TRANSCRIPT

[restrict]

Andrei Săvescu: Bună dimineaţa! Bine aţi venit la conferinţa „Probleme dificile de procedură civilă”, ediţia a treia, o ediţie specială dedicată profesorului Viorel Mihai Ciobanu, căruia îi mulţumim şi în această împrejurare pentru amabilitatea de a ne fi onorat la o conferinţă organizată de Institutul Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor şi Societatea de Ştiinţe Juridice prin JURIDICE.ro. Mulţumim, de asemenea, domnului profesor Traian Briciu, care va fi alături de noi în parcursul acestei zile, domnului Bogdan Dezbateri, mă scuzaţi, Bogdan Dumitrache, şi domnului profesor şi judecător fi formator INM, Liviu Zidaru, şi vă mulţumim şi dumneavoastră, stimaţi invitaţi speciali, doamna profesor judecător Camelia Toader şi domnului avocat Gheorghe Florea, preşedintele Uniunii Naţionale a Barourilor din România şi, nu în ultimul rând, vă mulţumim dumneavoastră, stimaţi colegi, pentru că manifestaţi interes pentru un eveniment ştiinţific de ţinută datorită speakerilor şi datorită problemelor interesante puse de dumneavoastră în discuţia speakerilor.Vă rog să-mi permiteţi ca în deschiderea evenimentului nostru să-l invit să ni se adreseze pe domnul preşedinte Gheorghe Florea.

Gheorghe Florea: Domnilor profesori, stimaţi participanţi, proiectul „Probleme dificile de procedură civilă” este un proiect care se derulează prin parteneriatul organizat de Institutul Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor şi Societatea de Ştiinţe Juridice. Proiectul este un proiect ştiinţific, cu aplicaţii practice, care-şi propune menţinerea şi dezvoltarea interesului pentru aprofundarea unor instituţii ale Noului Cod de Procedură Civilă. Mă adresez Conferinţei, la deschiderea lucrărilor sale, pentru a exprima mulţumirile pe care Consiliul de conducere al Instiutului Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor le datorează disponibilităţii pe care profesorul Viorel Mihai Ciobanu, membru în Consiliul Ştiinţific al Institutului, şi-a manifestat-o, ca împreună cu colaboratorii săi să participe la un dialog profesional direct, preconizat să se desfăşoare interactiv, prin abordarea unor probleme care aşteaptă o rezolvare teoretică până când jurisprudenţa va spune care, din perspectiva pe care ordinea juridică instituită de Noul Cod, este legea. Noul Cod impune încă concluzia că pentru fiecare chestiune juridică există un singur răspuns corect deoarece unificarea practicii judiciare prin mecanismele Codului este doar o chestiune de timp. După doi ani de punere în aplicare în etape a Noului Cod, presupunerea că, în principiu, Noul Cod este cuprinzător şi coerent, confruntată cu realitatea, este, în acelaşi timp, impregnată de preconcepţii şi obişnuinţe, justificată fie de tradiţie, fie de împrejurarea că este necesar în continuare să existe dezbateri aprofundate cu sprijinul experţilor în Drept, pentru a clarifica dialogul dintre teorie, practică, Tribunale şi Curţi. Iată, spre exemplu, Institutul Naţional al Magistraturii organizează în scurt timp, săptămâna viitoare, o conferinţă specială pe tema dialogului dintre teorie şi practică în domeniul Dreptului privat, semn că există efortul teoreticienilor, uniţi în jurul institutelor de formare profesională ale practicienilor, de a convinge că nu există contradicţii între regulile conţinute în Cod, că fiecare regulă are o singură semnificaţie adevărată şi că se furnizează un singur răspuns corect pentru fiecare întrebare juridică. Şi proiectul în derularea căruia participăm se străduieşte să abordeze cu prioritate problemele care sunt utile în practică. Este firesc, într-un sistem de drept bazat pe reguli elaborate şi adoptate într-o manieră formală de autorităţile statului, în calitate de legislatori, principiul de bază este acela că, din regulile abstracte şi din valorile incluse în acestea, se pot extrage răspunsuri pentru cazuri specifice în cazuri concrete pe cât posibil într-o manieră cât mai obiectivă. Esenţiale sunt argumentele orientate către textul normativ, bazate pe principiile logicii deductive. Argumentele independente sunt încă de actualitate până când eventuala presiune, pe care teoreticienii şi practicienii o exercită, reuşeşte să stăvilească golul inerent lăsat de Legislativ între regulile abstracte şi cazurile specifice, iar efortul creator al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, concretizat în decizii de interpretare obligatorie a normelor de drept discutabile, să facă tot mai mult regulile legale cât mai previzibile. Proiectul la care participăm propune reputaţia participanţilor în proiect, coordonatori ai proiectului, drept model de abordare argumentării, desprinsă din dezbaterea academică, fără pretenţia că descrierea de faţă a legii într-o anumită chestiune ar fi animată de mize sau orientări subiective specifice proceselor în care se confruntă astfel de interese concrete, nădăjduiesc că modelul de interpretare corectă oferit de conferinţa de faţă unor anumite chestiuni, permit clarificarea locului şi rolului pe care conceptele tehnico-juridice ale Noului Cod îl ocupă în sistemul preconizat de acesta. Este adevărat că există încă o perioadă de timp în care dialogul dintre Tribunale şi Curţi, inclusiv dintre Curţi şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va face ca în jurisprudenţa ce se creează în aplicarea Noului Cod, Tribunalele să nu „cânte” încă, pe o singură voce. Distincţia pe care Codul de Procedură Civilă o face între chestiunile de fapt şi chestiunile de drept, reglementarea adoptată cu privire la faptul că nu toate litigiile ajung în ciclul procesual obişnuit să fie judecate în ultimă instanţă de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, face ca o lungă perioadă de timp, în probleme de drept, problematica să fie încă abordată pe chestiuni ce ţin de ceea ce numim imprevizibilitatea de care suferă Dreptul atunci când diagnosticul pe care practicianul trebuie să-l dea trebuie să fie cât mai aproape de o realitate perceptibilă. Iată de ce tehnica argumentării independente a unei soluţii ce se preconizează a fi propusă pentru o chestiune pragmatică, dedusă dezbaterii într-un astfel de proiect, este încă de actualitate. Nici principiul iura novit curia, în virtutea căruia tot mai des în pretoriul Tribunalelor practicienii se confruntă public cu teza că nu este necesar ca părţile procesului să identifice şi să demonstreze conţinutul normei de drept ce trebuie aplicată într-un dosar deoarece subiectul care cunoaşte şi aplică norma este numai instanţa de judecată. Nu face ca proiectul să nu fie unul de actualitate pentru că, în realitate, tehnica interpretării şi aplicării legii care este adecvată litigiului în care se confruntă părţile asistate de specialistul în drept face ca în realitate argumentarea independentă să fie încă de actualitate cu privire la aplicarea acestui principiu, inclusiv în corelaţia pe care o are cu principul rolului activ în ceea ce priveşte descifrarea faptelor. Pe de altă parte, proiectul mai are o dimensiune esenţială, şi anume Noul Cod de Procedură Civilă este încă în conexiune cu o legislaţie de drept substanţial sau cu proceduri care sunt încă de import în legislaţiile conexe. Confruntarea Codului de Procedură Civilă Nou cu dispoziţii de drept substanţial sau procedural care nu sunt de tradiţie, face ca, în realitate, actualitatea dezbaterilor problemei actuale ale procedurii civile să fie o chestiune la ordinea zilei, chiar dacă, iacătă, aşteptăm cu speranţă că peste un an Noul Cod intră în vigoare în deplinătatea sa şi, în consecinţă, problemele legate de cunoaşterea lui, sistematizarea lui, sunt probleme depăşite, urmând ca problema aprofundării să fie aproape perenă. Sunt convins că lucrările conferinţei vor confirma încă o dată că valorile care sunt propuse în proiectul care se derulează prin conlucrarea dintre Institutul Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor şi Societatea de Ştiinţe Juridice este un proiect care are viabilitate şi, în consecinţă, în derularea lui, implicându-se în majoritate practicieni interesaţi efectiv de ceea ce înseamnă cunoaşterea şi aprofundarea corectă a Dreptului procesual civil va fi un proiect care are şi, evident, îi dorim să aibă şi în viitor forţa de a impune ştiinţa Dreptului în practica judiciară de zi cu zi. Iată motive pentru care, onorat de invitaţia pe care am primit-o din partea organizatorilor de a adresa un cuvânt conferinţei la începutul său, îmi permit să cred cu crezul meu profesional profund că astfel de conferinţe care au şansa să fie desfăşurate sub patronajul profesorului Viorel Mihai Ciobanu sunt conferinţe care se vor impune cu adevărat în ceea e priveşte descifrarea corectă şi aplicarea corectă a Codului de Procedură Civilă în spiritul şi în litera sa. Doresc succes conferinţei şi doresc perenitate şi proiectului. Succes conferinţei!

Andrei Săvescu: Vă mulţumim! În continuare, o să-l rog pe domnul profesor Ciobanu să intre în vorbă.

Viorel Mihai Ciobanu: Vă mulţumesc! În primul rând, aş vrea să-i mulţumesc domnului Gheorge Florea şi să semnalez faptul că, pentru mine, mai important decât prezentarea pe care a făcut-o domnul Andrei Săvescu, aceea de preşedinte al Uniunii Naţionale a Barourilor din România, este faptul că, în urmă cu 37 de ani, absolvea această facultate şi că este doctor în Procedură Civilă. Mai mult decât atât, a participat activ şi cu rezultate foarte bune la elaborarea Noului Cod şi a Legii de punere în aplicare, fapt pentru care îi mulţumesc încă o dată public domnului Florea. Aş vrea, înainte să intrăm în tema conferinţei, să vă rog să păstrăm, indiferent de facultatea pe care am absolvit-o, un moment de reculegere în memoria profesorului Ion Deleanu care, din motive de sănătate, nu a putut participa nici anul trecut la întâlnirea pe care am ţinut-o cu profesorul Ioan Leş şi cu profesorul Gabriel Boroi. Faţă de eforturile pe care le-a făcut pe tărâmul Dreptului Procesual Civil, deşi în formaţia iniţială era profesor de Drept Constituţional, merită să ne aducem aminte de contribuţia lui ştiinţifică esenţială în ultimii 30 de ani ai vieţii sale. Şi acum, trecând în alt registru, înainte de a începe să răspundem practic la întrebările care ne-au fost comunicate, aş vrea să felicit pe invitaţii mei, domnul profesor Traian Briciu, domnul profesor Liviu Zidaru, domnul Bogdan Dumitrache fiindcă, cum altfel, prin JURIDICE.ro, am aflat în urmă cu vreo două zile că au fost selectaţi de o comisie a INM-ului ca specialişti pentru conferinţe în materia Dreptului Civil şi Dreptului Procesual Civil alături de alţi colegi de-ai noştri, precum profesorul Boroi, profesorul Valeriu Stoica etc. Singura nelămurire pe care am avut-o a fost că nu ne-a arătat JURIDICE.ro cine a intrat în comisia de selecţie, în condiţiile în care în lista specialiştilor experţi figurează nume sonore şi nume, inclusiv invitaţii mei, care au participat la elaborarea Codului şi la elaborarea proiectului Legii de punere în aplicare a Noului Cod de Procedură Civilă. Este cel puţin o impoliteţe din partea INM-ului sau poate a site-ului JURIDICE.ro să aprecieze că este cazul să-i selecteze pe aceştia în calitate de experţi. În orice caz, sunt convins că participarea invitaţilor mei, cel puţin, ca să nu mai vorbesc şi de ceilalţi, va contribui la înţelegerea mai corectă a judecătorilor a Noului Cod de Procedură Civilă. Au trecut doi ani de la intrarea în vigoare a Noului Cod de Procedură şi se impune să facem câteva constatări de ordin general. Unele dintre soluţiile Codului sunt discutabile şi sunt discutate în doctrină şi în jurisprudenţă. Acest lucru se datorează în primul rând faptului că nu s-au corelat diferite texte cu ocazia finalizării în Parlament a Codului. Știţi că se fac modificări în ultimul moment şi dacă modifici un text fără să ţii seama de altele, sigur că apar necorelări. Aşa s-a întâmplat, de pildă, în legătură cu hotărârile în materie de strămutare de hotare. Ele, după cum bine ştiţi, nu sunt supuse recursului, ori apărea în Cod faptul că recursul împotriva lor suspendă executarea. Sigur că se putea da o interpretare şi doctrina a dat-o, în sensul că atunci când cererea de strămutare de hotare este accesorie unei cereri în care se pronunţă o hotărâre susceptibilă de executare, acea cerere nu va putea fi, totuşi, supusă recursului, fiindcă era un text expres de lege care prevedea această soluţie. Principala cauză însă, pentru care cred că încă, după doi ani, nu se dau soluţiile corecte, este faptul că nu s-a studiat cu atenţie reglementarea, respectiv doctrina care s-a scris pe marginea noii reglementări, adică citesc un text pe care consider că trebuie să-l aplic la o speţă dată, dar nu caut să văd care sunt legăturle acelui text în acelaşi Cod. Dumneavoastră sper că vă mai amintiţi încă din anul I, de la metodele de interpretare de la Teoria generală a dreptului, că textele trebuie să fie interpretate în sensul de a-şi produce efectele pe care le-a urmărit legiuitorul. Pe de altă parte, tot de la teorie, vă amintiţi, sper, că este nevoie de o interpretare sistematică, adică trebuie să văd corelaţiile care rezultă din Cod, deci pentru a putea lucra şi pentru a da soluţii corecte, trebuie mai întâi să studiezi foarte amănunţit Codul. Nu să citesc de fiecare dată când am nevoie într-un litigiu un singur text sau două texte din Cod. Apoi, este nevoie, de asemenea, ca textele să fie interpretate şi istoric pentru a vedea ce a vrut legiuitorul în evoluţia instituţiei respective. În sfârşit, în al treilea rând, mi se pare că Codul, în mod nemeritat, este sau a fost criticat pentru faptul că nu s-au agreat anumite soluţii, nu pentru că erau greşite, ci pentru că existau diferite interese. De pildă, vă amintiţi cu instanţa de executare, s-a dat o decizie de neconstituţionalitate fiindcă întâmplător, în Bucureşti, unde sunt cele mai multe bănci şi cele mai multe titluri executorii care se pun în executare, erau supraaglomerate, îndeosebi două, trei judecătorii, sectorul 1, sectorul 3 etc şi apoi prin Legea 138 s-a schimbat instanţa de executare. În aceeaşi materie, dacă vă amintiţi, Codul iniţial prevedea că dacă executorul judecătoresc nu poate să obţină date de la anumite instiuţii, autorităţi, se va adresa Ministerului Public ca să solicite el aceste date şi să i le comunice executorului judecătoresc. Era o soluţie de excepţie. Ministerul Public s-a speriat, însă, atât de tare, încât a făcut presiuni asupra Avocatului Poporului, care atunci, întâmplător era un coleg de-al nostru care predă Procedură Penală şi care a atacat la Curtea Constituţională acest text şi Curtea Constituţională, cu o motivare simplistă, a declarat neconstiuţional acest text, neobservând că rolul procurorului în faza executării silite rezultă din alte texte şi nu este vorba de texte din Codul Nou, ci de texte care prin tradiţie erau înscrise în Cod. De pildă, ştiţi fiecare că formula executorie se referă în mod expres la procuror, adică preşedintele ţării, regele înainte, dădea ordin şi procurorilor să participe la aducerea la îndeplinire a unei hotărâri. De ce? Fiindcă Constituţia prevede că Ministerul Public reprezintă interesele generale ale cetăţenilor, apără drepturile cetăţenilor şi, deci, una din formele de apărare era şi aceasta. Şi acest text a fost declarat neconstituţional, articolul 659 alin. (3). După cum ştiţi, un alt exemplu, Noul Cod a adus o simplificare foarte mare, tot în legătură cu executarea silită, adică s-a desfiinţat procedura învestirii cu formulă executorie, pe care profesorul Deleanu, de pildă, o considera anacronică, inutilă, fiindcă cel care învestea hotărârea nu putea să facă decât un examen al regularităţii exterioare a hotărârii, a titlului executoriu, nu putea interveni pe fond. Deci, s-a spus dacă este vorba de un titlu executoriu, prevăd eu în lege că are această calitate şi poate fi pus direct în executare, sigur, după ce se obţinea încuviinţarea executorie de către instanţa de executare. De ce am ales această soluţie când am lucrat la Cod? Fiindcă exista o decizie a Curţii Constituţionale care desfiinţase o soluţie anterioară care prevedea că încuviinţarea executării o dă executorul judecătoresc şi, într-o formulă pe un ton foarte grav, Curtea Constituţională argumenta că nu se poate acest lucru, cum să facă încuviinţarea executării executorul fără niciun control al Instanţei şi aşa mai departe. Iată că prin Legea 138 s-a revenit, s-a introdus învestirea cu formulă executorie, sigur, în afara hotărârilor instanţelor judecătoreşti şi s-a trecut cererea de încuviinţare a executării în competenţa executorului judecătoresc. Soluţia a fost determinată tot de o situaţie concretă, şi anume cea din capitală, unde erau supraaglomerate unele Instanţe de executare. În ţară nu a ridicat nimeni nicio problemă, lucrurile mergeau în mod firesc. Problema va fi acum de a şti dacă Curtea Constituţională va reveni motivat asupra jurisprudenţei sale, fiindcă e o chestiune de 2-3 ani în care a declarat neconstituţională această soluţie şi nu a revenit. Și nici Ministerul Justiţiei, nici CSM-ul, care au propus această soluţie, nu au adus nişte argumente care să combată decizia Curţii Constituţionale. Și să vedem cum vor evolua lucrurile. O altă problemă pe care aş vrea să v-o semnalez şi care mi se pare foarte periculoasă, este legată de izvoarele de Drept pentru Dreptul Procesual Civil. Ştim că este Constituţia, legile, Codul, actele normative ale Uniunii Europene, diferite Convenţii la care România este parte etc. Mai nou, însă, după ce a apărut Codul, a apărut un nou izvor de Drept şi anume, minuta încheiată de INM în colaborare cu CSM, adică se întâlnesc nişte reprezentanţi ai instanţelor, discută nişte soluţii ale INM-ului, făcute de experţii INM-ului şi decid cu majoritate, cu unanimitate care este soluţia care se pronunţă. Dar această minută nu figurează nicăieri în Lege că este izvor de drept şi că este obligatoriu pentru judecători. Totuşi, ea este transmisă Instanţelor de către CSM, figurează pe site-ul Consiliului Superior al Magistraturii şi atunci sigur că judecătorii sunt tentaţi să aplice acele soluţii chiar dacă ele sunt discutabile. Uneori chiar în rândul formatorilor sau specialiştilor CSM nu există o părere unitară şi noi am semnalat în lucrările noastre publicate pericolul acestui procedeu, dar el continuă, am văzut şi în materie penală acum, fiindcă Codul Penal şi de Procedură Penală a intrat mai târziu în vigoare. Un alt aspect la care vreau să mă refer pe scurt este cel legat de Legea 2/ 2013. Doamna Ministru Mona Pivniceru a fost, este un fapt cunoscut de un cerc clar de persoane, împotriva intrării în vigoare a Noului Cod. Fiindcă Comisia Europeană făcea presiuni pentru intrarea în vigoare a Codului, n-a avut Ministerul curaj să promoveze el Legea. Și atunci au fost şapte senatori şi deputaţi care au promovat o Lege, au promovat-o inform, deşi erau acolo jurişti, unii au ajuns chiar preşedinţi ai juriştilor din România, care s-au adresat greşit, adică nu Primei Camere aşa cum prevedea Legea, ci altei Camere. A căzut proiectul, el s-a reluat în termen foarte scurt şi aşa a apărut Legea 2/ 2013, care a amânat intrarea în vigoare a unor soluţii din Noul Cod până la 1 ianuarie 2016. Este vorba, în principal, de cercetarea procesului în primă instanţă în Camera de Consiliu, e vorba de pregătirea dosarului de Apel, de instanţa a cărei hotărâre se atacă şi de pregătirea dosarului pentru recurs de instanţa a cărei hotărâre se atacă cu recurs. Motivul principal: nu avem săli de Consiliu şi deci, din 2013 până în 2016 construim asemenea săli. La ştiinţa mea, poate dumneavoastră ştiţi mai multe, nu s-a făcut nimic până acum, cel puţin în Bucureşti. Poate că în provincie s-or fi construit nişte săli de Consiliu, fiindcă Ministerul Justiţiei şi aceşti parlamentari au crezut neapărat că trebuie să existe nişte săli pe a cărei uşă să scrie „Sală de consiliu”, ori legiuitorul nu asta a vrut. Legiuitorul a vrut ca şedinţa să nu fie publică, adică să participe judecătorul, să participe părţile cu avocaţii, experţii care sunt interesaţi de cauză şi aşa mai departe. Într-un formalism mai puţin accenuat, cu multă greutate, domnul Florea cred că-şi aminteşte, s-a acceptat ca aici părţile şi avocaţii să nu stea în picioare, ci să stea jos cu judecătorul, deci să fie o şendinţă de cercetare de-o manieră mai amicală, cum este, de pildă, la arbitraj, unde stai de vorbă liniştit, fără să fii timorat că stai în picioare şi, eventual, judecătorul te atenţionează că stai cu greutatea pe piciorul stâng sau pe piciorul drept, nu stai drepți în faţa lui. N-au vrut, au spus că nu sunt condiţii. Deşi în provincie, la unele instanţe existau, iar cercetare în sala de consiliu se putea face şi într-o sală de şedinţă sau în biroul judecătorului. Esenţial era să nu participe alte persoane pentru a se asigura ceea ce este un obiectiv esenţial. Suntem singura ţară din Europa care am transpus o iniţiativă a Comisiei Juridice pentru Eficienţa în Drept ca procesul să se rezolve într-un termen optim şi previzibil, fiindcă şi Convenţia, după cum ştiţi, şi articolul 21 din Constituţia noastră şi Legea de organizare judiciară vorbesc de termen rezonabil. Ori această Comisie, în urmă cu deja 10-11 ani, a spus: Termenul rezonabil este limita minimă atinsă. Ceea ce trebuie să urmărească fiecare ţară este ca fiecare proces să se judece într-un termen optim şi previzibil. Nu întâmplător prevede Noul Cod că părţile, judecătorul, în prezenţa şi cu ascultarea părţilor, la primul termen de judecată, stabileşte în funcţie de probe, în funcţie de recunoaştere, nerecunoaştere, un termen optim şi previzibil pentru soluţionarea fiecărui dosar. Nu s-a realizat acest lucru. Să vedem de la 1 februarie 2016. Părerea mea, care sper să nu se concretizeze, să se realizeze, este că se va da o Ordonanţă de Urgenţă în care se va prelungi această perioadă, aşa cum din 2004 s-a tot prelungit cu înregistrarea şedinţelor în Civil, că în Procesul Penal am înţeles că lucrurile s-au rezolvat. Acum, deşi noi atunci le-am arătat inconvenientele acestei amânări, şi-au dat seama, de pildă, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în legătură cu recursul, că procedura de regularizare pe care trebuiau să o facă judecătorii de la Înalta Curte se contrapune cu procedura filtrului, fiindcă filtrul ce vrea de fapt să facă? Să eliminele recursurile informale în principal, deci cele care au fost făcute fără termen, adică depăşind termenul, cele care au alte lipsuri şi ca să fie paharul mai plin la Înalta Curte, în fară de faptul că în mod corect s-a abrogat această dispoziţie şi s-a prevăzut că nu se aplică la Înalta Curte dispoziţia din Legea 2/ 2013. A venit Curtea Constituţională care, în înţelepciunea ei, a declarat neconstituţionale dispoziţiile care nu mai erau noi, erau noi pentru România, dar care sunt în foarte multe state şi sunt justificate şi în jurisprudenţa CEDO, că recursul poate fi exercitat numai prin avocat sau consilier juridic Și au declarat în nişte speţe mărunte, foarte mărunte, unele dispoziţii care prevedeau asistenţa avocaţională obligatorie în recurs. Dar şi aceia au abrogat articolul 13 alin. (2) de la Dreptul de apărare şi încă câteva texte de la reprezentare, dar a rămas neacoperit. De pildă, partea care este persoană fizică nu mai poate fi obligat să-şi angajeze avocat care să-l reprezinte în faţa instanţei de recurs. Textul de la persoanele juridice a rămas. Deci nu s-a referit Curtea Constituţională la el. La fel, sunt unele texte din materia recursului care nu au fost declarate neconstituţionale. Acum, legiuitorul, prin Legea 138, n-a ţinut seama nici de acest lucru şi iată, se ridică problemele. Persoanele juridice pot să stea fără consilier juridic sau trebuie să aplice textul, art. 87 sau 84 dacă nu mă înşel, care prevede obligativitatea ca recursul să fie semnat de consilierul juridic, susţinut de el şi aşa mai departe. Deci, iată nişte lucruri care vin să îngreuneze aplicarea Noului Cod, deşi dacă el ar fi citit şi cunoscut în întregime, ar aduce cu siguranţă lumină în speţă sau în mintea judecătorilor. Acum am marea speranţă şi cu asta închei această parte generală, este dată de vizita noului preşedinte ales la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Am înţeles şi sunt de acord cu domnia sa că sediul este necorespunzător Dar nu cred că e rolul preşedintelui să aprecieze cât de bune sunt soluţiile pe care le pronunţă Înalta Curte şi cât de mult muncesc judecătorii de la Înalta Curte, în condiţiile în care este aproape notoriu, ca să nu spun notoriu, deşi în cercul juriştilor cred că este notoriu de câte ori intră în şedinţă pe lună, câte cauze au de rezolvat, câte zile se prezintă la instanţă şi aşa mai departe. Poate că în Penal lucrează mult, până noaptea, aşa cum spune domnul preşedinte. Deşi Jean Carbonnier, un mare civilist francez, spunea că Justiţia e divină, pentru Justiţie noaptea este un vid, adică nu se lucrează, dar la noi vedeţi că, din fericire nu în Civil, se lucrează noaptea, se judecă noaptea, se dau soluţii noaptea şi aşa mai departe. Parcă am fi într-o epocă pe care am criticat-o şi am dezavuat-o de multă vreme, iar preşedintele ales al ţării a suferit, fiindcă ştiţi, a fost considerat de ani ca incompatibil, a judecat Curtea de Apel Alba Iulia, s-a pronunţat hotărârea şi a ajuns la Înalta Curte, trebuia făcut un raport în cadrul procedurii filtrului. La Înalta Curte, deşi noi am conceput această soluţie, ca rapoartele să se împartă la patru, adică completul format din trei şi magistratul asistent care, spre deosebire de grefier, are atribuţii mai largi, inclusiv de a motiva hotărâri. Şi atunci, dacă ai 20 de dosare şi le împarţi la patru, fac fiecare câte cinci rapoarte. Ca şi la Curtea Constituţională, s-a decis că rapoartele se fac numai de către magistraţii asistenţi şi, întâmplător, magistratul asistent care a primit dosarul preşedintelui să-i facă raport s-a îmbolnăvit. S-a îmbolnăvit pe o perioadă mai lungă şi aşa s-a ajuns că au avut loc alegerile şi încă nu se soluţionase recursul cu privire la hotărârea respectivă. Sunt atitudini care sigur că aduc deservicii Justiţiei. Să spui apoi că nu e bun Codul sau că în Cod sunt soluţii care nu se pot aplica, mi se pare că este foarte grav. Adică Codul trebuie aplicat cu bună-credinţă în spiritul în care legiuitorul a conceput instituţiile fiindcă regulile nu sunt întâmplătoare, se ştie şi se vorbeşte din secolul XIX de faptul că procedura este o ramură de Drept care disciplinează părţile. Sigur că nu-i comod să faci ce vrei în proces, ci trebuie să te supui unor reguli. Dar, în acelaşi timp, aceste reguli sunt de natură să-ţi asigure drepturile şi egalitatea de arme de care tot vorbim atât în legătură cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Şi acum, în sfârşit, să trecem şi la răspunsul la întrebările pe care le-aţi transmis site-ului JURIDICE.ro. O să răspundem împreună cu invitaţii mei la aceste întrebări. Dumneavoastră vă puteţi nota diverse întrebări în legătură cu răspunsurile noastre şi după pauză o să răspundem la prima parte şi apoi, la sfârşit, o să răspundem şi la alte întrebări. Primele întrebări vizează aplicarea Principiului disponibilităţii. Să-mi fie iertat că spun acum, am uitat să spun, şi unele din aceste întrebări transmise demonstrează că cei care le-au formulat n-au citit Codul în întregime sau nu l-au citit cu atenţie fiindcă, o să vedeţi, lucrurile, dacă sunt puse în făgaşul lor normal, nu mai ridică nicio dificultate. Prima întrebare, n-o să v-o citesc, cred că aţi primit-o în mapă, adică vă evoc doar problema. Poate instanţa învestită cu o cerere privind plata de penalităţi să-l oblige pe pârât, constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea acestora, la plata dobânzii legale? După părerea mea, instanţa din oficiu nu poate să facă o asemenea transformare. Dumneavoastră ştiţi că instanţa este ţinută de elementul subiectiv, e ţinută de obiect şi poate pune în discuţia părţilor temeiul juridic. Dar din oficiu, fără a discuta cu părţile în contradictoriu şi pentru a-și asigura părţilor dreptul de apărare, nu poate să schimbe nici cauza, nici temeiul juridic al cererii. Dar fiind învestită cu o acţiune privind plata unei sume de bani întemeiată pe răspundere civilă delictuală ar putea să o admită cu motivarea existenţei unui contract? S-ar opune unui asemenea mod de soluţionare principiul disponibilităţii? Rezultă din ce am spus, adică poate să schimbe temeiul juridic al cererii, dar obligatoriu, cu condiţia să-l pună în discuţia contradictorie a părţilor, fiindcă temeiul juridic, spre deosebire de părţi şi obiect, nu leagă, în principiu, instanţa decât în condiţiile pe care le prevede Codul de Procedură Civilă. Încalcă principiul disponibilităţii instanţa care, constatând că sunt îndeplinite toate condiţiile pentru impreviziune, nu dispune încetarea contactului, art. 1271 alin. (2) lit. b), conform pretenţiei formulate de reclamant, ci adaptarea contractului? Dacă citim cu atenţie textul, ne găsim răspunsul imediat. Articolul 1271 din Noul Cod Civil, după ce arată că părţile sunt ţinute să-şi execute obligaţiile chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, în alin. (2) se precizează: „Cu toate acestea, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună”, deci nu este o obligaţie pentru ea. Ce poate să dispună? „a) Adaptarea contractului, b) Încetarea contractului la momentul şi în condiţiile pe care ea le stabileşte, iar aceste dispoziţii sunt aplicabile numai dacă: a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului, b) schimbarea lor, precum şi întinderea nu au fost şi nici nu au putut fi avute în vedere de către debitor în mod rezonabil în momentul încheierii contractului, c) debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc, d) debitorul a încercat într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului.” Deci iată că dacă sunt îndeplinite cerinţele textului, instanţa poate. Vă amintiţi că discuţii mari erau sub vechiul Cod Civil când nu aveam un text expres referitor la teoria impreviziunii. Astăzi, însă, lucrurile sunt clare. Vă recomand să citiţi, dacă nu aţi făcut-o până acum, Tratatul de obligaţii al profesorului Liviu Pop de la Cluj, în care redă soluţii mai ales din doctrina şi jurisprudenţa franceză, dar care au început să fie folosite şi la noi în jurisprudenţă, despre teoria solidarismului contractual, adică părţile încheie contractul urmărind ca fiecare să-şi realizeze scopul pentru care încheie acel contract. Și în ipoteza în care apar nişte situaţii excepţionale nu poţi lăsa ca să se producă consecinţele numai cu privire la unul dintre ei şi cu privire la celălalt să nu se producă nicio consecinţă. Este legată această teorie şi de executarea cu bună-credinţă a contactului şi atunci sigur că instanţa poate, spune textul, să aplice. Tot legat de acest principu, domnul Briciu ne va răspunde la următoarea problemă.

Traian Briciu: Mulţumesc, domnule profesor! Următoarea problemă ţine tot de pricipiul disponibilităţii şi anume la o enunţare generală dacă poate fi admis capătul de cerere privind restituirea prestației executate în temeiul contractului a cărui rezoluţiune este cerută prin primul capăt de cerere atunci când instanţa admite excepţia nulităţii absolute a contractului respectiv. Înţeleg că cel care a pus întrebarea şi-a imaginat un caz de speţă în care reclamantul solicită rezoluţiunea – capătul 1 de cerere, restituirea prestaţiei – capătul 2 de cerere, dar acestui reclamant, pârâtul, înţeleg din întrebare, îi opune pe cale de apărare excepţia nulităţii contractului ce constituie baza pretenţiilor din rezoluţiune. Evident că instanţa, în ipoteza dată de către cel care a pus întrebarea, admite această excepţie a nulităţii absolute a contractului. Deci dacă lucrurile stau aşa, soluţia Instanţei va fi următoarea şi cred că întrebarea decurge şi din faptul că nu s-a lămurit mai întâi care sunt efectele admiterii excepţiei nulităţii unui contract şi care sunt efectele admiterii unei cereri privind nulitatea unui contract. În cazul excepției admiterii unei excepţii de nulitate a unui contract, contractul, teoretic, rămâne în fiinţă. El, cel mult, nu produce efecte în cauza respectivă, adică este înlăurat ca temei din cauza respectivă, dar el subzistă, continuă să existe. Prin urmare, nu se pune problema unei restituiri a prestaţiilor, astfel încât întrebarea rămâne fără obiect. Prin urmare, reluând, dacă avem o cerere de rezoluţiune care este confruntată cu apărare prin care, pe cale de excepţie, se invocă nulitatea contractului a cărui rezoluţiune se cere şi această apărare este admisă, atunci vom avea o soluţie care va suna în felul următor: respinge cererea de rezoluţiune ca nefondată. Sigur, cu apel şi aşa mai departe. Rezolvarea excepţiei de nulitate va fi făcută în cadrul considerentelor, deci nu se va mai pune problema unei restituiri de prestaţii. Evident că, dacă se doreşte restituirea unei prestaţii, nu are decât ca oricare dintre părţi să introducă o cerere în care să solicite restituirea prestaţiilor făcute în baza unui act nul şi atunci instanţa, sigur, va evalua dacă e vorba de nulitatea absolută, va vedea că nu mai există niciun temei al prestaţiilor, evident vom avea eventual nişte prestaţii fără nicio cauză şi va dispune prin acea nouă cerere. Deci, soluţia, practic, se regăseşte astfel încât întrebările subsidiare, care se refereau la care e calificarea, dacă trebuie să califice, cum să recalifice, rămân fără obiect. Aş zice, cu tot riscul de a fi calificat ca arogant, nici nu cred că există vreo altă dispută cu privire la această problemă, astfel încât tratarea celorlalte întrebări subsidiare nu-şi are sensul.

Viorel Mihai Ciobanu: Mulţumesc, domnule profesor! O a patra întrebare vizează cererea de intervenţie şicanatorie. Poate instanţa de fond să continue judecata atunci când constată că terţul care a formulat vădit şicanatoriu o cerere de intervenţie respinsă, de altfel, ca inadmisibilă formulează apel împotriva încheierii de respingere etc, cu unicul scop de a obţine suspendarea judecăţii? Instanţa sigur că în mod normal ar putea să continue judecata. Dacă n-aş avea acest text expres, adică numai încheierea prin care se respinge ca inadmisibilă cererea de intervenţie poate fi atacată separat cu apel. Şi atunci, dacă se atacă separat cu apel, deşi nu se comunică la început întreg dosarul, ci se comunică o copie, nu poate să continue judecata până se soluţionează apelul, fiindcă acesta este scopul apelului, să decidă dacă este sau nu inadmisibilă cererea de intervenţie, altfel nu aş putea. Dacă nu ar exista acest text, aş putea să o resping pentru abuz de drept, dar deja instanţa a respins-o ca inadmisibilă şi atunci instanţa de apel verifică dacă este sau nu admisbilă şi în funcţie de soluţia pe care o dă, judecata continuă sau nu. Altfel, nu s-ar puea depăşi soluţia pe care o prevede legea, cea de a suspenda judecata în cazul în care se formulează apel împotriva încheierii prin care cererea a fost respinsă ca inadmisibilă.

