TRANSCRIPT
[restrict]

Panel I

Radu Bufan: Bună dimineața sau bună ziua pentru cei care s-au trezit mai devreme! Vă mulțumesc pentru prezența pe live și în sală. Totdeauna când avem o sală așa care nu e foarte plină, îmi aduc aminte, când eram eu tânăr, era o echipă de fotbal, Sportul Studențesc, și cam 500 de spectatori veneau în București la meciuri și aveam o vorbă: lume puțină, dar bună. Sigur că îi așteptăm și pe ceilalți colegi pe care i-am văzut pe unii prin tribunale, cereau amânări pe la Înalta. Vreau numai să vă spun că pe măsură ce o să ajungem în paneluri o să fac niște precizări despre persoanele care n-au putut veni și, mă rog, acuma vreau să vă transmit salutul colegului nostru Flavius Costaș care era la Înalta Curte și cerea și să fie luat la prioritate, deși a motivat aici că nu poate veni, că are proces acolo sau că pleacă la Iași. La Iași este o conferință mâine, o conferință Jean Monnet, cu care ne cam suprapunem și acesta poate să fie unul din motive. În timpul discuțiilor o să îmi permit să mai intervin, mai ales ca să îi întrerup pe vorbitori, pe lângă dumneavoastră, ca să încercăm să fim mai bine fixați în timp decât la alte conferințe. Ordinea dezbaterilor din conferință este să începem cu aspectele de drept material, pentru că din experiența noastră tristă, este că dacă începem cu aspectele de procedură nu mai ajungem să discutăm fondul niciodată. Deci așa se întâmplă când sunt foarte mulți avocați prin preajmă, dezbaterile sunt nesfârșite și vă anunț că aceste dezbateri vor începe pe la 4-4:30, cele pe contencios, și vor dura probabil până noaptea, având în vedere că și domnul Tobinescu e aici, avem șanse mari ca acest lucru să se întâmple. Eu vă spun din experiență, îl laud că e activ. Deci în primul panel noi am vrea să discutăm puțin despre problemele pe care le ridică în prezent o situație care nu prea se discută nici în cărți, nici în tratate, referitoare la un aspect al impozitării persoanelor fizice. Știți că atunci când discuți despre impozitarea persoanelor fizice, este al naibii de greu să găsești jurisprudență. De ce? Oamenii nu se duc în instanță. În general sumele nu sunt foarte mari și persoanele fizice obișnuite foarte rar se duc în instanță. Mai găsești ceva, drept de autor, dar nu găsești foarte multe soluții. Plus că Codului nostru fiscal, nu știu dacă ați remarcat, Codului nostru fiscal îi e frică de termeni, îi e frică de cuvintele capitaliste. De exemplu, noi nu avem câștiguri din capital. Eu nu știu cum se poate traduce altfel “capital gains” din convențiile de evitare și din limbajul juridic fiscal încetățenit în toată lumea. La noi observați că se cheamă venitul din investiții. În limba română venitul din investiții înseamnă cu totul altceva, sau în limbajul curent. Și nu știu de ce ne e frică. De ce, pentru că cei care au realizat venitul din capital ar fi capitaliști, și atunci nu ne mai simțim bine noi aceia care ziceam jos capitalismul. Deci mie mi se pare ca aici discutăm cu niște capitaliști, sunt niște venituri, trebuie să ne uităm la aceste venituri pentru că, sunteți de acord cu mine, această activitate a dezvoltatorilor imobiliari este o activitate de capitalist, da? Până în final e un câștig dintr-o investiție de capital. Investești azi în ceva, speri să îi crească valoarea, daca îți apare un 2008 îți și scade. Aceste chestiuni devin din ce în ce mai importante, totdeauna în ce? În perioada de boom. La noi, după ce s-a terminat criza, cred că și în București se întâmplă același lucru, imobiliarul începe să meargă. Francezii zic că dacă construcțiile merg, totul merge. Ce mă deranjează pe mine foarte tare este problema securității juridice și a încrederii legitime care la noi, din păcate, încă sunt percepute ca niște simple repere teoretice. Domnule, asta e teorie. Lasă-ne cu teoria asta! Eu ziceam până acuma că mă deranjează faptul că tot la 4-5 ani ANAF-ul are niște revelații, așa. Pac, odată se trezește și zice: nu e bine cum s-a făcut la TVA la imobiliare. După 5 ani, vine în 2014: stai, m-am gândit eu bine și nu e bine cu indemnizațiile de detașare/deplasare pentru românii trimiși în străinătate. Acuma însă din știrile care circulă pe piața asta pe care suntem toți, rezultă că și Curtea de Conturi s-a transformat în cel mai al naibii organ fiscal, și are și ea revelații și spune: stați așa, că ne-am gândit și noi, unde mai sunt niște bani? Eu am încercat în Tratatul de drept fiscal, în primul volum, să pun niște jurisprudență de drept comparat pe principiul securității juridice care e foarte, foarte greu de definit. Profesorul Deac de la Budapesta zice chiar că principiul securității juridice poate fi citit numai prin prisma, nu are un conținut propriu foarte clar, dar el poate fi citit numai prin prisma celorlalte principii, o teorie foarte interesantă. Și principiul protecției încrederii legitime, unde sunt niște hotărâri foarte bune ale instanțelor franceze și intanțelor germane, belgiene din sistemul de drept continental din statele membre și care ne-ar da speranțe legitime să avem încredere în comportamentul viitor al organului fiscal, pentru că în această zonă ne pândesc foarte multe pericole. Eu cred că Luisiana ne va ajuta să ne orientăm în această primă temă care se cheamă “Impozitarea directă la dezvoltatorii imobiliari”.

