiversare pe acel interval până la verificarea cerererii pentru că ,personal, și alți colegi, s-au confruntat cu ipotezele în care luni de zile, chiar și în pricini urgente, nu s-a ajuns la stabilirea nici măcar a acestei date recomandate pentru verificarea dosarului. Vă dau un exemplu: evacuarea din imobilele ocupate abuziv, cred că nouă luni a durat până când cineva s-a uitat în dosar, este adevărat că a fost și perioadă de vacanță, dar într-o astfel de situație este evident că lucrurile scăpaseră total de sub un control de rezonabilitate a datei la care cineva să declanșeze o procedură într-o astfel de cauză. Din această perspectivă cred că insistența cu care am încercat să interpretez această noțiune ”de îndată”, nu neapărat dintr-o perspectivă semantică așa cum este prevăzută în dex și care înseamnă ”numaidecât”, ”imediat ce”, dar care ne ajută să facem interpretare de tip gramatical, literal, să vedem cât este de restrictivă norma sau cât ne permite să o extindem, așa cum a procedat CSM-ul prin numirea ei în modalitatea prin care ați văzut-o în hotărârea respectivă, ne duce la o concluzie de cu totul altă natură decât cea la care a ajuns CSM-ul atunci când a considerat că este o chestiune de apreciere, la decizia conducerii instanțelor, că data recomandată poate fi schimbată prin rezoluție de judecătorul căruia i s-a repartizat dosarul, ținându-se de particularitățile cauzei. Nu cred că cineva de aici poate să confirme faptul că o dată a cerut să fie schimbată o astfel de dată, în funcție de particularitățile cauzei și că s-a ajuns la altceva. Acesta este motivul pentru care mi se pare că toată această hotărâre este pusă sub semnul arbitrariului și că ceea ce a stat la baza emiterii ei, și anume o încercare de a stabili un cadru de optimizare a volumului de muncă al magistraților pentru că de la acest lucru s-a pornit, a ajuns într-o cu totul altă extremă, care afectează în mod substanțial dreptul la soluționarea cauzelor într-un termen optim și previzibil, după cum spune principiul din Cod, fiind în acest sens încălcate și alte principii pe care le vedeți expuse: art. 7 – legalitatea, art. 20 – respectarea principiilor fundamentale. Am încercat să găsesc și remedii în raport de această hotărâre. Evident că dincolo de demersurile de tip administrativ, instituțional, în care să existe discuții cu această entitate emitentă sub aspectul unor modificări, remediile trebuie să fie și unele de tip practic, în care, în concret, atunci când suntem în situația de a ne izbi de o astfel de hotărâre care justifică în practică respingerea unor contestații la tergiversarea procesului. Există o bogată cazuistică pe această chestiune, nu mai am timp să vi le spun, dar ele există, au fost trei opinii conturate, mai ales la nivelul Curții de Apel Cluj, unde imediat după intrarea în vigoare a Codului de Procedură Civilă au fost multe astfel de litigii pe contestații la tergiversare în care, în final, s-a conturat o opinie majoritară, și este și la nivelul altor instanțe, în sensul că se vor respinge contestațiile cu această motivare a existenței hotărârilor CSM, care au în vedere cu prioritate respectarea volumului optim de lucru al judecătorilor. Nu vreau să înțelegeți că am ceva cu volumul optim de lucru al judecătorilor, știm cu toții că instanțele sunt supra încărcate, prin urmare, genul de măsuri care trebuie luate pentru a evita încălcarea art. 6 și a ajunge la un termen administrativ de verificare normal, are nevoie și de niște măsuri instituționale, care țin de această normare a muncii judecătorilor. Trebuie să înțelegem lucrul acesta și voi susține această idee în orice împrejurări. Vă spun că am avut chiar o situație în care am apărat un magistrat trimis în cercetare disciplinară și chiar exclus din magistratură pe art.99 lit. e, dacă nu mă înșel, este un text care reglementează încălcarea acestor prevederi, nerespectarea din motive imputabile a dispozițiilor legale privind soluționarea cu celeritate, deci am fost și în situația inversă în care am demonstrat că, în realitate, această normare a muncii judecătorului prin sistemul ECRIS, în realitate nu ține cont de o serie de parametri nereglementați, dar care, în fapt, conduc la o supra încărcare și nu se reflectă în ceea ce ar însemna un echilibru în munca judecătorului. Acest lucru, însă, nu trebuie să conducă la afectarea acestei chestiuni pe care noi astăzi o discutăm, și anume, ideea de evitare a tergiversării procesului civil și pe acest considerent, apreciez că o astfel de hotărâre trebuie, dacă nu revocată în cadrul unei proceduri de contestare, cel puțin atacată într-o modalitate, în situațiile în care există un interes real, nu numai punctual pe un caz. Evident că sunt situații în care putem formula acțiuni în nelegalitate cu privire la un astfel de act administrativ cu caracter normativ  pentru a remedia ceea ce avem nevoie în n situații sub aspectul înlăturării unor astfel de impedimente de la fixarea unui termen rapid pentru verificarea dosarului. Ne ajută din această perspectivă și jurisprudența Curții Europene, pentru că termenul rezonabil impus de art. 6 paragraful 1 din Convenție are, de regulă, ca punct de plecare, chiar ziua în care instanța de fond a fost învestită cu soluținarea litigiului, și care, evident, este ziua în care am înregistrat acțiunea, și atunci, dacă aceasta este optica Curții Europene, nu putem spune că mai trebuie să stăm câteva luni ca să se poată fixa o astfel de dată. Aveți câteva cauze, nu le mai citesc, le-am enunțat aici: Stancu c. României, Guincho c. Portugaliei, Zanghi c. Italiei. Toate sunt în același sens și pot fi invocate cu succes atunci când într-o contestație în care mi se invocă, eventual, această chestiune a hotărârii CSM-ului, se pot invoca cu prioritate aceste hotărâri ale Curții Europene care trebuie să prevaleze în raport de art. 20 din Constituție și din perspectiva protecției sporite pe care o asigură jursprudența Curții Europene în aplicarea art. 6 din Convenție.