Traian Briciu: Dacă-mi permiteţi, domnule profesor, eu îmi dau seama că această întrebare are un bogat conţinut practic şi cred că ea decurge din, până la urmă, frustrarea unui reclamant care practic îşi vede îndepărtată posibilitatea soluţionării cauzei prin, cel mai probabil, nişte repetate cereri de intervenţie făcute probabil fără nicio şansă de a fi admise în principiu, dar care, odată respinse, generează o procedură de suspendare şi atunci sigur că persoana care se vede în siuaţia ca la fiecare termen să i se depună o cerere de intervenţie făcută de un terţ care nu are nicio legătură cu procesul, pe care, sigur, instanţa o respinge pe loc ca fiind inadmisibilă, dar care îl ajută pe pârât, eventual, să blocheze cursul procesului chiar şi pentru câteva zile, dar noi ştim că zilele din Codul de Procedură nu sunt respectate în practică, evident că devine oarecum ca un cerc vicios din care el nu mai poate să iasă. Tocmai de aia ar trebui, zic eu, să amintim şi de ce există această prevedere. Prevederea a avut o logică şi este făcută în spiritul ideii că nu poţi reglementa un text gândindu-te la cum se va abuza de el. Întotdeauna legiuitorul reglementează un text gândindu-se la efectele pe care participanţii la proces le obţin utilizând în mod normal acel text. Ori logica textului a fost următoarea: de ce suspendăm procesul în curs atunci când există încă o dispută cu privire la admisibilitatea sau inadmisibilitatea cererii de intervenţie şi permitem atacarea de îndată a acestei soluţii, pentru că soluţia contrară era care? Atacarea încheierii odată cu fondul, ori asta ar fi însemnat că dacă în apel, instanţa de apel ar fi apreciat că în mod greşit s-a respins cererea de admitere în principiu, atunci soluţia ar fi fost de cele mai multe ori solicitată poate chiar de intervenientul care însă a primit întoarcerea dosarului la prima Instanţă, ceea ce ar fi făcut ca cursul procesului să se lungească foarte mult şi atunci legiuitorul, evident, bănuiesc că a vrut să tranşeze odată pentru totdeauna chestiunea incidentală a intervenentului, astfel încât procesul mai departe fie să curgă împreună cu el, dacă se admite acest apel făcut în cursul procesului, fie să ştie că nu mai există posibilitatea ca procesul să revină pentru acest motiv la prima instanţă. Deci, intenţia legiuitorului a fost lăudabilă, acum faptul că în practică există unele cazuri în care s-ar putea abuza nu schimbă valoarea soluţiei în sine, asta voiam să spun.

Viorel Mihai Ciobanu: A fost în prima formă, cine a urmărit evoluţia procesului legislativ, în prima formă a Codului, a proiectului, soluţia a fost cea la care v-aţi referit. Încheierea se atacă odată cu fondul şi, ca urmare a propunerilor venite din practică, s-a ajuns la actuala soluţie. Nu poţi, însă, să interzici să facă cerere de intervenţie un terţ până nu verifici dacă cererea lui este justificată sau nu. Deci o respingi ca inadmisibilă, atunci se aplică şi consecinţa pe care o prevede Codul. Urmează un calup de întrebări referitoare, în principal, la competenţă şi pentru a răspunde la ele, îi dau cuvântul domnului judecător doctor Liviu Zidaru, care s-a consacrat ca specialist în această materie prin teza de doctorat şi prin preocupările pe care le-a avut şi le-a şi publicat în diverse reviste. Vă rog.

Liviu Zidaru: Mulţumesc, domnule profesor! Deci, următoarea întrebare priveşte o posibilă disociere între cererile cu caracter patrimonial şi cererile evaluabile în bani. Întrucât autorul întrebării, în esenţă, ridică următoarea problemă: cu toate că se tinde la apărarea unui Drept patrimonial pentru o anumită cerere, este posibil ca această cerere în mod excepţional să nu fie evaluabilă în bani? Spre exemplu, un exemplu destul de concludent în această privinţă, cererea prin care acţionarul solicită acces la documentele societăţii comerciale şi mai departe se întreabă, se ridică întrebarea în ce măsură, prin intrarea în vigoare a Noului Cod de Procedură Civilă sunt repuse în discuţie considerentele deciziei date în secţiile unite de către Înalta Curte de Casaţie prin Decizia 32/ 2008. Pentru a porni un răspuns, o să reamintesc succint ce a spus Înalta Curte prin acea Decizie. A arătat Înalta Curte că Dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în Justiţie transferă caracterul său patrimonial sau nepatrimonial litigiului însuşi, astfel încât procesul va putea fi evaluat în bani ori de câte ori în structura raportului juridic de drept substanţial dedus judecăţii intră un Drept patrimonial, real sau de creanţă. Pe cale de consecinţă, arată Înalta Curte, ori de câte ori pe calea acţiunii în Justiţie se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibilă şi necesară. Posibilă şi necesară. Din punctul meu de vedere, nu există niciun indiciu din care să deducem că legiuitorul Noului Cod a vrut într-un fel să contrazică, să infirme, în tot sau în parte, această soluţie jurisprudenţială. Mai mult, soluţia reţinută în dispozitivul deciziei, anume că şi cererile în anulare, în constatare a nulităţii, în rezoluţiune, reziliere sunt supuse criteriului valoric se regăseşte expres, a fost codificată, a fost preluată de legiuitor în cuprinsul articolului 101 alin. (1) şi (2), în speţă, de fapt, alin. (2) cred că este cel relevant din Codul de Procedură Civilă. Sigur că în această privinţă doctrina a exprimat două puncte de vedere: o opinie care tinde la a realiza o egalitate cvasitotală între categoria cererilor patrimoniale, patrimoniale însemnând evaluabile în bani şi putinţa de a stabili un echivalent pecuniar al obiectului cererii, arătând că nu doar cererile care au ca obiect plata unei sume de bani sau predarea unui bun sunt cele patrimoniale, ci şi cererile care privesc un raport juridic patrimonial, adică în conţinutul căruia intră un drept real sau de creanţă. Din această perspectivă, de exemplu în speţa cu predarea documentelor, analizând raporturile societare, sigur, mi se pare că discuţia devine un pic mai complexă pentru că nu sunt neapărat raporturi pur patrimoniale, deşi pe de altă parte, finalitatea cererii deduse judecăţii, fie şi mediată, va fi la un moment dat una patrimonială. Este cert că aici există o dificultate de evaluare. Mi se pare că această opinie, din câte am observat, este majoritară în doctrină. Într-o opinie minoritară, s-a arătat că nu ori de câte ori în conţinutul raporului juridic judecăţii intră un drept patrimonial este posibilă evaluare şi atunci practic am ajunge la ideea că există cereri patrimoniale neevaluabile în bani. Ceea ce putem, fiind o contradicţie în termeni din punct de vedere teoretic, am putea accepta cel mult din raţiuni eminamente pragmatice să ne scutim de bătaia de cap de a evalua asemena litigii, cum ar fi predarea de documente. Personal, sunt de părere că ar trebui ca reclamantul în asemenea litigii să încerce o evaluare, să arate în ce constă interesul său şi să încerce o estimare, să zicem aşa, a unui interes litigios. Cred că şi Codul, într-un fel, netezeşte calea spre o asemenea abordare întrucât, pe de-o parte, în articolul 194 lit. c) din Cod, vechiul Cod la 112 punctul 3 spunea că „se va arăta valoarea obiectului cererii dacă evaluarea este cu putinţă”. Pe cale de consecinţă, dacă valoarea nu era cu putinţă, spre exemplu, dacă reclamantului i se părea astfel, fiind prea dificilă, nu se arăta, pur şi simplu nu se indica valoarea obiectului cererii, se mergea pe soluţia sesizării Instanţei cu plenitudine de competenţă, din 1948 până la daca intrării în vigoare a Noului Cod, aceasta fiind Judecătoria. Art. 194 lit. c) este un pic mai riguros, arătând că „valoarea trebuie indicată după preţuirea reclamanului atunci când acesta este evaluabil în bani”. Cu alte cuvinte, legiuitorul nu mai permite reclamantului, cumva nu-i mai dă această largheţe eventual de a omite indicarea valorii atunci când apreciază că nu este posibilă evaluarea. Și, pe de altă parte, o chestiune deja îndelung discutată şi sesizată şi în doctrină şi în practică este aceea că de vreme ce excepţia de competenţă materială, inclusiv după criteriul valoric, trebuie invocată sub sancţiunea decăderii, cel mai târziu la primul termen la care părţile sunt legal citate, este evident că nu mai poate să aibă loc o probaţiune extinsă, exhaustivă asupra chestiunii valorii obiectului litigiului şi că, în sensul art. 98 alin. (3), acesta se reduce în principal la înscrisuri şi explicaţii date de părţi şi Ordonanţa de Urgenţă 80/ 2013 a fost aliniată acestei linii de gândire, să spunem aşa, adică a fost pusă în concordanţă legislaţia specială cu privire la taxele de timbru cu Codul de Procedură Civilă, eliminându-se soluţia care impunea Instanţelor să facă expertize preţuitoare ori de câte ori valoarea obiectului litigiului era contestat. În prezent şi pentru timbraj soluţia este că acesta va fi stabilit, valoarea în vederea timbrajului ca şi valoarea în vederea determinării competenţei vor fi stabilite pe baza înscrisurilor şi explicaţiilor date de părţi. Cu alte cuvinte, în baza unui probatoriu sumar care deschide la limită şi calea une anumite estimări, pentru că este clar că un probatoriu sumar nu oferă întotdeauna certitudinea, adică un calcul matematic riguros. Cam acesta ar fi punctul meu de vedere, anticipez că domnul profesor Briciu va avea ceva de adăugat.

Traian Briciu: Scurt. M-am ocupat şi eu de problema asta, nu atât a competenţei, cât a taxei judiciare de timbru în mai multe articole care le-am scris în Revista Română de Drept Privat şi începând chiar cu 2008 cred. Problema nu e simplă. De ce? Pentru că dacă rezolvăm ecuaţia evaluabil, neevaluabil în parametrii stabiliţi, atenţie, stabiliţi incidental prin Decizia 32 pentru că obiectul Deciziei 32/ 2008 a Înaltei Curţi n-a fost să stabilească ce înseamnă evaluabil şi neevaluabil, obiectul ei a fost să stabilească care este competenţa în materia acţiunilor în anulare şi rezoluţiune atunci când nu au un capăt de cerere privind restituirea prestaţiilor. Acesta era obiecul Deciziei 32/2008. Incidental, după ce în principal a rezolvat Înalta Curte şi, de fapt, aceea este motivarea, ca să zicem decisivă, după ce a rezolvat decisiv Înalta Curte problema spunând: sunt supuse unei competenţe după valoare, pentru că chiar dacă nu au capăt de cerere accesoriu privind restituirea prestaţiilor, atât nulitatea, cât şi rezoluţiunea, produc în sine efectul reîntoarcerii Dreptului în patrimoniu, chestiunea restituirii efective a prestaţiei rămând o problemă mai de curând de executare. Prin urmare, efectul de transfer patrimonial s-a produs chiar şi prin capătul privind nulitatea, asta este motivarea decisivă. Cu o motivare probabil nedecisivă, nu neapărat supraabundentă, dar spunem, de altfel, nici nu se pune problema pentru că drepturile nu sunt decât de două feluri, unele sunt nepatrimoniale şi unele patrimoniale, iar tot ce e patrimonial este şi evaluabil şi spune această frază citată de colegul meu: „în cazul lor e posibilă şi necesară evaluarea”. Deci, forţa Deciziei 32/ 2008, sub aspectul acelor considerente care stabilesc că tot ce e patrimonial e evaluabil, este discutabilă, pe de-o parte. Dar hai să spunem că lucrurile nu stau aşa şi că chiar ar fi. Ecuaţia e simplă, e uşor să spui tot ce e patrimonial e evaluabil, tot ce e nepatrimonial, evident, egal neevaluabil. Și este o soluţie care te păstrează într-o ecuaţie logică, logică juridică perfectă, numai că-ţi creează foarte mari probleme, aşa cum a spus şi Liviu, în partea practică, pentru că în contextul unor cereri precum predarea de documente sau, asta să zicem e simplă, anularea unei clauze prin care, într-un contract, se prevede dreptul de a modifica dobânda. Care e valoarea? Nu a modificat-o nimeni încă. Ce invocă reclamantul este că clauza respectivă trebuie anulată pentru că dă dreptul unilateral al părţii să modifice, când o vrea el, dobânda, nu ştie cum o va modifica şi aşa mai departe. Este patrimonială, cât se poate de patrimonială, dar este evaluabilă? Dificil de spus. Da, în logica spusă. Cum? La această întrebare nu mai răspund. Și atunci o disociere între ceea ce în seamnă din punct de vedere al legislaţiei procesual civile care stabileşte problema valorii pe două perspective, a taxei judiciare de timbru şi a competenţei, cred că chestiunea de evaluare trebuie luată în ecuaţia în care ea poate fi făcută efectiv, adică acolo unde se solicită o prestaţie care poate fi individual cuantificată într-o sumă de bani sau o altă valoare pe care reclamanul o solicită. În cazul în care chiar dacă pretenţiile reclamantului decurg dintr-un raport care are conţinut patrimonial, dar ele în sine nu pot fi individualizate ca atare, ca producând concret un efect imediat prin admiterea acţiunii în patrimoniul reclamantului, cred că vorbim de fapt, mai de curând, de cereri neevaluabile în bani şi distincţia trebuie să o facem, fără a încălca neapărat Decizia Curţii care, v-am spus, trebuie verificată şi de dumneavoastră, dar o să vedeţi că am dreptate. E o circumstanţă acolo pe care Înalta Curte o pune, nicidecum obiectul principal al Deciziei Înaltei Curţi. Cam atât.

Liviu Zidaru: E foarte interesantă ipoteza aceasta cu anularea clauzei care potenţial să aplaneze un pericol de modificare a dobânzii.

Traian Briciu: Şi în cazul unor drepturi accesorii, de exemplu anularea numai a unei ipoteci, cât valorează o ipotecă în sine. Acolo hai să zicem, dar ea în sine e creanţa, într-adevăr, dreptul la urmărire. Cât valorează dreptul la urmărire? Nu ştii, depinde dacă sunt mai mulţi creditori, dreptul la urmărire ar putea să valoreze exact cât creanţa pentru că n-ai luat nimic. Dacă nu eşti decât tu, dreptul la urmărire nu valorează nimic pentru că oricum te-ai fi îndestulat în lispa unor alţi creditori. Deci sunt unele lucruri care trebuie aici probabil mai acentuate şi nu văzute simplist în formula aceasta care se găseşte în Decizia 32/ 2008, repet, supraabundentă.

Liviu Zidaru: Ar mai fi aici de spus că sunt numeroase cazuri în care cererile în anulare a unor clauze sunt fără probleme evaluabile şi aici gândiţi-vă la frecventele litigii în momentul de faţă când se tinde la anularea unui comision de risc într-un contract de credit, a unui drept care poate fi clar cuantificat. Acolo este clar că valoarea obiectului litigiului este valoarea pecuniară a respectivei clauzei pentru că admiterea respectivei cereri chiar generează un efect patrimonial, anume va scădea din patrimoniul debitorului obligaţia de plată a respectivelor sume şi acolo evaluarea este perfect posibilă. În cazurile exemplificate de domnul profesor, să spunem aşa, ca un fel de supapă pentru practician, pentru că este clar că trebuie să existe şi aşa ceva, nu o să staţi de fiecare dată când redactaţi o cerere de chemare în judecată să duceţi această dispută teoretică până la ultimele ei consecinţe. În măsura în care nu aveţi date certe din care să rezulte o valoare care să justifice aplicarea normelor derogatorii totuşi, de la art. 94, în momentul de faţă, instanţa cu plenitudine de competenţă este Tribunalul. Sigur, ecuaţia se complică un pic din cauza lui 94 lit. h), dacă reţin bine, respectiv obligaţiile de a face neevaluabile în bani, deci s-ar putea în funcţie de obiectul litigiului s-ar putea totuși să ajung la Judecătorie. În cazul predării de documente, ar putea fi incident 94 lit. h). În cazul celorlalte în care se cere anularea unei clauze care dă dreptul modificării unilaterale a dobânzii, mie mi se pare că e competent Tribunalul, pentru că nu avem niciun criteriu pentru a spune că este atrasă competenţa Judecătoriei în raport de normele speciale care reglementează competenţa acestei instanţe. Continuând, o întrebare care cred că va suscita mai puţine controverse se referă la distincţia între ipoteza prevăzută de art. 101 alin. (1) partea finală, ipoteza în care obiectul dedus judecăţii este o parte din valoarea contractului şi, pe de altă parte, ipoteza prevăzută la art. 102. Să-l citim ca să ne aducem aminte la ce se referă art. 102. Denumirea marginală este „Cererea de plată parţială”: „Când prin acţiune se cere plata unei părţi dintr-o creanţă, valoarea cererii se socoteşte după partea pretinsă de reclamant ca fiind exigibilă”. Şi aici trebuie, după cum s-a arătat deja suficient de clar în cuvântul introductiv al domnului profesor Ciobanu, trebuie să vedem un pic istoria, geneza textului. De ce a fost introdus acest text în Codul de Procedură Civilă? A existat o discuţie prin raportare la soluții din Drept comparat, sub imperiul vechiului Cod, a existat o discuţie cu privire la situaţia în care reclamantul cere doar o parte, plata unei părţi din creanţă, Spre exemplu, creanţa este în valoare de 1 milion de lei dar, din considerente care pot să ţină inclusiv de taxa de timbru, poate chiar în primul rând, reclamantul solicită doar plata sumei de 100 000 lei, asta ca să acoperim şi ipoteza competenţei pe vechiul Cod şi pe Noul Cod. Dacă ne raportăm la valoarea întregii creanţe, este clar, competent este Tribunalul. Dacă ne raportăm exclusiv la partea dedusă judecăţii, pretinsă de reclamant a fi plătită, atunci competenţa aparţine Judecătoriei. Dacă am privi textul în sensul în care ne raportăm numai la valoarea care formează obiectul cererii de chemare în judecată, atunci textul ar fi perfect inutil pentru că n-ar face altceva decât să repete ce spune 101. Când cererea priveşte o parte din obiectul contractului, în raport de acea parte se va stabili valoarea obiectului litigiului. Cu alte cuvinte, interpretarea corectă este alta la art. 102. Ce a vrut art. 102? Să nu permită reclamantului ca alegând el cât anume din creanţa devenită exigibilă o deduce judecăţii să nu-şi aleagă instanţa competentă. Cu alte cuvinte, dacă valoarea creanţei este, spre pildă, de 250 000 lei şi reclamantul arată acest lucru în cuprinsul cererii introductive, însă alege să pretindă din considerente care ţin, până la urmă, de principiul disponibilităţii, este o opţiune a sa necenzurabilă, evident, alege să pretindă o valoare inferioară sumei de 200 000 lei, valoarea competenţei se va stabili prin raportare la valoarea creanţei despre care tot reclamantul spune că este exigibilă. Atenţie, în acest stadiu nu se face şi nici nu se poate face o judecată propriu-zisă asupra exigibilităţii. Instanţa se raportează la susţinerile reclamantului pentru că, prin raportare la aceste susţineri, să stabilească competenţa, dar nu în raport de ceea ce se cere efectiv, ci în raport de ceea ce reclamantul afirmă că este deja exigibil.

Viorel Mihai Ciobanu: Adică scadent. Că întreabă ce înseamnă că este exigibil.

Liviu Zidaru: Da. Sigur. Exigibil sau scadent. Evident, exigibilitatea se referă la ajungerea la scadenţă. În măsura în care în mintea cuiva s-a ridicat problema „bine, bine și ce facem cu taxele de timbru”, evident că trebuie să dăm aici un răspuns chiar foarte liniştitor şi foarte clar. Sigur că taxa de timbru se stabileşte numai în raport de ceea ce reclamantul pretinde, dar aici discuţia aceasta 102 are relevanţă asupra competenţei, nu-l punem pe bietul om să timbreze la un milion după ce el tocmai de asta v-am povestit acum că el de aceea cere 100 000, că nu are bani să timbreze la suma de 1 milion de lei. Mergând mai departe, o chestiune deja discutată în mod repetat la diverse conferinţe şi înte judecători şi avocaţi şi nu numai la conferinţe şi în practică, se referă la competenţa materială în litigiile succesorale, dacă aceasta este partajată în funcţie de criteriul valorii şi care este înţelesul art. 105 din Cod. Art. 105 prevede următoarele, atenţie, acest text este situat în secţiunea „Determinarea competenţei după valoarea obiectului cererii introductive de instanţă” şi, fiind situat aici, el subînţelege un lucru, e aplicabil criteriul valoric, pentru că numai atunci ne interesează criteriile de determinare a valorii obiectului cererii, atunci când este aplicabil criteriul valoric pentru determinarea competenţei materiale. În fine, textul prevede că în materie de moştenire, competenţa după valoare se determină fără scăderea sarcinilor sau datoriilor moştenirii. Cu alte cuvinte, prin raportare la activul brut, nu se deduce din valoarea activului brut valoarea obligaţiilor defunctului, caz în care în cazul unei moşteniri insolvabile s-ar putea ajunge chiar la o valoare negativă sau, în fine, la 0 şi ne raportăm la activul brut. Dar textul nu-mi spune, nu este scopul lui, nu face acest lucru, că în toate litigiile succesorale ar fi aplicabil criteriul valoric. În esenţă, el spune atunci când se aplică criteriul valoric, uitaţi-vă la 105 şi calculaţi activul brut. Sigur, discuţia tinde spre cererea de partaj, fără îndoială. Există, însă, un text la competenţa Judecătoriei, 94 lit. i), potrivit căruia cererile de partaj, sunt de competenţa Judecătoriei, cele de împărţeală judiciară, indiferent de valoare. Deci, legiuitorul aici a fost cât se poate de explicit, indiferent de valoare. Mai mult, textul vizează orice fel de partaj, indiferent de izvorul său, deci nu se poate în niciun caz interpreta că ar fi exceptat de la aplicarea acestui text partajul al cărui izvor este partajul succesoral dacă izvorul indiviziunii se află în succesiune. Şi acum, deja s-a clarificat şi îmi permit să consider ca fiind o chestiune adjudecată, dacă nu de toată lumea, atunci aproape de toată lumea, chiar dacă există nişte cereri precum constatarea deschiderii succesiunii, constatarea calităţii de moştenitor, constatarea cotelor şi partajul, în realitate aceste cereri prealabile, premergătoare, nu fac altceva decât să constituie un preambul la cererea unică dedusă judecăţii, anume partajul, deşi mărturisesc că aici există unele controverse între judecători, li se pare în continuare şi, sunt ferm convins de aceasta, că şi reclamantul care ar cere pur şi simplu „vă rugăm să-i spuneţi ieşirea din indiviziune” ar obţine fix acelaşi lucru întrucât, potrivit textelor relevante din materia procedurii partajului şi mă refer la art. 983, dacă reţin bine acum: „Instanţa care soluţionează cererea de partaj trebuie oricum să stabilească ca operaţiune prealabilă partajului propriu-zis”, adică alotizării, „trebuie să stabilească bunurile supuse împărţirii, calitatea de coproprietar, cota parte ce se cuvine fiecăruia şi aşa mai departe”. Cu alte cuvinte, aceste operaţiuni sunt intrinseci partajului. Nu avem cum să considerăm că cererea în constatarea calităţii de moştenitor, cererea în constatarea masei, ar fi capete de sine stătătoare, cărora să li se aplice criteriul valoric. Deci este clar că în această ipoteză avem o singură cerere, partajul, care indiferent de valoare va merge la Judecătorie. Un pic mai controversat în doctrină, cel puţin în practică nu ştiu dacă au existat conflicte de competenţă, eu nu am văzut pe acest subiect de competenţă, dar în doctrină există această discuție. În ce măsură? În ipoteza în care cererea de partaj este precedată de cereri precum reducţiunea liberalităţilor excesive, anularea certificatului de moştenitor, anularea testamentului, cereri care pot fi formulate şi pe cale separată şi, în cazul în care sunt formulate pe cale separată, lor li se aplică criteriul valoric. Dacă sunt formulate împreună cu partajul, dacă în acest caz se va aplica 94 lit. i) sau mergem pe ideea aplicării criteriului valoric. Noi ne-am exprimat în repetate rânduri punctul de vedre potrivit căruia şi în această ipoteză finalitatea demersului judiciar angajat de reclamant o consitutie ieşirea din indiviziune, o constituie partajul, un argument în acest sens fiind inclusiv faptul că aceste cereri care au un iz, au o aparenţă de cereri principale sunt soluţionate prin încheierea de admitere, în principiu. Tot în cadrul soluţionării partajului, se rezultă foarte clar din art. 984. Ne-am exprimat punctul de vedere că şi în acest caz, competenţa va aparţine tot Judecătoriei, indiferent de valoare, admiţând însă că există o oarecare dificultate în susţinerea acestui punct de vedere dintr-o perspectivă strict pozitivistă, prin raportare la art. 30 alin. (4), care ne dă o definiţie legală a cererii accesorii. Cererea accesorie fiind aceea a cărei soluţionare depinde de soluţia dată altui capăt de cerere. Ori sigur că aici nu se poate contesta că soluţia dată partajului finalmente depinde de soluţia dată de exemplu cererii în reducţiunea liberalităţilor excesive. Cu toate acestea, cred că, şi aici cumva se vede şi inconvenientul unei definiţii care, la prima vedere, pare inatacabilă, cine ar putea să obiecteze ceva faţă de definirea cererii accesorii, pentru că iată, uneori sunt anumite proceduri speciale în ambianţa anumitor norme, s-ar putea ca acea definiţie să nu apară ca fiind cea mai adecvată. Aş mai face o ultimă remarcă în legătură cu acest punct, anume că, chiar şi acolo unde există cereri la care am făcut referire se formează pe cale separată şi se aplică criteriul valoric, nu întotdeauna mă voi duce la valoarea întregii mase. Dacă se cere reducţiunea liberalităţilor excesive, iarăşi trebuie văzut ce vrea reclamantul. De exemplu, cere reducerea unui legat universal în limita cotităţii disponibile care să zicem că ar fi de 1/ 2, rezerva ar fi de 1/ 2, nu am stat acum să calculez, am dat un exemplu doar să înţelegem despre ce discutăm. Evident că valoarea cererii sale se referă la jumătatea din masa succesorală pe care doreşte să o obţină, nu la valoarea întregii mase. Nu ştiu dacă mai sunt completări sau observaţii.

Traian Briciu: Aici vor fi multe, dar asta este şi poziţia mea exprimată, de fapt, cam tot ce am scris şi am vorbit până acum. Sigur, e o dificultate legată de faptul că în articolul 30 e o definiţie legală, doar că este o definiţie legală ce trebuie înţeleasă ca fiind circumstanţiată la ideea că s-a preluat ca atare în Cod, ceea ce este corect, cu privire la susţinerea calificării cererilor ca fiind principale, accesorii, incidentale, dar sigur că sunt şi alte modalităţi şi am mai dat deseori exemplu, atunci când vorbim de o cerere de predare a unui bun şi o cerere de constatare a simulaţiei. Sigur că cererea privind constatarea simulaţiei ar părea să fie capătul de cerere principal. De ce? Pentru că cer, de exemplu, să se se predea bunul, dar tu nu faci parte din contract, nu eşti parte în contract. Dar, tocmai de aceea cer să se constate simulaţia, că cel care este parte în contract, de fapt, eşti tu, şi nu cel care apare efectiv. Din punctul de vedere al unei, cum să zic eu, calificări rigide a naturii cererilor, aici ar părea că simulația este capătul de cerere principal, pentru că după cum ea se va soluţiona, în realitate va determina o anumită soluţie în ceea ce priveşte cererea de predare a bunului. Dacă vei dovedi că actul e simulat, tu vei avea calitate ca să ceri bunul. Dacă nu vei dovedi că actul e simulat, nu ai calitate pentru că în contract figurează un terţ, adică cel cu pretinzi tu că te înlocuieşte pe tine acum. Dar că această punere în scenă nu e corectă pentru că, în realitate, capătul de cerere principal aici este predarea bunului pentru că demersul judiciar angajat asta vizează, scopul pentru care ai declanşat procedura asta, tu nu ai făcut un demers judiciar pentru a constata că acolo e o minciună. Asta e principala ta activitate judiciară, acea demonstrare a minciunii pe care o constituie simulaţia este o etapă absolut necesară şi prealabilă rezolvării problemei principale pentru care ai declanşat litigiul, şi anume obţinerea bunului. Cam aşa e şi aici, omul vrea ieşirea din indiviziune, numai că până la ieşirea din indiviziune are de rezolvat nişte incidente, printre care anularea unui testament, care-i conturează altfel calitatea, reducţiunea sau alte cereri de natura aceasta. De aceea am dat un exemplu ca să vedeţi că nu e chiar singurul caz în care s-ar putea găsi o astfel de ipoteză, ci mai sunt şi altele. Mulţumesc!

Liviu Zidaru: Da. Să mergem mai departe. Întrebarea numărul 8 nu o voi citi pentru că este mai amplă, o aveţi oricum în mapă, ea în esenţă ridică o problemă de existenţa sau nu a strânsei legături dintre cererea principală, pe de-o parte, şi cererile accesorii adiţionale ori incidentale, pe de altă parte, în condiţiile în care 123 Cod procedură civilă, reluând binecunoscutul fost art. 17 din Codul vechi, arată cu unele completări şi precizări: „Cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti”. În regulă. În esenţă, autorul întrebării arată cam următoarele: dacă în cazul celor incidentale şi accesorii este destul de clar de ce se prorogă competenţa pentru că există o legătură, fie şi prezumată, între cererea principală şi cererile accesorii şi incidentale. Haideţi să ne uităm un pic cu mai multă atenţie la cererea adiţională, pentru că cererea adiţională s-ar putea, care este definită tot de Cod ca fiind cererea prin care reclamantul îşi modifică pretenţiile iniţiale, s-ar putea să nu mai prezinte chiar acelaşi raport de legătură cu cererea iniţială. Pentru că se poate întâmpla, sigur, cu titlu de exemplu poate uşor insolid, nu se întâmplă neapărat foarte frecvent în practică, ca reclamantul să-şi modifice radical cererea. Iniţial a fost o cerere în revendicare, acum doreşte restituirea unui împrumut, eventual schimbă şi pârâtul. Pârâtul este pur şi simplu înlocuit cu alt pârât, caz în care, cum discutam cu altă ocazie, de fapt avem aici o operaţiune juridică complexă în care, pe de-o parte, se renunţă la judecată, contradictoriu cu pârâtul iniţial şi prin cererea modificatoare se introduce în cauză un nou pârât. În acest caz, se mai justifică prorogarea competenţei? Aici doctrina a arătat că nu, pentru că numai în măsura în care cererea modificatoare, cererea adiţională, păstrează o legătură cu cererea principală inițială şi nu o înlocuieşte pur şi simplu, numai atunci se justifică prorogarea competenţei. În exemplele date dacă, de exemplu, se înlocuieşte o pretenţie civilă cu o cerere în contencios administrativ ar fi de neconceput să se menţină competenţa instanţei iniţial sesizate. Sau dacă o cerere în pretenţii este înlocuită cu o cerere în revendicare, ba chiar şi dacă este substituit pârâtul pentru că în mod evident, din punctul nostru de vedere, noul pârât va putea să invoce excepţia de necompetenţă teritorială relativă pentru că el n-are nimic de-a face cu litigiul angajat iniţial. Deci aici trebuie dat un răspuns mai restrictiv în sensul în care în cazul cererilor adiţionale operează prorogarea de competenţă numai dacă această cerere se află într-o legătură juridică cu cererea iniţială, fiind de exemplu completată, precizat obiectul său, cum se întâmplă frecvent în practică. Numai în această ipoteză se justifică prorogarea competenţei. Aş mai avea aici o observaţie care poate un pic nu decurge direct din întrebare, anume se află în legătură cu aceasta, dacă tot suntem la conexităţi. În cazul cererilor incidentale, prorogarea competenţei, când ne gândim la cele incidentale foarte frecvent tindem să ne oprim doar la exemplele clasice, cea reconvenţională, intervenţiile voluntare ori forţate, ori sunt cereri incidentale, sunt chestiuni incidentale şi alte măsuri care se solicită instanţei sesizate cu un proces în curs, spre exemplu suspendarea provizorie a executării silite sau luarea unor măsuri asigurătorii. Am discutat recent problema în ce măsură instanţa sesizată cu o astfel de cerere şi care, în principiu, este acelaşi complet ca şi cel care judecă cererea principală, ar putea de sine stătător să ajungă la concluzia că nu este competentă să soluţioneze respectiva cerere şi să-şi decline competenţă, fără însă să fi operat declinarea competenţei în privinţa cererii principale. Din punctul meu de vedere, şi poate nu e o afirmaţie pe retoric şi o invitaţie la dezbatere, pentru că nu o să avem sesiunea de întrebări şi răspunsuri, se pare că această soluţie este greşită pentru că sunt nişte incidente şi cooperează prorogarea de competenţă. Atâta vreme cât instanţa nu s-a desesizat de judecarea cererii principale, judecătorul care judecă incidentul, că e acela sau altul nu are absolut nicio importanţă, nu are dreptul să decline competenţa. În unele situaţii se ajunge la consecinţe absurde, pentru că cel puţin la suspendarea provizorie a executării silite, dacă ai declinat competenţa, la instanţa la care se trimite dosarul nu mai este pe rolul contestaţiei, suspendarea este categoric inadmisibilă. Închid acum această paranteză.

Viorel Mihai Ciobanu: Voiam să te întreb dacă ai întâlnit în activitatea practică sau publică a ta vreo situaţie în care cererea adiţională să modifice esenţial elementele cererii de chemare în judecată. Teoretic am înţeles care e problema şi soluţia ta, dar practic ai întâlnit vreun caz?

Liviu Zidaru: Sub imperiul vechiului Cod da, au existat situaţii şi nu chiar puţine în care reclamantul se răzgândea cumva radical, exista o turnură de tipul „nu mă mai judec cu cei doi pârâţi iniţiali, iată-i pe cei trei noi pârâţi şi iată cererile pe care le fac”.

Viorel Mihai Ciobanu: vechiul Cod nu se referă expres la cererile adiţionale şi nu le definea, deci apărea mai degrabă în acele situaţii sub imperiul vechiului Cod că nu sunt cereri adiţionale, ci reprezintă modificări de substanţă pe care le putea face. Mă rog, trebuie reţinută distincţia.

Liviu Zidaru: La punctul 9 se ridică o problemă foarte interesantă, concursul dintre principiul disponibilităţii şi prerogativa instanţei de a da eficienţă regulilor de drept aplicabile stabilind, la nevoie, calificarea juridică exactă a faptelor deduse judecăţii, deci a raportului juridic litigios. Practic, se face o legătură în acest binom, disponibilitate şi rol activ, arătându-se că în măsura în care se pune accentul pe principiul disponibilităţii în sensul în care reclamantul îşi poate califica juridic cererea într-o manieră în care scapă cenzurii instanţei, practic instanţa va fi ţinută de calificarea juridică dată de reclamant, inclusiv în determinarea competenţei. Tot ce-i mai rămâne este să respingă cererea ca inadmisibilă. Spre exemplu, în cazul în care instanţa civilă de drept comun este sesizată cu o cerere în anularea unui act administrativ, însă reclamantul se întemeiază pe mult uzitata, în practica judiciară, obligaţia de a face şi invocă nişte texte eminamente civile, au existat instanţe care au apreciat în această ipoteză de vreme ce reclamantul a ales să se judece în faţa instanţei civile, remediul ar fi respingerea cererii ca inadmisibilă, şi nu calificarea sa corectă ca fiind o cerere în anularea actului administrativ şi declinarea competenţei. Mi se pare că aici trebuie să facem o observaţie mai generală care deja a fost antamată în răspunsuri anterioare, anume că aici Codul de Procedură Civilă, fără să inoveze de altfel în mod substanţial, nu a făcut altceva decât să pună un pic ordine în această dezbatere prin art. 22, arătând, după cum a spus şi domnul profesor Ciobanu anterior, că instanţa este în drept să pună în discuţie şi să schimbe la nevoie temeiul juridic al cererii întrucât, potrivit art. 22 alin. (1), „judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care-i sunt aplicabile”. A se citi nu neapărat a regulilor de drept care sunt invocate de părţi, nu are aici relevanţă dacă partea este sau nu de acord cu incidenţa respectivei norme cum se arată uneori în practică de către părţi cu precădere, nu am invocat nu ştiu ce normă, deci nu-i puteţi face aplicarea, ceea ce evident nu poate fi primit, iar alin. (4) prevede că judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, caz în care însă judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă. Acum, pentru determinarea competenţei este evident că această discuţie asupra calificării juridice pentru a produce efecte utile trebuie să aibă loc la termenul la care poate fi invocată necompetenţa, în speţă, la primul termen la care părţile sunt legal citate. O eventuală schimbare ulterioară a calificării juridice, pentru că mizăm că instanţa abia atunci a sesizat nişte aspecte care vizează mai mult rezolvarea în fond a pricinii, nu mai poate avea consecinţe asupra competenţei, o eventuală necompetenţă acoperindu-se prin neinvocare. Deseori, în practică, se consideră că dacă instanţa a pus în discuţie calificarea juridică pe care o consideră corectă, însă reclamantul insistă în temeiul juridic iniţial, mai ales dacă cumva, precizându-se ca un argument suplimentar, glumind un pic, uşor agravant este şi asistat de avocat, în acest caz, instanţa urmează să „se spele pe mâini” precum în binecunoscutul fapt biblic şi să-l lase pe reclamant pradă erorii sale juridice să-i respingă acţiunea. Consider că iarăşi art. 22 alin. (4) şi (5) clarifică şi această chestiune şi într-un sens în care această practică, această opinie, nu mai poate fi menţinută decât în virtutea inerţiei, dar sper că nici măcar atât, întrucât se arată că numai prin acordul expres al părţilor care priveşte drepturi de care ele pot să dispună, ele pot într-adevăr să limiteze instanţa asupra unei anumite calificări juridice. Desigur, decurge de aici că simpla poziţie unilaterală a reclamantului, chiar dacă el este titularul cererii, nu este suficientă pentru a limita intanţa la calificarea juridică propusă de el, ci instanţa ar puta în acest caz să schimbe calificare juridică, chiar împotriva voinţei reclamantului, urmând desigur să explice în hotărârea finală de ce nu a considerat incidente motivele expuse de acesta. Şi mi se pare, deci că instanţa va avea în vedere întotdeauna la stabilirea competenţei, desigur, obiectul cererii pe care nu-l poate schimba, aici este clar. Motivele de fapt pe care iarăşi nu le poate schimba, nu s-ar putea autosesiza în cu totul alte împrejurări, dar se va raporta la calificarea juridică pe care o apreciază a fi incidentă în raport de obiect şi motive de fapt. Dacă sunt aici precizări.