Luisiana Dobrinescu: Bună dimineața! Așa cum spunea și domnul profesor, din când în când organele fiscale mai au ceva revelații. Acum, în martie anul acesta, când deodată am avut trei clienți care au întrebat despre același lucru, și nu oricum, cu titlu de consultanță, ci fiind implicați în inspecții fiscale, am avut un deja vu, pentru că ceva similar s-a întâmplat în anul 2008, când șeful ANAF de atunci, Daniel Chițoiu anunța că persoanele fizice ar trebui să plătească TVA atunci când tranzacțiile cu imobile depășeau o anumită cifră de afaceri. Dacă vă mai aduceți aminte, acest articol care era unul dintre cele mai relevante apărute în presa de atunci, se vorbea despre evaziunea pe care dezvoltatorii imobiliari sunt predilecți să o facă. Ei bine, acum, din nu știm ce rațiuni, de unde a fost pornit, se demarează un nou Armagedon al inspecțiilor fiscale pe partea de impozitare directă la persoanele fizice. Noi am avut ceva, un prim semnal în 2013, când au mai început, dar cu caracter sporadic, câteva inspecții fiscale, inclusiv în București, și de atunci atât eu, cât și colegii mei de breaslă am înaintat destul de multe adrese către organele fiscale competente în administrarea contribuabililor pentru a ne da soluția corectă sau răspunsul corect la întrebarea dacă persoanele fizice care efectuează tranzacții imobiliare, în calitate de persoană fizică, înregistrate doar în scopuri de TVA, pentru că deja avuseseră această revelație și confirmare prin inspecții fiscale, nu cumva datorează și impozitul de 16% pe venitul net calculat pe procedura veniturilor din activități independente. Răspunsurile pe care le-am primit nu au fost neapărat omogene, cel puțin în 2013-2014, dar totuși ele duceau cam în aceeași direcție. Avem răspunsuri însă mult mai recente, de la sfârșitul anului 2016, de la mijlocul anului 2016, inclusiv în 2017, care ne spun așa: una dintre ele, AFP Ilfov, de exemplu, spune că în cazul veniturilor obținute de o persoană fizică din livrarea de imobile nu reprezintă venituri din activități independente numai atunci impozitul se calculează la notar conform art. 111. Actualmente vorbim de 3% din valoarea de vânzare. Nu e de omis că din Ilfov și de la mari contribuabili sunt cele mai importante persoane acum din conducerea ANAF. Apoi un răspuns de la Brașov, care este cel mai clar dintre cele pe care noi le-am văzut, și care spune că un dezvoltator imobiliar persoană fizică desfășoară o activitate independentă, iar tratamentul fiscal al veniturilor obținute este cel prevăzut de Titlul 4 “Impozit pe venit”, venituri din activități independente. De ce aceste răspunsuri sau care este motivarea lor în drept? Păi, în legislația din 2013, de când am început să obținem aceste răspunsuri, este chiar art. 46 și Normele de aplicare din Codul fiscal care spune că veniturile din activități independente cuprind veniturile comerciale și că sunt considerate venituri comerciale activitățile de cumpărare efectuate în scopul revânzării. Nu este o dispoziție existentă doar în anul 2013, ea apare, așa cred, că din 2007. Deci din acest punct de vedere nu putem spune că nu am avut legislație, că a fost un vid legislativ, așa cum este apărarea în cazul TVA-ului la imobiliare. Și legislația din 2017 are aceleași prevederi, art. 67 din Cod, punctul 6 alin. (4) din Norme. Activitățile de cumpărare efectuate în scopul revânzării ar fi calificate ca venituri din activități independente. Așa cum a spus și domnul profesor, am avut foarte multe probleme cu revelația TVA la imobiliare, și lumea s-a sesizat încă de atunci. Nu cred că greșesc spunând că cele mai multe sesizări ale României la Curtea Europeană de Justiție derivă din această speță a dezvoltatorilor imobiliari persoane fizice. Chiar mă întrebam anul acesta, când a fost adresată o nouă întrebare Curții Europene, dacă nu cumva Curtea Europeană are impresia că noi numai asta facem în România și că nu avem niciun alt fel de litigiu fiscal. Asta în schimb ar trebui să fie un semnal, atât pentru Curtea Europeană, cât și pentru noi ca legiuitori, că la instanțe nu avem aceste pretenții. Măcar să-și dea seama că legislația chiar nu a fost în regulă pe partea de TVA și chiar dacă la impozit pe venit situația ar sta un pic diferit pentru că într-adevăr avem aceste dispoziții dintoteauna pe care le-am citat în Codul fiscal, totuși dintr-o problemă de natură juridică și de natură conceptuală, operațiunile cu imobile, efectuate de persoane fizice, nu s-au derulat așa cum trebuie. De ce? Au fost foarte multe situații, eu cel puțin am avut suficient de mulți clienți care din 2009 încoace, de când au fost verificați din perspectiva TVA, să vină să ne spună: ok, și acum ce fac? Hai să intru cu totul în legalitate. Cum aș putea să îmi afectez patrimoniul și să consider că sunt pe PFA, pe activitate independentă cu totul, atâta timp cât tot ce am achiziționat până acum este pe persoană fizică, cum s-ar zice, eu și soția mea. Și au existat foarte multe dificultăți practice de implementare atâta timp cât bunurile, imobilele respective fuseseră achiziționate în calitate de persoană fizică, normal, pentru că nu poate să existe un aport la capital sau orice act încheiat cu sine însuși, pentru că în persoana juridică autorizată nu are personalitate juridică distinctă, este doar o formă de organizare a unei activități, așa cum avocatura și notariatul sunt forme de organizare ale unei profesii. Din aceste motive și datorită lipsei unei reglementări din Codul fiscal s-au perpetuat aceste probleme de impozitare în materia impozitelor directe. În teorie există două posibilități, două sisteme de impozitare: pentru venituri din activități independente pentru care s-ar fi plătit 16% impozit pe venitul net, calculat ca diferență între venituri impozabile și cheltuieli deductibile, asigurări sociale de stat, pensii, în cota unică de 10,5% și sănătate, în cota individuală de 5,5%. Pe partea cealaltă, veniturile care nu s-ar considera că fac parte sau că rezultă din desfășurarea unei activități independente, ar fi considerate venituri din vânzarea bunurilor din patrimoniul personal: casele pe care le folosim în scop personal, casele de vacanță sau alte bunuri folosite în familie. Pentru acestea, în prezent avem o cotă de impozitare de 3%, înainte era de 1-2% plus o sumă variabilă, acum avem 3% pentru veniturile mai mari de 450000 de lei și nu se plătesc contribuții sociale. Din compararea celor două sisteme de impozitare vedem că este optim din perspectivă fiscală să se aplice al doilea sistem, venituri din vânzarea bunurilor din patrimoniul personal, cel puțin din perspectiva contribuțiilor sociale, pentru că din perspectiva impozitului pe venit lucrurile pot sta puțin diferit. De ce? Am văzut că avem dispoziții din Codul fiscal și am avut întotdeauna dispoziții exprese privind impozitarea, motiv pentru care, de cum vă spuneam anterior, din 2013 au început primele inspecții la persoane fizice pentru verificarea acestui impozit. Să spună: nu trebuia să plătești impozit la notar, trebuia să plătești 16% impozit pe venituri din activități independente. Inspecțiile fiscale însă, două am întâlnit eu, ambele din București, nu le-am văzut finalizându-se niciodată, ci doar supendându-se, pentru că inspectorii fiscali au avut surpriza să constate că prin calcul rezultă că 16% pe venitul net este tot pe acolo, cu 1-2% pe prețul de vânzare, acestea, desigur, pentru persoanele fizice care țineau contabilitatea, în special cele care aveau contabilitate datorită TVA-ului. Cu alte cuvinte, miza acestor inspecții care acum se declanșează cu mai multă încredere este pe contribuții sociale, nu neapărat pe impozit pe venit și semnalul pe care l-am avut prin schimbarea legislativă de la începutul anului 2017, celebra Ordonanță 3 cu scutirea tranzacțiilor imobiliare, la notar, de impozitul pe venit, atâta timp cât vânzarea era sub 450000 de lei, nu a făcut decât să faciliteze această interpretare în sensul că: ok, acuma nu mai plătiți impozit deloc, voi cei care faceți aceste operațiuni ocazionale, pentru că în general, când îți vinzi o casă personală, vorba domnului Udrescu, aceasta este o garsonieră, un apartament cu două camere, dezvoltatorii rulează alt fel de sume, motiv pentru care dezvoltatorii imobiliari n-ar prea intra. Devine din ce în ce mai evident că n-ar prea intra pe 3% și ar intra pe venituri din activități independente din perspectiva impozitului pe venit. Și atunci, asta ar presupune și contribuții sociale. Desigur că exista și alternativa 3 pentru o structurare fiscală a unor astfel de dezvoltatori, societatea comercială care știm că presupune la acest moment 16% impozit pe profit, 5% impozit pe dividende si 5,5% sănătate, dacă nu se obțin și alte tipuri de venituri. Să presupunem că suntem un dezvoltator imobiliar care are bunuri pe nume personal, imobile, pe persoană fizică, nu înregistrat ca profesie sau ca persoană fizică autorizată, și dorește să treacă în aceste două sisteme, două alternative de activități independente și societate comercială. Păi, în primul rând, este o diferență la înregistrarea fiscală pentru că avem două formulare: 020 de înregistrare fiscală a persoanelor fizice care au doar cod de TVA, nu sunt și autorizate la Registrul Comerțului, nu au CAEN, cum spunem noi, și 070 pentru celelalte persoane fizice care desfășoară în mod independent o activitate sau exercită profesii libere. Am întâlnit chiar luna aceasta pe cineva spunând că a vrut să se înregistreze în scopuri de TVA, depunând doar 020 și administrația fiscală nu l-a primit, scriind acolo activități imobiliare și l-a trimis la Registrul Comerțului și i-a refuzat înregistrarea în scopuri de TVA, și mă întreba: ce fac, că eu am vânzări, am depășit plafonul de TVA, vreau să înregistrez, dar nu mă înregistrează pentru că mă trimite la Registru. Deci se pare că și din perspectiva ghișeului de înregistrare, deja este un feedback de selectare a contribuabililor încă de la înregistrare spre activități independente, și nu spre activități ocazionale. Ordonanța de Urgență 44 care reglementeză desfășurarea de activități economice în mod independent, PFA-urile, definește orice activitate economică desfășurată permanent, ocazional sau în România de către persoane fizice autorizate, întreprinderi individuale și activitatea economică este acea activitate desfășurată cu scop lucrativ, constând în producerea, administrarea ori înstrăinarea sau în prestarea de servicii. Ordonanța 44 spune că oricine desfășoară astfel de activități este obligat să se înregistreze. Și vorbeam despre trecerea bunurilor personale în patrimoniul afacerii. După lupte seculare am identificat că s-ar putea, în teorie, face acest lucru, bine identificasem noi încă din 2013, numai că e o problemă de implementare. Efectiv te duci la notar ca să ce? Notarul nu vrea să îți facă, nu înțelege, îți spune da, ești tot tu, și atunci te lași păgubaș.Cel puțin asta s-a întâmplat până acum. Acum există și dispoziții norme în normele de aplicare a Codului fiscal care spun că, atâta timp cât o persoană care nu are bunuri pe numele său personal poate să facă o declarație de afectațiune către patrimoniul afacerii sale. Cu alte cuvinte, ești persoană fizică, te înregistrezi la registrul comerțului, dobândești cod de identificare fiscală în calitate de PFA, apoi afectezi bunurile, să spunem un teren pe care urmeză să construiești un bloc, afectezi acest teren patrimoniului de afectațiune al PFA-ului. Nu există un act juridic pe care să îl închei cu tine însuți, pentru că aici vorbim de una și aceeași persoană. Consecințele fiscale sunt că această afectațiune nu reprezintă venit impozabil în patrimoniul de afectațiune, la valoare stabilită, prin expertiză tehnică trebuie facută această afectațiune, dar nici nu reprezintă cheltuială deductibilă la scoaterea din gestiune prin vânzare, însă genereză venituri impozabile la momentul vânzării. Cu alte cuvinte, dacă PFA-ul îl capătă gratis de la persoana fizică, este normal ca atunci când îl scoatem, când îl vindem să nu se considere că a făcut o cheltuială cu scoaterea din gestiune, dar este considerată un venit impozabil. Cu alte cuvinte, s-ar putea în teoria 100% juridică și fiscală. S.R.L-ul, dacă am vrea să contribuim, are un patrimoniu distinct, este mult mai ușor pentru că avem deja posibilitatea de a întocmi acte juridice între două entități diferite, între persoana fizică și o persoana juridică. Am enumerat eu aici posibilitatea de a face aport la capitalul social sau de a face vânzare către S.R.L., bineînțeles de a face și un act cu titlu gratuit către societate. În cazul aportului, acesta nu reprezintă, din nou, venit impozabil la momentul aportului, însă generează cheltuieli deductibile prin amortizare și la scoaterea din gestiune prin vânzare. De ce? Pentru că societatea dă în schimb părți sociale persoanei respective care face aportul, și desigur vânzarea din societate generează venituri impozabile pentru societate. La cumpărare, știm cu toții, dacă o persoană fizică, și se folosește, am văzut destul de des, persoana fizică vinde bunul imobil către societate, desigur că societatea fiind nou înființată nu are bani să plătească, dar se pune o plată eșalonată la momentul la care se vinde imobilul care se construiește. Această operațiune generează cheltuieli deductibile pentru societatea care a cumpărat, să spunem, terenul. La scoaterea din gestiune dacă cumpără un bun amortizabil, îl amortizează și deduce amortizarea, desigur generează venituri impozabile la momentul vânzării de către societate. Aveți aici o copie dintr-un aviz de inspecție fiscală, primit de curând, în care se anunță, cu onoare, că din data de 05.05.2017 persoana respectivă va face obiectul inspecției pe contribuții sociale și pe TVA, doar pe o perioadă foarte scurtă, perioadă recentă, pentru că fiind deja înregistrat în scopuri de TVA, avusese parte de inspecții fiscale. Cu alte cuvinte, miza este pe contribuții sociale în inspecțiile care vor urma. În prezent, din cunoștințele mele, și aceste inspecții începute sunt tot un pic amorțite, chiar în drum spre suspendare. Deși nu am înformații, cred că din discuțiile cu inspectorii, tot datorită modalității de calcul a impozitului nu știu ei cum să facă cu acel 3%, pentru că ar trebui să facă o compensare cu impozitul pe care l-au plătit la notar. Însă pe contribuții sociale inspectorii sunt destul de convinși că așa trebuie să facă. Vă mulțumesc și aștept întrebări.