Monica Livescu: Am să încerc să închei… Subiectul este interesant pentru că poate fi analizat și dintr-o  perspectivă de neconstituționalitate, în sensul că noțiunea de îndată, așa cum este interpretată în practică, cred că poate ridica o astfel de problemă de verificarea constituționalității textului, din perspectiva clarității, preciziei unei astfel de norme. Dacă ea lasă loc unor astfel de interpretări, de genul celor cu care le cunoaștem și ne confruntăm, evident că, nu vorbim de o normă previzibilă, că de la ”numai de cât” și ”îndată ce” și ”de îndată”, să se ajungă la luni de zile, deja înseamnă că nu mai e aplicată spiritul normei, dar litera ei și din această perspectivă v-am prezentat în acest  slide chiar argumentele pentru care, în jurisprudența curții constituționale există suficiente exemple în care pe considerente de imprecizie a normei s-a putut ajunge chiar la declararea unei neconstituționalității a acesteia. Aș face trimitere din această perspectivă la împrejurarea că în alte state europene și dau exemplu Sloveniei ca să fie una mai apropiată de noi, nu am să dau exemplul Finlandei sau al Norvegiei, există durate maxime de derulare a unei proceduri judiciare, prin urmare nu mai avem, numai acele 110 zilele plus durata estimată la momentul când începe procesul, ci avem fixate niște durate cadru în limitele cărora să se desfășoare o anumită procedură.

De aceea când am zis, aici avem dreptul la o lege clara și previzibilă nu e doar o idee…Am…Doar un apel retoric.. Ci cred că putem ca avocați, practicieni, de ce nu și  judecători confruntați cu situații de felul acesta în care norma nu îi ajută să respecte principiile fundamentare ale procesului civil, să ridice astfel de chestiuni care să dacă totuși atât la o asigurare, la asigurarea echilibrului din perspectiva muncii judecătorului, a normării muncii lui, dar și din perspectiva respectării unui principiu fundamental de desfășurare într-un termen optim si previzibil al procesului și echilibrul între acestea două, să nu ducă, să evite sacrificarea unuia în detrimentul celuilalt. Mulțumesc!

Ion Dragne: Mulțumim, doamnei avocat Livescu!

Vreau să vă spun că acum două săptămâni în avocat din Baroul București a trimis o adresă, o solicitare la Consiliul baroului București ca să facem demersurile legale pentru a se sesiza Parlamentul să dea o lege în care să explice semnificația termenului de ”îndată”,  întrucât el ca avocat l-a înțeles diferit față de judecătorul căruia ia cerut să verifice de îndată cerere, iar judecătorul ia răspuns că de îndată înseamnă în funcție de programul instanței, iar pentru el ca avocat ”de îndată”  înseamnă conform Dex-ului.

Mă întreb de asemenea în ce măsură, cereri de anulare a regulamentului CSM-ului, pe care îl apreciez și cu toată deferența față de CSM, ca adăugând la lege, pentru că avem codul care spune că ”de îndată”, iar CSM vine și spune ce înseamnă ”de îndată”, mă întreb cât de îndată va fi regularizată o cerere de anulare a hotărârii CSM-ului.

Dacă aveți întrebări?

Monica Livescu: Am făcut un proces cu CSM-ul să îi oblig să facă regulament pentru Ecris  și o să vă povestesc în altă conferință soluție.

Ion Dragne: De îndată, am înțeles! Așa! Doamna avocat…

Public: Buna seara, Daniela Ciocoiov, mă numesc.