Traian Briciu: Nu vreau să te provoc în mod special, dar problema care s-a ridicat aici, n-am nicio îndoială că ea se rezolvă de maniera în care se rezolvă şi într-adevăr, logic, atunci când instanţa califică de multe ori cererea are în vedere şi reglementarea problemei legate de competenţă. Aici calificarea şi rezolvarea competenţei reprezintă până la urmă un tot, nu? Cum s-a spus. Calificăm, e o cerere de contencios sau e o cerere civilă? Am făcut numai o calificare, sigur, sub aspectul naturii de contencios administrativ sau de civil pur, ci în realitate am făcut această calificare în vederea rezolvării problemei competenţei. Asta este foarte clar, numai că această problemă deschide o întrebare nepusă, calea unei întrebări nepuse şi care este mai dificilă. Când avem de-a face, sigur, ştiu că ai un punct de vedere cu privire la această problemă, atunci când această calificare vine târziu sau când calificarea aceasta apare chiar în căile de atac, mai produce efecte sub aspectul competenţei, cu următoarea precizare că în general, aceste recalificări şi calificări nu produc afecte asupra competenţei materiale sau teritoriale şi ele de fapt produc consecinţe, de cele mai multe ori, asupra unui lucru pe care noi denumim competenţă dar care nu e o problemă de competenţă, şi anume repartizarea pe secţii sau pe complete specializate. Exemple: îl calific ca litigiu de fond funciar, îl calific ca fiind litigiu de proprietate intelectuală, îl calific ca fiind litigiu ce aparţine secţiei specializate – acum nu ştiu de ce e specializată, dar zice că sunt specializate pentru litigii între profesionişti – îl calific ca fiind de contencios, iată, sau de litigii de muncă. În general aceste calificări, nu zic că în toate cazurile, nu au prea au de-a face cu problema competenţei materiale decât rareori, ci atrag această problemă de repartizare, unde judecătorul, din ce am observat eu, culmea, poate fi mai sensibil decât la competenţa materială, adică mai uşor trece peste o problemă de competenţă materială, spune nicio problemă, că am constatat că nu era de competenţa Judecătoriei şi era de competenţa Tribunalului acum când sunt în apel. Asta nu e nicio problemă. A trecut primul termen de judecată. Dar dacă observ în schimb că era de competenţa unei alte secţii, aici e mult mai gravă situaţia şi e specializat și mă sesizez din oficiu. Asta aş vrea eu să ştiu cum se rezolvă, pentru că mai ales în cazul în care se observă în căile de atac, pun în discuţie în ce măsură nu atrage şi desfiinţarea hotărârii pronunţate la prima instanţă.

Viorel Mihai Ciobanu: Aici, legat de această întrebare, s-a făcut referire şi la o soluţie a Înaltei Curţi, dată într-un conflict de competenţă. Dosarul a fost mai întâi la Curtea de Apel Alba Iulia, care a decis că litigiului i se aplică Legea-cadru a salarizării. Și a declinat competența la Curtea de Apel București. Curtea de Apel București a considerat că se aplică Legea 285/ 2010 și a considerat că e competentă Curtea de Apel Alba Iulia. Și atunci s-a ajung la Înalta Curte care considerat că e vorba de drepturi salariale și a rezolvat conflictul în sensul că este competentă Secția de conflicte de muncă și nu Secția de contencios administrativ și a trimis la Curtea de Apel Alba dosarul. Deci e ceea ce spunea, nu-i vorba de competența materială propriu-zisă, fiindcă erau amândouă Curți de Apel ci problema era dacă-i Secția de contencios sau Secția de conficte de muncă. Competența teritorială era diferită în funcție de natura litigiilor. Deci iată că se pot ivi probleme și când e vorba de secții, nu numai de instanțe propriu-zise. Dar, raționamentul dumitale mi se pare corect și dezvoltarea pe care ai făcut-o.

Liviu Zidaru: Dacă este posibil, aș adăuga ceva aici ceva în legătură cu problema aceasta.

Viorel Mihai Ciobanu: Da.

Traian Briciu: E posibil și necesar cum spunea la Curte în decizia 33.

Liviu Zidaru: Da, da. Este posibil și necesar întrucât este un foarte bun preambul pentru următoarea întrebare care relevă un conflict deja acut între secții specializate diferite. Cel puțin la nivelul Tribunalului București, dar se pare că și la nivelul Curții de Apel București mai recent. Da, deseori problema aceasta a specializării este privită ca fiind mult mai gravă și mult mai strictă de către judecători, decât problema competenței după valoare, care-i și intuitiv, apare ca fiind mai puțin serioasă atâta vreme cât până la urmă acolo intervine și un element de prețuire, ba mai mult, în legislația din perioada interbelică, necompetența după criteriul valoric era chiar de ordine privată și dacă nu se ridica în liniile litis era se acoperea. Dar, atenție, și problema repartizării civil-comercial, care atunci încă se punea în perioada interbelică. Era rezolvată în aceeași manieră, era o problemă de ordine privată. Nu a fost o problemă de ordine publică, așa cum au tratat-o instanțele la noi după Revoluție și după resuscitarea Dreptului comercial. Acestea fiind spuse, ar fi următoarea observație de făcut – există o problemă deosebit de importantă care a fost rezolvată de Codul de Procedură Civilă care nici nu putea să o lase nereglementată având în vedere multitudinea problemelor ivite în practică și soluțiile divergente oferite care a arătat la art. 136 că „dispozițiile prezentei secțiuni privitoare la excepția de necompetență și la conflictul de competență se aplică prin asemănare și în cazul secțiilor specializate”, adăugăm pe alin. (4) și „completelor specializate ale aceleiași instanțe judecătorești care se pronunță prin încheiere”. Acesta este adaosul Legii 138/2014. Cu alte cuvinte, legiuitorul, până la urmă doctrina este de acord că de fapt aceasta este o problemă de organizare judiciară – problema repartizării pe secții, pe complete specializate – dar prin asemănare. Este asimilată din perspectiva regimului juridic o problemă de competență pentru a se aplica regimul juridic al necompetenței. Cu alte cuvinte, problema necompetenței, cum se spune în practică – funcționale, teoretic discutabil, dar puteți să știți lucrul acesta, se uzitează în practic această sintagmă. Cu excepția unei necompetențe funcționale, trebuie asimilată unei excepții de necompetență materială pentru că privește natura raportului juridic dedus judecății. Și atunci, evident că ea urmează regimul juridic general, adică ea poate fi invocată sub sancțiunea decăderii cel mai târziu la primul termen la care părțile sunt legal citate. Am observat, bine, este o chestiune, dacă nu mă înșel, că de exemplu la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția de contencios administrativ, există chiar ceva care se cheamă „soluție de principiu a secției”, unde se spune, fără alte explicații, că necompetența materială în contencios se poate invoca și direct în căile de atac. Dat fiindcă nu există nicio explicație, nu putem să spunem decât, la fel de succint, că altă soluție nu poate fi în niciun caz acceptată. Pentru că ea este în flagrantă contradicție cu art. 130, cu 131, ba și cu fostul 159 indice 1, din vechiul Cod așa cum fusese introdus prin legea 202/2010, așa-zisei mice reforme. Nu se poate primi acest argument, iar argumentul specificului raport în juridicele de contencios administrativ nu este convingător întrucât nu se explică nicăieri clar, de ce anume în contenciosul administrativ, stabilirea competenței materiale ar fi o problemă cu mult mai importantă decât în dreptul comun, încât să sacrifice dezideratul celerității, pentru că aici e clar că legiuitorul a făcut o judecată de valoare. Și acum, închizând această paranteză, revenim. Cu alte cuvinte, practicianul care se vede confruntat cu această problemă, nu va putea să se refugieze în invocarea nerespectării normelor de organizare judiciară, care pot fi ridicate și direct, problema care poate fi ridicată și în direct în căile de atac. Cu alte cuvinte, motivul de recurs nu va fi cel referitor la o greșită alcătuire a instanței judecătorești, ci a necompetenței. Ori atât la apel cât și la recurs se arată că necompetența de ordine publică în recurs, necompetența de orice fel în apel, pot constitui un motiv de apel, respectiv de recurs, doar dacă au fost invocate în condițiile legii. Adică la prima instanță in limin elitis. Din această perspectivă, da, este foarte nimerită întrebarea, dar cred că aici este foarte important să subliniem acest aspect că în niciun caz nu se poate nesocoti regimul competeneței prin subterfugiu referitor la normele de organizare. Și încă o observație, referitor la așa-zisele secții pentru profesioniști. Ele sunt secții civile, de lege lată nu au competență stabilită de lege, diferită de cea a restului secțiilor civile. Cu alte cuvinte, faptul că legea de aplicare a Codului Civil, legea 71/2011, printr-unul din articolele sale finale permite ca prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii să se înființeze secții specializate pentru astfel de litigii și respectiv prin Hotărârea Colegiului de conducere să facă repartizarea cauzei, nu înseamnă că aici suntrem în prezența unei probleme efective de competenți, ci aici chiar suntem în problema unei probleme efectiv de repartizare. Așa încât, din punctul meu de vedere, chiar dacă s-a omis o eroare aici, că ați văzut cum la Tribunalul București a judecat Secția a 6-a Civilă în loc de Secțiile 3, 4, 5 Civile sau invers, din perspectiva Hotărârii Colegiului de conducere, atenție, nu din perspectiva legii. Care nu mai stabilește nicio competență derogatorie pentru secțiile cu profesioniști. Mi se pare că asta nu e o problemă care să ducă la desființarea Hotărârii sub nicio formă.

Traian Briciu: Liviu, te mai supăr cu o singură problemă incidentă pe asta. Dar, oricum sper să nu depășim foarte mult termenul. Dacă, practic ce s-ar pune în discuție. La prima instanță nu se pune nicio problemă de calificare juridică, litigiu, contencios sau litigiu între profesioniști ș.a.m.d. Judecă instanța și pronunță o hotărâre. În calea de atac însă, instanța învestită la secția corespunzătoare, sigur sunt instanțe care au pronunțat o hotărâre. Punem o astfel de problemă. Și spune „eu cred că acest litigiu nu este civil, e de contencios” și trimit la Secția de contencios. Iar atenție, e învestită cu un apel. Ea spune în felul următor „eu nu pun în discuție competența hotărârii în primă instanță, eu pun problema repartizării la secția noastră”. E posibil acest lucru sau prin, practic, prin metoda recalificării, aici practic s-ar ajunge la o deturnare a problemelor legate a regulilor privind invocarea competenței. Că aici este problema. Dacă mai e posibilă o astfel de recalificare. Că în ce privește recalificarea, nu avem un termen.

Viorel Mihai Ciobanu: Eu cred, mă scuzi, că nu e posibil decât să-și decline la rândul ei competența, să apară un conflict și să fie rezolvat. Nu poate în apel pentru prima oară să pună această problemă. Amintiți-vă că sun imperiul vechiului cod nu aveam o soluție ca acuma, tocmai de aceea a fost introdusă. Care să spună că regulile de la excepție și de la conflicte se aplică și în cazul secțiilor și în cazul completelor specializate. Sub vechiul Cod dacă se puneau asemenea probleme, se trimitea la președinte care administrativ trimitea la altă secție. Nu a fost deâct un autor care a comentat o soluție de la Alba Iulia și a spus că-și face prin declinare de competențe. Nu s-a acceptat această soluție. Deci mutarea de la o secție la alta, se făcea pe cale administrativă. Acum să aplicăm regulile. Ăstea, care sunt. Dar nu pot să ocolesc o problemă de competență absolută dând, ridicând un alt aspect care ar duce la același rezultat ca și cum aș repune în discuție competența anterioară.

Traian Briciu: Asta era. Da. Așa mă gândesc și eu. Ceea ce înseamnă că ar trebui să tragem o concluzie, că asta era ceea ce zicea Liviu. Că aceste calificări care sunt strâns legate de generarea unei alte competențe, practic se închid odată cu posibilitatea invocării necompetenței. Adică practic, odată trecut termenul pentru clarificarea problemelor de competență, a trecut termenul și pentru astfel de calificări. Chiar dacă nu avem un text expres.

Viorel Mihai Ciobanu: Dar vezi că judecătorul, prin obligațiile competenței.

Traian Briciu: Toate aspectele incidente în legătură cu competența, adică toate argumentele care conduc la o anumită calificare a cererii care ar genera consecințe în ceea ce privește competența. Pentru că altfel, așa cum a spus și profesorul, ajungem la deturnarea regulilor de competență prin folosirea altor modalități procesuale cum ar fi recalificarea cererii, naturii cereri, în fine, de cele mai multe ori.

Liviu Zidaru: Da. Cred că ar fi o concluzie foarte bună și pe care o putem cumva chiar generaliza ca atare. Că anume, calificarea juridică sau mă rog, așa la nivel la prima facere, nu, domnule profesor?

Traian Briciu: La prima facere!

Liviu Zidaru: Exact. Că practic nu s-ar mai putea pe această cale repune în discuție competența. Să mergem la 10 care vizează o problemă ivită relativ recent în practica multor instanțe probabil. Dar în orice caz în București a devenit chiar acută. „Care este instanța competentă să soluționeze acțiunea la care se referă art. 12-13 din legea 193/2000. Competența aparține Secției Civile, eventual specializate în cauze cu profesioniști sau Secției de contencios administrativ și fiscal?” O să dau citire textului de lege, art. 12 și 13 pentru că ele trebuie citite împreună din legea 193 din 6 noiembrie 2000. Art. 12 are în vedere mai multe acțiuni care tind la modificarea generală a contractelor aflate în curs de executare despre care se pretinde că ar conține clauze abuzive. Și are mai multe ipoteze. Potrivit alin. (1) „în cazul în care constată utilizarea unor contracte de adeziunea care conțin clauze abuzive, organele de control prevăzute la art. 8, printre care și Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorului, vor sesiza tribunalul de la domiciliu, sau după caz, sediul profesionistului, solicitând obligarea acestuia să modifice contractele aflate în curs de executare prin eliminarea clauzelor abuzive. Iar la cerere se va anexa și procesul verbal întocmit în condițiile art. 11.” Un proces verbal în care se consemnează faptele constatate și articolele de lege încălcate. Și o să vedem de aici, din acest text încep, izvorăște și problema de competență. Alin. (3) situat în același articol, prevede următoarele: „Asociațiile pentru Protecția Consumatorului care îndeplinesc anumite condiții de reprezentativitate speciale”, prevăzute de OUG 21/92 privind Protecția Consumatorilor. Îl pot chema în judecată pe profesionistul care utilizează contracte de adeziune care conțin clauze abuzive, în instanța prevăzută la alin. (1) deci la tribunalul domiciliului sau la sediul profesionistului, pentru ca acesta să dispună încetarea folosirii acestora, precum și modificarea contractelor aflate în curs de executare prin eliminarea cauzelor abuzive. Și avem o trimitere la art. 13. Alin. (4) clarifică o chestiune lăsată nereglementată în forma inițială a legii clauzelor abuzive. Pentru că legea clauzelor abuzive în forma sa inițială prevedea acest mecanism de control de către organele abilitate și se arăta, de asemenea, că clauzele abuzive nu trebuie să producă efecte, dar nu reglementa cea mai firească acțiune, cea mai la însemână și cea mai frecventă acțiune în practică, anume acțiunea în constatarea nulității sau ineficacității, dar practic a mers pe ideea nulității absolute. Urmărindu-se un interes general, anume Protecția Consumatorilor, cu precizarea că aici sunt niște discuții în doctrină. S-a vorbit și despre alte forme de ineficacitate, nu neapărat despre nulitate. Dar, în orice caz, această acțiune în ineficacitatea clauzelor abuzive, este o acțiune care în primul rând este la îndemâna părții contractante lezate. Și alin. (4) clarifică această chestiune că acțiunile generale, să zicem în interes general, de la alin. 1-3, nu aduc atingere dreptului consumatorului care i se opune un contract de adeziune ce conține clauze abuzive, de a invoca nulitatea clauzei pe cale de acțiune ori pe cale excepție în condițiile legii. Bun. Deci, acesta este un adaos adus prin Legea de punere în aplicare a Codului de Procedură Civilă pentru că practic, deja consacrându-se la acel moment în 2012 o practică preexistentă. Ce face instanța? Potrivit art. 13. „Instanţa, în cazul în care constată existenţa clauzelor abuzive în contract, obligă profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare, precum şi să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate destinate a fi utilizate în cadrul activităţii profesionale.” În acest caz instanța aplică și o amendă contravențională. În fine, dacă instanța constată că nu sunt clauze abuzive în contract, va anula procesul verbal întocmit. Hotărârea este supusă numai apelului. Litigiile individuale referitoare la anularea clauzelor considerate a fi abuzive de către contractanții, având calitatea de consumatori, sunt la instanțele din București, după cum am zis sunt de largă notorietate, soluționate de Secția civilă specializată în virututea Hotărârii Colegiului de conducere, în soluționarea cauzelor cu profesioniștii, trimisă spre Secția a 6-a, fostă comercială, actualmente civilă. În cazul acțiunilor de tip general, cred că nu avem nicio problemă să concluzionăm că acțiunile asociațiilor pentru Protecția Consumatorilor nu au niciun element de litigiu de Drept public așa încât este clar că vor fi soluționate tot de Secția civilă. Problema practic a apărut în cazul acțiunilor introduse de organele de control, precum ANPC-ul, Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorului. De ce? Pentru că ANPC-ul încheie și acest proces verbal. Și practic, conflictul este următorul: Secția Civilă spune că este vorba despre un litigiu de contencios administrativ, culmea, nu raportându-se la legea contenciosului, la legea 554/2004, pentru că este clar că nu avem ipoteza unui act administrativ care să producă efecte de sine stătătoare, fiind contestat de partea interesată. Ci, dimpotrivă, Autoritatea are calitate de reclamant, sesizează instanței și-i cere ei să ia anumite măsuri. Să aplice amenda, să anuleze clauzele respective, să dispună modificarea contractelor. Și s-a raportat Secția a 6-a Civilă, s-a raportat la legislația contravențională și a spus că este un litigu contravențional special. În care, spre deosebire de dreptul comun în care agentul constatator aplică și sancțiunea, există această variantă în Ordonanța 2/2001 ca agentul constatator să sesizeze instanța ca să aplice ea sancțiunea în cazurile expres prevăzute de lege. Secția de contencios administrativ și fiscal, Secția a 2-a a Tribunalului București este însă de părere că nici nu poate fi vorba despre așa ceva și că în cazul acestui litigiu nu este vorba despre un litigiu contravențional, ci este vorba despre un litigiu de drept privat în care predomină cel puțin elementele de drept privat întrucât aplicarea sancțiunii contravenționale este o chestiune, dacă vreți, accesorie obiectului principal al litigiului care privește constatarea caracterului abuziv al clauzelor. Drept pentru care a considerat că aceste litigii sunt de competența Secției a 6-a Civilă și au generat un conflict de competență. Acum, pentru că în general, ANPC-ul a sesizat întâi instanța de contencios administrativ, adică Secția de contencios administrativ, aceasta și-a declinat competența la Secția Civilă, Secția Civilă declinând competența către Secția de contencios, confilictul negativ de competență s-a ivit în fața Secției Civile. Chestiune foarte importantă, întrucât conflictul de competență între Secții se soluționează de către secția corespunzătoare celei în fața căreia s-a ivit conflictul. Motiv pentru care avem deja mai multe hotărâri ale Secțiilor Civile, foste comerciale ale Curții de Apel București care ne spun cum ne și așteptam, de altfel, că sunt litigii de contencios administrativ, nu? Pentru că nu sunt civile. Există și o Hotărâre a Secției de contencios administrativ date în căile de atac, în care s-a, invocându-se de altfel necompetența direct în calea de atac, s-a considerat că ele sunt civile și s-a casat cu trimitere la Instanța civilă. Iată problema: există și o Hotărâre a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată asupra unui conflict de competență în epoca în care încă exista recurs la regulatorul de competență, în care s-a stabilit și aici o să, este o Hotărâre din 2014.

Traian Briciu: Din 2014, 187 din 2014 pentru cine. Înalta Curte, Secția de contencios administrativ.

Liviu Zidaru: Exact. Este al Secției de contencios administrativ. Care în esență a spus că nu este vorba despre un litigiu de contencios administrativ, da 187 din 17 ianuarie, care însă nefiind pronunțată într-o modalitate de unificare a practicii judiciare, deși, sigur, Înalta Curte are aici un rol unificator prin simpla ei, prin misiunea ei constituțională, prin soluționarea unor astfel recursuri. Ce ne spune Înalta Curte? Că „capătul principal în cele ce urmează a fi analizate în instanța de recurs, cele referitor la constatarea clauzelor abuzive din contractele de credite, este un capăt de cerere de poate fi de competența instanței civile și nu a cererii de contencios administrativ”. Și nu s-ar putea considera competentă instanța de contencios administrativ datorită unei simple norme de trimitere în legea clauzelor abuzive care trimite la O.G 2/2001. Într-adevăr într-un mod nefericit. Dar numai cu privire la elementele formale ale procesului verbal care se încheie. Și că oricum chiar dacă acest capăt în aplicarea sancțiunii contravenționale ar fi privit ca fiind un capăt de natura contenciosului administrativ. Capătul de cerere, acest capăt este accesoriu față de problema principală a litigiului, anume constatarea caracterului abuziv al clauzei. Acum, cred că înainte de a propune o rezolvare juridică, se impune o constatare care mie mi se pare cumva de bun simț și ar trebui să ghideze interpretarea unor astfel de norme. Este bine că aceeași problematică juridică să fie analizată în măsura în care sunt instanțe atât de complexe, cum este de exemplu Tribunalul București, să fie analizate de aceeași secție. Adică nu analizăm probleme de drept destul de complicate, iată și care sunt pe cale să se complice referitoare la clauzele abuzive, la aplicarea legii 193/2000, nu o să le scindăm să fie soluționate de secții complet diferite după un aspect formal și care nu privește substanța litigiului însăși, anume subiectul, persoana care are calitatea de reclamant, pentru că se știe foarte bine din teorie că în mod excepțional, calitatea procesuală activă poate să aparțină și unui organism public, unei autorități publice sau unei asociații care urmărește realizarea unui interes general pentru a se ajunge la realizarea unor interese care nu sunt destinate reclamantului. Deci interesul nu este personal. Ori, problema calității procesuale active, aici nu poate să schimbe natura juridică a litigiului, ceea ce mi se pare mie determinant, pentru a nu lungi excesiv această discuție, trebuie să stabilim unde este punctul de greutate a cererii. Și ceea ce mi se pare mie că trebuie aici constatat este că Autoritatea Publică nu emite un act juridic, un act administrativ care să producă un efect nemijlocit. Dacă Autoritatea Administrativă ar putea să emită o decizie în care să spună „în 30 de zile vom modifica toate contractele și vă și amendăm cu 100.000 lei” sau orice sumă și acest act ar trebui contestat. Este clar că suntem în exercitarea unei prerogative de putere publică. Ori aici Autoritatea Publică acționează ca un simplu reclamant care vine și cere instanței să se pronunțe asupra legalității unor clauze stipulate în contracte de adeziune. Deci practic predomină categoric. Nu suntem în exercitarea unei prerogative de interes public decât în sensul în care are o funcție de supraveghere, să zicem, a acestei piețe specifice a contractelor de adeziune. Și în aceste condiții predomină elementul de Drept civil, inclusiv prin natura raporturilor juridice la care se referă cererea. Este vorba despre contracte încheiate totuși între particulari, chiar dacă ele prezintă un element specific. Deci nu sunt, sunt litigii civile din punctul meu de vedere. Îndrăznesc să spun din punctul nostru de vedere.

Viorel Mihai Ciobanu: Aș vrea să le semnalez colegilor noștri din sală faptul că există o rezistență foarte mare față de competența secțiilor. Adică după ce a apărut Codul, a intrat în vigoare Codul Civil și Noul Cod de Procedură, nu mai pot să spun Secție pentru litigiile între profesioniști, legea vorbește de Secția a 1-a Civilă și Secția a 2-a Civilă, inclusiv la Înalta Curte. Dar judecătorii opun rezistență foarte mare. De ce? Că e una este să judeci numai fostele litigii comerciale pe care le judecai și înainte, și una este să rezolvi litigii civile de altă natură. Or, nici nu poate fi vorba de-ai convinge să accepte acest lucru. Și sunt încurajați și de conducerile instanțelor. Vă reamintesc, pentru cei care ați uitat, că în perioada interbelică anual se trăgeau la sorți judecătorii de la Înalta Curte și deci puteai să fii un an la Secția Civilă și acum, un an și în anul următor la Secția Penală, acum nici măcar nu pot să conceapă că ar fi posibilă asemenea soluție. Mai mult decât atât, chiar în cadrul Secției doresc să formeze complete specializate și atunci sigur se îngustează pregătirea lor, pot să zică „ne specializăm pe un gen de litigii”, dar nu mai cunosc restul reglementării. Ori nu poți să iei o ramură de Drept și să o izolezi de celelalte. Totul formează un sistem, de aceea am și criticat și completele acestea de 5, fiindcă uneori, mai ales în Penal, sunt cauze care sunt la graniță între fostul Comercial, Civil și Penal. Și atunci, altceva era când în completul de 9 intrau judecători de la toate secțiile, nu numai penaliști care nu cunosc deloc Civilul. La tot sensul sau Dreptul afacerilor sau cum vreți să-i spuneți Dreptului civil care are o particularitate. Și acum, ca să, da. Vă rog.

Participantă: Da. Da-ți-mi voie să intervin puțin domnule profesor. Ideea de a cere microfonul mi-a venit ascultându-l pe domnul judecător Liviu Zidaru și voiam numai să împărtășesc cu dumneavoastră în acest cadru constatarea că din diferite state membre, inclusiv pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, apar litigii care au la bază contracte despre care se afirmă că ar conține clauze abuzive și în felul acesta, judecătorii naționali își pun cel mai adesea probleme de procedură. Dacă într-o cale de atac, Codul lor de Procedură Civilă le interzive să mai invoce o problemă neridicată de reclamant sau am avut un caz din Ungaria în care regula de procedură prevedea că, dacă să spunem, instanța de prim grad era competentă să soluționeze probleme decurgând dintr-un contract de consum în care reclamant era profesionistul, pârâtul consumator dacă putea să se apere în fața acestei instanțe, în schimb, dacă ar fi vrut să introducă acțiunea, trebuia să meargă la Instanța Superioară. Și sub aspectul principiului efectivității Dreptului Uniunii Europene, a fost întrebată Curtea, practic să ia în discuție diferitele soluții legislative din diferitele state membre. Cu privire la acest aspect, există o formulă consacrată de respect din partea Uniunii Europene autonomiei procedurale a statelor membre care este limitată numai de două principii, acela al echivalenței, și anume să nu se facă discriminare între litigiile cu element de Dreptul Uniunii Europene și al efectivității. Iar strict revenind la această lege privind clauzele abuzive din 2000 și la ceea ce a descris și intervenientul prin întrebare și la care a explicat domnul Liviu Zidaru, așa cum poate se știe, Curtea de Justiție a avut ocazia să se pronunțe într-o cauză românească, Volksbank, în care părțile pe rolul, instanța de trimitere a, o judecătorie din România. Judecătoria Călărași care avea de soluționat o cauză – plângerea Volksbank împotriva procesului verbal – de amendare din partea ANPC-ului. Nu s-a pus nicio clipă problema de competență dacă judecătoria ar fi sau nu competentă să soluționeze această cauză și Curtea prin răspunsul său a avut ocazia să facă aprecieri foarte ample. Este o Hotărâre Volksbank pronunțată în iunie 2012. Deci dacă nu se ridică ca atare, nimeni nu este deranjat și mi-a plăcut în intervenția lui Liviu Zidaru, acest apel la bun simț în realitate. Gândiți-vă dacă ar începe de fiecare dată un ping-pong între diferitele instanțe, deci cred că e cazul să fie mai pragmatici. Bineînțeles, fără să se încalce flagrant litera și spiritul Noului Cod de Procedură Civilă. Mulțumesc.

Viorel Mihai Ciobanu: Vă văd cam triști, așa că vă anunț că după această a 11-a problemă, la care o să răspundă domnul Briciu pe scurt, urmează o pauză de cafea.

Traian Briciu: Mulțumesc domnule profesor. Nu știu cât de scurt va fi. Dar o să urmez indicația. Problema 11 vine în materia regularizării. Și când ajunge aici, numai scurt nu poți să fii. Cu un preambul: aspectul față de ce spunea domnul profesor Ciobanu la începutul întâlnirii noastre. Această chestiune a regularizării, uneori hulită, uneori adorată în jurisprudență, depinde de cine, nu este o chestiune nouă. Art. 114 indice unu din vechiul Cod prevedea tot o regularizare, de o manieră similară, numai că se finaliza prin suspendare, nu prin anulare. Deci nu era o problemă nouă. Marea problemă a regularizării nu e Codul, ci aplicarea ei în practică și uneori, și de eficiențele în redactarea cererilor, dar nu numai, pentru că am văzut și cereri perfecte anulate sau solicitări cu totul și cu totul deplasate în procedura de regularizare. Și atunci sigur că lumea și-a pus întrebarea în ce domenii anume se aplică, în căror cereri se aplică această procedură de regularizare? Răspunsul, noi l-am dat de fapt, împreună eu cu profesorul Ciobanu într-un articol pe care l-am publicat întâi pe JURIDICE.ro și ulterior în Revista română de Drept privat. Când am scris articolul nu exista o reglementare ulterior expresă, ulterior a venit și reglementarea prin Legea nr. 138/2014, dar lucrurile rămân cam la fel pentru că răspunsul pe care noi l-am oferit acestei probleme, chiar înainte de reglementare, este de fapt exact ceea ce a devenit ulterior chiar reglementarea și anume: că această procedură nu se aplică incidentelor procedurale și nici acelor proceduri care de fapt sunt incompatibile cu procedura regularizării. Acum, sigur, le putem face o descriere a fiecăreia în parte și o să încerc. Deci niciun caz nu putem aplica regularizarea următoarelor: contestații la executare. De ce? Pentru că oricum spune textul expres și dacă n-ar spune-o este un incident în faza de executare. Măsurilor asiguratorii cererii de asigurare a dovezilor strămutării – atenție, nu se aplică din punctul meu de vedere nici măsurilor asiguratorii sau cererilor de asigurare a dovezilor cerute pe cale principală pentru că ele nu pot fi considerate procese în sine, chiar dacă la momentul respectiv nu există încă un proces de fond. În cazul procedurilor speciale, sigur, sunt proceduri speciale unde regularizarea nu reprezintă niciun impediment, cum ar fi procedura partajului, de exemplu. Sunt proceduri speciale care prin natura lor derogă de la obligativitatea de parcurgere a procedurii regularizării și dăm aici, de exemplu, mai ales acele proceduri care conțin ele însele o procedură de regularizare specifică. Și mă refer la cererile privind, cererile cu valoarea redusă. Acolo o să vedeți, există o procedură de regularizare specifică acelei proceduri. Și atunci, evident că nu aplici pe cea de la art. 200. În cazul ordonanței de plată însă, se poate recurge la procedură de regularizare pentru că nimic din ce este acolo nu contrazice regulile de la art. 200. Iar dacă ne uităm la procedurile speciale, cum ar fi declararea morții sau punerea sub interdicție, veți vedea că ele sunt improprii parcurgerii unor proceduri de regularizare pentru că prevăd chiar ele norme privind regularizarea cererii, altele decât cele de la art. 200. Și atunci, sigur că un răspuns global cam ăsta, nu putea legiuitorul să dea altă soluție decât să spună în cererile incidentale și acolo unde sunt incompatibile, cum: fie că prevede legea în mod expres, cum e în materia contestației la executare, fie că în privința acelei proceduri, ai norme prin care ți se arată modul de regularizare specific diferit de art. 200. Și am dat exemplele pe care le-am oferit anterior. Iar materia, de exemplu, a procedurii insolvenței, evident nu se aplică dacă te uiți, normele din legea specială nu permit aplicarea art. 200. Adică este clar că-s incompatibile chiar dacă nu există un text expres în acest sens. Sigur, acum dacă sunteți interesați de o anumită procedură, un anume, cred că în sesiunea de întrebări de după pauză, puteți spune, pentru că eu așa am prezentat, cam ce mi se pare că se aplică și nu se aplică, în ce materie se aplică sau nu se aplică art. 200 cu procedura regularizării.

Viorel Mihai Ciobanu: Mulțumesc domnul profesor. Aș vrea să vă semnalez că s-a publicat recent pe JURIDICE.ro și Monitor, evident o Decizie a Curții Constituționale 504/2014, care a respins o excepție de neconstituționalitate vizând art. 200 l-a declarat constituțional, interesant este că Instanța de la Slatina care a promovat dosarul în care s-a promovat excepția, a anulat cererea pentru alte aspecte decât cele reținute de art. 194 până la 197, cum spune art. 200. Și Tribunalul, Curtea Constituțională a respins excepția, neexaminând în realiatate pe fond excepția și decizând că nu verifică interpretarea și aplicarea legii care cade în sarcina instanțelor judecătorești. Deci o avem o pauză de jumătate de oră.