Radu Bufan: Mulțumim și noi, Luisiana! Poți fi sigură că o să ai întrebări măcar în pauză, că oamenii spun: stai domnule, să nu mă vadă FISC-ul că întreb, că nu știu ce. Concluzia pe care o trag eu în locul Luisianei este că asta e. Luisiana nu își pune acuma problema dacă trebuie să plătim sau nu. Sigur că la noi, ca avocat sau ca businessman, prima tranșee de apărare o să fie: ce mă, acuma veniți? Bine că nu ne-a băgat la infracțiune, la evaziune ca să ne verifice 10 ani în urmă, nu? Acesta e primul lucru bun și ne vom lupta. Ce se întâmplă? Eu cred că e miză și pe impozitul pe venit. De ce? Eu cunosc foarte mulți dezvoltatori imobiliari care la ora respectivă nu prea aveau acte. Pur și simplu nici nu se interesau, sau au construit cu marfă cumpărată fără acte, sau constructorii îți tăiau factură pe jumătate, în cel mai bun caz, din manoperă. Teoretic au un venit impozabil mare. Eu vă mai spun că mai e o problemă de contabilitate destul de complicată, să determini care e venitul impozabil. Pentru că, imaginați-vă că ai pe cineva care face mai multe blocuri din care le termină pe rând pentru că în timpul construcției înregistrezi venit, dar venitul e egal cu cheltuiala și trebuie să-ți faci o contabilitate din aia de gestiune foarte complicată, ca să poți să echilibrezi venitul cu cheltuiala până când, mai ales că, la tine sunt ținute la grămadă, deci e chiar foarte foarte complicat. Eu ce vreau să vă spun e că la Oradea avem o speță pe rolul instanțelor din Oradea de vreo 3-4 ani, eu mă duc o dată pe an sau de două ori pe an, că se tot plimbă de la instanță tribunal la Curtea de Apel, unde avem o divizare a patrimoniului unei persoane în două mase patrimoniale, printr-un act autentic făcut la notar acuma vreo 3 ani sau 4 ani și persoana fizică s-a înscris și ca și creditor al masei sale patrimoniale, creditor al PFA-ului. PFA-ul lui este în faliment, faliment nu în insolvență, e în faliment pentru că este considerat operator economic. Că dacă a venit acela și ți-a pus TVA, ești considerat operator economic și ne judecăm cu banca. Banca creditoare, nu îl vrea pe acesta creditor. De ce nu îl vrea creditor? Pentru că acesta poate să decidă ce vrea la masa credală, iar acesta nu vrea să decidă altceva decât să mai aștepte puțin să crească prețurile, că e de acord că trebuie să vândă, dar nu când și cum vor mușchii băncii. Deci o astfel de declarație notarială, pot să îi confirm Luisianei, că produce efecte în unele jurisdicții din România, la oamenii care s-au zbătut și au găsit un notar care să înțeleagă, este un raport de experitiză atâta de mare, acuma problema fundamentală pe care ne luptăm eu cu prietenul meu Bebe Târnoveanu este, că suntem adversari acolo, care este izvorul creanței? Care este izvorul creanței tale ca persoană fizică împotriva persoanei fizice autorizate sau a celor două mase patrimoniale? Sigur, chestiunea nu a fost încă tranșată în mod irevocabil, dar vreau să vă spun numai că funcționează. Eu aș vrea să vă spun și să vă întreb numai dacă cineva a avut următoarea problemă, și o întreb pe Luisiana. Am niște spețe în Timișoara în care a venit FISC-ul la persoane fizice, persoane fizice care au în proprietate un imobil peste care, să zicem, au construit un hotel, sau o pensiune, sau un restaurant, și a venit Fisc-ul și a spus că este impozit pe venit, pentru că toată valoarea construcției adăugată de către propria ta societate căreia i-ai închiriat imobilul, și care a mărit de 10 ori valoarea construcției, tot acest adaos este venit impozabil în secunda când s-a terminat construcția, punând ca bază legală fostul art. 62 Cod fiscal și art. 135 din Normele metodologice. Vreau să vă spun că acel articol din Norme nu s-a schimbat nici până astăzi, și tot așa spun și Normele la noul Cod, fără să existe text legal. Deci nu exită text legal, există un text din Norme. Mie mi se pare că am putea spune că omul s-a îmbogățit, persoana fizică, după ce se termină și acela pleacă și își ia ce e al lui, dar să spui că s-a îmbogățit în secunda când acel bun a fost deja pus în funcțiune, că el primește chirie, și bunul acela se uzează, iar acela poate să plece, să dărâme jumătate din șandrama când pleacă. Să spui chestia asta, ce mi se pare mie complicat aici e că e încălcat principiul legalității. Adică nu ai un text legal. Eu înțeleg că e textul acela, cu toții îl știm, de la alte venituri. Orice fel de venit care i se pare inspectorului fiscal că e impozabil, pac, fostul 78. Dar totuși mie mi se pare prea vag ca să poți să faci o impozitare pe baza lui, atunci când legea nu îți scrie clar care e obiectul impozabil și care este modalitatea de așezare a impozitului. Eu îi mulțumesc Luisianei pentru că gândim la fel, nu știu dacă ne ajută mare lucru. Cine din panelul întâi dorește să vorbească în continuare, că la mine scrie Daniel Udrescu? Vă rog frumos, știu că sunteți un mare prieten al ANAF-ului, ca noi toți, toți vrem să aducem bani la buget, eu în special vă rog să dați bani la buget, că eu sunt profesor, singurul client care mă plătește cu exactitate este Universitatea Timișoara, la zi când trebuie să intre salariul. Restul clienților, știți și voi cum merge, da?