Am observat că instanțele, poate practică tocmai pentru a derula cu celeritate această procedură de regularizare, să transmită adrese în care să pună în vedere părții să îndeplinească anumite acte sau să depună anumite înscrisuri, documente, o întreagă listă, la tot ce s-ar putea gândi cineva, iar la sfârșit este o mențiune, în situația în care au fost îndeplinite unele dintre acestea, de cele de mai sus vă rugăm să le îndeplinesc pe celelalte… Acum eu pun întrebarea ce se întâmplă dacă partea are altă opinie decât instanța? Adică i  s-a părut că a îndeplinit anumite chestiuni din cele precizate, iar instanța consideră că nu, pentru că noi am avut niște spețe în care, de frică, am reluat și am redepus actele, deși termenul de 10 zile este foarte scurt. Eu înțeleg încărcătura instanțelor, în schimb noi avem 10 zile în care adresa ajunge la parte, poate partea o mai lasă o zi două pe la ea până ajunge la noi trebuie să îndeplinim toate acele, toate cele puse în vedere, termenul de 10 zile este foarte strâns.

Întradevăr, întrebarea mea era dacă aveți o opinie, cam care ar trebui să fie optica instanțelor în cazul în care există o anumită diferență între opinia judecătorului și opinia părții, atâta timp cât nu s-a prevăzut, în mod expres, ce trebuie făcut și dacă v-ați întâlnit cu un astfel de caz concret în practică?

Monica Livescu:  Am să vă dau un răspuns foarte scurt.

Și eu am pățit același lucru, evident că am depus chiar și ceea ce nu știam că ar dori instanța în acea sintagmă ambiguă, tocmai pentru a evita o eventuală anulare a cererii, însă cred că dacă s-ar ajunge în practică la o eventuală anulare tocmai datorită acestui dubiu, remediul poate fi în calea de atac la o eventuală anulare, dar evident că nu ne-am dori așa ceva, poate doamna judecător dacă mai are…

Delia Narcisa Theohari: ÎNțeleg că este o mențiune a adresei de comunicare, a lipselor cererii de chemare în judecată, este o mențiune inserată, adică produsă de către sistemul informatic Ecris, nu este una stabilită de către judecător, în niciun caz. Judecătorul stabilește cu exactitate obligațiile pe care trebuie să le îndeplinească partea. Probabil așa este formularul…

Ion Dragne: Ca să fie și mai înțelept, trebuia să spun așa: iar dacă vă închipuiți că ați îndeplinit unul dintre ele, vă înșelați…

Delia Narcisa Theohari:  Pot să vă spun în felul următor, că adresa aceea de comunicare a lipsurilor de chemare în judecată către reclamant, ea se generează din Ecris numai în măsura în care judecătorul bifează una dintre lipsurile inserate pe formularul de primire a cererii de chemare în judecată. Acum, în formular sunt luate mențiunile, exact așa cum sunt în cod, de exemplu să zicem că am un reclamant persoană fizică,mie în formular îmi apare CNP/număr unic de înregistrare/CIF.Etc. Eu în practică făceam în felul următor: bifam ceva pentru că altfel nu iese adresa de comunicare, pentru că așa mă leagă Ecris-ul, în schimb în note apare, ați văzut, în partea de jos a formularului de primire a cererii, îmi notam, de mână, exact ce obligații are de îndeplinit reclamantul și rugam grefierul de ședință, ca în adresa pe care o trimite reclamantului, să taie partea de sus, unde spune următoarele obligații și apar cu a. Cu b., c., d. și să sublinieze cu markerul, partea de la note astfel încât  reclamantul să știe ce are de îndeplinit.

Monica Livescu:  Deci să înțelegem că este un formular prestabilit în care se poate interveni prea puțin, înțeleg, de către grefier?!

Delia Narcisa Theohari:  dacă nu bifezi ceva din formularul de primire, nu îți iese adresa, de pildă, nu îți generează adresa.

Monica Livescu:  prin urmare ajungem iar la ideea că Ecris-ul trebuie, cumva, foarte clar reglementat, astfel încât să nu ne conducă mașinile și computerele, ci factorul uman să fie esențial.

Public:…. Era exact așa o listă, dar nu era nimic scris că trebuie să acopăr doar ce este bolduit, te gândeai, bine, nu te gândeai iarăși bine.

Ion Dragne:  Este după norocul fiecăruia!

Delia Narcisa Theohari:  Acum, fiecare, cum se gândește! Adică se pune în postura reclamantului și își imaginează dacă o să înțeleagă sau nu adresa de comunicare primită din partea instanței. Eu v-am zis cum făceam, tăiam partea de sus și o și subliniam pe cea din note, acum vă dați seama, presupun că dumneavoastră ați privit una cu Bold, îmi poate există și cu italic și underline…. Cel mai rău este să fie lăsate amândouă, pentru că, chiar nu știi ce obligații să îți îndeplinești.