Viorel Mihai Ciobanu: Putem începe, suntem puţin în întârziere. Întrebările o să fie toate în bloc puse după aceea. În legătură cu întrebarea numărul 12, ce se întâmplă dacă pârâtul formulează prin întâmpinare în care invocă prin excepţie în apărare o pretenţie proprie? Se întâmplă că actul respectiv se cheamă întâmpinare, cerere convenţională. Chiar dacă pârâtul nu a formulat denumirea aceasta, judecătorul apreciază în funcţie de conţinut, aşa spune legea, decalificare exactă cerere după conţinut. Şi este important acest lucru, fiindcă întâmpinarea, după cum ştiţi, nu se timbrează, iar cererea reconvenţională se timbrează ca şi o cerere de chemare în judecată. Şi se întreabă în continuare „când devine exigibilă obligaţia sa de a plăti taxa de timbru?” la primul termen, pe baza unei adrese a instanţei prin care se stabileşte în sarcina sa o asemenea obligaţie sau la cel de al doilea termen pe baza încheierii de la primul termen în care s-a pus în discuţie calificarea în privinţa şi în proporţia pretenţiei formulate. Autorul îşi pune aceste întrebări ca pârâtul să nu îşi procure singur un ajutor public judiciar, constând în opţiunea unui termen la plata taxei. Vă reamintesc că pârâtul află de existenţa procesului după ce s-a trecut peste procedura de regularizare, deoarece art. 201 prevede în mod expres, că prin citaţie este înştiinţat pârâtul de existenţa procesului. Deci după aceea, el trebuie să-şi facă apărările prin întâmpinare şi dacă la acest termen, judecătorul observă că a formulat şi pretenţii proprii, adică suntem în faţa unui act complex, judecătorul determină cuantumul taxei de timbru pe care pârâtul o datorează pentru cerere reconvenţională şi trebuie să îl înştiinţeze pe pârât, fiindcă pârâtul aşa cum s-a spus la un moment dat după intrarea în vigoare a Codului, s-a pus problema dacă e citat sau nu, nu este citat la regularizare, fiindcă nici nu ştie că va fi chemat în judecată sau că este chemat în judecată, decât dacă are surse proprii care îl informează. În rest el se prezintă după ce a fost citat şi art. 33, al. (2) „dacă cererea nu este timbrată, i se pune în vedere să timbreze cererea reconvenţională prin citaţie”, adică nu poţi să spui că pârâtul prin asta îşi procură singur un ajutor public judiciar. El este obligat să timbreze, dar dacă nu a fost înştiinţat despre această obligaţie, nu poate să i se anuleze cererea. La fel, cerere reconvenţională vs. întâmpinare, sunt întrebările 13 şi 14 asemănătoare. Se pune problema în primul rând în cazul unei acţiuni prin care cumpărătorul urmărind angajarea răspunderii pentru vicii ascunse, ar solicita aplicarea unei anumite măsuri dintre cele prevăzute de art. 1710, al. (1) din NCC, adică „înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia, înlocuirea bunului vândut cu un bun de acelaşi fel, însă lipsit de vicii, reducerea corespunzătoare a preţului, rezoluţiunea vânzării”. Deci se întreabă autorul dacă vânzătorul ar fi obligat pentru a obţine o altă măsură să promoveze o cerere reconvenţională, ori i-ar fi suficientă depunerea unei întâmpinări. Aşa cum se menţionează şi în întrebare, art. 1710, al. (2) spune „la cererea vânzătorului, instanţa ţinând seama de gravitatea viciilor şi de scopul pentru care contractul a fost încheiat precum şi de alte împrejurări poate dispune de o altă măsura prevăzută la alin. (1) decât cea solicitată de cumpărător. Deci mie mi se pare că nu este necesară o cerere reconvenţională, ci este suficient ca prin întâmpinare să se menţioneze acest lucru. În sens apropiat este şi întrebarea 16, potrivit art. 1541, alin. (1) NCC, instanţa poate reduce penalitatea atunci când obligaţia principală a fost executată în parte sau când penalitatea este vădită excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului. Pentru a obţine o reducere a clauzei penale, pârâtul chemat în judecată pentru plata clauzei trebuie să formuleze o cerere reconvenţională sau este suficient să depună o întâmpinare. Domnul Andrei, ca să economisească, a trecut şi pe partea dreaptă întrebările. Şi aici la fel, dumneavoastră ştiţi că în vechiul Cod civil, doctrina era împărţită ca şi jurisprudenţa, majoritatea considerau că instanţa nu poate să restrângă, să reducă clauza penală, dar autori în ultimii ani, ca şi în practica judiciară, au mers pe ideea că se poate reduce. În prezent, Codul civil stabileşte în mod expres această posibilitate a instanţei, dar mi se pare că şi de această dată nu ar fi necesară o cerere reconvenţională.

Traian Briciu: Evident că lucrurile stau aşa şi un argument forte e următorul că nici în problema de la punctul 13, nici în problema de la punctul 14, dacă observaţi, pârâtul nu solicită, nu are pretenţii, el de fapt, circumstanţiază de o manieră mai favorabilă lui admiterea cererii reclamantului. În primul caz, solicitând nu rezoluţiunea, ci o măsură mai puţin energică, cum ar fi de exemplu înlăturarea viciilor pe cheltuiala sa, iar în al doilea caz, nu o penalitate atât de mare, ci o penalitate mai mică. Cu privire la problema de la punctul 14, chiar ea este preluată de fapt din legislaţia franceză şi, e adevărat, legiuitorul nostru nu a preluat toate soluţiile de acolo, pentru că în legislaţia franceză, reducerea clauzei penale poate fi făcută chiar şi din oficiu de către judecător. Prin urmare, preluând soluţia franceză, dar nu în totalitate, pentru că la noi nu se poate face din oficiu, ci numai la cerere, este evident că este vorba de o apărare pe care pârâtul o realizează. Aici sigur la 1541 din Codul civil, NCC, iar o problemă de procedură incidentă ar putea fi legată de al. (2), unde spune că „în caz de reducere a penalităţii, totuşi penalitatea trebuie să rămână superioară obligaţiei principale”. Şi se pune întrebarea, adică măcar cu un leu să fie mai mult decât obligaţia principală, penalitatea curge permanent inclusiv pe durata procesului, când se stabileşte de către judecător să fie cel puţin să râmănă superioară obligaţiei principale, penalitatea de la începutul procesului, penalitatea din momentul în care pronunţă hotărârea? Iar aici tot din jurisprudenţa franceză, sigur, merge pe ideea că judecătorul apreciază cuantumul penalităţii în raport cu ceea ce s-a strâns la momentul când pronunţă hotărârea. Pentru că altfel, vă daţi seama, penalitatea de la momentul începutului procesului poate fi una, penalitatea de la momentul pronunţării după vreo 2 ani de proces, ar putea să fie cu totul alta. Trebuie să vezi clar la ce te raportezi când spui că ea trebuie să rămână totuşi superioară obligaţiei principale. Poate am intrat pe fond, pe drept substanţial prea mult, dar are şi un element de procedură. Mulţumesc!

Viorel Mihai Ciobanu: Avem întrebări la care va răspunde domnul Bogdan Dumitrache care a şomat până acuma. Vă rog, domnul coleg, întrebarea 15.

Bogdan Dumitrache: Bună ziua! Mulţumesc, domnule profesor! Întrebarea 15, de fapt întrebările de la 15 la 17 sunt mai mult sau mai puţin înrudite, pentru că sunt în zona apărărilor şi excepţiilor de ordine privată. Prima se referă la excepţia de neexecutare a contractului şi are în vedere ipoteza în care, fiind invocată faţă de cel care vrea să-şi amâne executarea până când cocontractantul care are o creanţă, o obligaţie a lui exigibilă, refuză să şi-o execute, se pune întrebarea dacă cel care invocă excepţia în neexecutarea contractului, îndeplinind condiţiile din 1556 din NCC, mai trebuie să reitereze această excepţie cu ocazia acţiunii în pretenţii pe care o formulează cel împotriva căruia s-a invocat excepţia de neexecutare. Iar cea de-a doua întrebare de la punctul 15 practic spunea, ne trimite la problema de la punctul 16 până când se pot invoca apărările de fond sau aş adăuga apărările de fond de ordine privată evident, nu chestiunile care ţin de ordine publică. Revenind la întrebarea nr. 15, aş înclina să spun că excepţia de neexecutare trebuie reafirmată în cadrul acţiunii în pretenţie. Dacă A cere plata preţului lui B şi B pretinde nu are de plătit încă preţul, pentru că de fapt A mai întâi trebuia să predea bunul. În cazul în care A perseverează şi introduce o acţiune în plata preţului, B trebuie să se apere astfel deschis, reiterând, evocând faptul că a invocat excepţia de neexecutare ca apărare de ordine privată. Chiar dacă în doctrina de drept civil s-a subliniat cu bună dreptate, cu justă cauză că excepţia de neexecutare se invocă direct în raportul dintre părţile contractante, asta nu exclude interesul şi diligenţa celui care a invocat în raporturile cu vânzătorul, în exemplul nostru cumpărătorul. A invocat excepţia de neexecutare să se apere în acelaşi fel în procesul formulat împotriva sa, pentru că în lipsa acestei invocări, invocării excepţiei, se va ajunge la emiterea unui titlu executoriu. Sigur, în ordine inversă privind lucrurile, dacă n-am invocat excepţia de executare în raporturile cu vânzătorii ori cumpărătorii care încă nu plătesc preţul, nu cred că o să am vreo şansă să obţin respingerea acţiunii în plata preţului formulată de vânzător împotriva mea, cumpărător, invocând excepţia de neexecutare în premieră cu ocazia întâmpinării depuse în dosarul creat de vânzător, dosarul având ca obiect acţiunea în pretenţie. Deci excepţia de neexecutare pe de o parte, trebuie invocată în raporturile directe între părţi, dar trebuie iterată în cadrul procesului deschis, având ca obiect acţiunea în executarea contractului. Spuneam că cea de-a doua întrebare de la punctul 15 este o întrebare care priveşte nu numai excepţia în neexecutare, ci în general apărările de ordine privată, punându-se întrebarea „până când pot fi invocate asemenea apărări?”. Şi încercarea de a da un răspuns, trebuie să avem în vedere, cred, mai multe texte. O dată art. 205 din Codul de procedură civilă, face referire la cuprinsul întâmpinării, 205 alin. (2) şi printre altele, întâmpinarea trebuie să cuprindă excepţiile procesuale pe care pârâtul le invocă faţă de cele ale reclamantului şi avem textul în Codul de procedură civilă, text care defineşte excepţiile procesuale. Acest text nu acoperă apărări de fond. Iar la lit.c), avem răspunsul la toate pretenţiile şi motivele de fapt şi de drept ale cererii. Aici ar părea să fie sediul apărărilor de fond în cadrul întâmpinării. Este de observat că art. 208, alin. (2) care edictează sancţiunea trasă din nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege, în fapt, este un text care a mai fost în legislaţia noastră procesual-civilă, introdus în 2000 parcă până în 2006. Face referire la o sancţiune decăderii pârâtului din 2 drepturi: dreptul de a mai propune probe şi dreptul de a invoca excepţii, sigur în afara celor de ordine publică, dar întrebarea se referă la apărările de ordine privată. Este de observat că în privinţa sancţiunii, se face referire la dreptul de a invoca excepţii, nu mai este reiterată, reiterat epitetul determinantei procesuale pe care îl avem la 205, alin.(2), lit. b). Din câte cunosc, însă, există orientare în sensul în care, orientare de doctrină sau poate chiar şi de practică, în sensul în care sancţiunea decăderii la art. 208, alin. (2), are în vedere excepţiile de fapt procesuale şi nu orice fel de excepţii. Textul însă, nu distinge. Mai departe în privinţa apărărilor, mai trebuie luat în calcul, cred, şi art. 390 din Codul de procedură civilă. Art. 390 face referire la chestiunile prealabile dezbaterilor în fond. Deci nu s-a deschis dezbatere şi înainte de a se trece la dezbaterea fondului cauzei, instanţa din oficiu sau la solicitarea părţilor, pune în discuţia acestora cererile, excepţiile procesuale şi apărările de două feluri: apărări care nu au fost soluţionate în cursul cercetării procesului, precum şi cele care adică cereri, excepţii procesuale şi apărări, dar noi ne referim aici la apărări, potrivit legii, pot fi invocate în orice stare a procesului. Prin urmare, aici ar fi vorba de cereri, excepţii procesuale şi apărări care sunt invocate prima dată după terminarea cercetării procesului, pentru că cele invocate în cadrul cercetării procesului care nu au fost atunci soluţionate, au fost invocate sigur odată cu cercetarea procesului. Partea finală a textului raportată la apărare ar putea să indice ideea că ne referim la apărări de ordine publică ca unele care pot fi invocate în orice stare a procesului. În schimb, apărările de ordine privată, din punctul meu de vedere, ar trebui să îşi găsească contextul, mă refer acum, sigur, la litigiile în care întâmpinarea este obligatorie, trebuie să particularizăm şi pe acest aspect, aceste apărări trebuie făcute odată cu întâmpinarea apărărilor de ordine privată. Raţiunea întâmpinării şi a revenirii la sistemul obligativităţii întâmpinării fiind tocmai aceea ca reclamantul să ştie ce are în cap pârâtul pentru a-şi pregăti dosarul. Întâmpinarea nu este un act de procedură formal, ci este actul prin care pârâtul îşi pune cărţile pe masă şi din punctul ăsta de vedere, exceptarea pe care legiuitorul o face în privinţa excepţiilor de ordine publică este firească, pentru că în privinţa excepţiilor de ordine publică, deja nu mai este o problemă doar a pârâtului, ci este o problemă care depăşeşte raţiunea raporturilor private între părţi, indiferent că e vorba de excepţii procesuale, asta ar fi vorba de excepţii de fond cum era pe vremuri prescripţia extinctivă. Dacă întâmpinarea nu este obligatorie, rămâne întrebarea până când pot fi invocate apărările de ordine privată şi în condiţiile în care aş face o legătură între apărări şi probe, pentru că nu de puţine ori apărările se susţin prin probe, ba nu de puţine ori apărările reclamă probe distincte specifice lor, necerute sau administrate în cursul procesului, cred că ar trebui acceptat ca aceste apărări de ordine privată n-ar trebui să întârzie după momentul în care se discută în vederea încuviinţării probele în procesul civil.

Traian Briciu: O nuanţare în spiritul a ceea ce a spus Bogdan. Noţiunea de apărări de multe ori nu este suficient de conturată în practică, nu sub aspectul neapărat al distincţiei faţă de excepţii unde lucrurile stau relativ bine şi mai ales, sub acest aspect spus de Bogdan. Sunt de acord întrutotul cu Bogdan că toate apărările trebuie invocate prin întâmpinare, mai puţin acolo unde legea prevede altfel, pentru că sunt şi cazuri în care se prevede altfel, de exemplu compensaţia legală poate fi opusă direct în apel, deci aici avem o derogare. Dar trebuie să facem o distincţie între ceea ce se numeşte apărare conturată ca atare, adică invocarea excepţiei de neexecutare de exemplu, care e o apărare, invocarea faptului că actul care mi se opune este anulabil, deci nu nul absolut, care sunt apărări bine conturate şi simpla discutare a modului în care se interpretează un text invocat de către reclamantul în sinea pretenţiilor sale. Evident că nu cred că sunt obligat să scriu în întâmpinare şi toate argumentele de interpretare pe care le opun faţă de modul în care înţelege reclamantul să interpreteze textul. Acelea uneori pot fi susţinute pe parcursul procesului prin inventivitate, prin găsirea unei doctrine potrivite, găsirea unei jurisprudenţe adecvate care sigur că îţi pot mări bagajul de a discuta temeinicia pretenţiilor părţii adverse, astea nu sunt nişte apărări noi. Adică de multe ori m-am trezit „acest argument nu l-a spus în întâmpinare”, argumentul meu de fapt care era? Că într-o anumită jurisprudenţă s-a conturat o anumită soluţie, dar era în legătură cu un lucru pe care l-am negat într-adevăr, mi-am afirmat neadeziunea faţă de afirmaţia reclamantului, numai că între timp am mai găsit un argument, dar asta nu se poate spune că am găsit chiar toate argumentele. Eu cred că aici trebuie făcută o distincţie.

Viorel Mihai Ciobanu: Problema se pune, şi cred că dânşii ştiu, la contestaţia în anulare. Legea prevede nişte motive, nu permite textul sau textele nu permit să se introducă contestaţia în anulare pentru că instanţa a omis să răspundă la argumente. Deci sunt şi dacă nu mai ai nimic de spus, tot aşa fiind de acord pe deplin cu ce a spus domnul Bogdan Dumitrache, aş mai adăuga două argumente care mi se pare că vin în sprijinul soluţiilor pe care le-a expus aici. În primul rând, am art. 237 al. (1), punctul 3 care îmi arată că judecătorul atunci când face cercetarea procesului, este obligat să se pronunţe, să vadă, să verifice toate mijloacele de apărare, nu numai excepţii, ci şi mijloace de fond. Pe de altă parte, aşa cum spunea domnul Bogdan Dumitrache, uneori excepţia este luată în sens larg care cuprinde şi apărări de fond şi excepţii procesuale. Nu întâmplător Codul după ce s-a înscris în doctrină, foloseşte noţiunea de „excepţii procesuale” pentru a nu fi confundate cu alte apărări de fond pe care legea le numeşte excepţii, excepţia de neexecutare sau exceptio mali processus la chemarea în garanţie sau în dreptul familiei exceptio plurium concubentium, când femeia a avut relaţii intime cu mai mulţi bărbaţi în timpul legal de concepţie, care se cheamă excepţii, dar ele sunt în realitate apărări de fond. Aşa cum, dacă spun „instanţă judecătorească”, înţeleg prin asta toate instanţele prevăzute de Constituţie şi legea de organizare. Dacă spun însă numai „instanţă”, pot să leg orice organ de jurisdicţie, adică poate să fie şi o instanţă arbitrală, poate să fie şi un alt organ de jurisdicţie, fiindcă noţiunea de „instanţă” se foloseşte în sens larg. Ca să determini că este vorba de judecătorie, tribunal, curte de apel, Înalta Curte, deci numai de ele, trebuie să spun „instanţă judecătorească”. Şi în sfârşit un ultim text pe care îl aduc în sprijinul soluţiilor pe care le-a dat domnul Bogdan Dumitrache, e un text art. 247, alin. (3) care deşi este în materia excepţiilor procesuale, are în vedere nu numai excepţiile procesuale, „cu toate acestea” zice textul, „părţile sunt obligate să invoce toate mijloacele de apărare şi toate excepţiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute, în cazul contrar, vor răspunde pentru pagubele pricinuite”. Aici a indus foarte bine domnul Dumitrache ideea că până la urmă apărarea este legată de mijlocul de probă, fiindcă ce face judecătorul? Stabileşte situaţia de fapt, situaţia de fapt o stabileşte pe baza apărărilor de fond cu mijloace de probă şi deci ele uneori practic pot să fie folosite ca sinonime. Mulţumesc!

Bogdan Dumitrache: Referitor la ce spunea Traian mai devreme, apropo de posibilitatea de a invoca în apel compensaţia legal, e adevărat că textul nu distinge la 478, alin. (5). Eu am senzaţia, sigur senzaţia nu este un argument, că textul are în vedere compensaţia legală în sensul în care sunt îndeplinite condiţiile compensaţiei legale, deci ar trebui să spunem de tip exigibilă. Da, ea operează de drept, dar au intervenit condiţiile să compenseze compensaţia legală după ce s-a pronunţat hotărârea primei instanţe. Alin. (5) spune „de asemenea, se vor putea cere dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice act de despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe şi va putea fi invocată compensaţia legală”. E adevărat că la compensaţia legală nu mai este reiterată această condiţie ca elementele compensaţiei legale să se consume după ce s-a ivit hotărârea primei instanţie, însă mi s-ar părea un pic derutant pentru reclamantul care introduce o cerere de chemare în judecată şi faţă de care pârâtul nu se apără invocand o compensaţie care este actuală la primă instanţă, sunt îndeplinite condiţiile, să se trezească în apel cu invocarea acestei compensaţii şi trimiterea la momentul ulterior dării pronunţării hotărârii primei instanţe, eu aş fi tentat să o privesc ca o trimitere valabilă pentru toate ipotezele de la al. (5), inclusiv ipoteza compensaţiei legale. Repet, am în vedere cazul în care creanţa a doua, cea reciprocă, devine exigibilă, este certă, e lichidă, dar devine exigibilă după ce s-a pronunţat prima instanţă, compensaţia legală operând de drept, dar fiind şi ea o chestiune de ordine privată. Faptul că operează de drept, nu înseamnă că e o formă de ordine publică.

Traian Briciu: Aici, în fine, există un mic dezacord între noi, nu o să adâncesc. Dezacordul decurge din faptul că eu mă gândesc că se poate invoca, inclusiv dacă ea a intervenit chiar şi înainte de începerea procesului sau în cursul procesului în faţa primei instanţe, pentru că compensaţia legală e mijloc de stingere a datoriei, a operat atunci în trecut când cele două datorii reciproce s-au regăsit, e ca şi cum aici invoci că ai plătit, deci găseşti chitanţa de plată, e acelaşi lucru până la urmă. Deci practic dreptul nu mai există acum.

Viorel Mihai Ciobanu: Practic în apel poţi să invoci termenul de graţie, de pildă, poţi să îl invoci în apel tot ca un mijloc de apărare. Mă rog, e o problemă de interpretare a textului. Dar jurisprudenţa merge spre soluţia pe care o susţinem noi, proceduriştii.

Liviu Zidaru: Aş avea aici o întrebare, oare nu s-ar lega acestei discuţii referitoare la invocarea apărărilor de fond şi punctul 27, pentru că până la urmă, şi discutam înainte de a începe conferinţa, ce se înţelege prin „motive noi care pot fi invocate”.

Bogdan Dumitrache: Invocarea prescripţiei extinctive, textul supus discuţiei este scos din Codul civil, dar problema este una de drept procesual civil, art. 2513 din Noul Cod. Sigur, dacă ne referim la 2513, ne interesează ipoteza în care prescripţia a început să curgă după intrarea în vigoare a NCC, există o decizie dată, recursul în interesul legii, deci aici sunt lucruri care nu mai trebuie subliniate sau amintite în acest moment. Art. 2513 precizează „Prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă prin întâmpinare sau în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.”. Prescripţia extinctivă, conform Codul civil, ştim cu toţii, e o apărare, excepţie de fond, dar de ordine privată, nu mai este de ordine publică. Repet, condiţia din punctul de vedere al aplicării legii în timp este, contractul poate fi încheiat cu mult timp înainte de NCC, nu e o problemă, dacă scadenţa obligaţiei neexecutate este pe 2 octombrie 2011, înseamnă că pentru prescripţie ne uităm în Noul Cod. Şi ne uităm în Noul Cod, vedem art. 2513 care face această referire la lipsa invocării. Observăm că regula este aceea a întâmpinării, prescripţia extinctivă trebuie să fie invocată prin întâmpinare. Se pune întrebarea „ce înseamnă lipsa invocării?”. Invocarea este un termen sau o noţiune care, evident, nu se leagă de întâmpinare, ea se depune, nu se invocă, ci de chiar excepţia prescripţiei extinctive. Dacă s-a depus întâmpinare şi nu s-a invocat excepţia prescripţiei extinctive şi au fost formulate alte apărări de ordine publică sau de ordine privată, textul aşa cum este formulat, permite la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate să fie invocată excepţia prescripţiei extinctive. Interpretarea nu cred că e una care satisface foarte mult bunul-simţ, pentru că, dacă ai fost obligat să depui întâmpinare, întâmpinarea este sediul pentru apărările de ordine privată, le-ai făcut acele apărări, să-ţi aduci aminte la primul termen de judecată că mai ai de invocat şi excepţia prescripţiei extinctive, pare să nu fie foarte estetic. Dar litera textului pare să sprijine asemenea interpretare. Nu discutăm aici cazul întâmpinării facultative în care atunci când întâmpinarea este facultativă, excepţia prescripţiei extinctive la pachet cu alte apărări de ordine privată pot fi invocate chiar la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate. Dacă, însă, întâmpinarea a fost obligatorie şi nu a fost depusă în termen, apreciez că într-o asemenea situaţie nu avem o lipsă a invocării excepţiei în cadrul întâmpinării, ci avem chiar nedepunerea întâmpinării, asta absoarbe lipsa invocării excepţiei prescripţiei extinctive şi nu ar trebui măcar în această situaţia să permitem pârâtului să invoce această excepţie la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate. Sancţiunea nedepunerii întâmpinării în termen ca întâmpinare obligatorie, cred eu, aduce după sine şi imposibilitatea de a mai invoca excepţia prescripţiei extinctive.

Traian Briciu: Şi atunci să înţeleg că în interpretarea ta care de altfel concordă în mare măsură, practic regimul invocării excepţiei prescripţiei este unul specific oricărei alte excepţii de ordine privată?

Bogdan Dumitrache: Nu e nici măcar aşa, pentru că ipoteza este aceea în care s-a depus întâmpinare, întâmpinarea nedepusă ar fi atras decăderea din dreptul de a invoca apărările de ordine privată ca soluţie de principiu, ori textul face referire la faptul că în lipsa invocării unde în întâmpinare, totuşi pot să invoc excepţia până la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.

Traian Briciu: Dar nu cumva acuma, nu ştiu exact geneza textului în Codul civil, să fie oare un reflex în 2513 când s-a făcut Codul civil al ideii că întâmpinarea nu era obligatorie la un anumit moment.

Bogdan Dumitrache: Nu, când s-a făcut textul, întâmpinarea era obligatorie. Este un text proaspăt.

Traian Briciu: Era obligatorie, dar nu era prevăzută în mod expres sancţiunea decăderii.

Bogdan Dumitrache: Bine, acuma intenţia legiuitorului este un argument alunecos şi nu îl ajută pe practician foarte mult decât dacă această intenţie apare în nişte lucrări, dezbateri ale Parlamentului, dar la momentul actual care s-a redactat şi s-a discutat pe marginea acestui text, caracterul obligatoriu al întâmpinării, ca regulă, în cazurile în care legea prevede altfel, era o idee la cunoştinţa, să spunem, Comisiei de Cod civil. Poate aici a fost şi parţială compensaţie faţă de soluţia aceasta, a părut curajoasă la acel moment, faptul că prescripţia este de ordine publică era o chestiunea înrădăcinată din 1958. Momentul în care Comisia de Cod civil a spus că e jenant să mai rămână aşa, pentru că totuşi prescripţia extinctivă apără în mod decisiv pe cel care nu plăteşte. Cel care a plătit zice „apropo, uitaţi-vă la hârtia că ar fi prescris, dar dacă treceţi de excepţie, vă dovedesc că eu m-am liberat de obligaţie”. Deci concepţia în acord cu cam ce se întâmpla în Europa de ceva vreme a fost să se renunţe la caracterul de ordine publică al excepţiei prescripţiei extinctive. Deci poate prin ciclu, totuşi să nu fim prea revoluţionari dintr-o dată, s-a simţit nevoia la 2513 să se mai permită, dacă nu s-a invocat, s-ar subînţelege în întâmpinare, deci întâmpinarea trebuia depusă în proces, această excepţie de fond a prescripţiei extinctive să se mai dea pârâtului încă un aer, încă o respiraţie până la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate. Este oricum, a făcut parte din cele 7,8,10 texte din Cod care au sărit imediat în ochi, pentru că şi avocaţii şi magistraţii au fost imediat furaţi de acest text care de la data intrării lui în vigoare împiedică unele dosare să fie rezolvate sau să zicem cumva procedurale, acolo unde pârâtul e neatent şi are un lapsus.

Viorel Mihai Ciobanu: Sunt de acord cu soluţia ta, dar trebuie văzut că noţiunea nu e aleasă în mod potrivit, fiindcă pot să spun că pe calea întâmpinării se pot invoca excepţii, apărări. Sigur că întâmpinarea se depune, dar în conţinutul ei, eu invoc excepţii, apărări, mijloace de probă, deci cuvântul nu e cel mai potrivit ales dacă voia să fie de o claritate impecabilă, dar interpretarea ta mi se pare raţională.

Liviu Zidaru: Aici mi se pare că ultima ipoteză pe care a avut-o în vedere Bogdan, anume că legiuitorul nu a vrut chiar să meargă poate chiar şi ultimul pas să spunem, dacă nu s-a invocat prin întâmpinare, nu se mai poate nici la primul termen, poate pare un pic mai plauzibil în sensul în care de regulă în Codul de procedură civilă acolo unde s-a vrut să se spună că o anumită apărare poate fi invocată numai pe cale în întâmpinare, s-a spus negru pe alb prin întâmpinare, iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie, la primul termen la care părţile sunt legal citate, spre pildă, la depunerea cererilor de intervenţie forţată de către pârât. Ori Codul civil nu foloseşte această terminologie şi atunci dincolo unde să zicem că dacă din perspectiva proceduriştilor se presupune maliţios o anumită exactitate a formulării, cred că este mai, poate mai adecvat să interpretăm că această excepţie poate fi invocată şi la primul termen, mai ales că într-adevăr aici au fost nişte etape, Codul din 2004, proiectul din 2004 încă prevedea ca vechiul Cod civil în forma sa iniţială posibilitatea de invoca excepţia prescripţiei cel mai târziu în apel, şi atunci deja posibilitatea de a nu invoca decât la primul termen e deja o restricţie destul de severă. În plus, nu văd nicio legătură de cauzalitate, adică de ce aş crea un regim diferenţiat între situaţia în care depun întâmpinarea, dar nu invoc prescripţia sau situaţia în care nu depun nicio întâmpinare, pentru că într-un fel aş putea chiar dimpotrivă spune „păi dacă ai depus întâmpinarea, trebuie să intri şi pe chestiunea asta”. Că de exemplu, îmi vine în minte o paralelă care nu e un argument, dar e un comentariu incidental la necompetenţa internaţională care nu este de ordine publică, pârâtul care face greşeala să depună întâmpinare fără să invoce necompetenţa internaţională a instanţei şi vine abia ulterior cu competenţa internaţională, se va trezi prizonier în faţa instanţelor române, pentru că necompetenţa s-a acoperit când el a depus o întâmpinare care înscrie în alte apărări. Şi mai avem un caz, cel puţin un caz în Codul de procedură civilă la art. 112, alin. (2) în cazul coparticipării procesuale pasive create în mod artificial. Am chemat în judecată mai mulţi pârâţi, dar fără a fi îndeplinită condiţia coparticipării procesuale pasive, adică fără ca obiectul litigiului să fie un drept, numai ca să îi sustrag pe cei doi pârâţi adevăraţi, 2, 3, 4, să îi sustrag competenţei fireşti a instanţei domiciliului lor, am mai introdus un „om de paie” i se spune academic, un pârât care de fapt nu are legătură cu litigiului şi să atrag competenţa instanţei domiciului acestuia, spre pildă. Şi în acest caz, deşi este tot o excepţie de necompetenţă de ordine privată, legiuitorul a spus probabil în considerarea ideii că este o discuţie un pic mai sofisticată, că această excepţie poate fi invocată şi la primul termen la care părţile sunt legal citate.

Viorel Mihai Ciobanu: Eu am spus, sunt de acord cu soluţia dată de Bogdan şi nu vreau să fiu răutăcios cu cei care au făcut NCC că şi noi am mai greşit, dar în orice caz, sunt mai multe situaţii în care cel puţin iniţial, nu au fost soluţiile foarte exacte. De pildă, la modul de calcul al termenelor, se arăta că actul iniţial în forma iniţială a Codului, că actele care au fost trimise prin poştă sunt socotite a fi în termen dacă au fost predate la poştă, dar nu scrisoare recomandată, nu altceva. S-a modificat în 2012, 2013 chiar, s-a modificat termenul şi s-a preluat soluţia din Codul de procedură civilă. Mulţumesc!

Bogdan Dumitrache: Punctul 19, care sunt părţile litigiilor având ca obiect plângerea formulată împotriva refuzului notarului public, de a constata aplicarea pactului comisoriu în baza art. 24, alin. (4) din legea 7/1996. Dacă se dovedesc întemeiate susţinerile părţii care formulează o asemenea plângere, ce soluţie poate pronunţa instanţa? Legea 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare, art. 24, drepturile reale imobiliare şi promisiunea de încheia un contract având ca obiect dreptul de proprietate asupra imobilului sau un alt drept în legătură cu acesta înscrise în baza unor acte juridice în care părţile au stipulat rezilierea sau rezoluţiunea în baza unor pacte comisorii se radiază în baza unei, sunt 3 temeiuri de radiere ca temeiuri procedurale, lit. a) şi c) nu reprezintă noutăţi, dau concretizare ideii că operez radiind în cartea funciară, fie pentru că e de acord cel care e înscris să plece şi atunci voi rectifica revoluntar a cărţii funciare, fie că nu e de acord, instanţa este cea care îşi spune cuvântul, deci varianta hotărârii judecătoreşti ca temei al radierii. În anul 2013, prin mai a fost modificată legea 7/1996 şi printre alte modificări, s-a mai adăugat o cale pentru a se ajunge la radierea drepturilor înscrise în cartea funciară, şi anume o încheiere de certificare de fapte prin care notarul public constată îndeplinirea pactului comisoriu la solicitarea părţii interesate. Textul sigur că suscită mai multe discuţii din punct de vedere al fondului textului şi propun să le evit, pentru că totuşi suntem la o temă de procedură, însă mergând pe firul lucrurilor, am un contract de vânzare-cumpărare cu plata preţului plătit, urmează a fi plătit după închierea contractului, nu este plătit preţul după încheierea contractului, vânzătorul vine la notarul public în data de după ce l-a convocat pe cumpărător, cumpărătorul, să spunem, nu vine şi vânzătorul cere notarului public să dea o încheiere care are o natură foarte mixtă. Textul debutează cu evocarea faptului că se face o certificare de fapte ceea ce ei fac de altfel nu de azi, de ieri şi se finalizează cu ceva care nu mai este cu certificare de fapt, pentru că de certificare te ţine atestarea faptului că a venit vânzătorul, nu a venit, cumpărătorul a fost legal citat, vânzătorul face anumite susţineri, însă notarul public este învestit de acest text să constate îndeplinirea faptului comisoriu. Acest text pune pe corpul notarului o robă foarte asemănătoare cu cea a judecătorului, pentru că el prin această intervenţie, tranşează, iar această tranşare este una cât se poate de eficientă, nu e declarativă, pe baza acestei încheieri, şi lucrul ăsta se întâmplă deja, nu e vorba de o capacitate a textului aşa virtual de a se aplica, se întâmplă aşa ceva. Registratorul de proprietate, sigur aplicaţie mai ales pe promisiuni de vânzare-cumpărare, deci n-a mai venit promitentul cumpărător, promitentul vânzător l-a aşteptat degeaba, notarul constată aplicarea pactului comisoriu pe antecontract şi registratorul radiază promisiunea de vânzare în cartea funciară. Deci dacă promitentul cumpărător nu e de găsit, decât să pierzi timpul prin judecăţi, apropo de hotărâri judecătoreşti, te duci la notar şi te rezolvă. Întrebarea înţeleg că se referă la o ipoteză diferită de aceea pe care o evocam mai devreme, ipoteza în care notarul public observă că nu poate, sigur el certifică faptele că a venit promitentul vânzător sau vânzătorul, după caz, dar apreciază că nu poate constata îndeplinirea pactului comisoriu. Acest refuz de a îndeplini această atribuţie ca orice refuz de exercitarea unei atribuţii prevăzute de lege în sarcina notarilor publici este unul sau, asta e discuţia, putea fi unul cenzurabil print-o plângere împotriva refuzului notarului public de a constata îndeplinirea pactului comisoriu. Dacă aşa stau lucrurile şi nu fac decât să menţionez că la această întrebare m-am pregătit nu ca să dau un răspuns, ci ca să o relansez în mare parte spre dumneavoastră, ar însemna că trebuie să fac plângere eu, promitent vânzător, dacă notarul refuză să dea constatarea pactului comisoriu, fac plângere împotriva notarului public şi voi avea o instanţă care va trebui să soluţioneze această plângere. Soluţionarea acestei plângeri presupunând ca judecătorul probabil el însuşi să observe, să examineze dacă notarul a avut sau nu dreptate să constate îndeplinirea pactului comisoriu. Dacă judecătorul pe care acestei plângeri are o asemenea competenţă, să spun aşa, mă refer la aspectul de fond când spun competenţă, cred că ar trebui acceptat că discuţia asta nu poate avea loc în lipsa celeilalte părţi, a părţii care poate fără să ştie a beneficiat de soluţia de refuz de constatare a pactului comisoriu, promitentul cumpărător sau cumpărătorul, depinde ce exemplu ne alegem. Mergând mai departe, judecătorul practic va avea în formatul unei plângeri împotriva refuzului notarului public un dosar foarte greu, pentru că el va avea un dosar de rezoluţiune. Dacă este aşa, se va pune problema şi soluţiei pe care poate judecătorul învestit cu o plângere împotriva refuzului notarului public de a constata aplicarea pactului comisoriu să o pronunţe cu privire la această plângere, pentru că este soluţia de a-l obliga pe notar să constate aplicarea pactului comisoriu sau de ce nu, o soluţie pronunţată pe fondul rezoluţiunii şi de aici de a dispune radierea din cartea funciară după caz, a promisiunii de vânzare-cumpărare, respectiv a dreptului de proprietate al cumpărătorului că dacă nu s-a plătit preţul, ar însemna pe calea pactului comisoriu să-i spună radierea dreptului de proprietate a cumpărătorului, preţ neplătit, radierea lui din cartea funciară.

 

Viorel Mihai Ciobanu: Mi se pare că prima variantă este cea corectă, adică să-l oblig pe notar, fiindcă eu sunt sesizat ca judecător cu o plângere împotriva refuzului, notarul nici nu participă, spune în mod expres legea 136/1995 că nu are calitate procesuală. Şi deci dacă găsesc cererea întemeiată, îl oblig pe notar, iar notarul spune în mod expres, la fel legea, este obligat să se pronunţe conform hotărârii judecătoreşti. A doua soluţie ar fi posibilă poate numai în măsura în care reclamantul ar formula o cerere în constatare.

Bogdan Dumitrache: El a cerut-o la notar.

Viorel Mihai Ciobanu: A cerut-o la notar şi notarul i-a respins şi deci eu mă plâng împotriva refuzului. Calea procesuală este plângerea fără nicio îndoială.

Traian Briciu: Aici e o problemă care mi se pare că nu trebuie confundată. Nu trebuie tranformat acest proces împotriva refuzului unui notar de a dispune cu privire la acest aspect în însăşi discuţia privitoare la operabilitatea sau neoperabilitatea pactului respectiv, adică discuţia de fond, adică una este că notarul refuză

Viorel Mihai Ciobanu: Eu asta verific dacă e întemeiat sau nu refuzul, păi altfel ce rost ar avea plângerea.