Daniel Udrescu: În continuare la ce a spus Luisiana, eu vă dau răspunsul în adresă, și îl aveți acolo. În consecință, veniturile obținute de o persoană fizică din livrarea de bunuri imobile nu reprezintă venituri din activități independente. Acum ce s-a întâmplat, că războiul a început de la Curtea de Conturi, săptămâna trecută, de luni a început, rău de tot. Asta e notificare pe care o primesc cei din Constanța: nu vii, te-am blocat. Deci, trebuie să depună declarații anuale de venit. O aveți, aceasta e ultima declarație care mi-a venit. Trecem și de acestea și ajungem la prezentarea mea: Modificări fiscale 2017-2018. Prima și cea mai importantă, toată lumea o știe, 80% din IMM-uri au trecut la un alt prag, de 500000 de euro, și există acel 3% care, dacă ai un angajat e 1%, dar și acolo avem o mică problemă. Ce spunea Luisiana, și o să vedeți aici, 100 de avocați 100 de păreri, și eu fiind contabil aduc 101. În discuțiile avute cu cei de la PSD, au crezut cu ardoare că Ordonanța 3 este pentru societăți comerciale, pentru persoane fizice plătitoare de TVA și pentru PFA-uri. În discuția cu ministrul, când i-am spus că nu e, s-a albit la față, domnul Ștefan. Deci, motivarea OUG 3/2017 spune că încurajează capitalul autohton, vânzările de imobile, creșterea industriei de construcții, bla bla bla. Și ce au modificat? Art. 111. Deci ministrul a crezut că art. 111, vine cumpărătorul și e scutită societatea comercială. Și i-am spus: domnule ministru, nu e așa. E altfel. Art. 111 este pentru moși și babe care își vând garsoniera, atât. Nu e pentru industria de construcții, nu e pentru încurajarea vânzărilor, nu e pentru nimic din acest lucru. Deci nu e sprijin. Baza legală o să o vedem mai încolo. Deci OUG 3/2017 e o mare minciună. În discuția pe care vreau să vă atrag atenția din punct de vedere contabil și procedură contabilă când înregistrezi. Orice impozit, în România, descris în Codul fiscal reprezintă o categorie, și vă întreb pe dumneavoastră: pensia poate fi modificată să fie salariu? Substanța pensiei e pensie, corect? Nu poate să fie salariu. Dacă am categoria de impozit din tranzacții imobiliare din patrimoniul personal și nu am o metodă prin care categoria poate să fie transformată, o prevedere specială, atunci substanța acestui tip de impozit este că e în patrimoniul personal. Nu poți să-l modifici în altceva, decât dacă persoana vrea să îl afecteze unei operațiuni, deci trebuie să faci ceva, o acțiune. Mă înregistrez cu business. O mai corectez pe Luisiana în următorul aspect: în industria aceasta se construiește și aceea e activitatea. Nu e revânzare, așa cum spune articolul respectiv. E vânzare. Deci nu revând, construiesc, îmi intră în patrimoniul personal după ce construiesc. Deci împărțim în două lucrurile. Intră în patrimonul personal, după care vinde din patrimoniul personal. Până la, și o să vedem un pic mai încolo, modificarea adusă în 2018, patrimoniul personal nu era clar definit, asta din punct de vedere contabil, că juridic dumneavoastră sunteți șefii.