Public:  dacă îmi permiteți, o foarte scurtă observație total de acord cu prezentarea doamnei avocat Livescu și în sprijinul ideii neconstituționalității textului pentru că este formulat de o manieră care nu îl face previzibil și aplicabil, cred eu că poate fi adus și argumentul conform căruia termenul ”de îndată” este folosit în mai multe rânduri în Codul de Procedură Civilă și din păcate are un conținut semantic diferit, adică la amânarea pronunțării ” de îndată”,  înseamnă că dacă nu se pronunță în aceeași zi trebuie să fac încheiere de amânarea pronunțării, pe când ”de îndată” la articolul 200 alineatul 1, așa cum bine ați spus înseamnă cu totul altceva, sau la înaintarea de către executorul judecătoresc a cererii de intervenție a unui alt creditor la instanța de executare ”de îndată”  cel mult poate fi racordat la termenul de 3 zile de la 666 alineatul 1, deși eu cred că trebuie înțeles mai restrictiv, adică în aceeași zi sau cel târziu a doua zi, în termenul de 3 zile de la 666 alineatul 1, la fel la 200 alineatul 1 înseamnă cu totul altceva, un text de lege pe garanția de la articolul 1 alineatul 5 din Constituție ar trebui să folosească termeni cu același înțeles în cuprinsul său.

Ion Dragne:  ceea ce înseamnă că mai devreme sau mai târziu, Curtea Constituțională, pe bună dreptate sau nu, va venii și ne va explica ce înseamnă ”de îndată”.

Mulțumim doamnei avocat Livescu, dați-mi voie cât mai avem auditoriu, să o invit pe doamna Delia Narcisa Theohari, să ne expună câteva probleme dificile și interesante de procedură. Mulțumesc!

Delia Narcisa Theohari: mulțumesc și eu!  Bună seara și bine v-am găsit! Vă mulțumesc că ați avut răbdarea să mă așteptați să dezbatem împreună!

Acum oscilez între a-mi prezenta materialul, având în vedere că este ora 19 sau a vă întreba pur și simplu dacă aveți întrebări? Prezentare?! Prezentare foarte rapidă și după fiecare problemă, dacă domnul Săvescu îmi mai permite, aș zice să puneți și întrebările. Prima problemă vizează interpretarea articolului 204 alineatul 1 din Codul de Procedură Civilă, referitor la cererea modificatoare, întrebarea sună așa: Ce înseamnă până la primul termen de judecată, înainte de primul termen de judecată sau chiar în ziua judecării cauzei la prim termen? Răspunsul de următorul: până la primul termen de judecată, însemnă primul termen de judecată inclusiv. În primul rând cerere aceasta, alineatul 1 se referă  exclusiv la cererea adițională modificatoare, nu la cererea adițională precizatoare, aceea poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor, Deci probleme vizează exclusiv cerere adițională modificatoare. Ce înseamnă cerere adițională modificatoare? Când partea își modifică unul dintre elementele acțiunii civile. Care este motivul pentru care consider că această cerere modificatoare poate fi formulată până la primul termen de judecată inclusiv. Păi dacă vă uitați în 204 alineatul 1 spune în felul următor, în acest caz, deci al formulării unei cereri adiționale, instanța dispune amânarea pricinii și comunicarea cererii, prin urmare independent dacă cererea ar fi formulată inainte de primul termen de judecată sau la primul termen de judecată soluția ar fi una și aceeași, respectiv amânarea judecării cauzei și comunicarea cererii în vederea formulării întâmpinării. Pe de altă parte, partea, reclamantul nu are dreptul să solicite la primul termen de judecată amânarea judecării cauzei pentru a formula cererea modificatoare, o astfel de cerere trebuie respinsă, se impune a fi respinsă ca neîntemeiatăpentru că nu există un temei legal efectiv pentru a îi da posibilitatea să își modifice cererea introductivă. Motivarea cereri de  respingere a amânării judecării cauzei nu trebuie să fie următoarea, vă resping cererea de amânare a judecării cauzei ca neîntemeiată, întrucât cererea modificatoare putea fi formulată până la acest termen și ca atare ar fi tardivă. Întrucât acest, o astfel de motivare implică o antepronunțare asupra tardivității cererii modificatoare pe care eventual partea o va formula la cel de al doilea termen, iar eu nu știu dacă la al doilea termen voi obține acordul expres al celorlalte părți, caz în care decăderea va fi înlăturată.

Dacă vă uitați, reclamantul poate să își modifice cerere, să propună noi dovezi, vedeți aceste noi dovezi sunt în legătură cu cererea modificatoare, deci nu cu cererea introductivă, sub sancțiunea decăderii până la primul termen la care acesta este legal citat, acesta este legal citat, prin urmare dacă pârâtul nu e legal citat, Asta nu înseamnă că reclamantul poate la al doilea termen de judecată să vină și să depună cererea modificatoare, de asemenea, dacă la primul termen de judecată cauza ar fi într-o stare de amânare,  spre exemplu s-ar încuviința o cerere de amânare a pârâtului sau a reclamantului, de angajare a unui apărător, deci pentru o lipsă de apărare, asta nu înseamnă cu cererea modificatoare nu ar trebui să fie formulată până la primul termen.