Traian Briciu: Păi atunci mă tem că putem ajunge la soluţii de ocolire într-un fel şi a competenţelor instanţelor.

Viorel Mihai Ciobanu: Păi nu, a enumerat Bogdan, sunt trei căi: declaraţia autentificată a părţilor, încheierea certificatului de fapte sau prin hotărâre judecătorească. El a ales să se adreseze notarului, notarul i-a respins cererea, eu mă plâng la instanţă, la judecătorie şi notarul, fără temei, mi-a respins cererea. Verifică notarul, deci competenţa notarului există şi îl oblig dacă consider că notarul a avut dreptate, resping plângerea şi s-a încheiat.

Bogdan Dumitrache: Da, această dificultate că într-un format de plângere mă apuc să discut rezoluţiunea, e o senzaţie explicabilă, dar punctul de plecare este acest insolit b) care îl pune pe notar în situaţia de a tranşa. Notarul, în mod tradiţional, se pronunţă pe un consimţământ expres, neechivoc, părţile sunt de acord şi semnează. Cazul de la lit. b) este că părţile nu sunt de acord, că dacă sunt de acord, ar fi lit. a), se ajunge la declaraţia în formă autentică a părţilor. Părţile nu sunt de acord şi aici sunt variante, nu am mai vrut să complic lucrurile, pentru că sunt nuanţe şi nuanţe, este varianta în care celălalt nu vine şi notarul se poate simţi încurajat să constituie aplicarea pactului comisoriu pentru care de o faţă o teză contra neantului, celălalt nu a venit, vede că există un pact comisoriu, un contract sinalagmatic valabil.

Viorel Mihai Ciobanu: Nu mă interesează dacă a venit sau nu, a fost sau nu legal citat de notar, că cererea o face partea interesată, partea cealaltă este legal citată de notar. Dacă este legal citat şi şi-a asumat riscul să nu vină, nu pot să îi reproşez părţii care are interes, ar fi un abuz, adică se consacră un abuz al celeilalte părţi care să nu vină. Nu mi se pare deloc că ei pot să facă certificare că persoana care se prezintă în faţa notarului este aceeaşi cu cel din fotografia pe care mi-o arată, e tot o încheiere de constatare a unui fapt. Şi aici merge singur, nu e nevoie de niciun consimţământ al altuia.

Bogdan Dumitrache: Da, categoric.

Viorel Mihai Ciobanu: Adică mie mi se pare că legiuitorul a vrut să degreveze prin aceastră dispoziţie care a permis notarului, în afară de faptul pe care l-am scris şi în prefeţe la Coduri şi la asta că era pe vremea aceea şeful Comisiei notar şi în Comisia Juridică şi actualul preşedinte e notar şi actualul vicepreşedinte e notar şi sigur că, aţi văzut şi la Codul civil, principiul consensualismului a devenit o excepţie, aproape în toate cazurile se cere forma autentică. De ce? E adevărat că a scăzut piaţa imobiliară şi atunci notarii caută pe toate căile să-şi găsească atribuţii, dacă au fost în stare să introducă, nu au dezvoltat să facă şi arbitraj, deci din nişte judecători necontencioşi cum erau, vor ajunge acuma să rezolve şi litigii.

Traian Briciu: Interprofesionale.

Viorel Mihai Ciobanu: Erau interprofesionale, dar în afară de asta, arbitraj instituţionalizat, e adevărat că numai din litigii care nasc din atribuţiile, dar pot să facă arbitraj din atâtea împărţeli judiciare sau în legătură cu anularea certificatului de moştenitor sau nu ştiu ce, deci ei au preluat şi divorţul, bineînţeles, pot să fie şi mediatori. Astea sunt soluţii care sunt date de către notari care s-au infiltrat mai mult decât avocaţii în organul puterii legislative, avocaţii preferă să-şi realizeze veniturile din procese, fiindcă totuşi mai merge, notarii nu mai au de câţiva ani şi atunci trebuie să-şi găsească nişte formule. Am introdus în Cod asistenţă obligatorie la recurs şi s-au plâns şi unii avocaţi pe site.

Traian Briciu: Vă spun eu o problemă, primii care s-au ridicat împotriva asistenţei obligatorii în recurs de către avocat au fost avocaţi.

Viorel Mihai Ciobanu: Verificaţi site-ul.

Traian Briciu: Un notar niciodată nu s-a ridicat împotriva a ceea ce membrii organelor proesiei au încercat să facă şi au susţinut necondiţionat, în cazul avocaţilor, primii care au atacat au fost avocaţii. Democraţia profesională în cazul avocaţilor face ca în general cei care sunt în funcţii de decizie să fie confruntaţi în aparatele colective cum ar fi Parlament cu poziţia „dar ce voi reprezentaţi poziţia avocaţilor? Vă arătăm noi 30 care sunt împotrivă”. Sunt avocaţi care vor pentru mediatori, de ce? Pentru că sunt şi mediatori. Sunt avocaţi care nu vor ca avocaţi să reprezinte în mod obligatoriu părţile în recurs. În momentul când ai în interiorul profesiei o astfel de profesie, nu mai eşti la fel de puternic, ca o poziţie care din punctul ăsta de vedere închegată unitară şi nu există puncte divergente în interior, e o explicaţie.

Participantă: Îmi cer scuze, nu voiam să pornesc o dezbatere înainte de vreme, însă voiam să vă rog dacă puteţi să analizaţi şi cealaltă variantă, ce se întâmplă dacă notarul constată existenţa acestui pact şi să zicem că el îşi produce efectele şi prin radierea de carte funciară. Cum se atacă? Şi în cadrul procedurilor în care se atacă, cum se poate discuta?

 

Viorel Mihai Ciobanu: Plângerea, dacă există refuz şi dacă s-a făcut actul, acţiunea în anulare.

Participantă: Nu, asta ca şi cale procesuală am înţeles, însă mă gândeam dacă la fel se pot antăma toate chestiunile de fond fie în această acţiunea în anulare a actului notarial, fie plângerea de carte funciară atunci când s-a radiat.

Viorel Mihai Ciobanu: Deci notarul în cazul acţiunii în anulare, verifică numai la fel, dacă se impunea să constate că a intervenit rezilierea sau pactul comisoriu dacă a operat, atât.

Traian Briciu: Păi da, numai că acest „atât”, spun şi ei, acest „atât” de fapt e un proces de fond în care una dintre părţi spune „mi-am executat obligaţiile, cum să intervină pactul comisoriu?”. Înseamnă că una şi-a executat obligaţiile şi cealaltă nu. Această „una şi-a executat, una nu” s-ar putea să fie un proces de ani de zile cu expertize, cu fel de fel de lucruri, nu e atât de simplu.

Viorel Mihai Ciobanu: Pe calea dreptului comun, poate să fie la fel.

Traian Briciu: Păi da, tocmai, pe calea dreptului comun, ar fi normal, dar într-o procedură care este considerată a fi una simplă, se tranşează o chestiune cum ar fi plângerea împotriva refuzului notarului sau plângerea împotriva unui act făcut de notar se tranşează o problemă.

Bogdan Dumitrache: O să am plângere împoriva actului. Cred că capătul întâi de cerere, o acțiune în anularea încheierii notarului.

Traian Briciu: Asta e.

Bogdan Dumitrache: Capătul 2 să încerc eu, cumpărător dat afară din cartea funciară, să fiu reînscris ca proprietar. Problema este că între timp, foarte probabil, vânzătorul a vândut unei alte persoane de bună-credință, deci o reparație în natura prejudiciului suferit de cel împotriva căruia nelegal s-a aplicat pactul comisoriu, va fi o reparație, nu de puține ori, prin echivalent. Politica faptului împlinit, riscul acestei politici este destul de mare. Mă trezesc că apare în cartea funciară.

Traian Briciu: Și-atunci mă întreb următorul lucru, că până la urmă aici ajungem, ca să simplificăm, nu cumva dispoziția asta e neconstituțională pentru că dă dreptul notarului să tranșeze o problemă litigioasă?

Viorel Mihai Ciobanu: Păi asta a fost la Curtea Constituțională.

Traian Briciu: Păi asta e. Să vedem când avocații o să atace și asta. Să nu atace neapărat textele privitoare la avocați.

Viorel Mihai Ciobanu: Să modifice legea 71/1996.

Bogdan Dumitrache: Să dea avocatului competența de a certifica fapte și de a constata unde apare pactul comisoriu.

Viorel Mihai Ciobanu: Păi cum s-a făcut și mediatorul, orice e posibil. Întrebarea 20: ce soluții procedurale se pot identifica, în ipoteza în care există interesul declanșării unui proces împotriva uneia dintre părțile raportului litigios decedate fără stabilirea moștenitorilor? Este elementar că nu pot să introduc cererea dacă nu cunosc pârâții, că nu poți să mă judec singur. Mai ales că nu e o procedură necontencioasă, ci e o procedură prin care pretind niște drepturi față de adversar. Pot să fie mai multe ipoteze. Nu știu, autorul întrebării ce ipoteze a avut în vedere. Poți să chemi unul dintre moștenitori. Și deși știu că mai sunt și alții, dar nu-i cunosc, nu am elementele de identificare a lor în cererea de chemare în judecată. Și-atunci, în fața primei instanțe se poate pune o primă problemă: să suspende drept judecata, în baza textului sau să acorde un termen, eventual un termen mai lung, până la introducerea în cauză a tuturor moștenitorilor, fiindcă Codul civil, Noul și vechiul, spun dacă nu participă toți moștenitorii, împărțeala, hotărârea este lovită de nulitate. A doua soluție posibilă, dacă am chemat în judecată unul,unul trebuie să cer, chiar dacă n-ar avea calitatea. Nu sunt sigur. Dar, e pârât și se discută. El o să invoce excepția lipsei de calitate, nu știu ce, dar procesul poate fi demarat. Important este să am un pârât, după aceea văd ce. Art. 155 pct. 15 este soluție și din vechiul Cod, instanța poate numi un curator special care să-i reprezinte pe moștenitori până la introducerea lor în proces. La fel, ar mai putea să existe o situație în care pârâtul chemat, cunoscând și pe ceilalți moștenitori care au sau reclamantul, după caz, care la partaj au dublă calitate. E deci un duplex, fiecare reclamant și pârât dacă e vorba de un partaj. Să cheme în judecată o altă persoană care ar pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul. Sau, după părerea mea, într-o interpretare mai largă, cred că ar merge și chemarea din oficiu în judecată a altor persoane. Dumneavoastră știți că acest lucru se poate întâmpla din oficiu, deci fără ca părțile să poată opune numai în cazurile expres prevăzute de lege și în procedura necontencioasă. În celelalte cazuri, dacă le pun în vedere părților și dacă niciuna nu înțelege, respinge cererea. Eu cred că dispoziția din Noul Cod civil și anume, art. 5-600 cred că este, nu, 900, cât este. Asta… Bogdan. La Codul civil, Noul Cod civil? Nu, în care trebuie să participe la parte. La, imediat, la partaj, da. Partajul poate. 684. Da. Deci art. 684 alin. (2): „Partajul făcut fără participarea tuturor coproprietarilor este lovit de nulitate absolută”. Într-o interpretare mai largă, aș spune că e un caz expres prevăzut de lege, în care judecătorul ar putea, din oficiu, să ceară introducerea în process a tuturor coproprietarilor și deci ar fi și aceasta o soluție. Nu sunt aici în întrebare suficiente date pentru a vedea care ipoteză ar fi mai plauzibilă pentru a fi folosită. În orice caz, sunt soluții în condițiile în care am chemat în judecată cel puțin una din părțile raportului juridic litigios în calitate de pârât. Trecem la un alt calup, domnul Liviu Zidaru, două întrebări, 21 și 22.

Liviu Zidaru: Da. Următoarele întrebări, în esență, pornesc de la întinderea rolului activ al instanței în materie probatorie și, mă rog, sunt cumva particularizate procedura contenciosului administrativ. Prima întrebare fiind aceea dacă se poate dispune ca măsură provizorie administrarea unor probe precum depunerea unor înscrisuri, ataşarea dosarului administrativ, depunerea unei documentaţii, solicitarea unor documentaţii de la terţi etc., încă de la primirea cererii sau cel puţin după regularizarea ei şi comunicarea duplicatului a cererii după pârât? Sau numai sub rezerva dezbaterii în contradictoriu şi numai dacă părţile sunt de acord? Cred că aici, dinainte de a merge chiar la, și cred că întrebările au o ușoară tentă de întrebare retorică, în sensul că pledează pentru nelimitarea rolului activ al instanței în această mare. Sunt aproape sigur, cunoscând sursa lor. Dar chestiunea asta e rezolvată și în dreptul comun, da, pentru că art. 203 din Codul de procedură civilă prevede, suficient de acoperitor, că atunci când după parcurgerea etapei scrise, deci după regularizarea cererii de chemare în judecată, după cererea introductivă a fost comunicată pârâtului care a depus întâmpinare sau nu, după ce întâmpinarea a fost comunicată reclamantului pentru a depune răspuns la întâmpinare sau după ce au expirat termenele pentru a se săvârși aceste acte de procedură și în legătură în situația de a fixa primul termen de judecată. Și cu această ocazie, conform art. 203 poate lua din oficiu măsuri pentru administrarea probelor, după cum rezultă. Sigur, sub rezerva dezbaterii la primul termen de judecată, pentru că, dacă s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată, cred că se referă numai la partea cu citarea pârâtului la interogariu. Cred, însă că judecătorul, poate din oficiu și fără nicio cerere din partea vreunei părți, să ia orice măsuri consideră necesar pentru administrarea probelor și orice alte măsuri necesare pentru desfășurarea procesului potrivit legii. Cred că, cel puțin, pentru colegii judecători nu este niciun fel de noutate că se uzează foarte frecvent această prerogativă și încă pentru primul termen se solicită tot felul de documentații, să zicem în dosarul de lege 10 se cere dosarul administrativ, se cere evidență de carte funciară, se cer deja date cu privire la situația juridică a imobilului dacă este cazul. În contencios, în dosarele de fond, probabil, se cer documentațiile care ar sta la baza emiterii unui anumit act și avem o dispoziție expresă în legea contenciosului administrativ. Deci aici cred că rămâne efectiv la aprecierea instanței și rareori, adică sigur, sub rezerva dezbaterii la primul termen, este greu de crezut că, cu privire la o măsură dispusă de instanța din oficiu, o parte se mai opune de după ce măsura a fost deja dispusă și deja, eventual a fost și adusă la îndeplinire până la primul termen. Cel mult s-ar putea discuta utilitatea atașării anumitor relații la dosar. Deci nu, aici nu este condiționat demersul instanței de o cerere și nu este în niciun caz condiționat de acordul părților. La fel, la întrebarea imediat următoare, care continuă în același registru, în ce măsură instanța ce va dispune în situația când o parte se opune administrării unei probe sau susține că nu există elementul probatoriu. Aici, sigur, este un pic mai complicat în măsura în care se discută despre un înscris care ar putea să existe sau ar putea să nu existe. Pot interveni tot felul de conotații mai delicate, mai și în situații în care, de exemplu, este vorba despre restructurarea unor autorități cvasimilitarizate în diverse înscrisuri relevante în soluționarea cauzei sunt clasificate. Dar în mod normal, evident că instanța poate să solicite toată documentația și chiar și în cazul înscrisurilor clasificate, doar că se consultă într-o procedură un pic mai greoaie să ceară toate actele care au stat la baza emiterii unui act administrativ individual ori normativ. Și, iarăși, potrivit Dreptului comun, art. 254 a păstrat până la urmă soluția vechiului Cod, rolul activ al instanței în materie probatorie este neatins, de fapt este doar consecințele nexercitării acestui rol activ în materie probatorie sunt precizate. Pentru responsabilizarea părților, legiuitorul a spus că partea nu poate să invoce omisiunea instanței de a dispune din oficiu probe în condițiile în care ea nu le-a propus ea însăși și nu a contribuit la administarea lor în condițiile legii, ceea ce este absolut firesc pentru că altfel anihilăm toate termenele de cădere din materia propunerii de probe, însă, în rest instanța poate să dispună din oficiu orice probe consideră necesar chiar dacă părțile se împotrivesc conform literei explicite a textului. Și cred că aici nu sunt dificultăți.

Viorel Mihai Ciobanu: Aș vrea răspunsul, sunt de acord complet cu el. Dar aș vrea să vă semnalez o problemă la care să și meditați și poate să contribuiți la rezolvarea ei fiindcă uitându-mă în sală, văd că sunteți apți să deveniți parlamentari, miniștri ș.a Adică sunteți la o vârstă la care puteți intra și în politică. Le-am spus și studenților și am și scris-o. Sunt sau există o soluție care nu este compatibilă cu un proces civil echitabil. Sunt litigii în care, chiar dacă nu e vorba de un proces penal, ci de un proces civil lato sensu, adică încluzând și un proces de Drept public, care n-are, după cum știți, o procedură proprie, dar are niște texte speciale care se completează cu Dreptul comun. Când judecătorul trebuie să aibă certificatul Orniss ca să cerceteze anumite înscrisuri. Când avocatul ca să cerceteze, are nevoie de certificat Orniss. Dar avocatul care are certificatul Orniss, nu-i poate comunica părții care l-a angajat absolut nimic în legătură cu ceea ce a constatat. Vedeți ce materie de cetățenie, de retragere a cetățeniei și altele. După părerea mea, trebuie rapid înscrisă o dispoziție în viitoare Constituție chiar sau într-un alt act normativ, că pentru judecător, avocat și părți, nu poate să existe înscrisuri pe care să nu le cunoască. Este cu totul împotriva principiilor generale, a contradictorialității, a dreptului de apărare, a principiului procesului echitabil care e înscris și în Constituția noastră, dar e înscris și în documentele internaționale. În principal mă refer la Convenția europeană a drepturilor omului. Că pui judecătorul, pui partea, pui avocatul să semneze un angajament de confidențialitate și stabilești o măsură administrativă dacă nu respectă acest angajament, e altceva. Sau, mă rog, găsești alte soluții. Dar să permiți să se judece un proces în care nimeni dintre cei interesați, vorbesc de parte, de avocatul părții, de un judecător care n-are certificat Orniss să nu poată să judece? Nu să respecte nu numai principii constituționale importante, ci și principii fundamentale ale procesului civil și a legii de organizare. Cum mai stabilesc aleatoriu atunci dacă aleg numai dintre doi judecători care au certificate Orniss? Sau dintre câțiva avocați care au certificat Orniss dar care nu-mi sunt utili fiindcă nu mă pot lămuri ce au văzut în dosar că sunt la a fi sancționați pentru divulgare de secrete. Deci este cu totul inacceptabil ca într-un proces, eu mă refer la civil, nu mă interesează penalul, să existe astfel de situații. Mulțumesc. Trecem la următoarea problemă: legalitatea căii de atac. Pardon, scuză-mă. Mai sunt două înainte. Domnul Traian Briciu, 23.

Traian Briciu: Mulțumesc. 23. Care este impactul excepției nulității absolute, admisă de instanță, asupra unei acțiuni, ulterioare bănuiesc, întemeiate pe o altă cauză de nulitate absolută, acțiuni în nulitate relativă, acțiuni în răspundere contractuală? Se pune în paranteză opozabilitate sau autoritate de lucru judecat. Întrebarea în sine e foarte simplă, dacă o luăm ca atare. Ea, însă, poate fi complicată foarte mult. Și-atunci răspunsul simplu e următorul: depinde dacă se pune problema între aceleiași părți, autoritatea de lucru judecat. Dacă se pune problema față și de un terț, adică o parte care n-a participat la acel proces în care s-a admis excepția nulității absolute, față de acea parte va fi o opozabilitate. În sensul că ea va produce efecte, dar terțul va avea posibilitatea să facă și proba contrară. Și acum, însă, să luăm un exemplu ca să vedem cât se pot încurca lucrurile simple. Să zicem că A încheie cu B un contract de vânzare. A îi vinde lui B un bun. Dar nu plătesc prețul, plătesc o parte din preț la data încheierii și o parte din preț mai rămâne de plătit peste doi ani sau rate până la doi ani. În acești doi ani se întâmplă următorul lucru: B, cumpărătorul intră într-un conflict cu un anume C în care folosește acest contract de cumpărare ca titlu pentru, de exemplu, a pune capăt unei tulburări pe care i-o aduce C. C îi opune lui B excepția nulității acelui contract. Se respinge acțiunea lui B pe baza admiterii acelei excepții opuse de tulburătorul, în sensul de cel care tulbură, nu? C! Însă tulbură o posesie, nu vă gândiți. Și atunci, astea toate se întâmplă în această perioadă. După doi ani, vine și vânzătorul A, „dă-mi restul de bani”. Ăsta îi spune „Stai un pic că între timp s-au întâmplat următoarele lucruri: eu, cu contractul ăla pe care l-am făcut cu tine, m-am judecat într-un proces cu C și C mi-a opus excepția nulității absolute a lui și a și câștigat. Ce bani să-ți mai dau? Restul de bani?”. Și ăsta-i zice „Eu nu înțeleg așa ceva. Te dau în judecată să-mi dai restul de bani.” În acest proces vom avea următoarea situație: B va spune „Nu-ți dau restul de bani și nu-ți dau restul de bani pentru că în realitate contractul nostru este nul absolut. Iată hotărârea obținută de mine cu C.” În acest caz avem de-a face cu instituția opozabilității pentru că A nu participat la acel proces, el într-adevăr, lui i se opune rezultatul acelui proces și-l va putea, evident că excepția aceea admisă va produce efecte față de el până când el va face proba contrară. Adică va dovedi, va reuși să dovedească în acest proces că în realitate acel contract nu este nul absolut. Cam este o exemplificare, să zicem.

Viorel Mihai Ciobanu: Dar A nu i-ar putea opune exceptio mali processus?

Traian Briciu: Da. N-am intrat, dar sigur că lucrurile pot fi complicate și mai mult. În sensul că, în primul rând, B ar fi trebuit în acel proces, în măsura în care s-a făcut o astfel de apărare, primul și primul lucru să-l atragă în proces și pe A, pentru a se feri de apărări de genul acesta. Problemele însă se simplifică pe de altă parte. Pentru că, în general, dacă vorbim de o nulitate absolută constată pe cale de excepție, valorificarea ei într-o acțiune ulterioară, în general nu vom avea o acțiune tot privind nulitate, ci vom avea o acțiune contractuală în care se va folosi contractul respectiv. Cam asta este ideea. Și-atunci, problema rămâne mai mult principială sau într-o speță de genul ăsta cum v-am spus eu, pe opozabilitate. De obicei va fi autoritatea de lucru judecat pentru că acțiunea ex contractu fiind numai între părțile contractante, iar problema nulității fiind numai față de părțile contractante, în general vor fi cam aceleiași părți și va funcționa de principiul autoritatea de lucru judecat. Dar, tocmai de asta am luat și un exemplu în care să vedem că se poate, la un moment dat, ajunge și la instituția opozabilității hotărârii. Adică un efect mai puțin energic precum autoritatea, dar suficient de energic în măsura în care nu se pot face probe contrare. Sigur, dacă sunt adânciri ale problemei, poate n-am înțeles eu suficient de bine problema pusă, deși cred că da. În sesiunea de întrebări pot să mai adâncesc. Dar acum cred că e suficient.

Viorel Mihai Ciobanu: Eu cred că asta s-a dorit a se spune. Că autoritatea de lucru judecat are în vedere părțile și succesorii lor, iar opozabilitatea, sigur, cu titlu relativ fiindcă se poate face dovada contrară și poate opune terților și nu. E o întrebare, 24, dacă suspendarea hotărârii primei instanțe, care este executorie de drept, presupune, zice aici, practica unor instanțe de a admite cererile dacă sunt îndeplinite condiții formale, în special plata cauțiunii fără analiza de fond a cererii. Mi se pare că răspunsul categoric nu poate să fie decât negativ. Judecătorul trebuie să examineze pe fond, chiar dacă nu pe fondul dreptului, pe fondul cererii respective, temeinicia sau netemeinicia ei, legalitatea sau nelegalitatea. Și la ordonanță președințială care, vă amintiți, una dintre condiții este să nu prejudece fondul. Și-acolo, profesorul Ilie Stoenescu spunea plastic, ca să țină minte lumea, să pipăie fondul. Adică nu se cercetează, dar tot te uiți să vezi dacă admiți sau respingi, dacă cât de cât reclamantul are dreptate. Ori aici la suspendare, este o soluție gravă. Adică, de aceea legiuitorul îmi prevede că o hotărâre de primă instanță poate să fie executată. Nu întâmplător s-a stabilit și cauțiunea ca o garanție că această cerere este serioasă și se cere cauțiunea, ați văzut, și potrivit lui art. 450 alin. (5) atunci când există o urgență și dau această suspendare pe calea ordonanței președințiale sau potrivit procedurii ordonanței președințiale. Și acum o dă tot judecătorul, nu o mai dă președintele instanței, fiindcă ați sesizat, cred, am înlocuit în Noul Cod, peste tot, atribuțiile președintelui ca poziția administrativă și am înlocuit cu judecătorul care judecă cererea pe fond este competență județeană, tocmai pentru a nu amesteca problemele jurisdicționale cu cele de management ale instanței. Vrei să spui?

Traian Briciu: Nu. Ca să amintim că în legătură cu problema aceasta, evident, sigur că e vorba de o analiză pe fond, în sensul la prima facere, adică o analiză sumară a aspectelor de temeinicie. Aș vrea să vă semnalez că în legătură cu această problemă a suspendării, ceea ce știm și noi, la art. 450 alin. (5) există promovat un recurs în interesul legii cu privire la două aspecte care urmează să fie soluționate de Înalta Curte de Casație și Justiție, și anume compunerea completului de judecată care judecă cererea de ordonanță președințială care are ca obiect cererea de suspendare provizorie, și doi, actul procesual prin care se finalizează o astfel de cerere, adică dacă este, în fine, sentință ori decizie. Da, bine, problema a doua cam decurge din prima. Că dacă e compunere de judecător unic, atunci este sentință. Și o a treia problemă pe care o pune același recurs, și calea de atac de urmat, în sensul dacă există recurs sau dacă este hotărâre definitivă sau e apel. În fine, sunt mai multe probleme, deci va trebui să urmăresc. Fiind o procedură în curs de soluționare la Înalta Curte, nu o să ne pronunțăm în plen, aici.

Viorel Mihai Ciobanu: Da. Deci am ajuns la întrebarea cu legalitatea căii de atac. Pentru procesele începute după intrarea în vigoare a Noului Cod, în ce ipoteză se va aplica art. 457 alin. (3), respectiv art. 457 alin. (4)? Dispozițiile legale menționate pot fi aplicate, prin analogie, și atunci când eroarea primei instanțe se referă nu la calea de atac, ci la termenul de declarare (de ex., se indică, în mod corect, calea de atac a apelului, dar, în locul termenului de 15 zile, legal aplicabil, se indică 30 de zile)? Vă mărturisesc că n-am înțeles de ce se spune că termenul legal aplicabil este de 15 zile. Poate la speța care a pornit această întrebare, deoarece în Noul Cod, termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii. Termenului de 15 zile poate să fie, dar acolo nu e apel. Da. Nu e apel, e recurs. Da. Deci probabil că se referă la o situație specială. Și întrebarea, mă rog, este dacă poți să ataci și altceva decât faptul că s-a respins ca inadmisibilă calea de atac. Noi ne-am pronunțat și în scris, dar probabil că fiind spre sfârșitul volumului 1, cel care a pus întrebarea n-a ajuns încă să citească comentariile unde am dat soluție, și anume că nu se poate aplica fiindcă textul de lege este foarte clar: mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia, nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege. Asta este o soluție care consacră o soluție de doctrină și jurisprudență anterioară intrării în vigoare a Noului Cod. Se cheamă principiul legalității căii de atac, ceea ce, cu siguranță, vă amintiți de când erați tineri studenți, în anul 4, că înseamnă că, în ce privește calea de atac, mi-o dă legea și nu judecătorul. Acum, ce se întâmplă, Noul Cod a introdus totuși o soluție colectivă pentru a-l feri pe cel care a fost disciplinat, a fost încrezător în hotărârea judecătorului și fiindcă scria în dispozitiv că hotărârea e supusă, de pildă, apelului, a făcut apel. Și ca să nu sufere el, s-a îngăduit să se procedeze în următorul fel: „dacă instanța respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, exercitată de partea interesată în considerarea menţiunii inexacte din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac, hotărârea pronunţată de instanţa de control va fi comunicată, din oficiu, tuturor părţilor care au luat parte la judecata în care s-a pronunţat hotărârea atacată. De la data comunicării începe să curgă, dacă este cazul, termenul pentru exercitarea căii de atac prevăzute de lege.” „Atunci când instanța dispune recalificarea, de la data pronunțării încheierii, pentru părțile prezente sau de la data comunicării încheierii, pentru părțile care au lipsit, va curge un nou termen pentru declararea sau, după caz, motivarea căii de atac prevăzute de lege.” Acest alineat s-a introdus prin legea 138/2014. Observați, deci, că legea se referă numai la ipoteza în care s-a respins ca inadmisibilă. Dar mai dă o ipoteză, acum după modificarea prin lege. Ipoteză pe care, de asemenea, noi am arătat-o în Codul comentat și anume: și înainte, sub Noul Cod, când nu aveam un text expres de lege, erau posibile mai multe soluții. Ca instanța să pună în discuție recalificarea căii de atac, ca să o trimită, dacă nu era de competența ei, să o restituie părții care a exercitat calea de atac sau s-o trimită ea instanței competente. Erau mai multe soluții. Faptul că se poate ataca numai acest aspect, nu și termenul de exercitare, rezultă și din art. 425 alin. (3) care arată care este conținutul hotărârii. „În partea finală a dispozitivului se vor arăta dacă hotărârea este executorie, este supusă unei căi de atac ori este definitivă, data pronunţării etc.” Deci iată, nu se pretinde decât calea de atac, nu și termenul în care se poate exercita calea de atac. Da.

Liviu Zidaru: Da. În practică s-a ivit, cel puțin, la tribunal. la secția civilă, s-au ivit niște probleme specifice și repetitive în ce privește contestația la executare conform art. 650 din Noul Cod, calea de atac împotriva hotărârilor instanței de executare este apelul în 10 zile de la comunicare. Au fost numeroase cazuri, judecătoriile au ignorat acest text de lege și au dat pe Noul Cod, au indicat calea de atac a apelului în termen de 30 de zile de la comunicare. Iar partea credulă fiind, a exercitat apelul în termenul indicat de 30 de zile, dar peste termenul legal de 10 zile. Și atunci, într-adevăr, soluția la care ne-am gândit la momentul respectiv, a fost soluția repunerii în termen, pentru că cel puțin din punctul meu de vedere, faptul că un judecător ți-a dat un termen greșit este un motiv temeinic. Adică nu că n-aș merge cu exigența la adresa părții atât de mult încât să-i pretind să fie suficient de mefientă față de ce i-a spus judecătorul și să facă ea verificări și interpretări proprii, mai ales dacă partea e neasistată, dar chiar și în cazul unui avocat, pentru că n-aș pune unui avocat un standard mai ridicat decât judecătorului. Și atunci mai ne lovim de următoarea problemă: repunerea, nu în sensul că nu poate fi, ci să ne impună, da, să fim bine înțeleși. Dacă este perfect, caz în care va fi exercitată calea de atac în termen și nu suntem în ipoteza noastră. Problema a fost că repunerea în termen nu se poate dispune din oficiu, ci trebuie cerută. Ei bine, trebuie cerută de când? De la încetarea împiedicării. Și în varianta cea mai miloasă pe care am vehiculat-o și s-a și aplicat în unele cazuri, a fost aceea ca instanța să-i pună în vedere părții persoanele, dacă sunt prezente chiar în ședință, dacă nu, prin citație, că de fapt calea de atac curgea cam în termen de 10 zile și dacă înțelege să formuleze cerere de repunere în termen. Cam asta a fost varianta cea mai, cum să zic eu, care să vină cel mai mult în întâmpinarea părții. Un rol activ către.

Traian Briciu: Exacerbat.

Viorel Mihai Ciobanu: Creator.

Liviu Zidaru: Da. Creator pentru că până la urmă era o problemă creată chiar de judecători. Pentru că, de exemplu, au existat și situații în care în dosare pe Noul Cod instanța, lejer, a indicat în continuare recurs în 15 zile de la comunicare. Caz în care partea era mai avantajată, pentru că exista o dublă greșeală, și pe cale de atac, și pe termen. Or, dacă judecătorul a greșit doar parțial, doar cu privire la termen, iată că partea este trimisă la mecanismul repunerii în termen. Dar trebuie cineva să-i atragă atenția asupra faptului că acolo s-a greșit și că poate cere repunerea în termen. Sigur, o variantă care nu trebuie neapărat împărtășită de toată lumea.

Viorel Mihai Ciobanu: Da. Eu sunt de acord că nu se poate altă soluție decât aceea a repunerii în termen. E preferabil să găsesc o soluție mai adecvată decât să încalc un text care prevede expres acest lucru.

Traian Briciu: Dar, vedeți că și aici problema pleacă de la faptul că judecătorul a fost mai zelos. El a greșit prin faptul că a indicat un termen când textul de lege nu-l obliga de fapt.

Liviu Zidaru: În practică, toată lumea interpretează că trebuie indicat și termenul. N-am văzut nicio hotărâre în care să zică doar cu apel.

Traian Briciu: Da, dar textul spune tocmai că nu.

Viorel Mihai Ciobanu: Păi nu, dacă e cu apel sau cu recurs, să arăți la ce instanță să depune cererea. De ce am introdus această soluție? Fiindcă, vă amintiți, sub vechiul Cod, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională sancțiunea textului care prevedea sancțiunea nulității dacă nu depun cererea la instanța cărei hotărâre se atacă. O soluție care era din perioada interbelică și nu era întâmplător pusă. Fiindcă acolo se făcea bucătăria. De altfel, dacă ați văzut în Noul Cod, noi așa am pregătit, ca la judecătorie să se pregătească dosarul pentru apel, făcut absolut tot, comunicat, întâmpinare, răspuns, ajungea la instanța care judeca apelul, se putea judeca într-un termen. Dar dacă nu erau probe noi de administrat. La recurs la fel, la instanța cărei hotărâre se atacă se făcea toată pregătirea. Doamna, cum o cheamă, Pivniceru, n-a fost de acord. Și a prelungit și asta. Lucru care a creat probleme. Vă rog.

Participantă: A existat o situație similară.

Viorel Mihai Ciobanu: Trebuie să porniți microfonul. Ajutați-o, vă rog.

Participantă: Gata. Acum e mai bine?

Viorel Mihai Ciobanu: Da. E foarte bine.

Participantă: A existat o situație similară în legătură cu deciziile CNSC-ului. Se specifica, în cadrul deciziilor CNSC-ului, faptul că acestea pot fi atacate în termen de 10 zile. Însă legea, așa se scria și în lege. Au existat, însă, o serie de discrepanțe cu privire la termenul de atac. Existau situații în care, spre exemplu, deciziile CNSC-ului nu se trecea corect de exercitare a căii de atac. În atare situație, au fost părți care au spus „nu poate fi cunoscut care este termenul legal de exercitare a căii de atac”. Situație în care, curtea de apel a statuat, cel puțin în materie de achiziții publice, faptul că nu se poate ajunge la o repunere în termen a căii de atac, ci se respingea în mod automat calea de atac formulată ca fiind tardivă apreciindu-se că partea avea obligația de a cunoaște legea și de a aplica termenul legal prevăzut în lege. O asemenea situație ar fi trebuit aplicată și aici.

Traian Briciu: Este, e un pic inechitabilă exact. Ceea ce spuneți, domnul judecător Zidaru și-a exprimat punctul de vedere ca doctrinar și probabil și ca judecător. Dar nu cred că și-a asumat o soluție pentru tot sistemul.

Viorel Mihai Ciobanu: O soluție echitabilă.

Traian Briciu: Și este o soluție echitabilă. Însă, ce aș vrea să spun.

Viorel Mihai Ciobanu: Numai o clipă. Într-adevăr, judecătorii pretindeau că părțile, în general, avocații probabil, consilieri juridici, să cunoască legile, dar important este ca și judecătorii să cunoască legile. Că asta spune în mod expres codul: că judecătorii, presupus, a cunoaște dreptul.

Participantă: Este adevărat, dar să nu uităm, totuși, că cei care se află la CNSC, cei care conduc completele de judecată, au totuși pregătire juridică. Nu sunt niște persoane fără pregătire. Astfel încât era, dacă vreți, inadmisibilă, să spunem așa, necunoașterea termenului legal de exercitare a căii de atac pentru a fi înscrisă în cadrul unei decizii CNSC.