Luisiana Dobrinescu: Bine, dar eu am citat doar un alineat. Că e de vânzare, că e și din producție, iar diferența dintre pensiile și salariile la calificare de care vorbiți dumneavoastră e că pensiile și salariile depind și de un terț ca încadrare, iar aceste venituri depind doar de voința contribuabilului însuși. Cu alte cuvinte, dacă tu nu vrei, asta înseamnă că nu plătești impozit. E ca la contribuția de asigurări sociale de sănătate, cum a fost dezbaterea pierdută pe toate fronturile. Nu te-ai înregistrat la casă, și ai impresia că nu trebuie să plătești. Păi, cam nu. Gata am avut drept la replică.

Daniel Udrescu: Legea trebuia să fie clară, nu?

Luisiana Dobrinescu: Da.

Daniel Udrescu: Că așa ziceți dumneavoastră domnii avocați și doamnele avocat. E clară? Pentru mine nu!

Luisiana Dobrinescu: Legea a fost clară, procedura a fost dificilă sau inexistentă.

Daniel Udrescu: Bun, ok, trecem mai departe.

Radu Bufan: FISC-ul poate să recalifice orice în orice. Asta e marea problemă și sunt de acord cu domnul Udrescu aici. FISC-ul poate să vină mâine să zică: SRL-urile cu un singur asociat, hopa, acuma 15 ani constituite. Tu ce ai fost? Tu ai fost director la întreprinderea respectivă. Ce ești acuma? Ce clienți ai? Păi întreprinderea respectivă. Singurul client? Da. Ia să vin acasă să văd câte calculatoare ai. Opa, gata recalificăm toate SRL-urile cu un singur asociat și care nu au alt client decât o firmă la care ai fost înainte director comercial, sau nu știu ce. Le recalificăm și băgăm noi niște impozite. Sunt venituri salariale mascate, la revedere. Și asta se poate. Întrebarea e până unde mergem cu recalificarea. Nu vă așteptați la asta? Eu zic să vă așteptați. Eu îl citesc întodeauna pe domnul Florin Georgescu, când era ministru de finanțe. Știți cum spunea? Nu e bani.