Care este sancțiunea care operează în ipoteza în care nu am acordul expres al părților, decăderea și minuta, după părerea mea ar trebui să sune în felul următor: admite excepția tardivității cererii adiționale modificatoare, decade reclamantul din dreptul de a formula cererea modificatoare și anulează cererea modificatoare ca tardivă, deci, de ce zic anulează și nu zic respinge, pentru că avem textul articolului 185 alineat 1 teza a doua, actul de Procedură făcut peste termen este lovit de nulitate. Decăderea aceasta îmi pare că poate fi invocată din oficiu de către instanță, dar nu pentru considerentul că norma ar fi una de ordine publică,nici de cum, este una de ordine privată pentru că din moment ce legea îți permite acordul expres al părților, prin urmare posibilitatea părților de a deroga, în mod cert normal nu poate să fie de ordine publică, de la norma de ordine publică nu poți deroga.

Este o normă de ordine privată, însă cu caracter derogatoriu în privința posibilității stanțe de a o invoca din oficiu. A se vedea și posibilitatea instanței de a invoca din oficiu excepția lipsei capacității procesuale de exercițiu acceptarea, tot o normă de ordine privată, dar vedeți posibilitatea instanței de a invoca din oficiu este prevăzută expres. De ce zic că se invocă din oficiu, ori de câte ori un text îmi spune că o cerere poate fi primită peste termen cu acordul expres înseamnă că a contrario acordul tacit rezultat eventual din neprezentarea părții nu poate fi permis, dacă nu poate fi permis înseamnă că eu ca instanță nu pot să primesc cererea  spre soluționare, cineva trebuie să invoce excepția, evident instanța va fi cea care va invoca excepția.

Cum se consemnează acordul expres al tuturor părților, toate părțile trebuie să fie prezente? Cea de a doua întrebare. Cum am spus, acordul trebuie să fie express, nu poate fi acceptat un acord tacit. Acordul implică toate părțile. Ce înseamnă toate părțile? Reclamant, pârât, terți intervenienți, după ce li s-a încuviințat în principiu cererea de intervenție. Mare atenție în privința intervenientului accesoriu, acesta poate exprima o poziție de acord sau de dezacord cu privire la primirea peste termen a cererii, numai dacă o astfel de poziție a tertului intervenient este în favoarea părții pentru care a intervenit, altfel o poziție ar fi, s-ar impune a fi respinsă ca inadmisibilă. Vă dau un exemplu care îmi vine acum în minte: reclamantul face cerere modificatoare sub aspectul schimbării pârâtului, am un terț intervenient accesoriu în folosul pârâtului, dacă să zicem că pârâtul inițial, pârâtul inițial este cel care trebuie să își dea acordul, nu pârâtul care ar urma să fie introdus în proces, dacă intervenientul accesoriu ar avea o poziție de dezacord sau nu ar răspunde, nu s-ar prezenta pur și simplu, vă dați seama că aceasta ar fi în detrimentul pârâtului inițial, care nu ar putea să fie înlocuit în procesul respectiv. Dacă părțile sunt prezente, instanța pur și simplu întreabă dacă sunt de acord cu primirea cereri la acest termen, în măsura în care părțile sunt de acord, acordul expres se consemnează în încheierea de ședință.

Eu ca instanță am obligația, exact cum am spus la început, să amân judecarea cauzei și să-i comunic cererea. Nu am obligația neaparat să întreb pârâtul să-și exprime poziția procesuală cu privire la primirea cererii la acel termen. dacă el nu va spunea absolut nimic,  înseamnă că nu am acord expres. Da, în practică, dacă tot comunic cererea modificată, îl și întreb să-și expună punctul de vedere cu privire la termenul în care a fost formulată o astfel de cerere modificatoare. Dar nu am această obligație. Absolut, eu am doar obligația comunicării. Dacă el nu spune nimic înseamnă că nu am acordul expres. Spuneți dacă aveți întrebări cu privire la modificare, vă ascult.

Adrian Manole, Baroul București:  Ce face instanța în situația în care dacă la primul termen de judecată  singurul pârât din dosar invocă o excepție privitoare la acțiune sau la cererea de chemare în judecată, în condiții de formă, iar reclamantul în răspuns spune că își modifică  cererea de chemare în judecată. De exemplu, singurul pârât invocă excepția calității procesuale pasive, reclamantul spune Ok atunci modific, îi mai chem și pe ceilalți doi.

Răspuns: în măsura în care formulează cererea modificatoare în scris, pentru că dacă nu formulează în scris eu ca instanță nu sunt învestită cu soluționarea ei, orice cerere potrivit articolului 148 alin. (1),  trebuie formulată în scris, pe excepțiile prevăzute de lege. Cererea modificatoare pe alin. (1), deci 204 alin. (1) trebuie formulată în scris. Dacă mie îmi spune doar verbal că  își modifică cererea îi voi spune în felul următor: instanța nu este legal sesizată până când nu formulați această cerere în scris.