Viorel Mihai Ciobanu: Nu vă întreb cine era președinte atunci.

Participantă: Aceeași care este președinte și acum.

Traian Briciu: Acum, sigur că sunt judecători administrativi până la urmă. Adică sunt organe jurisdicțional administrativ, în funcții jurisdicționale și din punctul ăsta de vedere, fără îndoială, se aplică toate regulile de iura novit curia, ca să zic așa.

Participantă: Este adevărat.

Traian Briciu: Aici e un conflict între iura novit curia și nemo censetur ignorare legem. Adică să ceri cetățeanului să știe lege, ceva mai mult decât se prezumă, care știți, judecătorul.

Participantă: Dar nu este un simplu cetățean, deci nu pot să invoc o eroare de drept acolo.

Viorel Mihai Ciobanu: Deci principiul non reformatio in peius. E o întrebare, 26, „Ce se înțelege prin ″consimțământul″ exprimat de apelant cu privire la înrăutățirea situației sale în propriul apel?” Vreau să vă spun că nici în Parlament nu au înțeles și au scos ipoteza. Ea a fost reintrodusă într-un final, explicându-li-se mai pe înțelesul lor, de ce a fost trecută. Problema care s-a pus încă din 1971, de către profesorul Ilie Stoenescu, într-o notă la o decizie a Tribunalului județean Dolj, este caracterul normei care prevede acest principiu că nu se poate înrăutăți situația în propria ta cale de atac. Noi n-am avut în Cod un asemenea text. El exista în Codul de procedură penală și a fost preluat și de noi încă înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod și în vechiul Cod. De ce se poate acest lucru? Am introdus această ipoteză pentru a lăsa să se înțeleagă, fără niciun dubiu, că principiul este de ordine privată. Ocrotește un interes al părții. Și în 1971, profesorul Stoenescu a explicat acest lucru. Iar în 1976, Înalta Curte Supremă de Justiție, cum se chema, pronunță în ’75, publicată în ’76, decizia 1196 în care spune: „Deși, în niciun text, din Codul de procedură, nu s-a prevăzut expres că părții nu i se poate crea o situație mai rea, în propria sale cale de atac. S-a admis totuși în literatura juridică și practica judiciară, în mod constant, că acest principiu specific procesului penal funcționează și în procesul civil ca măsură de logică juridică și de echitate.” Și acum, vă rog să fiți atenți. Deci judecătorii erau, într-adevăr, în perioada comunistă. Dar, părerea lor e valabilă și astăzi. „Dacă și în ce măsură acest principiu se respectă, ori se încalcă, este o apreciere în fapt făcută prin prisma intereselor părții care a exercitat o cale de atac, ea fiind și cea mai în măsură să protesteze împotriva unei eventuale încălcări.” Și curg datele speței. Deci este posibil ca, deși aparent, să creadă că s-a creat o situație mai grea decât prin hotărârea care s-a pronunțat în calea de atac sau prin hotărârea la care s-a atacat prin apel, recurs, etc. Partea să fie mai mulțumită cu soluția pe care a dat-o instanța. Interesul ei este, deci, să păstreze această soluție. Și atunci, dacă ea își dă consimțământul, instanța nu poate din oficiu să spună nu, că ți s-a creat o situație mai grea. Aprecierea asupra situației o are cel care a exercitat calea de atac și care este mulțumit cu depășirea, dacă vreți, a situației din hotărârea care a fost atacată. Deci din acest motiv, s-a introdus ca excepție de la principiu, consimțământul exprimat de apelant cu privire la înrăutățirea situației sale în propriul apel. Soluția este valabilă și în recurs. Și pe aceeași ipoteză, a fost făcută și nota din 1971 de către profesorul Stoenescu. Da.

Traian Briciu: Dacă să particularizez, ca un, mi-a venit în cap și cred că chiar am citit undeva că nu cred că îmi venea acum așa, dar nu mai știu unde, o problemă. Într-un partaj judiciar, de exemplu, în care se pune problema în apel, s-au distribuit loturile, iar în apel, uneia dintre părți, de exemplu, o parte este mulțumită cu obținerea – schimbarea soluției și obținerea de către ea a unui lot mai puțin valoros decât cel care i-a fost atribuit, poate chiar mai mic ca suprafață, dar mai bine amplasat în raport cu niște interese particulare ale ei. De exemplu, că e vecin cu o altă proprietate care-i aparține deja și ar putea să le unifice. Strict pe hârtie, ei i se înrăutățește situația. Pentru că obține un teren și mai mic și mai ieftin decât cel obținut în primă instanță din redistribuire. Dar, moral, o avantajează și dorește acest lucru pentru că împreună cu lucrurile exterioare dosarului, cum ar fi vecinătatea cu un lot sau, eu știu, o altă amplasare, existența unor utilități sau de altă natură, ar putea să îi creeze o mulțumire suficient de mare astfel încât înrăutățirea tehnică a situației să fie pe deplin mulțumitoare pentru ea. Deci la situații de genul ăsta, în general, ne putem aștepta. În orice caz, plecăm de la ideea că partea respectivă își dă consimțământul. Deci lucrul ăsta se extrage din pledoaria pe care, din susținerile pe care ea le face. Deci plecăm de la ipoteza aceasta că există un consimțământ, o cerere a părții, în sensul ăsta. Sau încheierea unei tranzacții ar putea fi. Adică n-ar putea fi situația, de exemplu, a lui non reformatio in peius, dacă ar fi luată ca atare, ca o chestiune de netrecut, ar putea să impedice până la absurd și o tranzacție, dacă partea vrea, de exemplu, să cedeze din ceea ce au dobândit deja. Pentru stingerea mai rapidă a dosarului, pentru obținerea unor alte avantaje, poate exterioare dosarului, treaba ei, până la urmă, poate să dispună. Rațiunile sunt multiple, dar am exemplificat.

Viorel Mihai Ciobanu: Ajunge. Deci întrebarea 27. „Ce se înțelege prin ″motive″ în sensul art. 478 alin. (2) teza întâi? Este vorba de motivele cererii de apel sau de motivele cererii de chemare în judecată? Distincția ″motive″ – ″cauza cererii de chemare în judecată″.” Textul art. 478 alin. (2) spune că „părțile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.” Dumneavoastră știți că apelul fiind singura cale ordinară de atac, legea nu prevede motive. Deci orice nemulțumire a părții poate să ducă la exercitarea căii de atac a apelului, sigur, dacă legea nu interzice în mod expres apelul. Și ați constat, cred, ca un beneficiu, zic eu, al Noului Cod, că situația în care nu se poate exercita apelul s-au diminiuat foarte mult. Adică apelul a devenit acum regulă. Problema s-a mutat la recurs din cauza Înaltei Curți care n-a vrut să judece prea multe recursuri și atunci s-au ales două căi. A prevăzut ori că hotărârea este supusă numai apelului, ori că hotărârea nu este supusă recursului. Și în în textul de la recurs, o listă întreagă de cauze care nu pot fi, a căror hotărâri nu pot fi atacate cu recurs. Deci, prin motive de apel înțeleg împrejurările sau nemulțumirile care duc la exercitarea căii de atac. După cum la cererea de chemare în judecată trebuie să arăt motivele în fapt, despre ele este vorba, vom vorbim imediat și în drept, așa și la apel. Trebuie să-mi exprim nemulțumirile distinct de faptul că apelul este o cale de control și din această cauză, nu pot să modific elementele esențiale, adică nume, obiect și cauză. Trebuie să păstrez cadrul procesual. Pot să discut numai ceea ce s-a judecat. Afară, sigur, de cazul în care nu urmăresc rejudecarea, ci, de pildă, invoc o excepție care ar duce la respingerea cererii sau invoc necompetența generală a instanței care se poate invoca și direct în apel. Și așa mai departe. Sau invoc nulități care țin de hotărârea de primă instanță pe care n-am mai avut când să le invoc fiindcă hotărârea s-a dat după ce s-au închis dezbaterile în fața primei instanțe. Și ce pot să invoc în apel? Fiindcă apelul este cale devolutivă. Deci este a doua cale de fond. Prin ea pot să invoc și motive de fapt și motive de drept. Și-atunci pot să invoc motivele de la prima instanță, dar și motive noi. Însă se iau în discuție, cum spune textul „numai motivele care sunt invocate în motivarea apelului ori în întâmpinare”. Acum, care-i deosebirea între motive și cauze? Cauza este temeiul juridic al cererii de chemare în judecată. Iar în apel este, de asemenea, temeiul juridic pe care îmi sprijin cererea. Deci nu confund motivele cu cauza. Cauza este, ca și în Dreptul civil, material, scopul către care mă îndrept. De pildă, dacă introduc o acțiune în revendicare, ce urmăresc? Să pun de acord situația de fapt cu situația de drept. Eu pretind că sunt proprietarul unui bun și bunul se află la B și cauza cererii de chemare în judecată este dreptul meu de proprietate și vreau ca să existe o incidență între situația de fapt, adică bunul să fie la mine fiindcă situația de drept este deja. Adică eu am actele care dovedesc că sunt proprietarul acelui bun. La fel și cazul apelului. Eu, se urmărește o rejudecare în fond a cauzei cu niște limite, tantum devolutum quantum iudicatum, deci se poate apela numai ceea ce s-a judecat în primă instanță. Nu pot să fac cereri noi, nu pot să modific părțile, obiectul și cauza cererii de chemare în judecată. Și al doilea adagiu care e foarte sugestiv, tantum devolutum quantum apellatum, adică nu pot să trec. Și aici se aplică principiul disponibilității. Apelantul atacă numai soluțiile sau părți din hotărâre cu care nu este de acord. Ce nu a fost atacat, trece, sigur, în puterea de lucru judecat și autoritatea de lucru judecat. Și dacă admit acest apel, îl pot admite fără a vătăma însă, ceea ce s-a stabilit prin hotărâre pentru cei care nu au exercitat calea de atac a apelului și pentru care hotărârea a devenit definitivă la expirarea termenului de apel. Aici, tot legat de apel, la 28, mi se pare o idee care pentru mine, e greu de înțeles. Pornindu-se de la ideea caracterului devolutiv al apelului, în mod tradițional, greșelile procedurale efectuate de una dintre părți în primă instanță, de exemplu nedepunerea nedepunerea întâmpinării cu consecința decăderii din dreptul de a propune probe, sunt remediate prin intermediul apelului formulat de partea în cauză. Un astfel de apel, prin care partea invocă nulitatea hotărârii primei instanțe, ca urmare a propriei sale culpe, este admisibil, în raport cu dispozițiile art. 178 alin. (2)? Părerea mea este, categoric, răspunsul trebuie să fie negativ. Adică nu-și poate invoca nimeni propria culpă în această situație. Art. 178 alin. (2) spune: „Nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea interesată și numai dacă regularitatea nu a fost cauzată prin propria faptă.” Nu poate constitui acest text temei. De altfel, nu mai intrăm în amănunte, textele poate sunt și afișate, art. 178 face în privința nulității relative o arătare a momentelor în care se poate invoca nulitatea în funcție de momentul în care intervine încălcarea dispoziției legale. Așa cum v-am spus mai devreme că o nulitate relativă aș putea să o invoc în apel numai dacă ea ar privi hotărârea primei instanțe. Asta, într-adevăr s-a decis și înainte de apariția Noului Cod, fiindcă nu aveam cale ca să invoc nulitatea relativă a hotărârii fiindcă se închiseseră dezbaterile, hotărârea se redactează, după cum știți, teoretic vorbind, în 30 de zile de la pronunțare și, deci, pot să invoc atunci direct în apel. Se face o trimitere. Așa.

Traian Briciu: Aici mai e o problemă. Deci, aici mai observ, pe lângă problema nulităților, unde lucrurile sunt clare: ne-a invocat o nulitate relativă, în primă instanță evident că nu poți să invoci în apel. Se mai face la apel la 8 și sunt băgate în aceeași oală, ca să zicem așa, ceea ce nu prea e la fel. Ne spune în felul: mă induce ideea că dacă am fi de acord cu chestiunea nulității, care odată neinvocată în primă instanță, evident nu poate fi invocată în apel, ar trebui să acceptăm și faptul că dacă n-ai invocat o probă la prima instanță, n-ai mai putea s-o invoci în apel. Adică că în apel, vezi doamne, n-ai putea să vii decât cu, fie o critică cu privire la modul în care ți s-au respins anumite probe, nu și dacă nu le-ai cerut sau dacă le-ai cerut tardiv la prima instanță. Ori, din punctul ăsta de vedere, eu cel puțin nu sunt de acord. Evident că în apel poți să vii cu probe noi, indiferent că nu le-ai cerut la prima instanță.

Viorel Mihai Ciobanu: Dacă le-ai cerut prin cererea de apel sau întâmpinare.

Traian Briciu: Exact. Dacă le-ai cerut prin cererea de apel. Dar nu ești ținut pentru asta, așa cum pare că ar spune cel care indicat întrebarea, că trebuia să le invoci și la prima instanță. Că el asta vrea să spună. „Adică cum, eu nu am cerut o probă la prima instanță, ceea ce înseamnă că la prima instanță dacă aș fi cerut-o mai târziu, nu mi s-ar fi mai admis, dar pot să vin cu ea direct în apel”. Da, evident că pot. Pentru că cel care pune întrebarea face abstracție de un element esențial. Apelul are o funcție dublă: prima funcție a lui este aceea de rejudecare a fondulului, el are și calitatea de control judiciar. Dar, în primul rând, este o nouă șansă de rejudecare a fondului. Am văzut că în ultimul timp, într-adevăr, între acest dublu caracter al apelului, ce este el până la urmă? E o rejudecare a fondului sau este un control judiciar? Și am spus, da, are un dublu caracter. Are o natură mixtă. Dar, într-adevăr, există o tendință de a se pondera mult mai mult partea de control judiciar, dându-se o valență aproape numai de control judiciar. Și în această tendință, oarecum se înscrie și întrebarea pusă de cel care a trimis această chestiune, inclusiv speța respectivă. În realitate, totuși, cred că primordial este să considerăm apelul nu control judiciar, ci o nouă judecată a fondului. Și în această concepție, cu limitările de rigoare, și în această concepție devine foarte clar că el este o nouă șansă de reevaluare a fondului, un nou început. Și în acest nou început, evident, se pot administra și probe pe carea partea nu le-a solicitat în primă instanță, fie din faptul că nu a fost stabilă, fie din faptul că a pierdut termenul, fie din orice alte motive, precum și readministrarea eventuală a unor probe administrate chiar în fața primei instanțe.

Viorel Mihai Ciobanu: Sunt soluții încă din perioada interbelică în acest sens. Și în al doilea rând, aș vrea să vă mai spun ceva. Am scris pe undeva, nu mai țin minte unde, este o lucrare care are în vedere vreo 12 țări, toate cu democrație consolidată și care, într-adevăr, instanțele exercită puterea judiciară, în care se spune: „părțile, avocații părților trebuie să se obișnuiască cu gândul că apelul este ultima șansă de a li se face dreptate”, fiindcă recursul, mai ales acum în Noul Cod, vizează numai probleme de legalitate. Nu mai are loc o judecată în fond, degeaba primul ministru, care e jurist din păcate, absolvent al facultății noastre, vorbește de principiul triplului grad de jurisdicție. Și alți mulți politicieni și, din păcate, chiar practicieni ai dreptului. Trebuie să fie clar: există două grade de jurisdicție, fiindcă asta înseamnă două judecăți de fond. Recursul e o cale extraordinară de atac suplimentară. Se spune foarte frumos, se explică acest lucru din sec. XIX. Numai juriștii noștri și Ministerul Justiției care a reluat această gogoriță prin proiect, prin expunerea de motive, la proiectul legii nr. 92/1992. Adică așa au vrut să prezinte lucrurile că, iată, după revoluție ce facem noi? Trecem de la sistemul dublului grad de jurisdicție, care era specific sistemului burghez, la principiul triplului grad de jurisdicție. Când au modificat Codul în ’93, tot în expunerea de motive, și-au retras această opinie și au vorbit de dublul grad de jurisdicție. Este inadmisibil, în nicio țară nu există în doctrină sau în ăsta, abordarea aceasta că recursul e al treilea grad de jurisdicție. Știți foarte bine că sunt motive foarte restrictive, acum mai restrictive decât în vechiul Cod. Da. Nu merge.

Participant: Gata. Foarte scurt. Aș dori, mai ales că domnul profesor Briciu a punctat acest lucru și aș vrea să văd dacă am înțeles bine. Deci, inclusiv o verificare de scripte respinsă ca tardivă în fond, reiterată în apel, poate să facă obiectul discuției și.

Traian Briciu: Nu, Daniel. Asta este cu totul altceva. Verificarea de scripte este un incident procedural în legătură cu o probă care a fost solicitată și a fost și administrată. Eu vorbeam de probe noi. Aici proba prin înscrisuri a fost administrată. În interiorul lui aveai niște drepturi să te opui la administrarea acelei probe. Le-ai pierdut prin efectul decăderii, că n-ai invocat, evident, acest lucru, nu mai poți să-l reiei în apel. Eu spuneam de ipoteza în care n-ai cerut niște înscrisuri deloc. Și vii. N-ai vreo justificare să spui „nu le-am depus pentru că”, dar vii direct cu ele în apel. Aia se poate. Aici chiar e operează o decădere din dreptul de a mai declanșa această procedură, dar care e incidentă într-o probă administrată. Mulțumesc pentru întrebare.

Viorel Mihai Ciobanu: Da. Mie mi se pare că chiar dacă ai fost decăzut, ți s-a respins proba prin înscrisuri fiindcă ai propus-o tardiv, se poate reitera în apel.

Traian Briciu: Da. Și eu, evident. Da. Da. De aia. Sigur. Evident. Aici e vorba de neopunerea la timp la un înscris, ceea ce e.

Viorel Mihai Ciobanu: Da. Mai avem o întrebare și-apoi luăm iar o mică pauză de cafea. E cu apelul 29. Apelul incident împotriva considerentelor. Am căutat să înțeleg bine întrebarea, dar am avut oarecare dificultății, fiindcă este puțin confuză. Aici e vorba de, dacă pot să fac apel incident împotriva considerentelor. Numai o clipă. Și pentru a supune examinării instanței de apel și celelalte motive prezentate ca temei al cererii introductive. Cu alte cuvinte, de vreme ce acum reclamantul care a câștigat procesul, beneficiază de un cadru procesual adecvat pentru atacarea sentinței primei instanțe, mai poate instanța care soluționează calea de atac a celeilalte părți să decidă din oficiu, fără să fi fost sesizată de reclamant, necesitatea analizării în întregime a cererii introductive, prin trimiterea cauzei spre rejudecare? Întrebarea se referă la două instituții distincte. Apelul sau recursul sau orice cale de atac împotriva considerentelor. În principiu, nu este admisibilă. S-a decis, încă din perioada interbelică, că se îndreaptă calea de atac împotriva dispozitivului. Că acolo este soluția, aia se pune în executare. Acum, în doctrină, au fost păreri împărțite. Unii care au susținut ferm acest lucru, alții între care și eu, care am spus că dacă există interes, se poate face și recurs, că apelul s-a introdus de-abia în ’93, se poate face și numai calea de atac împotriva considerentelor. Și mi-am argumentat soluția sprijinindu-mă pe unele decizii ale Instanței Supreme, care a fost și ea obligată de realități să permită acest lucru. De pildă, s-a anulat o căsătorie. S-a pus problema cine este soț de bună-credință? Fiindcă dacă pentru soțul de bună-credință, căsătoria avea caracter putativ cu consecințele care decurg de aici. Dar în considerente s-a anulat căsătoria. Dar în considerente s-a menționat că ambii au fost de rea-credință. Sigur că soluția l-a nemulțumit pe soțul pârât, soțul reclamat și a făcut recurs împotriva acestui considerent. Și Tribunalul suprem a admis până la urmă, într-un recurs extraordinar, calea de atac, arătând că acest considerent greșit produce consecințe cu privire la partea respectivă care are interes să exercite calea de atac. Dar ce făceau instanțele când admiteau astfel de recursuri? Substituiau motivarea greșită cu propria motivare care era corectă, respingând calea de atac. A apărut atunci următoarea problemă: cine suportă cheltuielile de judecată? Instanțele erau tentate să îl oblige pe recurent să suporte cheltuielile de judecată. Pe bună dreptate, acesta motiva „De ce să plătesc eu cheltuielile, când în realitate mi-ai admis calea de atac? Dovadă că ai înlocuit considerentul acela, cu un considerent corect. Să plătească cheltuielile pârâtul.” Pârâtul, la fel, „Ai respins calea de atac. Deci eu nu am căzut în pretenții ca să plătesc cheltuielile de judecată.” Și atunci, după lungi dezbateri care au avut loc în comisia de fond, s-a introdus, la dispozițiile generale privind căile de atac, art. 461 care arată regula pe care o știți, să atace dispozitivul, și un alin. (2) – „Cu toate acestea, în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanţa, admiţând calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate.” Deci aceasta e o cale de atac care trebuie introdusă în termenul de exercitare. Adică 30 de zile de la comunicarea hotărârii. Ea nu este supusă altor reguli, faptul că atacă considerentele, nu îmi îngăduie. S-a pus problema în practică, la un moment dat, ca să se completeze cu textele care prevăd soluțiile. 400, nu, aia e motivele. 488. Dar la soluții unde spune că în caz de admitere, casează. E o dispoziție specială. Spune ce se întâmplă. Înlocuiește considerentele, admite calea de atac, dar păstrează soluția inițială. Acum spune întrebarea „Dar se poate odată cu asta să fac și apel incident?” Păi apelul incident, potrivit Noului Cod, se face numai după ce a expirat termenul pentru exercitarea apelului principal. În cazul nostru, apelul împotriva considerentelor. Sigur că pot să fac după aceea, dacă sunt îndeplinite cerințele legii, adică în situația în care vreau să schimb hotărârea în particular, în cazul nostru, să schimb considerentele atunci când mă judec în apelul incident cu adversarul meu. Fiindcă asta este ipoteza. Intimatul introduce un apel împotriva celui care a introdus apelul principal. De ce s-a introdus apelul incidental și incident, și apelul provocat? Demult, înainte, în perioada interbelică, ca să reducă numărul de apeluri. De pildă, s-a admis în parte acțiunea. Eu sunt mulțumit și nu fac apel principal. Apreciind că nu va face nici adversarul meu. Dar adversarul meu face apel principal. Deci el este apelant în apelul principal, eu sunt intimat. Codul îmi dă voie acum, ca intimat, după expirarea termenului pentru exercitarea apelului principal, să fac acest apel incident și să obțin reformarea hotărârii. Dacă sunt îndeplinite condițiile, pot, după ce a expirat termenul, să fac apel incident. Dar nu se înțelege de aici dacă sunt îndeplinite aceste condiții, ci se vorbește de trimiterea cauzei spre rejudecare. Care e o soluție care se poate lua numai în anumite cazuri, care n-au.

Liviu Zidaru: Și eu voiam să dau.

Traian Briciu: Da. Și eu am o. Da. Spune tu. Și eu am o gândire cam ce s-a dorit.

Liviu Zidaru: S-ar putea ivi următoarea situație, în care, de exemplu, într-o acțiune în anulare se invocă trei motive de anulare, să zicem concurente. Oricare dintre ele este singura aptă să determine anularea actului juridic. Deci nu se invocă eroarea viciu de consimțământ, dolul și, ce să mai fie, eventual chiar o leziune. Și instanța spune „nu e dol, nu e leziune, dar e eroare viciu de consimțământ”. Asta e cazul fericit când le-a analizat pe toate trei și asta ar trebui oricum să și facă. Bun. Reclamantul este mulțumit pentru că, deși, două motive i-au fost respinse, unul i-a fost admis și a obținut câștigat de cauză. Numai că acum se întâmplă următorul fapt: pârâtul declară apel principal și spune „nu o să mai repună în discuție ce a zis instanța, că nu e”, spune doar atât, „nu e nici eroare viciu de consimțământ”. Această ipoteză, din reglementarea căii de atac, pare să sugereze autorul întrebării nu cumva reglementarea apelului împotriva considerentelor obligă pe reclamantul, care a obținut câștig de cauză, deci el nu mai vrea nimic decât să se păstreze soluția existentă, să iasă dintr-o presupuă pasivitate și să declare apel împotriva considerentelor prin care i s-au respins celelalte două motive. Personal, și problema se poate ivi și în contestația la executare. Da. De exemplu, s-au invocat motive diferite de anulare a executării silite și instanța reține că nu-i titlu executoriu și ba chiar. Da. Să rămână la ipoteza. Ok. Dacă e ipoteza acțiunii în nulitate. Mie mi se pare excesiv să-l punem pe reclamantul, care a câștigat în fața primei instanțe, să declare apel incident. Fie și în această ipoteză. Pentru că el nu are interes să declare. Din punctul meu de vedere, nu are interes să declare apel incident. Nu-l putem obliga să facă acest lucru. A obținut câștig de cauză și aș păstra aici soluția vechii jurisprudențe potrivit căreia el este în drept ca prin întâmpinare în apelul pârâtului să-și reitereze și motivele care au fost respinse la prima instanță. Iar, atenție, instanța n-ar agrava situația pârâtului apelant în propria cale de atac pentru că nu face altceva decât să mențină soluția, schimbând considerentele. Spun, într-adevăr, „Ai dreptate. Nu era dol. Dar știi ce? Nu era eroare viciu de consimțământ. Dar știi ceva? Era dol.” Drept pentru care respinge apelul. Deci cred că este excesiv să impunem părții să declare aici apel incident împotriva considerentelor, mai ales că totuși, aș interpreta textul de la apelul incident, în sensul că vorbim despre o cerere proprie prin care tinde la schimbarea hotărârii primei instanțe. Personal, optez pentru o interpretare restrictivă, în sensul că este vorba despre soluția din dispozitiv. Adică prin linia apelului incident asta vrei, să se schimbe soluția din dispozitiv.

Traian Briciu: Nu. Tot așa ceva îmi imaginam și eu. Tot pe o speță de genul ăsta. Cred că la asta se referea partea și cred că s-a atins obiectivul prin ce a spus Liviu. Nu.

Viorel Mihai Ciobanu: Deci, continuăm. Cred cu 32 am rămas. Domnul.

Traian Briciu: 30.

Liviu Zidaru: 30.

Viorel Mihai Ciobanu: Da, domnul Zidaru.

Liviu Zidaru: Urmează întrebarea cred că la numărul 30 și care vizează următoarea chestiune. La prima instanță, a fost o cerere de chemare în judecată, pârâtul a formulat cerere de chemare în garanție pentru ipoteza în care ar cădea în pretenții. Cererea de chemare în judecată este respinsă ca neîntemeiată, iar cererea de chemare în garanție este respinsă ca rămasă fără obiect. Pentru că suntem în materia contenciosului administrativ, în exemplul imaginat aici, dar nu e imaginat fiindcă este o speță care apare în mod repetitiv, calea de atac este recursul. În recurs, nu a existat până la data intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă și posibilitatea de formula recurs incident ori recurs provocat. Cu alte cuvinte, dacă în apel era clar că dacă pârâtul care a câștigat la prima instanță dorește să repună în discuție și cererea de chemare în garanție pentru eventualitatea nefastă în care ar cădea în pretenție în apelul principal, trebuie să formuleze apel provocat, la recurs nu s-a introdus această posibilitate care ceea ce a generat un efect paradoxal, în sensul că instanța de recurs, admițând recursul reclamantului se pronunța din oficiu și pe cererea de chemare în garanție. Da. Adică nu mai era necesar să formuleze recursul provocat, care nici nu putea fi formulat. Aceasta era practica și pe genul acesta de spețe repetitive, n-o să intru acum în detalii ce spețe, este mai puțin interesant. Dacă se admitea recursul reclamantului, se admitea și recursul, de fapt nu se admitea niciun recurs, se modifica soluția și sub aspectul admiterii cereri de chemare în garanție. De la momentul în care au început spețele pe Noul Cod, s-a ridicat problema: păi bine, nu se mai poate, pentru că există recursul provocat și recursul incident, cu alte cuvinte dacă pârâtul intimat în recurs dorește să repună în discuție soluția pe cererea de chemare în garanție, n-are decât să facă recurs provocat. Și-n spețele repetitive la care mă gândesc, pârâtul intimat a adoptat următoarea poziție. A depus doar întâmpinare la recursul principal și a spus „Suntem de acord cu admiterea recursului și dorim să se admită și în eventualitatea admiterii recursului, se admite și cererea noastră de chemare în garanție”. Bine, să nu mai menținem suspansul. Este vorba despre un litigiu repetitiv care opune niște foști studenți ai unei universități private și Ministerul Educației Naționale, adică studentul este reclamant, Universitatea privată pârât. Universitatea a formulat cerere de chemare în garanție împotriva Ministerului Educației Naționale, care a refuzat să elibereze niște diplome sub motiv altminteri foarte plauzibil că, de fapt, formele respective de studiu nu erau acreditate. Din păcate, la un moment dat, la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a creat o practică unitară în sensul admiterii acestor cereri, după care Înalta Curte și-a dat seama că nu este competentă material și că de fapt Universitatea nu este Autoritate Centrală și a declinat cauzele spre a fi soluționate în primă instanță la tribunal, drept pentru care au ajuns în recurs la Curtea de Apel. În momentul de față, foarte frecvent, Tribunalul București respinge aceste cereri și foarte frecvent, Curtea de Apel, în recurs, simțindu-se obligată de practica deja existentă a Înaltei Curți, le admite. Și atunci, întrebarea pe scurt este următoarea: este suficient ca intimatul din recursul, pârâtul, doar să arate pe cale de întâmpinare, în eventualitatea în care veți admite recursul să admiteți și cererea de chemare în garanție? Sigur că nu-i suficient, dar poate fi această solicitare cu extrem de multă bunăvoință din partea instanței să fie calificată drept un recurs provocat? După câteva reflecții asupra acestei teme, cel puțin soluția pe care v-aș propune eu și pe care este îmbrățișată în niște hotărâri pe care le cunosc, este aceea că acest lucru nu este posibil. Intimatul, dacă dorește să repună în discuție și cererea de chemare în garanție, trebuie să declare recurs provocat. Posibilitatea calificării unei simple fraze strecurate într-o întâmpinare „vă rugăm să admiteți și cererea de chemare în garanție”, nu ar putea fi calificate nici cu extremă bunăvoință că ar fi recurs provocat, pentru simplul motiv că o clarificare juridică în această materie, nu mai suntem în prezența unei calificări juridice corecte a unei cereri deja formulate, ci suntem în prezența situației în care o apărare este calificată ca fiind o cerere, pe care partea totuși n-a formulat-o. Și aici, prevalența are principiul disponibilității. Acesta ar fi un aspect, punctul 2 este că o calificare, o recalificare ar trebui să producă și un efect util ori o cerere de recurs pe care scrie „vă rugăm să admiteți și cererea de chemare în garanție.”, este fără îndoială o cerere de recurs lovită de nulitate, pentru lipsa oricărui motiv. Și recursul provocat sau incident trebuie să se încadreze în cazurile de casare prevăzute de art. 488, soluție expres prevăzută de Cod, în art. 491, dacă nu mă înșel. Și-n aceste condiții, practic, instanța în timpul etapei scrise, nu are posibilitatea ca din oficiu să dea o astfel de calificare. Cel mai devreme o această discuție ar putea să aibă loc la primul termen de judecată în fața instanței de recurs, când de altfel, partea oricum nu mai este în termen să formuleze niciun fel de recurs provocat. Așa încât răspunsul pe care l-aș propune de data aceasta este mai puțin milos decât la discuții precedente și în sensul în care intimatul din recurs care dorește să repună în discuție o eventuală cerere de chemare în garanție pe care a formulat-o și care a fost respinsă ca rămasă fără obiect, trebuie să declare explicit recurs provocat. Mai e și, asta al fi ultima ipoteză, a existat și o situație în care aceeași parte a depus prin întâmpinare, a explicat pe larg pe o pagină de ce în opinia sa nu trebuie să formuleze recurs provocat și apoi figura următoarea frază: „dacă totuși, trecând peste toate argumentele noastre, veți considera că este necesară formularea recursului provocat, vă rugăm să considerați prezenta ca fiind un recurs provocat”. Ori, actele de procedură nu se săvârșesc sub condiții, ori partea și-a exprimat clar partea de vedere, opțiunea de a nu formula recurs provocat, așa altfel încât instanța nu a trecut peste opțiunea sa primară, ceea ce desigur, înseamnă un litigiu pe cale separată.

Viorel Mihai Ciobanu: Mulțumesc, Liviu. Următoarea întrebare, 31, dacă în recurs este posibilă reevaluarea situației de fapt? V-am spus în partea a 2-a a întâlnirii noastre că recursul este o cale extraordinară de atac care vizează numai legalitatea hotărârii, iar intenția legiuitorului este fără nicio îndoială exprimată în textele care reglementează recursul. De pildă, art. 483 alin. (3) stabilește că recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție, examinarea în condițiile legii a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Dumneavoastră știți de acum că există și cazuri în care recursul se judecă nu de Înalta Curte, ci de o instanță ierarhic superioară celei care a dat hotărârea și în alin. (4) se prevede în mod, prin trimitere la alin. (3) că aceste dispoziții, în sensul că se verifică numai legalitatea, se aplică în mod corespunzător și în aceste situații. Art. 486 care reglementează cererea de recurs, prevede în mod expres că ea va cuprinde la litera d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. În art. 488 care enumeră motivele de casare se spune în preambul, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate, ș.a.m.d. Deci legiuitorul a subliniat foarte clar, fără nicio îndoială, că recursul vizează numai legalitatea sau respectiv, nelegalitatea. Dumneavoastră care aveți vechime mai mare, știți că înainte, art. 304 cuprindea și niște motive care vizau un fel de netemeinicie calificată. S-a renunțat, pe rând, la ele, pentru ca în art. 488 să se prevadă numai motive de nelegalitate. Întrebarea vizează dacă nu s-ar putea totuși invoca situația, reevaluarea situației de fapt prin art. 488 pct. 8, când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Evident că nu se poate invoca după cum o observați sau ați observat de mult, textul nu numai că se referă numai la nelegalitate, dar chiar legiuitorul a restrâns acest motiv numai la încălcarea normelor de drept material, deci nu pot să invoc prin punctul 8 încălcarea unei norme de procedură. Ele, normele de procedură, încălcarea lor, se poate invoca până la motivul 8, care vizează numai dreptul substanțial. Întrebarea vorbește și de inexistentul art. 488 indice 1, NCPC. Un asemenea text nu există. În realitate, întrebarea se referă la hotărârile care nu erau supuse apelului și vechiul Cod prevedea împotriva lor calea de atac a recursului, arătând că pot fi invocate orice fel de motive. Deci era o excepție care a fost introdusă de parlamentari și care n-au înțeles esența chiar a noului recurs, introdus prin Ordonanța 138/2000 după ce inițial în 1993 a fost introdus alături de apel, ca o a doua cale ordinară de atac. Și, în prezent, nu s-a mai reținut această soluție, deci recursul se poate exercita numai pentru nelegalitate și mai exact, strict pentru motivele prevăzute de art. 488 fără posibilitatea de a prelungi, de-a echivala, de-a aplica prin analogie. Domnul Zidaru, la 32, vă răspunde. Limitele rejudecății.

Liviu Zidaru: Da, întrebarea pornește de la o speță a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în care, dacă îmi aduc acum bine aminte, s-a admis excepția tardivității și a fost respinsă o acțiune în contencios administrativ ca fiind tardiv formulată, ulterior s-a formulat recurs invocându-se inclusiv greșita soluționare a unor cereri incidentale care au fost respinse ca inadmisibile. Pentru acest considerent al greșitei soluționări a incidentelor referitoare la cererile incidentale, instanța de recurs a casat cu trimitere și a spus, e o frază de altfel, o figură de stil folosită foarte frecvent în deciziile instanțelor de control judiciar, la rejudecare vor fi avute în vedere și celelalte motive. Cunoașteți foarte bine această frază care nu înseamnă neapărat foarte mult. Sigur, o bună parte din motivele de recurs priveau și fondul speței, ori la rejudecare, instanța, într-adevăr, respectând indicația în decizia de casare cu privire la respectivele cereri incidentale, a reiterat soluția de admitere a excepției tardivității. Iar unul din motivele de recurs critica faptul că s-a ignorat prima decizie de casare. Că se indică o problemă cumva cu caracter mai general, în ce măsură în care instanța de recurs trimite cauza spre rejudecare, nu prea am întâlnit formula spre rejudecare pe fond, o trimite spre rejudecare. Dacă în ce măsură instanța de judecare ar putea să mai admită o excepție procesuală cu caracter peremptoriu, ori sigur că dacă instanța de recurs a dat o dezlegare cuprinzătoare problemei respective ori excepții procesuale și a trimis cauza pentru că efectiv arătând în considerente, obligând instanța de rejudecare să abordeze fondul, în această ipoteză și se mai întâmplă și așa uneori, rar, pentru că este greu de anticipat orice excepție ar putea fi ridicată, instanța de rejudecare este legată de această dezlegare, este ținută, mai, ca să evit pleonasmul, este ținută de această dezlegare a instanței de recurs. Însă, în ipoteza în care motivele, în considerente, decizia instanței de recurs nu s-a arătat nimic în această privință, instanța care rejudecă pricina este în drept exact ca în primul ciclu procesual să invoce chiar din oficiu și în orice caz, să soluționeze excepțiile invocate de părți și dacă este cazul, în condițiile art. 248 Cod procedură civilă, pronunțând o hotărâre care, prin admiterea excepției procesuale peremptorii, face de prisos examinarea pricinii. Deci în niciun caz, s-ar putea trage concluzia că la rejudecare nu s-ar putea admite excepții cu caracter peremptoriu.