Daniel Udrescu: Mergem mai departe.

Mădălin Niculeasa: Iertați-mă, iertați-mă, domnul Udrescu, spuneați ceva despre patrimoniul personal, spuneați că nu a fost definit foarte bine, dar că acum e.

Daniel Udrescu: Ajung și acolo. Vreau să trec și pentru 2017 ce s-a mai întâmplat. Luisiana spunea foarte bine că și-au dat cu stângul în dreptul când au venit să verifice impozitul pe venit de 16%. Profitabilitatea sub 19% înseamnă sub 3%. Deci dacă ai vânzare 100%, costul tău e de 81%, profitul acela pe care îl ai cam 3% ar reprezenta, deci spunem bine ce spunem. Spunem, cam asta e o normă, noi în profesii liberale avem mai mult, dar o să vă spun și ce o să vină că trebuie să vă spun. Atrag atenția la microîntreprinderi la acest aspect, am mai scris despre el. Cum vine și te păcălește cu o șopârlă FISC-ul și spune: nu au deținut titluri de proprietate. Eu, care am o vârstă, am avut cupoane pe la FPS, FPP, am deținut titluri de participare. Dacă e să citesc juridic acest aspect, nu mă mai calific pentru că am deținut. Nu e deține la ora acutuală, am deținut, 1914 vară, iarnă și așa mai departe. Deci asta poate să fie un aspect care te aruncă din 1%, în 3% sau în 16% în funcție de cum dorește statul. Această clarificare de la HG 284, apărută în 4 mai 2017 și transmisă în 7, parcă, către notariate, este foarte importantă. Da? Și vreau sa atrag atenția la un aspect pe care Luisiana nu l-a prezentat, spunând că nu există document. Uitați că există! V-am subliniat ce documente trebuie să facă persoana care le are în patrimoniu de afectațiune. Trebuie să se ducă să facă aceste lucruri acum, după 4 mai. Da? Deci astea sunt documente cu care își dovedește.

Lusiana Dobrinescu: Da, asta am și spus, că ulterior au apărut și Norme, clarificări.

Daniel Udrescu: Da, nu erau da Norme. Păi și spunem clar. Schimbă Norma Codul?

Radu Bufan: Evident, din păcate.

Daniel Udrescu: Da, bun, trecem la zona asigurărilor sociale. Și aici avem anul acesta, cred că e cel mai bun an pentru PFA-uri, aceste 5 salarii, de 5 ori salariile și te plafonezi, înseamnă cam în jur de, la un investitor imobiliar reîncadrat de către ANAF, o plafonare după aceste 12 înmulțit cu 5, 60 de salarii medii, cam 47000. După 47000 nu mai plătește niciun fel de contribuții, deci plătește numai impozitul, dacă are o profitabilitate acolo, în jur de 19-20%, diferența e foarte mică și nu îl afectează foarte tare. E un lucru, nu știu cum de le-a scăpat, e bani, aici e bani, vorba domnului Georgescu. 148 și 170 se referă la CAS și CASS plafonare. Acuma trecem la 2018, și am să vă rog, dacă vreți să treceți din mână în mână, este sistemul american de impunere. Am formularele cu ce vrea să facă doamna Olguța, ca sistemul american, dacă vreți să îl treceți, să vedeți ce înseamnă. Eu o să vă și arăt câteva minute cum se face. Gospodăria e o tâmpenie, dacă mă întrebați pe mine. Americanul nu are gospodărie și vă arăt formularul.

Radu Bufan: Domnul Udrescu, vă rog să folosiți limbajul mai academic, că suntem în conferință.

Daniel Udrescu: Mă iertați. Uitați ce spune aici sus formularul 1040. Deci este o declarație individuală. Da? Și are aici categoria asta pe care doamna Olguța, cu perspicacitatea limbii engleze de care a dat dovadă, uitați aici, îi zice “Head of Household”, pe care dacă îl citești mot a mot, și nu ai o experiență în limba engleză, ar însemna cap de gospodărie. De fapt el este cap de familie care are o gospodărie. Pentru că vine aici, ai mai multe metode cum îți faci formularul acesta, și din punctul meu de vedere trecem din nou la ce voiam să vă arăt. A greșit doamna Olguța și o înțelegem că nu știe limba engleză. Bun, fiind o raportare fiscală individuală, toată aceasta e un nonsens. Acuma, ce critic la ce vrea să facă Ministerul de finanțe: implementarea și administrarea gospodăriei. Noi raportăm în viitor sau raportăm ce am făcut anul trecut? Raportăm ce am făcut anul trecut.

Radu Bufan: Pe vremea mea raportam ce o să facem și ziceam că a fost făcut deja.

Daniel Udrescu: Deci avem o lipsă de flexibilitate a acestui presupus sistem cu declarații. Grav, pentru că am o restricție. Dar dacă eu mi-am făcut gospodăria și în aprilie nu îmi mai fac gospodăria, în mai fac altceva și în septembrie am luat examene și sunt avocat. Ce fac? Cum le mai schimb? Pentru că eu trebuie să raportez istoric, ce am făcut anul trecut, de aceea flexibilitatea la ce v-am arătat, la formularul respectiv e clar. În formularul nostru, nu știu cum o să îl facă, că încă nu a apărut, dar nu o să fie flexibil. Pentru că trebuie să îmi iau cu 60 de zile înainte de la ANAF, că îmi fac gospodărie. Acum mai este problema asta a contribuțiilor, mai spune: ești răspunzător de contribuții, domnule contribuabil. De acord sunt, dar de ce nu poate societatea comercială să mi le rețină, că la americani se rețin și astăzi, chiar dacă au sistemul lor. De ce nu poate să? Și eu numai să fac raportarea. De ce trebuie să trec? Tataie și mamaie în niciun caz nu o să fie în stare să facă asta și o să vă arăt de ce.