Dacă are cererea la el și o depune atunci s-ar impune  amânarea judecării cauzei pentru comunicarea acestei cereri către părți, dacă singura parte din proces este pârâtul dumneavoastră și spunea în felul următor: eu nu vreau să formulez întâmpinarea, deci nu vreau să se amâne judecarea cauzei, haideți să ne judecăm la acest termen,  iau act că s-a anulat cererea modificatoare și dacă el a invocat o, a schimbat pârâtul, pur și simplu voi pune, mă gândesc acum dacă va trebui să aman judecarea pentru  a fi citat și celălalt după aceea se pune în discuție, pentru că eu luând act de modificarea cererii, automat îl am și pe celălalt în proces și atunci la termenul următor aș respinge excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de către pârâtul inițial fiind rămasă fără obiect, urmare a modificării cererii. Așa aș proceda. Da, am o excepție deja invocată,  m-aș pronunța asupra ei. El a invocat-o la momentul în care era  în proces

Ion Dragne: Da, acum discutabil din perspectiva actelor de procedură dacă modificarea cererii trebuie să fie efectuată și aici este un pic de atent nuanța pe care trebuie să o dăm până la primul termen înainte de orice alte incidente. Și din punctul meu de vedere, când a venit pârâtul și a invocat excepția, reclamantul trebuia să fie un pic mai iute și să depună cererea modificatoare fiindcă altfel intră în procedură. Deci cu alte cuvinte parcă aș spune reclamantului care își modifică cererea ca răspuns la excepția lipsei calității procesuale pasive pe care a invocat-o că a întârziat un pic și l-aș întreba pe pârât ești de acord să se modifice și pârâtul ar spune evident că nu, fiindcă vreau să te câștig procesul ca efect al admiterii excepției. Deci aici este un pic de văzut în situația premisă. Doi la mână,  este clar ca instanta va constata că nu sunt îndeplinite cerințele cererii modificatoare dacă nu există acordul expres, dar asta nu inseamnă că decăderea pe care a pronunțat-o instanța de judecată este una care să nu poată fi surmontată fiindcă în continuare normele de la 204 sunt norme de ordine privată așa încât nu putem să excludem fie și teoretic ca pârâtul și reclamantul la al treilea termen să se înțeleagă să accepte pârâtul o cerere modificatoare. Așa încât putem să avem o încheiere de ședință la primul termen în care ca efect al opoziției  pârâtului instanța să decadă pe reclamant din dreptul de a modifica cererea de chemare în judecată și putem să avem la fel de bine la al treilea termen o cerere modificatoare acceptată de către pârât pentru că nu cred că este vorba despre un exercițiu al dreptului care poată să spună gata s-a epuizat. Cu alte cuvinte, nu exclud, pentru că până la urmă suntem în zona dreptului privat și când o parte adversă trebuie să își dea acordul înseamnă că suntem într-o zonă care scapă controlului uneori foarte riguros și formal al instanței de judecată și în ipoteza în care putem să avem în modificarea cererii de chemare în judecată la primul termen și o  modificare a cererii de chemare în judecată la al treilea termen, la primul termen fără acordul părților iar la al treilea cu acordul pârâtului, dacă pârâtul vrea. Deci din această cauză insist pe un comentariu sensul că este o normă de ordine privat.

Delia Narcisa Theohari:  Aș mai avea eu ceva de adăugat raportat la ce ați sesizat dumneavoastră inițial în sensul că ați zis în felul următor că dacă cererea modificatoare ar trebui să fie depusă înainte de invocarea excepției. Știti că există texte în codul de procedură civilă, sau texte în vechiul cod de procedură civilă care spuneau așa: la primul termen de judecată dar mai înainte de a se intra în dezbaterea fondului. Vedeti, atunci era și prevăzută și cea de-a doua limită. Orice drept poate fi exercitat, zice până la primul termen de judecată, atât timp cât nu este impusă o limită. Nefiind impusă o limită, deci nu am limita de final stabilită pentru cererea adițională, deci eu pot să o formulez la primul termen de judecată până la final.

Ion Dragne: Ceea ce înseamnă că la o adică pot să o formulez și după ce sau administrat probe și instanța acordă cuvântul pentru dezbaterea pe fond. Nu a fost asta intenția.