Viorel Mihai Ciobanu: E publicată pe JURIDICE.ro această speță în extras și soluția este cea pe care, la care s-a referit domnul Liviu Zidaru. Da.

Liviu Zidaru: Dacă-mi permiteți dumneavoastră. Mai interesant, uneori în practică se ridică următoarea problemă. În ce măsură este posibil după casarea cu trimitere la reluarea judecății în primă instanță, să se modifice cererea de chemare în judecată? Pentru că deseori se încearcă acest lucru, ori și aici există numeroase hotărâri în care s-a arătat că această modificare nu este posibilă, pentru că admițând modificarea în ciclul procesual secund ar însemna ca, practic dezlegările în drept date de instanța de recurs și care priveau tocmai cererea în forma sa inițială, să rămână cumva fără obiect, deci și în această situație s-ar încălca limitele rejudecării, exceptând eventual situația în care s-ar casa pur și simplu pentru nelegală citare și deci practic se reia judecata efectiv de la momentul inițial.

Viorel Mihai Ciobanu: În doctrină, părerile au fost împărțite sub vechiul Cod și noi mergeam pe linia că dacă este o casare totală și cu trimitere, se poate modifica cererea, dar numai în această ipoteză. Domnul Traian Briciu are câteva – două întrebări.

Traian Briciu: O problemă pune chestiunea de autoritate de lucru judecat în materia ordonanței de plată. În fine, problema pe care o identifică autorul întrebării ar fi următoarea, bănuiesc, că pleacă un debitor, pierde în procedura ordonanței de plată și bănuiesc că este obligat la plată și se pune întrebarea: „în ce măsură, pe baza mijloacelor de probă care nu erau admisibile în ordonanța de plată, dar fie admisibile în procedura de drept comun, el ar putea să obțină suma pierdută în ordonanța de plată? Adică să răstoarne rezultatul din procedura ordonanței de plată. Tot în continuarea acestei ipoteze, se pune întrebarea dacă lipsa autorității hotărârii din ordonanța de plată îl protejează numai pe creditorul care pierde sau și pe debitorul care pierde, că asta este ideea. Acum, problema trebuie văzută în felul următor. În primul rând, afirmația generală că hotărârea din ordonanța de plată nu are autoritate de lucru judecat în niciun caz, mi se pare susceptibilă de rezerve. De ce? O prevedere identică cu cea din O. G. 5/2001 privind somația de plată și care spunea rituos „hotărârea nu are autoritate de lucru judecat în ce privește fondul raporturilor dintre părți”, nu mai există, nu avem o astfel de prevedere generală. Deducem din Codul de procedură civilă că n-ar avea autoritate de lucru judecat în ce privește fondul raporturilor dintre părți în două ipoteze. Și deducem, din formularea textului, și anume atunci când creditorului i se respinge cererea, fie ca urmare a apărărilor făcute de pârât, fie a doua ipoteză când creditorului i se respinge cererea, pentru că soluționarea ei ar fi avut nevoie de probe mai ample decât cele care erau admisibile în procedura ordonanței și mai e și a treia, dar și ea face parte din cele două, când se admite în parte creditorului, dar ea e cam apropiată de prima. Pentru ipoteza în care debitorul pierde, ceea ce înseamnă că instanța a stabilit: unu, că nu e necesar a fi administrate alte probe decât cele specifice ordonanței, evident că problema nu mai poate fi repusă în discuție într-o procedură de drept comun. El a pierdut și gata. Nu mai există altă variantă pentru el. De ce? Păi ziceți, e nedrept. Ei, nu-i nedrept, pentru că instanța în procedura ordonanței de plată a făcut o evaluare prima dată. A spus „această problemă, pentru a fi clarificată, este necesară administrarea unor alte probe decât alea specifice ordonanței?” Și avea două ipoteze. Să spună „nu” și să continue procesul pe ordonanța de plată sau „da’” și atunci respingea ordonanța de plată, fără a o mai judeca ca atare. O respingea ca inadmisibilă. Mergând pe ideea că nu erau necesare alte mijloace de probă, nu ne aflăm în situația în care debitorul să spună „eu aș fi avut mijloace de probă suficiente ca să mă apăr, dar nu le-am putut utiliza în ordonanța de plată”. Nu, el, cel mult a invocat niște mijloace de probă, dar care judecătorul le-a considerat că nu sunt utile. Adică, că lucrurile erau prea clare. Motiv pentru care, cel puțin sub acest aspect și anume a caracterului util al acelor probe, hotărârea respectivă are autoritate de lucru judecat. Deci, sub acest aspect, are autoritate, pentru că un judecător a spus „pentru clarificarea acestei creanțe nu este necesar să administrăm alte probe decât înscrisuri”. Sub acest aspect nu mai poate fi pus în discuție. Deci ipoteza de la care pleacă întrebarea cum că într-un proces de drept comun ai putea să administrezi probe care nu le puteai administra în ordonanța de plată pentru a obține ce? Întoarcerea rezultatului defavorabil ție ca debitor este de neconceput în logica textului. Sigur, însă, nu exclud variante mai complicate, cum ar fi aceea, ca să fiu avocatul diavolului până la urmă, în care debitorul invocă pe calea dreptului comun eventual ce? Nulitatea contractului din care rezulta creanța care i-a fost opusă în ordonanța de plată și care a fost, pe baza căreia s-a admis ordonanța de plată. Aia este cu totul altceva. Adică, există un contract între părți, în baza contractului s-a născut o creanță, creanța este certă, creditorul o solicită pe calea ordonanței de plată, câștigă, dar ulterior debitorul formulează o acțiune în nulitate a acelui contract, noi, evident, acest lucru nu-l putea face în cazul ordonanței de plată, pentru viciu de consimțământ și câștigă. În cazul acesta, evident că se poate, dar nu ca urmare, ca ce? Ca urmare a nulității va cere restituirea prestațiilor efectuate iar sumele la care a fost obligat prin ordonanța de plată, sunt sume din contract și atunci evident, ca o restituire a prestațiilor, le va putea obține. Pentru că temeiul plăților nu e ordonanța de plată, temeiul plăților e contractul. Ordonanța de plată n-a făcut decât s-o oblige până la urmă pe debitor și să creeze un titlu. Mulțumesc. Se vede și-n partea cealaltă? Mulțumesc. Deci, cam ăsta ar fi răspunsul. În ce privește problema de la art. 34, e mai, pct. 34, în ce măsură judecătorul învestit cu o cerere de valoare redusă, adică potrivit procedurii prin cerere de valoare redusă, este obligat în valorificarea posibilității oferite de art. 1029, să pună în discuția părților existența unei clauze abuzive atunci când cererea este promovată împotriva unui consumator. Aici, în fine, nu știu cât am înțeles eu întrebarea. Înțeleg întrebarea în sensul că în ce măsură problema clauzei abuzive ar putea fi pusă din oficiu de către judecător în cadrul unei cereri privind procedura cererilor de valoare redusă? Nu am nicio rezervă în ceea ce privește faptul că judecătorul, într-o astfel de procedură, poate din oficiu să ridice problema caracterului abuziv al unei clauze. Sigur, n-am făcut o analiză exhaustivă a, să zic, situațiilor din practică și nici a soluțiilor de la Curtea de Justiție a Uniunii Europene dar cel puțin câteva sunt relevante. De exemplu, într-o hotărâre a Curții de Justiție a Uniunii Europene din 2012, într-o întrebare ridicată de către un tribunal din Spania, se spune foarte clar că invocarea din oficiu a naturii abuzive a unei clauze, într-un contract între un profesionist și un consumator, poate fi făcută în proceduri precum o somație de plată, deci în proceduri speciale, cu un caracter urgent, care de multe ori nu antamează fondul. Păi, dacă poate într-o somație de plată, ni se pare cu atât mai mult că ar putea într-o cerere privind, într-o procedură privind cererile cu valoare redusă. Deci, n-aș vedea de ce. De asemeni, aici însă, alta ar fi problema cu adevărat interesantă, deci, că poate mi se pare destul de clar. Ceea ce mi se pare cu adevărat interesant e altă problemă. Având în vedere procedura cererilor cu valoare redusă, în măsura în care judecătorul nu invocă din oficiu caracterul abuziv al unei clauze, în ce măsură ar putea, pronunțând o hotărâre de obligare a consumatorului la plata unei sume de bani, în ce măsură ar putea ca consumatorul să invoce direct în procedura de executare silită, caracterul abuziv al clauzei sau chiar judecătorul din executarea silită sesizat de către consumator cu varii probleme pe calea contestației la executare, să observe acest lucru. Și aici, la prima vedere, răspunsul ar fi categoric negativ, spunându-se nu, a fost o procedură așa, sumară, formulară cum este ea, în cadrul procedurii privind cererile cu valoare redusă, dar se pronunță o hotărâre care are autoritate de lucru judecat, prin urmare nu se mai pot discuta astfel de aspecte în faza de contestație la executare. Totuși, răspunsul trebuie nuanțat, pentru că există cel puțin o hotărâre de la Curtea de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în 2010, ridicată de către un tribunal din Republica Slovacă, mi-e foarte greu să citesc numele părților, cel mult cauza pot să vă zic, C-76/10, în care s-a ridicat următoarea problemă, chiar mai gravă decât asta. În faza de executare silită, judecătorul a simțit nevoia să întrebe Curtea de Justiție, să ridice o problemă pe următoarea chestiune. A avut loc o procedură între părți privind creanța. Procedura s-a terminat, era o procedură arbitrară, fără citarea părților, dar în care părțile puteau invoca, evident, în scris, o procedură probabil tot sumară, prin care s-a terminat prin obligarea consumatorului la plata unei sume de bani. Întrebarea era următoarea „Ținând cont de faptul că a existat o astfel de procedură, s-ar mai putea în direct, în faza de executare, să se invoce problema clauzei abuzive?”. Și aici, se prevede de către Curtea de Justiție în sensul următor, că directiva privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, impune unei instanțe naționale, sesizată cu executarea silită a unei hotărâri arbitrale, care a dobândit autoritate de lucru judecat și a fost pronunțat însă în lipsa consumatorului, să aprecieze chiar și din oficiu caracterul abuziv al penalității prevăzute în contractul de credit încheiat între un furnizor de servicii financiare și un consumator, penalitate ce a fost aplicată în hotărârea menționată, în cazul în care această instanță dispune de elementele referitoare la situația de drept și de fapt, necesare în acest scop, iar potrivit normelor de procedură națională, instanța menționată să poată să procedeze la o asemenea apreciere în cazul procedurilor similare, întemeiate pe dreptul național. Prin urmare, chiar Curtea de Justiție, în ipoteza în care într-o procedură fără citarea părților, nu s-a pus în discuție din oficiu acest caracter abuziv și hotărârea avea autoritate de lucru judecat, a spus că acest lucru ar putea fi discutat în cadrul contestației la executare. Deci, mai de curând, asta cred că este problema. Ce se întâmplă dacă într-o astfel de procedură bazată pe simplul schimb de formulare și instanța se apleacă mai puțin asupra problematicii, ar mai fi posibil să se, da, evident.

Viorel Mihai Ciobanu: În funcție de legislație.

Traian Briciu: În măsura în care nu îi interzice dreptul național acest lucru.

Liviu Zidaru: Poate, pe de altă parte, acolo fiind și o procedură arbitrală, nici nu a existat aceeași încredere, că de exemplu, în procedurile acestea, fie și speciale, cum sunt cererile cu valoare redusă și chiar și în ordonanța de plată, adică instanțele și din punctul meu de vedere, sunt obligate și spețele astea erau chiar vechi mult înainte de 2012, în care instanța, verificând de exemplu caracterul abuziv al unei penalități excesive, le-a cenzurat și n-a dat, n-a admis decât în parte, cererea reclamantului, deci existând acest lucru.

Viorel Mihai Ciobanu: Cel puțin, în legislația noastră, organul arbitral nu poate să judece contestațiile la executare.

Traian Briciu: Nu era vorba de contestație în executare, era vorba de faptul că în contestația executare, se ridica o problemă în legătură cu o clauză abuzivă care fusese ignorată de tribunalul arbitral. Asta era problema. Și ei merg pe ideea că se putea. Din explicațiile speței rezultă chiar o gândire mai dătătoare de probleme. Pentru că ei spun că această posibilitate de invocare, chiar și peste autoritatea de lucru judecat, ar fi generată de faptul, de analiza pe care instanța ar trebui să o facă asupra posibilității efective pe care a avut-o instanța inițială, să verifice caracterul abuziv. Adică dacă procedura era una prea sumară, prea puțin, să zicem, insuficientă pentru a da posibilitatea instanței să-și dea seama de caracterul abuziv al unei clauze, atunci acest lucru ar putea să fie dedus direct în cadrul contestației la executare. Prin urmare, la întrebarea pusă, care era una foarte simplă, sigur, în cazul unei proceduri din cele cu valoarea redusă, evident că se poate invoca caracterul abuziv al unei clauze și atunci partea, eventual, instanța ar putea cita părțile pentru a da explicații. Dar chiar și dacă se ignoră, mi se pare de luat în considerare varianta de a se invoca direct, pe urmă, în contestația la executare, având în vedere că procedura privind cererile cu valoare redusă, deși le oferă posibilitatea judecătorului să facă acest lucru, nu oferă suficiente garanții pentru ca judecătorul să aibă toate elementele necesare pentru a-și da seama că se află în fața unor astfel de clauze abuzive.

Viorel Mihai Ciobanu: Da. Mulțumesc, domnule profesor. Trecem la un calup de întrebări care au în principal domeniul de care se ocupă cu multă competență, colegul nostru Bogdan Dumitrache. Executarea silită. Începem cu întrebarea 35.

Bogdan Dumitrache: Întrebarea 35. Contestația la executare. „Care este înțelesul exact al ipotezei prev. de art. 713 alin. (2) teza a II-a din Noul Cod de procedură civilă, după modificările aduse prin Legea nr. 138/2014 în ceea ce privește competența instanței de executare? Există un caz de competență alternativă? În ce situații?” Art. 713 din Noul Cod, astfel cum a fost modificat prevede că, referitor la contestația la executare, „În cazul urmăririi silite a imobilelor, al urmăririi silite a fructelor și a veniturilor generale ale imobilelor, precum şi în cazul predării silite a bunurilor imobile, dacă imobilul se află în circumscripţia altei curţi de apel decât cea în care se află instanţa de executare, contestaţia se poate introduce şi la judecătoria de la locul situării imobilului.” Potrivit art. 713 alin. (1) „contestația la executare se introduce la instanța de executare” și în raport cu art. 650 alin. (1), astfel cum a fost modificat prin legea 138/2014, „instanţa de executare este judecătoria în raza căreia se află, ca regulă, domiciliul sau sediul debitorului” dacă prin lege nu se prevede altfel. Prin urmare, este pe cale de a fi evacuat un debitor care este cu domiciliul în București și urmează să fie evacuat, să spunem, din Călărași. Imobilul este în Călărași, dar el are domiciliul în București. Ne putem judeca, debitorul poate formula contestație la judecătoria Călărași sau la judecătoria de Sector din București, pentru că textul de la alin. (2) art. 713 spune „contestaţia se poate introduce şi la judecătoria de la locul situării imobilului”. Textul nu face distincție în funcție de cine este contestator. În lipsa acestei distincții putem imagina și ipoteza în care, știu eu, creditorul face contestația la executare pentru că atunci când executorul nu vrea să facă acte de executare, creditorul este cel interesat să formuleze contestația. Aceeași discuție și pentru situația unor terți pe fondul unei proceduri de predare silită imobiliară sau de urmărire silită imobiliară. Cred că acest text care, sigur, fiindcă vizează o procedură de executare în care cererea de executare s-a depus la executor de către creditor după 20 octombrie 2014, deoarece este un text din Codul Nou de tot, da, Codul modificat prin legea 138. Cred că acest text reglementează o competență alternativă și dacă sunt aspecte care ar fi fost subînțelese în întrebare și pe care nu le-am surprins, la primă vedere cred că.

Liviu Zidaru: Aș mai adăuga altceva. A existat în practică, mai ales sub imperiul vechii reglementări, o percepție foarte teritorială a întinderii contestației la executare. Nu? Arareori am văzut soluții, pentru mine frapante și niciodată n-am putut să fiu de acord cu ele. De genul: anulează actele de executare săvârșite pe raza nu știu cărui sector. Ori așa ceva nu poate exista. Cel puțin nu mai deschid discuția pe vechea reglementare. Să zicem că discuția este desuetă. Dar sub imperiul actualei reglementări, în măsura în care instanța de executare este sesizată cu o contestație împotriva întregii executări, cu motive care vizează legalitatea întregii executări, contestatorul poate să sesizeze, la libera sa alegere, oricare dintre cele două instanțe arătate de art. 713 alin. (2) și oricare dintre aceste instanțe are o plenitudine de jurisdicții asupra tuturor problemelor. Deci, dacă de exemplu, se efectuează mai multe acte de executare, printre care și o executare silită imobiliară și debitorul contestator alege să se ducă la instanța locului situării imobilului, din punctul meu de vedere, această instanță va judeca legalitatea tutoror actelor de executare. Deci nu se va rezuma doar la executarea silită imobiliară, adică nu-și va auto-limita competența. Are exact aceeași competență pe care ar fi avut-o și instanța de la domiciliu sau sediul debitorului, da? Pentru că există această tendință extrem de formalistă de a limita întinderea competenței, întinderea puterii jurisdicționale în zona contestației la executare.

Bogdan Dumitrache: Da. În sfârșit. Chestiunea pe care o evoca domnul judecător Zidaru este încă actuală pentru că sunt multe proceduri de executare pe rolul biroului executorului judecătoresc în care cererea de executare s-a depus, de exemplu, pe 14 februarie 2013. Deci eventuale anomalii legate de multitudinea de instanțe de executare cărora le corespunde teritorialitatea soluțiilor date de aceste instanțe pe cererile de suspendare a executării, pe contestații la executare, poate pe validare de poprire, este una de care s-ar putea să nu scăpăm foarte curând, dar asta e istoria. În rest, într-adevăr, alin. (2) nu vorbește de o contestație împotriva sau având ca obiect, de exemplu, imobiliară ci de o contestație în cazul urmăririi silite imobiliare, ceea ce nu disprețuiește varianta să formuleze o contestație după ce s-a primit somația de urmărire silită imobiliară și singura critică din contestație să fie, de exemplu, o prescripție a executării silite, adică o critică de ansamblu a întregii executări. Așa cum arată textul, relevând faptul că a primit o somație notată în cartera funciară, ca somație de plată, ar părea că debitorul își poate alege judecătoria de la locul situării imobilului a căror urmărire face obiectul procedurii. Da. 36. Art. 36 prescripția dreptului de a obține executarea silită. Având în vedere disp. art. 705, care este termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a contractului de ipotecă încheiat sub imperiul vechiului Cod civil (1865) în care este menționată în mod expres suma împrumutată, în cazul în care creditul a fost declarat scadent anticipat? Și o a doua întrebare care poate era bună și ca punct distinct pentru că nu mi se pare că e foarte legată de, da, are mai puțină corelație. Poate fi considerat contractul de ipotecă un titlu independent de contractul de credit pe care îl garantează, în contextul în care suma imprumutată este menționată în mod expres în contractul de ipotecă? Bănuiesc că a doua întrebare, ca să încep cu ea, are în vedere sau poate fi discutată din două puncte de vedere. Dacă acest contract de ipotecă e același? Adică este încheiat sub imperiul vechiului Cod civil. Sau este un contract de ipotecă încheiat după 1 octombrie 2011. Dacă e vorba de un contract de ipotecă încheiat înainte de 1 octombrie 2011, va conta după cum acest contract de ipotecă este accesoriu unui contract de credit, în sensul Ordonanței de Urgență 99/2006, deci măcar s-a încheiat după anul 2006 pentru că un articol din această Ordonanță de Urgență privind instituția de credit și adecvarea capitalului pare să recunoască o natură de titlu executoriu de sine-stătătoare garanțiilor reale și personale aferente contractului de credit, art. 120. Dacă cel care și-a luat această garanție nu este instituție de credit și contractul de ipotecă este încheiat înainte de 1 octombrie 2011, n-avem niciun temei când zicem contract de ipotecă încheiat înainte de 1 octombrie 2011, am subînțeles imobiliar. În această situație în care nu este instituția de credit cea garantată și contractul încheiat înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil, n-avem niciun temei să privim acel contract de ipotecă drept titlu executoriu de sine stătător. Dacă avem contract de ipotecă încheiat după 1 octombrie 2011, discuția se mută pe terenul Noului Cod civil, mai exact art. 2431, ar trebui să fie, art. 2431 care menționează, este într-un pachet de dispoziții generale în materie de executare a contractului de ipotecă și menționează că, da, contractul de ipotecă încheiat în condițiile legii, reprezintă titlu executoriu. Imediat. Da. „Contractele de ipotecă valabil încheiate sunt, în condiţiile legii, titluri executorii.” Soluția poate să fie tributară logicii că nu e foarte logic ca instrumentul de garantare să fie titlu executoriu, în condițiile în care legislația execuțională nu de azi, de ieri a legat de imaginea titlului executoriu tridentul creanță certă, lichidă și exigibilă care are un izvor evident în obligația principală sau în contractul din care se naște obligația principală. Contractul de ipotecă este instrument de garantare, dar nu neapărat o soluție logică, prin aceasta este și neproducătoare de efecte juridice. Mai fac o referire la art. 2431, observați între virgule „în condițiile legii”, culmea este că la momentul în care s-a redactat acest text, s-a avut în vedere în mod prioritar aspectul învestirii cu formulă executorie pentru că stadiul procedurii civile în 2010, dacă nu mă înșel, era unul de dublu drum, drumul la învestire și drumul la încuviințare. Si chiar dacă, mă rog, autorul Codului civil n-a dorit să facă precizări care depășeau cadrul unei reglementări substanțiale, prin acest, în condițiile legii, s-a gândit în special la această cerință a învestirii. Între timp, învestirea formulării executorii, adică prin legea de punere în aplicare a Noului Cod de procedură civilă a plecat din scenă și acum a reapărut după octombrie 2014. Deci înainte de a se deschide dosarul de executare, contractul de ipotecă trebuie să beneficieze de învestire. Însă, într-adevăr, pentru că trebuie împăcată și această cerință a creanței certe, lichide și exigibile, această creanță ar trebui cumva consemnată, menționată în chiar instrumentul de garantare, în contractul de ipotecă. Am sărit peste, am început cu partea a doua a întrebării. Să revin la prima parte. În prima parte cu art. 705 din Noul Cod de procedură civilă, înțeleg că întrebarea este mai degrabă pe începutul termenului de prescripție pentru că se face referire la un contract de ipotecă încheiat pe stil vechi, în care creditul a fost declarat scadent anticipat. Sper să nu fiu în eroare. Dacă este o declarare anticipată a scadenței, ceea ce în terminologia Codului civil de la 1865 ar fi însemnat decăderea debitorului din beneficiul termenului, consecința și pe, bine, în Cod nu e chiar un text explicit dar trebuie acceptat că și în raport cu Codul vechi consecința decăderii debitorului din beneficiul termenului este evident că obligația de executat a devenit imediat exigibilă. Dacă a devenit imediat exigibilă, cred că avem textul care ne explică faptul că începe să curgă prescripția executării silite, art. 705 alin. (2): „Termenul de prescripţie începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a obţine executarea silită. În cazul hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale, nu e cazul contractului de ipotecă drept titlu executoriu, termenul de prescripţie începe să curgă de la data rămânerii lor definitive.” Dar, în principiu, ne interesează pentru cazul ipotecii art. 705 alin. (2) prima teză și, evident, vorbim de un contract de ipotecă în care scadența astfel declarată anticipat, ca să aibă legătură cu art. 705 alin. (2) din Noul Cod, este o scadență care se plasează pe doi, măcar pe, iertați-mă, 15 sau 16 februarie 2013. Deci data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă. Prescripția executării silite în Noul Cod guvernează acele termene de prescripție a executării care încep să curgă sub Noul Cod. Deci putem avea, într-adevăr, un contract de ipotecă, culmea, anterior chiar Noului Cod civil. Asta este. Dacă s-a produs declarat scadenta creditului pe 15 februarie 2013 înseamnă că pentru prescripția executării, ne uităm în Noul Cod de procedură civilă. Art., da, știu, art. 37, pct. 37 sau da, pct. 37. Se poate dispune restituirea imediată a cauțiunii depuse pentru suspendarea executării silite admise, deci cererea de suspendare a executării silite a fost admisă, în ipoteza în care contestația la executare a fost, la rândul ei, admisă definitiv sau urmează a se aplica dispozițiile art. 1063 alin. (2)? Deci s-a declanșat o executare silită, s-a formulat o contestație la executare de către debitor. S-a solicitat și suspendarea executării silite, suntem până la soluționarea contestației. S-a admis cererea de suspendare a executării silite. S-a admis și contestația la executare și debitorul vrea să-și sustragă cauțiunea. Întrebarea pune problema eventualei incidențe a art. 1063 alin. (2) care este situat într-o parte, să spunem, generală sau de drept comun a cauțiunii judiciare. Art. 1063 alin. (2), imediat, alin. (1) „Cauţiunea depusă se va restitui, la cerere, după soluţionarea prin hotărâre definitivă a procesului în legătură cu care s-a stabilit cauţiunea, respectiv după încetarea efectelor măsurii pentru care aceasta s-a depus.” Alin. (2) „Cauţiunea se restituie celui care a depus-o în măsura în care asupra acesteia cel îndreptăţit nu a formulat cerere pentru plata despăgubirii cuvenite până la împlinirea unui termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii sau, după caz, de la data încetării efectelor măsurii.” În ipoteza la care se referă problema 37, nu cred că putem identifica în adversarul debitorului o persoană îndreptățită să formuleze o cerere pentru plata despăgubirii cuvenite. Pentru că, e adevărat, s-a admis cererea de suspendare a executării, dar la fel de adevărat este că s-a admis și contestația la executare. Și, nu știu, nu cred că aș supralicita dacă aș spune că, fie și după pronunțarea primei instanțe, dacă din primă instanță se admite contestația la executare, cred eu, cauțiunea ar putea fi restituită. Nu ar trebui să amân, să amân momentul restituirii cauțiunii până în momentul soluționării pe hotărârea definitivă a contestației, pentru că hotărârea prin care instanța de executare admite contestația de executare este și ea o hotărâre executorie. 38. Ne apropiem de final, în sensul că e ultima. Art. 845, Noul Cod de procedură civilă. Este o întrebare interesantă pentru că, la fel ca multe alte texte poate din Procedura Civilă, dar în special din zona executării silite, avem latura planul egal și planul practic. Și aici planul practic este un plan care depinde de executorul judecătoresc. Cum sunt destui de mulți executori judecătorești, sigur că și practicile nu sunt ușor de uniformizat și de multe ori problema nu ajunge pe rolul instanței de executare. Art. 845 este plasat în materia licitației publice pentru vânzarea de imobile și are în vedere cele trei licitații care trebuie organizate în vederea valorificării imobilului la licitație publică. Primul termen – preț de începere 100% fără prețul oferit cât primul termenul, nu se poate adjudeca. Al doilea termen – preț de începere 75%, dacă vin doi licitatori se poate coborî până la 30%, dacă vine doar unu trebuie să adjudece oferind 75%. Și în sfârșit, cel de al treilea termen la care întrebarea face referire în mod particular și care este un termen periculos pentru că la el se poate întâmpla orice. Dacă vine un singur licitator, trebuie să ofere 50%, prețul de începere al licitației, dacă vin doi licitatori, textul Codului, care a generat vii comentarii din momentul intrării în vigoare, spune că se va vinde celui care oferă cel mai mare preț, dacă sunt cel puțin doi licitatori, chiar dacă prețul oferit ar fi un preț mai mic decât garanția depusă pentru participarea la licitație sau valoarea imobilului. Alin. (9). Întrebarea prețul asociabil e comentarii pentru că a existat o tradiție a prețului derizoriu ca motiv de anulare a actului de adjudecare sau a licitației ca atare. Întrebarea spune nici la al treilea termen nu s-a valorificat imobilul. În ce condiții se vor organiza următoarele licitații până la valorificarea imobilului și care este prețul de pornire al acestora? Din punct de vedere al practicii împărtășite de mulți executori, au loc trei termeni de licitații și șapte ședinte. Fac această distincție în sensul că termenul are un regim juridic caracterizat de prețul de începere și condițiile de adjudecare, ședința este când ne întâlnim să vedem cine adjudecă. Adică am întâlnit și practica în care să se repete, aș spune, nu atât al treilea termen de licitație, creditorul să spună „mai organizați un al treilea termen de licitație pentru că e un termen periculos”, ci secvența repetării celui de al doilea termen de licitație, mai degrabă, mi-e cunoscută. Din punct de vedere legal, Codul lasă să se înțeleagă sau cel puțin asta este viziunea mea, că dacă nici la al treilea termen nu s-a valorificat imobilul, avem o situație de imposibilitate de valorificare a bunului imbol supus urmăririi. Această imposibilitate de valorificare a bunului imobil supus urmăririi corespunde unui caz de încetare a executării silite. Caz care de încetare a executării silite conform art. 702 sau 704, e în Partea Generală, permite reluarea urmăririi. Exact. Reluarea executării, art. 704 alin. (2) teza a doua. Bine, alin. (1) în cazul dispozițiilor de la art. 702 alin. (1) pct. 2. Cazul prevăzute la art. 702 alin. (1) pct. 2 înseamnă cazuri fie de lipsa bunurilor urmăribile, fie de imposibilitate a valorificării. Numai în acest caz se poate cere reluarea executării silite. Dacă e vorba de a relua o executare pe un imobil, art. 704 alin. (2) teza a doua, se poate acest lucru atât timp cât dacă acesta este un imobil, atât timp cât potrivit legii poate avea loc reluarea executării silite, nu se va putea solicita de către executorul judecătoresc radierea urmăririi potrivit dispozițiilor art. 821. Deci notarea urmăririi silite în cartea funciară, în contextul reluării urmăririi silite imobiliare, este cea inițială. Cu atât mai mult, nu mai trebuie făcută o nouă încuviințare, nu mai trebuie făcută o nouă cerere de executare silită. Vorbim de instituția reluării executării silite. Deci se pune problema: o reluăm, o reluăm, dar din ce punct? Prin faptul că art. 704 alin. (2) face referire la faptul că profită urmăririi în curs de a fi reluată notarea făcută în registru de publicitate imobiliară, eu înclin să înțeleg că în cadrul reluării, s-ar putea reface etapele care, în procedura urmărire silită imobiliară vin după notarea somației de plată în registrul de publicitate imobiliară, în cartea funciară. Și prima secvență care îmi vine în minte, după ce s-a notat în cartea funciară urmărirea silită imobiliară, este aceea a evaluării bunului. Adică ar fi un temei și procedural și de logică să se procedeze la noua evaluare a bunului. Pentru că dacă expertul a stabilit 200.000 și la 200.000 n-a întrebat nimeni, la 150.000 n-a întrebat nimeni și la 100.000 nu a întrebat nimeni, înseamnă că sunt indicii că valoarea acelui imobil nu ar fi neapărat de 200.000 și o nouă expertiză, se face expertiză pentru că executorul chiar că-și asumă decizia de a face el evaluarea că-i permite Noul Cod, debitorul pe fază, probabil va formula o cerere prin care va solicita expertiza. Și-atunci, numai expert sau poate fi același, da, și asta e o discuție, va stabili un preț de începere pentru următorul prim termen. Primul termen de după reluarea executării silite din noul ciclu al urmăririi silite imobiliare. Revin la ceea ce am spus mai devreme înainte de a discuta pe aspectul legal, așa cum mi se pare mie, repet, praticile sunt variate, că foarte frecvent se întâlnește acest mod de a proceda, adică de a loca ședințe mai multe unui anumit termen de licitație, mai ales termenul numărul doi, în care măcar ai barajul de 30% și mai rar în cazurile de termen 3. Nu ignorați că termenul 3 este un termen care se organizează, de altfel, la alegerea, la stăruința, la cererea creditorului, tocmai pentru că este un termen periculos, inclusiv sau în primul rând pentru el.

Viorel Mihai Ciobanu: Da. Înainte de a vedea ce întrebări sunt, aș vrea să le mulțumesc invitațiilor mei, mai ales pentru că mâine participă la o altă dezbatere în provincie, organizată tot de Uniunea, de INPPA. Și vreau să le mulțumesc călduros pentru că au pus suflet în ceea ce au făcut. În al doilea rând, vreau să-i mulțumesc prietenului nostru, Andrei, care a organizat împreună cu domnul Traian Briciu, această întâlnire care a suferit doar de păcatul că au fost acceptate mai multe întrebări decât am stabilit inițial când am căzut de acord asupra organizării acestei întâlniri. În sfârșit, în al treilea rând, vreau să mulțumesc sponsorilor, parcă se cheamă, care au elaborat Noul Cod, au scos ediție specială și, mă rog, a avut și alte contribuții, și întregii echipe a domnului Andrei, care au avut grijă ca această conferință să se desfășoare în condiții bune. Acum, după aceste mulțumiri, vă mulțumesc dumneavoastră, tutoror, pentru că ați înțeles să participați. Și în legătură cu întrebările pe care le aveți, v-aș ruga să dați prioritate acelor întrebări care ridică probleme dificile de Procedură. Mai cu caracter mai general. Și dacă nu vom putea să răspundem la toate întrebările datorită timpului pe care-l mai avem la dispoziție, vă rugăm să faceți un efort, să formulați întrebările pe mail-ul lui JURIDICE.ro și într-un timp relativ rezonabil, veți primi în mod general, deci pus pe site, întrebările la, răspunsurile la toate întrebările. Acum, așteptăm câteva întrebări din partea dumneavoastră, care au aceste calități despre care am vorbit. Să fie dificile și să fie mai generale, nu la spețe concrete sau. Da.

Andrei Săvescu: Da. O să vă rog să mergeți la microfon. Și dacă sunt mai multe persoane, o să vă rog să vă așezați la microfon pentru că se filmează acolo. Camerele sunt orientate spre microfoanele fixe.

Participantă: Întrebarea își are originea într-o speță care este în prezent pe rolul instanțelor. Este vorba de suspendarea unei obligații de a face, în baza art. 36 din legea insolvenței, care dosar a fost trimis la tribunal în dosarul de faliment, dar judecătorul sindic nu poate judeca fondul cauzei. Deci s-a pronunțat care este soluția. Că trebuie să se vândă pe o anumită lege specială anumite imobile, însă această lege specială nu se poate judeca în insolvență.

Viorel Mihai Ciobanu: Deci e o întrebare pe care ați trimis-o prin mail.

Participantă: Da. Exact.

Participantă:După ce s-a formulat lista de întrebări și se referă la o speță concretă pe care o aveți dumneavoastră de soluționat.

Participantă: Da. Este. Numai.

Participantă: Păi v-am rugat să nu puneți întrebări de acestea particulare. O să vi se răspundă printr-un mail. Întrebarea există înregistrată la.

Traian Briciu: Ce am înțeles eu, problema e următoarea: ea nu are un caracter, cum să zic, simptomatic, ca să zicem așa. Ea de fapt, la dumneavoastră acolo, invocați faptul că s-a greșit când s-a dispus suspendarea.

Participantă: Da. Exact.

Traian Briciu: Asta a fost problema. Deci pare mai mult o critică a modului în care a fost aplicată legea decât că există o problemă de înțelegere a textului de lege.

Participantă: S-a ajuns la un cerc vicios din care nu se poate ieși și singura soluție ar fi pronunțarea, adică ar fi o soluție greșită și se va ajunge la CEDO pentru că numai un cadru procedural în care să se judece.

Traian Briciu: Deci în măsura în care. Da. Știu problema noastră. Era nemulțumit de o încheiere de suspendare care, în fine, poate fi atacată și dacă rămâne ca atare.

Participantă: A rămas ca atare.