Radu Bufan: Vă rog să nu mai criticați, domnule.

Daniel Udrescu: Știu, nu am voie să critic ANAF-ul

Radu Bufan: Nu, aici nu are nici o treabă ANAF-ul. Nu cred că ANAF-ul face chestii din acestea. Eu cred că e de la nivelul ministerului, direcția de legislație, guvernul, primului-ministru și președintele Camerei Deputaților. Eu cred că scrie în programul de guvernare, sincer vă spun, eu nu l-am citit, dar eu am înțeles că așa scrie. Sunteți niște cârcotași, domnule.

Daniel Udrescu: Da, știu. Veniturile din cedarea folosinței bunurilor, toți stiați că aveați dreptul să închiriați toate cele cinci apartamente pe care le aveți și să nu fiți în activități independente. De la anul, cinci camere. Deci s-a transformat din cinci apartamente în cinci camere. Acesta e maximul. Deci nu mai există această prevedere. Mergem mai departe. Toată lumea m-a acriticat că nu știu să citesc. Veniturile scutite, deci veniturile din dividende în programul partidului de la putere, nu o să mai fie dividende. Eu vă arăt că el scrie în acest proiect că nu o să mai fie impozitate dividendele, scie așa la art. 92¹. Numai că problema este alta. Când te duci la venitul global, și o să mă duc la venitul global să vedem pe unde e, scrie, vă uitați dumneavoastră, lipsește o literă: a, b, c, d, e-ul lipsește, și mă gândesc că acolo trebuie să fie impozitul acesta pe dividende și nu l-au mai trecut. Mă gândesc, speculez, sunt cârcotaș. Acuma revin la cota forfetară la PFA. 68-ul, acesta era. Ne gândim la dezvoltatorul imobiliar de care vorbea Luisiana și ne uităm la persoana fizică care nu e nici ea definită ca plătitor de TVA pe nicăieri, dar i s-a dat cod de TVA, și acuma i se face o cotă forfetară de 40%. Păi, dacă el are 80%, nu înseamnă că ai venit, și prin această cotă forfetară toți vom fi, conform proiectului, cu această cotă forfetară și avocații și contabilii? Dar eu mă gândesc la el, la dezvoltator. Dacă el are 80% cost și are numai 20% profit, el intră automat în cota asta. Și nu înseamnă că i se mărește lui impozitul și plătește mai mult impozit? Eu zic că da. Deci la o profitabilitate de 60%, este 300% creșterea de impozit. Acuma, să răspund la întrebare. La articolul 111 a intervenit această modificare: definirea veniturilor din transferul proprietăților imobiliare, în sensul că la 1.1, introdus aici, se datoreză impozitul pe patrimoniul personal numai pentru aceste tipuri de, am pus în roșu, probabil o să fie și terenul agricol, probabil pășuni, livezi, pentru că este lăsat spațiu, numai a și b, rezidența personală a contribuabilului și o rezidență secundară. Dacă dumneavostră nu sunteți avocat și aveți peste tot și vă faceți un birou în București, unul la Timișoara, unul la Iași, numai prima și a doua se pun, a treia nu se pune. Dar există un lucru ca să vă explic. Mă duc să îmi schimb buletinul, și la apartamentul pe care vreau să îl vând, îmi pun adresa din buletin pe apartamentul pe care vreau să îl vând. Săptămâna viitoare mai îmi vine un client, mai fac o dată același lucru și el e tot timpul în rezidența mea personală. Înțelegeți? Deci există mecanisme. Americanul a spus: nu mai mult de două. Deci poți să faci treaba asta nu mai mult de două ori. Acuma repede, că mai am un pic. Haideți să vă arăt cam ce înseamnă și de ce e nevoie de contabili. Opa, sign in, o iau de la capăt, nu am voie să stau.

Radu Bufan: Domnul Udrescu și-a depășit deja timpul alocat, dar îl mai lăsăm un minut până își găsește memoria. Vreau să vă spun numai așa: noi suntem toți cârcotași. Eu personal nu că nu cred în sistemul, dacă discutăm politică fiscală, deși nu e cazul aici, nu pentru asta ne-am adunat. Eu am văzut că sistemul acesta funcționează foarte bine, mai ales în țările cu impozite progresive, dar toată lumea stă tot anul și adună hârtii și după aia se chinuie o lună de zile să se gândească cum fac. Copilul major care stă cu mine și e student, îl declar gospodărie sau nu îl declar gospodărie? Și făceau calcule, da? Acest sistem e pentru oameni orecum instruiți cu această categorie de impozite și presupune foarte multă muncă. Eu cred că în subconștient noi nu avem nimic împotriva sistemului, dar suntem neîncrezători și cârcotași, credem că nu poate fi pus în aplicare pentru că necesită foarte mult efort și pentru că sunt anumite categorii de contribuabili din România care nu au abilitățile necesare să se descurce singuri. Și eu cred că este o problemă în primul an sau în primii ani de implementare a sistemului. Pentru că, de exemplu, dacă se va spune că cine are sub 2000 de lei pe lună, 24000 pe an, nu că nu e scutit, nu trebuie să depună, ai scăpat de foarte mulți din aceștia. Pur și simplu, dacă tu zici că nu ai, nu trebuie să depui. Spune n-am niciun venit, dă o declarație la notar: nu am decât ajutorul social de la primărie. La revedere. Scapi de aceștia, pentru că altfel dacă ar trebui toată lumea să depună, chiar vor fi niște probleme logistice. Eu acestea le văd, eu nu văd că sistemul ar avea vreo problemă, vreo hibă în sine. Cred că este foarte greu de implementat.