Horia Țiț: Dacă îmi permiteți, acest lucru voiam să-l remarc, că din punctul meu de vedere intenția legiuitorului a fost alta atunci când a formulat 204 alin. (1), și nu trebuie să ne raportăm la termen de judecată în sensul de ziua în care se judecă procesul ci la anumite acte de procedură care pot fi efectuate chiar la același termen de judecată. Putem avea situații și avem situații în care la același termen de judecată are loc așa cum bine ați remarcat și cercetarea procesului și dezbaterea asupra fondului, ori asta nu înseamnă că ar putea interveni o modificare a cererii de chemare în judecată fără acordul celorlalte părți în timpul dezbaterii lor pentru simplu motiv că dezbaterile au loc la chiar primul termen de judecată. Din punctul meu de vedere, formularea de la 204 alin. (1) care nu am cum să trec peste ea, spune numai până la primul termen nu poate fi interpretată în sensul în care putem accepta modificarea și la primul termen. 131 alin. (1) care se referă la verificarea competenței folosește sintagma la primul termen la care părțile sunt legal citate. Și atunci, interpretarea mea este că pot accepta o modificare a cererii de chemare în judecată chiar la primul termen de judecată în măsura în care aceasta are loc înainte instanța să treacă efectiv la cercetarea procesului și primul lucru pe care îl face instanța când trece la cercetarea procesului este să pună în discuția părților verificarea competenței. Prin urmare, cred că instanța înainte de a trece la verificarea competenței, ar trebui să se lămurească dacă există sau nu cereri adiționale, dacă nu există astfel de cereri adiționale să pună în discuția părților verificarea competenței, să stabilească durata procesului și odată ce s-au efectuat aceste acte de procedură, zic eu, nu ar mai putea interveni o modificare în sensul lui 204 alin. (1) fără acordul celorlalte părți.

Delia Narcisa Theohari:  Am o singură problemă aici. Verificarea competenței este un aspect care se soluționează anterior luării act de cererea modificatoare, pentru că există art. 123 care îmi spune așa, cererile adiționale, printre cele accesorii și incidentale sunt de competența instanței investite cu soluționarea cererii principale, prin urmare faptul că eu formulez o adițională nu-mi influențează sub nici un fel competența de soluționare a cauzei pentru că eu mă voi raporta la cererea intoductivă. Eu nu voi lua act de modificarea cererii în măsura în care eu nu sunt competentă, prin urmare, verificarea competenței va fi anterioară modificării cererii, iar atat timp în care eu nu am o limită în primul termen de judecată intrarea în dezbateri, eu știu, propunere de probe, discutări de excepție, eu nu pot să restrâng o exercitare a unui drept.

Ion Dragne:  Iată pe o problemă dificilă de Procedură Civilă, motiv pentru care există un consens privitor la ce înseamnă primul termen de judecată ”până la”, înțelegându-se și primul termen dar înainte de orice incident și există o, să spun așa, o opinie divergentă în legătură cu ”dar când”, în cursul primului termen de judecată, la început, pe parcursul primului termen sau mai târziu.Eu zic că argumentele sunt interesante pentru ambele puncte de vedere, dați-mi voie să îl invit pe colegul nostru să ne adreseze o întrebare.

Public: Bună seara, Răzvan Barac, este numele meu! în primul rând o completare raportată la întrebarea colegului meu, cred că în orice caz excepția ar urma să primească o soluție pentru că, fie dacă pârâtul rămâne în proces se va soluționa clar la termenul următor, fie dacă nu rămâne în proces ar fi o veritabilă renunțare la judecată de care nu s-ar putea lua act decât cu acordul lui începând cu primul termen de judecată, deci oricum este la decizia pârâtului respectiv dacă el iese sau nu din proces.

O a doua chestiune, referitor la cererea adițională am observat că, doamna judecător, a menționat în mod expres, că probele, sintagma referitoare la probe de la cerere adițională, se referă la probe referitoare la modificarea cererii de chemare în judecată și nu se pot propune doar probe noi pentru pretențiile care au fost formulate prin cererea inițială. Mie nu mi se pare că textul este atât de restrictiv, am văzut soluții jurisprudențiale și într-un sens și în celălalt.

Delia Narcisa Theohari:  Am înțeles, domnule avocat.

Nu este foarte clar, întradevăr, 204 alineatul 1, în privința probelor, însă această soluție rezultă din 254 alineatul 2 punctul 1, dovezile care nu au fost propuse, în condițiile alineatului 1, efectiv prin cererea de chemare în judecată, nu vor mai putea fi cerute și încuviințate în cursul procesului în afară de cazurile în care necesitatea probei rezultă din modificarea cererii.

Ion Dragne:  adică în alți termeni….

Public:  Da și eu merg la cererea de chemare în judecată și văd că se poate  modifica potrivit 204, iau fix sintagma de la 254, cererea de chemare în judecată, o iau cu tot ce spune Codul de Procedură Civilă despre cererea de chemare în judecată, adică se poate modifica, adică mie mi se pare că nu ar trebui să…. Și oricum nu văd ce rău ar aduce procesului,faptul că reclamantul vine cu probe noi până la primul termen.