Traian Briciu: Da. Ce poți să faci. Asta e. Deci nu e o problemă ce invocați dumneavoastră.

Viorel Mihai Ciobanu: De interpretarea legii.

Traian Briciu: De interpretare a unui text și mai mult de aplicare greșită într-un caz concret a unui text de lege sau unei reguli de drept. Tocmai de aia. Sigur că probabil că la asta se va ajunge, la ce spuneți dumneavoastră. Deci dacă sunt întrebări să presupună aspecte legate de dubiu de înțelegere a unui text de lege, nu de o circumstanță, că așa sigur, sunt multe probleme.

Viorel Mihai Ciobanu: De o soluție greșită.

Traian Briciu: Da. Dacă s-a soluționat greșit o chestiune și pe urmă și ce să facem și a rămas definitivă. Ce să facem? O s-o consemnăm în istorie ca fiind ca atare.

Participantă: Păi da. Ideea este că.

Traian Briciu: Încă una în plus. Da.

Participantă: Scuze. Se judecă în continuare. Aici e. Nu a rămas suspendată.

Traian Briciu: Da. Am înțeles. Știu problema. Las-o. E prea particular. Dacă vreți aia sigur că, evident, se poate răspunde în scris. Dar e mult, mult prea particular. Adică chiar nu are un caracter general.

Participantă: Eu vă mulțumesc oricum.

Participantă: Se poate aplica art. 753 din Codul de procedură civilă în condițiile în care s-a dispus în cadrul contestației la executare suspendarea executării silite. Mă refer la vânzarea amiabilă, în condițiile în care atât creditorul, cât și debitorul doresc vânzarea bunului pe cale amiabilă?

Viorel Mihai Ciobanu: Domnul Bogdan.

Bogdan Dumitrache: Da. Cred că se poate. Premisa vânzării amiabile este că debitorul să acționeze. E adevărat că vânzarea amiabilă este o modalitate permisă de Codul de procedură civilă în partea dedicată executării silite, însă ca natură a ei, așa intrinsecă, nu o văd ca o vânzare silită. Procedura e de executare silită, vânzarea este una amiabilă. În plus, suspendarea executării, aș merge mai departe, este un ebenficiu pentru partea care a obținut-o. Să spunem pentru debitor. Dacă debitorul vrea să facă altceva decât a contribui la vânzări de imobile, care țin de cursul executării și el dorește să facă acest lucru, nu cred că se pune problema să-l impedicăm. A obținut o măsură, un beneficiu, poate să dispună de el. Iar cred că art. 753 e un exemplu foarte, foarte bun. Denumirea marginală nu are valoarea normativă, dar e interesant. Oricum conținutul e clar: e o problemă consimțită de debitor. S-ar întoarce împotriva lui să-l blocăm, toată operațiunea care profită și creditorul și debitorul pentru că a avut ghinionul să obținută o suspendare de executare.

Participantă: N-avem niciun text de lege care să expliciteze această situație.

Bogdan Dumitrache: Da. E adevărat.

Participantă: O a doua întrebare.

Traian Briciu: Aici e și o altă problemă. Iartă-mă. La care trebuie gândită. Sigur că pare că ar, răspunsul inițial, ar fi că nu că modalitatea de executare. Dar aici suspendarea executării, până la urmă, sau mai bine efectuarea unui act de executare după ce s-a intervenit suspendarea executării generează o nulitate oare absolută? Sau o nulitate relativă? Că dacă este o nulitate relativă și singurii care pot invoca sunt creditorul și debitorul.

Participantă: Și-și dau acordul.

Traian Briciu: Evident și ei își dau acordul prin acest mecanism, în realitate se acoperă.

Participantă: Se acoperă.

Traian Briciu: Deci cam ăsta cred că este răspunsul ca să păstrăm și în limitele textelor. Deci teoretic. Da.

Participantă: Mă gândeam. Mulțumesc. Mă gândeam la situația în care, în această situație executorul judecătoresc ar trebui să emită, din punctul meu de vedere, cel puțin un act referitor la radierea somației imobiliare înscrisă ca urmare a începerii executării silite imobiliare. Poate să facă executorul judecătoresc un asemenea act în situația în care s-a dispus suspendarea executării silite? Deci din acest punct.

Bogdan Dumitrache: Face în scopul vânzării amiabile?

Participantă: Da. Dacă este considerat un act de executare.

Bogdan Dumitrache: Da. Păi. Sigur că această vânzare amiabilă va presupune pentru cine vrea să cumpere, va presupune să curețe cartea funciară. Deci dacă este rezultatul, e un demers declanșat de vânzarea amiabilă, da. Sigur că dacă demersul eșuează se proiectează o vânzare amiabilă. Executorul încuviințează debitorului la cererea lui. Se procedează la vânzare amiabilă și eșuează planul, asta nu înseamnă că executorul poate să meargă mai departe cu actele de executare spunând „păi din moment ce ai intrat în proiectul ăsta, înseamnă că ai renunțat definitiv la beneficiu suspnedării executării, deci te executăm”. E vorba de o exceptare doar pentru secvența vânzării amiabile.

Participantă: O altă întrebare și ultima. Vizează dispozițiile art. 444 din Codul de procedură civilă, referitoare la completarea hotărârilor judecătorești și am în vedere faptul că acest text de lege nu prevede care este termenul în care se poate solicita completarea unei hotărâri judecătorești definitivă, pronunțată în apel sau în recurs. Legiuitorul a prevăzut un termen de 15 zile în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac și bineînțeles, termenul de 30 de zile în care se poate declara apel. Întrebarea mea vizează dacă există un termen în condițiile în care se cere completarea unei încheieri pronunțate în temeiul art. 718 alin. (7) indice 1, introdus recent, în cazul în care instanța în cadrul contestației la executare a respins o cerere de suspendare printr-o încheiere definitivă , care este termenul? Sau dacă, respectiv, partea adversă a solicitat în termen de 30 de zile de la comunicarea acelei încheieri definitive, completarea hotărârii referitoare la cererea formulată de plată a cheltuielilor de judecată, cerere care nu a fost soluționată de către instanță. Aplicăm, pentru că nu avem un termen, m-am gândit că s-ar putea face aplicarea dispozițiilor referitoare.

Liviu Zidaru: Dar completare sub ce aspect? Ce a omis instanța de soluționare?

Participantă: Să soluționeze cererea de cheltuieli de judecată.

Liviu Zidaru: Cheltuieli în procedura aceasta?

Participantă: S-au solicitat și instanța nu s-a pronunțat. Nici în considerente și nici în dispoziții.

Liviu Zidaru: A omis să respingă cererea de acordare a chetuielilor.

Participantă: De ce să respingă?

Participantă: Sau aplicăm dispozițiile de la revizuire.

Viorel Mihai Ciobanu: E termenul de la lămurirea hotărârii.

Traian Briciu: Nu. La completare.

Participantă: La completare. Nu la lămurire, la lămurire o putem face oricând. Am întrebat: o hotărâre pronunțată în apel sau în recurs care este definitivă. Precum și o încheiere pronunțată în temeiul lui 718 alin. (7) indice 1, o încheiere care este definitivă pronunțată de către instanță în cadrul contestației la executare, în ce termen poate fi completată sau dacă împotriva acestor hotărâri sau împotriva acestei încheieri se formulează direct reviziuire? Pentru că instanța a omis să se pronunțe asupra cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Traian Briciu: Deci haideți că sunt mai multe ipoteze.

Viorel Mihai Ciobanu: Deci nu există cheltuieli de judecată la îndreptare.

Traian Briciu: Nu, nu. Alta e problema. Nu.

Participantă: Nu, la completare.

Traian Briciu: Deci haideți că ați spus foarte multe probleme și cred că de fapt. Prima problemă este următoarea: ai o hotărâre de drept comun, da? Deci nu are nicio legătură cu executarea silită.

Participantă: Da.

Traian Briciu: Și e dată în apel. Iar împotriva hotărârii date în apel nu există recurs. Așa prevedere. E din cele fără drept de recurs. Și spuneți: 1. Nu e acoperită de text. De ce? Pentru că aici se vorbește că este dată fie împotriva, este completarea termen când hotărârea este dată în primă instanță că e cu apel sau când e dată în apel și se face recurs și nu mai e și sau când e dată în recurs sau în alte căi extraordinare.

Participantă: În alte căi extraordinare. N-avem un termen.

Traian Briciu: Bun. Deci părerea mea e că aici putem asimila ipoteze. Deci dacă instanța permite ca să se facă completare la o hotărâre dată în recurs, este evident că va permite să se facă și împotriva unei hotărâri date în apel atunci când nu există calea de atac a recursului. Și-atunci mergem pe ideea că e termenul de 15 zile.

Participantă: Deci se asimilează acestui termen de 15 zile.

Traian Briciu: Da. Se asimilează în sensul că nu mai există altă cale de atac. Sigur că textul e posibil să o omită, dar ideea este clară că. Da.

Participantă: Este omis. Nu s-a menționat. Mergem mai departe la 718.

Traian Briciu: Acum a doua.

Participantă: Art. 718 alin. (7) indice 1, cadrul contestației la executare.

Traian Briciu: Aia e 7, nu cred că e indice 1.

Viorel Mihai Ciobanu: E 7.

Participantă: Da este.

Traian Briciu: E o notă de subsol.

Viorel Mihai Ciobanu: E notă.

Participantă: Da. O notă de subsol. Scuzați-mă, da. În care legiuitorul vorbește că cererea de suspendare se soluționează printr-o încheiere definitivă. Care este termenul de completare a acestei încheieri definitive dacă îl asimilăm acestui termen de 15 zile prevăzut la art. 444 sau dacă împotriva omisiunii instanței de a se pronunța pe cererea de cheltuieli de judecată, formulăm revizuire? Pentru că încheierea nu este menționată în textul art. 444.

Traian Briciu: Păi nu. Nu. Dacă spune clar. Am înțeles. Nici nu era și prea complicat. Încheierea din moment ce nu e supusă niciunei încheieri de atac, problema cu revizuirea cade din start. Pentru că Noul Cod folosește o dublă terminologie: definitiv atunci când permite căii extraordinare precum contestația în anulare sau revizuirea, sau nicio cale de atac că nici măcar pe acestea nu le prevede. Deci clarifică problema asta de terminologie. Sigur, pe de altă parte, dumneavoastră spuneți fără nicio cale de atac, dar dacă totuși am cerut cheltuieli de judecată și instanța nu mi-a zis că mi le respinge, consideră domnul judecător Zidaru pe bună dreptate, de altfel, că n-ai cum să ceri cheltuieli.

Liviu Zidaru: Da. În suspendare, problema e să ceri cheltuieli de la cine pentru ce?

Traian Briciu: Știu. Dar aici problema era că trebuia să i le respingă. Este adevărat. Atunci când fac completare? Păi, exact. Iei o hotărâre care nu mai e supusă niciunei căi de atac de 15 zile.

Participantă: Și-am să vă dau și soluția.

Traian Briciu: Aia e regula de drept comun.

Participantă: Și soluția pronunțată de instanța de la Iași admite, respinge excepția tardivității invocată de debitor. Admite cererea de completare.

Traian Briciu: Ce? Că e sine die.

Participantă: Motivat. Da. Motivat de textul că art. 444 nu prevede o asemenea posibiltate, încheierile nefiind asimilate hotărârilor.

Traian Briciu: Da. Bine.

Participantă: Deci ajungând într-o situație.

Traian Briciu: Deci acum, în fine. Afirmațiile sunt de la unele.

Viorel Mihai Ciobanu: Păi cum să nu fie asimilate dacă corpul arătând care sunt hotărârile, vorbește de sentință, decizii și încheieri. E o hotărâre.

Participantă: Da, dar textul lui 444 îmi vorbește de încheieri.

Traian Briciu: Bun. Deci. Suferă de.

Viorel Mihai Ciobanu: El nu vorbește, dar ați spus că nu-i hotărâre. Este hotărâre.

Traian Briciu: Hotărârea în sine, cea citată de dumneavoastră, reală, probabil existența ei e indiscutabilă, suferă de un pozitivim exacerbat. Pentru că în realitate instanța respectivă gândește în ecuația a ceea ce nu scrie expres într-un text de lege, nu există. Evident că vor fi foarte multe texte de lege care nu vor acoperi toate ipotezele, iar ăsta este unu din ele. Ar trebui să mergi pe text. Da.

Viorel Mihai Ciobanu: Avem art. 5 care spune dacă nu am text, recurg la analogia legii.

Traian Briciu: Analogie. Ori textul de la.

Viorel Mihai Ciobanu: Analogia dreptului.

Traian Briciu: Da. Textul de la art. 444.

Viorel Mihai Ciobanu: La cerințele echității și așa mai departe.

Traian Briciu: Cam asta spune textul de la art. 444. Că în realitate, atunci când nu mai ai căi de atac, cum e recursul, cum, atunci în 15 zile de pronunțare.

Participantă: Mulțumesc.

Participantă: Care considerați că ar fi natura acțiunii titularului unui drept de servitute legală, instituit printr-o lege specială, în speță legea petrolului, dar nu contează, împotriva atitudinii abuzive al unui titular de drept de proprietate privată care se opune exercitării dreptului de servitute legală și timbrajul aferent acestei acțiunii.

Traian Briciu: Eu știu. Dar mă abțin pentru că am interese.

Bogdan Dumitrache: Sunteți mulțumită, nu? S-a răspuns.

Viorel Mihai Ciobanu: Nu e o problemă de procedură.

Participantă: Poate este altcineva care nu are interese și poate să-mi răspundă.

Bogdan Dumitrache: Dar s-ar putea să am și eu dacă ajunge executarea la mine. Deci nici.

Viorel Mihai Ciobanu: Trebuia să o formulați în scris.

Liviu Zidaru: Parcă ar fi și un litigiu de contencios.

Viorel Mihai Ciobanu: Fiindcă e o chestiune foarte specioasă, care nu ține de.

Participantă: Am formulat-o în scris, dar cred că prea târziu și n-a mai fost timpul să.

Viorel Mihai Ciobanu: Noi, n-a figurat la noi. N-am primit.

Participantă: Da. N-a figurat.

Viorel Mihai Ciobanu: Făceți-o în scris și o să vă răspundem. Trebuie să vedem care e.Legea petrolului.

Traian Briciu: Bun. Dar e. Este extrem de specioasă. Știe. Dreptul de folosință pe care-l aveți în baza legii. Dar, nu. Lăsați. Nu intrăm.

Viorel Mihai Ciobanu: Reiterați în scris prin mail și vă răspundem tot prin mail.

Participantă: Întrebarea 36 aș vrea să revenim un pic dacă se poate la ea. Întrebarea a fost, da, din listă.

Traian Briciu: 36. A. E la Bogdan.

Participantă: Întrebarea viza termenul de prescripție al contractului de ipotecă, nu data de la care termenul începe să curgă. Data mi se pare destul de clară.

Bogdan Dumitrache: Da. Am și menționat că am înțeles eu greșit. Pentru că se făcea referire la declararea scadenței.

Participantă: De interes este termenul la un contract de ipotecă în cele două ipoteze în care este considerat accesoriu la contractul de credit. Și în ipoteza în care este considerat un titlu executoriu independent.

Bogdan Dumitrache: Dacă este contract de ipotecă încheiat sub imperiul vechiului Cod civil, la acea vreme cred că se mergea pe soluția că ipoteca urmează soarta principalului și atunci prescripția acțiunii aferente creanței garantate cu ipotecă influențează.

Participantă: Deci este considerat principal și atunci ia automat și termenul de prescripție a titlului principal de trei ani.

Bogdan Dumitrache: Da. Al principalului. Da. Dacă e vorba de contract de ipotecă încheiat sub imperiul, deci înainte de 1 octombrie 2011. Dacă este contract de ipotecă încheiat după 1 octombrie 2011, aici este o reglementare.

Participantă: Nu. Este vorba de contractul de ipotecă încheiat anterior intrării în vigoare a Codului civil nou, da.

Bogdan Dumitrache: Noului Cod.

Participantă: În care se menționează în mod expres suma. Deci cumva poate fi tratat și ca un titlu executoriu.

Bogdan Dumitrache: Iertați-mă. Nu contează când s-a încheiat contractul de ipotecă, apropo de prescripție, ci scadența obligației garantate, inclusiv așa cum a fost declarată scadent.

Participantă: Nu cred că este de. Din punctul meu de vedere.

Bogdan Dumitrache: Păi ca să văd de unde iau prescripția.

Participantă: Nu știu dacă are relevanță

Bogdan Dumitrache: Pentru reglementarea materiei a termenului de prescripție este reglementarea în vigoare la data la care începe să curgă prescripția. Nu la data la care s-a încheiat contractul.

Participantă: Da. Corect. Da prescripția este tot reglementată și este dată în normele de prescripție, da, se stabilesc în funcție de Codul care guverna contractul la momentul intrării.

Bogdan Dumitrache: Nu! Sub nicio formă! Sub nicio formă! Deci începutul prescripției, prescripția, legea aplicabilă prescripției o fixezi în momentul în care începe să curgă prescripția. Tocmai asta e. Putem avea situații foarte interesante cu contracte de ipotecă încheiate înainte de 1 octombrie 2011. Problema validității, efecte, consecințe, cum se reglează, urmărirea, preferința le iau din legea veche. Dacă scadența care are o problemă nu este onorată este după intrarea în vigoare a Noului Cod civil, pentru prescripții mă uit în Noile Coduri, în Codul civil, respectiv în Codul de procedură civilă. Nu mă mai interesează. Da. Bine.

Participantă: În regulă. Mulțumesc frumos.

Participant: Avocat Aboul am o întrebare, sper să fie mai generală, legată de rolul instanței în materie probatorie. Și se referă la ipoteza în care reclamantul este decăzut din probă, nu a indicat în cererea de chemare în judecată proba pe care o solicită la primul termen sau la al doilea termen de judecată și instanța, în temeiul art. 254 alin. (5), propune, deci decade reclamantul, dar propune din oficiu o asemenea probă, să spunem expertiză contabilă. Îi stabilește și obiectivele în condițiile în care litigiul civil este un litigiu privat. În condițiile în care decăderea operează în fața instanței care a pronunțat-o și are posibilitatea să reiterese probele pe calea apelului și se produce și o, evident, o tergiversare a judecării cauzei. Deci nu și-ar mai avea loc eficacitatea invocării decăderii. În ce măsură instanța, peste această sancțiune, poate propune?

Liviu Zidaru: Da. Este o chestiune delicată. În esență vă întrebați ce rost mai are decăderea și dacă nu cumva, instanța aici face un pic prea mare oficiu pentru reclamant. Însă problema este următoarea: instanța este oricum în drept. În primul rând, instanța este obligată să atragă atenția părților dacă apreciază că probatoriul este insuficient. Ori un acest demers al instanței poate să intervină, va interveni, de regulă, după administrarea anumitor probe. Prin ipoteză, nu mai suntem în termenul de propunere a probelor, ori dacă instanța are acest demers și atenționează părților asupra caracterului insuficient al probelor, este clar că, atunci partea căreia i se atrage atenția va avea și posibilitatea să repropună, pentru că altfel demersul instanței este complet lipsit de sens. Și practic, aici cel puțin chiar putem asimila ipotezei în care nevoia probei rezultă din dezbateri. Pe de altă parte, instanța, mi se pare, că dacă este convinsă, că de fapt aici ar fi standardul, aici este diferențierea. Că este convinsă că de necesitatea acelei probe o poate dispune din oficiu și cred că esența nu are a se preocupa de problema favorizării sau nu a unei părți. Pentru că evident că, în măsura în care părțile sunt pe poziții divergente, orice demers probatoriu, finalmente, nu se știe exact cui va profita, dar va profita cuiva și va dăuna altcuiva.

Viorel Mihai Ciobanu: Subiectu probei este judecătorul. Pe el vrea să-l convingă și reclamantul și pârâtul. Deci ele contribuie la formarea convingerii intime. Și termenele arătate în Cod se adresează părților, nu judecătorului. Adică cine propune probele sub sancțiunea decăderii? Reclamantul prin cerere, pârâtul prin întâmpinare. Sau acele cazuri în care se pot propune situații, unele și din vechiul Cod și situații noi. Că ați văzut, dacă toate părțile sunt de acord, pot să propună probe noi și după ce, teoretic, a intervenit decăderea. Adică se poate evita decăderea prin faptul că necesitatea probei a rezultat din dezbateri, faptul că proba, administrarea nu duce la amânarea judecății etc. Dar instanșa nu e ținută de sancțiunea decăderii, adică să propună probele în termenele arătate de Cod pentru părți. Ea poate oricând să ceară probe sau să le ordoneze din oficiu. Ce nu pot părțile, nu pot să invoce și asta s-a introdus prin Noul Cod, faptul că n-au cerut din oficiu, n-au ordonat din oficiu probe. Fiindcă de asta le-a fost teamă judecătorilor de rolul activ și imediat în ’90 a spus „e un principiu comunist și trebuie să renunțăm la el”, în realitate nu era deloc comunist, ci dacă citiți lucrările lui Erovan sau ale altor autori din perioada respectivă, o să vedeți că el vorbește de lărgirea drepturilor judecătorilor în stabilirea situației de fapt, fiindcă pe măsură ce trec anii, problemele devin mai complexe, așa încât nu mi se pare că. Sigur, puteți spune „duce la întârzierea judecății”. Dar până la urmă care-i scopul? Vedeți că Codul nu vorbește de rol activ. Le-a fost teamă, numai la executarea silită găsiți că executorul trebuie să aibă rol activ, aici la principii, se vorbește de rolul judecătorului în aflarea adevărului. Deci asta îl interesează pe el și de aceea poate, formele de manifestare a lui principale, ăstea sunt, punerea în discuție a unor probleme de fapt sau de drept și să ordone probe din oficiu cu două condiții: proba să fie legală, ceea ce nu poate judecătorul este să treacă peste dispozițiile legii și proba să fie concludentă și pusă în discuția contradictorie a părților. Adică nu poate să administreze o probă dacă n-a întrebat părțile, sigur, dacă sunt prezente, dacă sunt legal citate, dar nu sunt prezente, tot poate să ordone probe din oficiu. Asta, chestiunea aceasta cu probe din oficiu, care figurează și în alte Coduri, nu numai la noi, este o chestiune destul de delicată fiindcă judecătorul nu cunoaște raporturile dintre părți. Dacă ar cunoaște fapte personale, nu poate să le folosească oricum, așa în judecata procesului. Și atunci, până la urmă, poate să ordone probe din oficiu dacă nu sunt, nu e edificat, adică nu și-a format convingerea, tot întrebând părțile ce înscrisuri mai există, ce martori mai pot fi ascultați. Și aici din faptul că părțile că au interese contrarii, poate să afle. Deci unu spune așa, unu spune așa și el află ce probe mai pot fi administrate. În sensul ăsta, probe din oficiu. Că nu știe el ce persoane fizice mai cunosc relațiile dintre raporturile dintre părți sau ce autoritate sau ce persoană fizică deține un înscris care ar putea fi folosit ca mijloc de probă și să-l citeze judecătorul ca martor ca să aducă în scrisul respectiv în instanță.

Traian Briciu: Da. Legat de chestiunea aceasta, problema administrării problemelor din oficiu, ridică și o altă problemă. Fără, până la urmă, concursul părților, efortul instanței de a administra probe din oficiu, rămâne, de cele mai multe ori, zadarnic. Pentru că ori unele probe presupun informații pe care judecătorul nu le are, cum ar fi martorii sau altele presupun costuri, cum ar fi o expertiză, dacă niciuna dintre părți nu-și asumă, până la urmă, obligațiile efectuării expertizei, se ajunge până la urmă la un blocaj. Sigur, există forme. Dacă judecătorul consideră că proba respectivă este esențială și că fără ea chiar nu poate judeca, nu-și asumă rezultatul. Poate să pună sarcina reclamantului și ca urmare a neîndeplinirii de către reclamant a unei obligații să. Da.

Viorel Mihai Ciobanu: Acum Codul pune sarcina ambelor părți, dar să știți că sub imperiul vechiului Cod s-a mers până acolo încât, dacă nu plătea, nu voia nimeni să plătească onorariu expertului, era considerată posibilă respingerea cererii. Sigur că ea putea fi reiterată în momentul în care, cum spunea profesorul Stoenescu „a trecut jena financiară a părților”, fiindcă n-avea autoritate de lucru judecat din moment ce nu s-a judecat nimic. Dar în general, părțile puteau să suspende, dar suspendarea era la cererea ambelor părți, trebuiau să fie de acord părțile sau se dădea și o altă soluție, ca expertul să-și facă lucrarea și să-și recupereze banii prin hotărâre. Când se dă hotărârea finală. Dar asta putea să dureze și putea ca prin hotărâre, dacă erau mai multe părți, să-i oblige pe fiecare și numai expertul să facă proceduri de executare silită. Deci se putea da această soluție numai dacă expertul consimțea.

Liviu Zidaru: Aș avea o mică observație referitoare la soluția frecvent uzitată în practica suspendării. În ipoteza dispunerii din oficiu a unei probe, onorariul este finalmente pus în sarcina titularului cererii și acesta nu plătește din varii motive. De exemplu, că el chiar apreciază că proba aceea nu e utilă cauzei. În această ipoteză, suspendarea asta pe art. 155 indice 1 vechiul Cod, art. 242 actualul Cod, mi se pare că are două insuficiențe: unul, că poate fi un fel de bine făcut cu forța reclamantului care crede sincer că probele lui sunt suficiente și vrea să scape de o instanță excesiv de scrupuloasă și să ajungă în calea de atac, dar pe de altă parte, chiar dacă zicem că pe reclamant îl ajută temporar această suspendare pentru că evită o hotărâre de respingere care ar rămâne ca atare. Prezintă incovenientul însemnat și aici aș veni în stropul, în întâmpinarea poziției pe care ați exprimat-o mai devreme. Prezintă inconvenientul că persistă situația de incertitudine pentru pârât, ori procesul trebuie să aibă în vedere interesele ambelor părți. Până la urmă și pârâtul are dreptul să obțină o soluție în acel proces. Deci din acest punct de vedere, câtă vreme instanța a dispus proba din oficiu, deci a recurs la forma cea mai energică de rol activ. Există posibilitatea de a cere ajutor public judiciar dacă există jenă financiară, ori partea nu cere ajutor public judiciar, nu plătește onorariul, finalmente mi se pare mai corect, aș vedea în momentul de față, o decădere și de respingere a acțiunii.

Viorel Mihai Ciobanu: La arbitraj s-a întâmplat un lucru ciudat. S-au schimbat regulile în mai 2014. Și s-a prevăzut că taxele de arbitraj, taxele, echivalentul taxelor de timbru, care cuprind taxa administrativă și onorariile se plătesc jumate-jumate de fiecare parte. Adică dacă reclamantul pentru cererea de arbitrare plătește jumătate, pârâtul pentru cererea reconvențională plătește jumătate și jumătate din taxa pentru cerere, iar reclamantul jumătate din taxa pentru cererea reconvențională a pârâtului. N-a dat rezultate în toate cazurile. De pildă, într-un proces în care exista un reclamant și doi pârâți, pârâtul doi nu a vrut să plătească jumătate din taxa pentru cererea de arbitrare. Dar a cerut să aibă arbitru separat de pârâtul unu fiindcă au interese contrarii. Fiindcă regulile așa prevăd: pârâții dacă sunt mai mulți, își aleg un arbitru. Ei n-au vrut. A propus reclamantul un arbitru, a propus pârâtul unu un arbitru care a fost numit din oficiu comun pentru ambii pârâți. La termen, pârâtul doi a spus „Nu vreau. Vreau arbitru care să fie numit de mine.” „Bine. Dar plătiți taxa.” „Nu plătesc. Clientul nu vrea să plătească”. Pârâtul unu n-a vrut să plătească el în locul pârâtului doi, reclamantul n-a vrut să plătească, așa și până la urmă a trebuit să îl obligăm pe reclamant să dea înapoi jumătatea pe care a plătit-o pentru întâmpinare, pentru cererea reconvențională și să plătească și pentru pârâtul doi care nu voia să plătească nici a lui, nici pentru cerere. Urmând ca la sfârșit să se facă deci socotelile. De aceea, uneori soluția, când a plătit? În momentul în care a zis că scoate de pe rol dosarul și reclamantul a fost interesat atunci să plătească. Nu era o sumă, erau vreo 5000 de lei. Deci nu era o sumă enormă. Dar trebuie să ai și un mijloc procesual că altfel te constrângi. Bine. Vă mulțumim. Da. Mă scuzați. Poftiți.

Participant: Baroul Constanța. Aș vrea mai mult o lămurire decât o întrebare. Vis-a-vis de rezolvarea punctului 34 din ordinea de zi. Că a stabilit acolo domnul Traian Briciu că există posibilitatea ca pe calea contestației la executare, să fie invocat caracterul abuziv al unor clauze. Nelămurirea mea era legată de faptul că se poate interpreta acea contestație ca o contestație la titlu și pe cale de consecință să fiu obligat la plata taxei judiciare de timbru la valoarea cuprinsă în titlu?

Traian Briciu: Ce se întâmplă? Mie mi se pare că acest lucru poate fi făcut pe cale de apărare, fără a cere nulitatea actului respectiv. Eu, practic, solicit instanței să înlăture aplicarea textului respectiv, să constate că executarea are loc în baza unei clauze abuzive. Asta este problema. Deci nu s-ar putea pune problema unei taxe judiciare de timbru aici la valoare.

Participant: Deci în cazul în care sunt eu contestatorul, înțeleg că nu pot să contest caracterul abuziv al clauzelor. Pe lângă alte motive de, eu știu.

Traian Briciu: Ba da. De ce să nu?

Viorel Mihai Ciobanu: Deci sunteți contestator.

Participant: Deci în situația asta spun, în cazul în care atac eu acel titlu și solicit să constate instanța clauzele abuzive, că sunt acele clauze abuzive și pe cale de consecință să impună sarcina creditorului anularea lor. În acest caz.

Traian Briciu: Deci, am înțeles. Dar dacă formulați o cerere în sensul de anulare a actului care constituie titlu executoriu, evident că nu e o contestație la titlu. Că asta e problema că nu știu de ce în practică se numesc astea contestații la titlu. Contestația la titlu este cea care tinde la lămurirea titlului. Asta e o contestație la executare propriu-zisă prin care se aduc critici cu privire la fondul raportului juridic. Dar nu e contestație la titlu. Contestația la titlu e cea prin care se cere lămurirea întinderii titlului. Aici se merge spre anularea. Exact.

Participant: La art. 712 alin. (2).

Traian Briciu: Da. Știu. E o terminologie defectuoasă în practică. Dar se poate face, unu la mână. Nu știu dacă asta antrenează problemele de taxă de timbru. Pentru că invocându-se caracterul abuziv. În fine. Dacă ar. Da.

Participant: Mâ gândeam că, totuși, dacă am un contract, să zic de 100.000 de euro, să plătesc taxa de timbru de la 1000 de lei la 4000 de lei.

Traian Briciu: Acum să nu uităm încă un aspect. Dumneavoastră puteți să faceți contestație la executare invocând aspecte necerând neapărat nulitatea clauzelor respective, ori este obligația instanței, până la urmă, ca în cazul în care sunt clauze abuzive, să le constate inclusiv în procedura contestației la executare dacă nu a existat o altă procedură jurisdicțională anterioară.

Participant: Este cazul contractelor de credit.

Traian Briciu: Da. Păi de asta. Eu asta mă refeream și eu aici. Deci chiar dacă, părerea mea e chiar dacă nu s-ar pune problema invocării de către dumneavoastră, instanța tot ar trebui, din oficiu aici, să o constate.

Participant: Mulțumesc.

Bogdan Dumitrache: Aici cred că ar fi aplicabil art. 29 din Ordonanța de Urgență 80/2013, art. 29 alin. (1) lit. f) „sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acțiunile și cererile privind protecția dreptului consumatorului”. Deci cred că.

Traian Briciu: Astea privind clauzele abuzive oricum sunt scutite. De asta zic de taxa de timbru.

Bogdan Dumitrache: Da. Adică discuția.

Participant: Da. Bine. E art. 3 din Ordonanța 80/2013. Care spune că „acțiunile fondate pe art. 712 alin. (2) se taxează la valoarea”.

Liviu Zidaru: Da. Dacă suntem în materia protecției consumatorului.

Traian Briciu: Îi foarte bine. E adevărat. Dar aici este o scutire în virtutea naturii problemei puse în discuție și a calității părților. Or, chiar dacă procedura ar fi absurd să nu fie timbrabile în procedura directă a unei acțiuni direct și să fie timbrabrile când le invoci pe cale de contestație. Deci trebuie interpretat puțin activ din punctul ăsta de vedere. Contestația, textul respectiv ce a vrut să spună? Că din contră, nu poți să ocolești prin forma, printr-o contestație la executare care pune probleme de fond, n-ai putea să ocolești taxa de timbru dintr-o acțiune de drept comun. Adică nu mai faci acțiune de drept comun privind nulitatea titlului. Vii cu nulitatea titlului în contestație și în felul ăsta obții o taxă minimă. Asta a vrut să elimine. Dar de aici nu se poate ajunge la elementul invers ca fiind scutit în procedura de drept comun să fi obligat la plata taxei judiciare de timbru la valoare în procedura contestației. Pentru că până la urmă ce e scutit? E scutită deducerea în justiția acelei probleme. Deci din punctul ăsta de vedere nu văd chestiuni legate de timbraj.

Participant: Mulțumesc.

Andrei Săvescu: În microfon vă rugăm. Porniți microfonul.

Bogdan Dumitrache: Nu se aude.

Participantă: Lămurirea înțelesului întinderii sau aplicării unui titlu executoriu ce nu este reprezentat de o hotărâre judecătorească. Întrebarea mea vizează situația în care debitorul, bazându-se pe prevederile art. 711 alin. (2) contestă practic lichiditatea creanței și anume invocă existența unei creanțe diferite, bineînțeles, într-un cuantum diminuat de obicei, încercând astfel să eludeze prevederile legale ale termenului în care se poate formula o contestație la executare, respectiv termenul de 15 zile. În opinia considerând că poate fi, că o asemenea acțiune poate fi formulată oricând înăuntrul termenului de prescripție a dreptului de a obține executarea silită.

Viorel Mihai Ciobanu: E contestație la executare propriu-zisă. Nu e contestație la titlu.

Traian Briciu: Da. Asta e problema, că contestația la titlu, în sensul de contestație care vizează lămurirea întinderii titlului, poate fi făcută împotriva unui act care nu provine dintr-o hotărâre judecătorească sau act jurisdicțional, este clar că e posibilă. Faptul că ceea ce ați spus dumneavoastră s-ar încadra acolo, este discutabil. În schimb.

Participantă: Tocmai de aceea. Din păcate, în ultimul timp există un curent.

Viorel Mihai Ciobanu: Contestația la titlu o fac în aceste cazuri la organul de jurisdicție care a dat titlul. Dacă nu există un astfel de organ, la instanța de executare.

Traian Briciu: Numai că ce a spus.

Viorel Mihai Ciobanu: Și poți să uzezi de ea dacă n-am uzat de procedura lămuririi din Cod.

Traian Briciu: Da. Aici înțeleg că ipoteza era un titlu care nu provine de la un organ jurisdicțional.

Participantă: Un contract de credit în speță.

Traian Briciu: Păi da. Dar ce ați spus dumneavoastră referitor la lichiditate, de fapt este o problemă ce ține de.

Viorel Mihai Ciobanu: La exigibilitate.

Participantă: La lichiditate.

Traian Briciu: De exigibilitate ține, ține de contestație propriu-zisă aici.

Participantă: Ține, însă din păcate, instanțele au început să o califice ca o contestație prin care se solicită lămurirea înțelesului sau închiderii titlului executoriu.

Traian Briciu: Păi am văzut și eu că.

Participantă: Iar astfel termenul a fost practic extins de la 15 zile la 3 ani ceea ce pentru creditori reprezintă un mare risc.

Traian Briciu: Am înțeles. Dar, repet. Acum, astea n-avem ce să le facem. Ei confundă, am văzut de multe ori prin simplul fapt că se spune contestație la titlu, doctrina a denumit considerație la titlu cea privind lămurirea întinderii dispozitivului, nu cele care pun în discuție fondul titlului. Alea sunt contestații propriu-zise care pun în discuție și problema de fond. Dar pentru simplul fapt că aveau în mențiunea noțiunea de titlu, le-au asimilat. Acolo e o greșeală terminologică. Ce spuneți dumneavoastră e o contestație propriu-zisă. Evident. Indiferent cum a calificat-o instanța respectivă.

Participantă: Mulțumesc.

Viorel Mihai Ciobanu: Și repet, dacă mai aveți întrebări le comunicați domnului Săvescu pe mail și răspunsurile o să vi le dăm tot pe mail în câteva zile. Vă mulțumim. La revedere. [/restrict]