Ion Dragne:  pentru că ar trebui să se judece de îndată procesul…Cu alte cuvinte, atunci când vorbim despre mijloacele prin care legiuitorul încearcă, mă rog chiar uneori împotriva voinței părților să ajungă la o judecată încă un termen optim și previzibil, între altele a urmărit și să limiteze dreptul reclamantului de a propune probe peste limita stabilită de art. 194 și 204, de a nu permite reclamantului să își modifice cererea decât la primul termen sau dacă vrea pârâtul altfel, de a nu permite pârâtului să depună alte probe decât prin întâmpinare, deci cu alte cuvinte, a devenit mai disciplinator legiuitorulîn materia procedurii Civile, uneori prea, pentru că asta se vede atunci când ceri instanței de judecată să îți mai dau un termen, pentru că ești cât pe ce să ajungi la o tranzacție cu pârâtul, iar judecătorul spune nu fiindcă legea, textul nou în permite decât un singur termen de judecată. Și tu îi spui, dar știți casa este a mea și a pârâtului și judecătorul îmi spune nu, nu mă interesează asta, eu suspend judecata și dacă vrei să tranșezi pe urmă pe cale de înțelegere, ori mergi la notar ori vii și nu plătești o taxăde timbru de jumătate și tu insiști, dar casa care, totuși, este obiectul partajului este a mea, știți de aia am venit la dumneavoastră și judecătorul spune nu mă interesează casa ta, eu vreau să aplic textul de lege că justiția nu ține cont de casa ta.

Cam în forma asta s-a transformat un pic noua lege cu bunele și relele, de ar fi fost la fel de riguros puse în practică prin interdicția de a se pune în probe… Dar și prin egală măsură prin aplicarea termenului ”de îndată”, de îndată, poate că am fi avut o evoluție mai aplaudată a noului Cod de Procedură Civilă, întrebări?

Public:  Da, o scurtă întrebare. Tot prin lumina raportării la prevederile mult lăudate ale articolului 6 din Convenția Europeană pentru Drepturile omului și a principiilor ce derivă din el, cum ar fi egalitatea armelor între reclamant și pârât. Noi vorbim despre modificarea până la primul termen a cererii de chemare în judecată, însă  observăm că cel puțin strict formal sancțiunea pentru.. Sau nu sancțiunea, ci pur și simplu nu se dă ocazia și pârâtului să își modifice întâmpinarea până la primul termen de judecată, deși oarecum pentru asigura acest echilibru și o intensitate de rațiune, mă gândesc că nu ar fi o chestiune atât de hazardată.

Delia Narcisa Theohari: nu este nicio problemă ca pârâtul să mai facă niște concluzii scrise prin care să se apere împotriva cererii reclamantului, sancțiunea care intervine în privința lui este decăderea din drepturi de a invoca excepția de ordine privată și de a propune noi probe, dar în ceea ce privește apărări de fond, orice altă susțineri, el poate să facă oricâte întâmpinări dorește până la sfârșitul, până la închiderea dezbaterilor. Chiar și prin concluzii scrise.

Ion Dragne: iar pe de alta parte, dacă reclamantul primește acordul pârâtului să își modifice cererea după un prim termen, este de presupus că pârâtul cere ceva la schimb, dar ești de acord ca și eu să cer probe după primul termen, că de… Așa este compromisul în procesul civil, adică e de presupus că vor fi astfel de elemente avut în vedere și de pârât, iar pârâtul poate să formuleze note de ședință, vorba doamnei judecător.

Delia Narcisa Theohari:  întâmpinarea e actul de Procedură prin care pârâtul răspunde, se apără împotriva cererii de chemare în judecată. Concluziile scrise nu reprezintă decât o completare întâmpinării formulate inițial, Asta este natura juridică, faptul că noi nu, Sau că nu există instituția, în cod, a modificări întâmpinării, asta nu înseamnă că ea faptic nu există, asta reprezintă concluziile scrise,atât timp cât eu mă apăr împotriva pretențiilor reclamantului, adică să nu calificăm întâmpinarea prin prisma termenului în care ea se formulează, ci o calificăm prin prisma a ceea ce cuprinde, apărări împotriva cererii de chemare în judecată, eu pot să formulez întâmpinare și la ultimul termen de judecată, tot  întâmpinare este. Știu că unele instanțe spun că o califică note scrise, de ce să o calificăm note scrise tot întâmpinare este,mă apăr împotriva cererii de chemare în judecată, da intervine sancțiunea decăderii din dreptul de a propune probe din dreptul de a invoca excepții de ordine privată, asta este sancțiunea depunerii tardive.

Ion Dragne:  dacă îmi permiteți și nu mai sunt întrebări, avem o problemă la fel de importantă ca și problemele dificile de Procedură Civilă, ora înaintată, motiv pentru care îmi iau ingrata sarcină de a întrerupe dialogul cu dumneavoastră, cu cele două distinse doamne de la prezidiu, să vă mulțumesc pentru răbdarea de care ați dat dovadă, să sper că aveți dorința de a reveni la întâlnirile pe care Juridice le facem, în principal, în ceea ce ne interesează pe marginea procedurii Civile și să vă urez sănătate și să trecem cu bine peste iarnă. Sănătate! Mulțumim! [/restrict]