Daniel Udrescu: Aș vrea să vă plimb prin modul în care se face declarația în Statele Unite. Informația principală, după care te duce pagină cu pagină ce vrei. Și m-am pus head of household, ceea ce a spus doamna Olguța. După care mă întreabă la fiecare, ce să dau, ce vreau. Le-am spus ce vreau, dacă am dependenți. Ce spune, că poți să declari mai mulți. Mi-am pus dependenții cu datele lor. Continui. După care îmi spune, îmi dă o recapitulație, toată aceasta mi-o face sistemul, și ca să stau să fac toate acestea mi-a luat aproape două ore, mie care sunt expert contabil. Gândiți-vă la domnul consultant fiscal care nu știe cifre și trebuie, o să vedeți la business, trebuie să facă niște calcule și spune așa: pe forma cutare, trebuie să aduci, pentru fiecare linie, o să vedeți prin ce v-am dat, există alt formular pe care trebuie să îl faci. La c e simplu și scapi. E un formular în care ai numai salarii, punem numai salariile și am scăpat. Dar dacă ai cumva vreun business sau dacă ai cumva o fermă și ești cumva și avocat și ai mai multe devine din ce în ce mai greu. Ei au cam în jur de vreo 2000 de formulare. Gândiți-vă ca dacă ai mai plecat și prin străinătate și ai venituri, că domnul Bufan mai călătorește, eu mai călătoresc, mă mai duc și am și venituri.

Radu Bufan: Dar n-am decât cheltuieli de acolo, să știți.

Daniel Udrescu: Și începi și le declari pe toate, ajungi, uitați numai liniile astea că eu nu le-am mai completat și pe acestea că era prea mult. Am pus numai una singură și am zis că am din business atât. Uitați ce trebuia să completez, cât trebuia să pun. Continuăm. Mă întreabă dacă am tot felul de forme, cum avem noi acum, pensie facultativă, absolut tot te întreabă și îmi dă deducția aia standard pe care vrea să ne-o aplice și nouă, după care începi și spui: aveți formularul de deduceri de care vorbește domnul. Și zice, cum ziceam: ai bonuleț din acela pentru doctor? Ai bonuleț de la dobândă? Pe toate trebuie să le treci aici.

Radu Bufan: O să ne vezi prin supermarketuri cum căutăm prin coșuri chitanțe. Da, domnul coleg, vă mulțumesc mult că ne-ați lămurit, ne-ați convins că e un sistem care funcționează foarte bine la americani și sperăm să funcționeze foarte bine și la noi. Eu aș vrea să las totuși niște timp pentru discuții la finele panelului și de aceea o să dau cuvântul în continuare. Da, domnul Udrescu!

Daniel Udrescu: Inspectorul fiscal când a venit la mine să mă controleze în State, mi-a spus așa: din start, 10%, nu ai bonuri, îți dau eu de la mine. Ai trecut de 10%, te-am taxat pentru fiecare bonuleț și bonuleț discutăm nu facturi care sunt că nu ai scris pe factură nu știu ce. Dacă vă uitați la 3 linii pe bon, mi le lua fără să mă întrebe, că știi, că nu scrie, că e de la acela, de la acela etc.

Radu Bufan: Aceasta e discuție despre puterea de apreciere a FISC-ului și despre faptul că la noi dacă ai lăsa ANAF-ul să aibă o anumită putere de apreciere, în lumea de azi în care totul e corupție, toată lumea zice: aaa, acesta e loc de șpagă, am luat-o razna rău. Mulțumesc mult! Îl rog pe colegul Răzvan Graure să ne vorbească despre TVA-ul și tranzacțiile imobiliare care spune că sunt din nou în actualitate. Vă rog, domnul coleg!

Răzvan Graure: Mulțumesc frumos! Aș vrea să mulțumesc organizatorilor pentru că este prima dată când mă aflu aici în fața dumneavoastră și pentru oportunitatea oferită, văd că e chiar o dezbatere interesantă.

Radu Bufan: Și e ultima dată, dacă nu ne dați vești bune.

Răzvan Graure: Numele meu este Răzvan Graure, sunt partener pe taxe la Mușat și Asociații. Lucrez ca și consultant fiscal din 2005 și anterior, și aici e buba sau hiba, am lucrat aproape 2 ani de zile la Finanțele Publice din Timiș. Nu sunt infiltrat, o să vorbesc în calitate de consultant fiscal, și motivul pentru care vorbesc despre TVA astăzi este că o bună parte din acești ani i-am petrecut în zona de taxe indirecte, și cu precădere TVA. Vorbim de dezvoltatorii imobiliari pentru că, iată, la 10 ani de la boomul anterior avem din nou o efervescență pe această piață. Observăm din nou că apar știri destul de des prin presă referitoare la noi proiecte imobiliare, fie că sunt rezidențiale, fie că sunt pe zona de retail, mall-uri și altele asemenea, clădiri de birouri nu mai vorbim. Vedem că e un boom inclusiv prin Iași, prin Cluj ce să mai discutăm. Deci iată, apare o nevoie de a discuta și de a ne readuce aminte despre unele aspecte legate de aplicabilitatea TVA-ului la astfel de operațiuni. O să vorbesc într-o primă fază despre provocările și implicațiile de TVA, aferente unui ciclu de viață al unui proiect imobiliar, începând cu faza de achiziție a terenului, continuând cu construcția în sine, finalizând cu exploatarea bunului în vederea obținerii de venituri și de profituri, cum am văzut mai devreme, urmând ca apoi, în partea a doua, deși foarte succint, să readuc aminte despre anumite cazuri practice pe care le-am întâlnit, cazuri mai speciale cu care ne-am confruntat în urmă cu ceva ani, și care între timp, după discuțiile aprinse dintre Ministerul de Finanțe pe de o parte, și dezvoltatori și consultanți pe partea cealaltă, s-au cristalizat în cele din urmă într-o normă fiscală. O să vedem despre ce este vorba la momentul potrivit. Vorbim despre ciclul de viață, despre un proiect imobiliar în ansamblul său. Prima fază este aceea de achiziție a terenului, orice dezvoltare imobiliară a trebuit să se facă pe un teren, iar sursele principale ale unor astfel de terenuri au fost persoanele fizice pe de o parte, și statul, firmele de stat, vechile platforme industriale, vechile institute de cercetare, vechile fabrici. Unele dintre ele, trebuie spus, cu locații destul de bune în localitățile respective. Dacă vorbim despre vânzările efectuate de persoane fizice, unele dintre ele sau mare parte dintre ele au fost din patrimoniul personal. Discuțiile au fost și mai devreme pe această zonă. Din patrimoniul personal înseamnă că nu a fost colectat niciun TVA, că dezvoltatorul nu a trebuit să prefinanțeze un TVA aferent achiziției respective, însă în urma deșteptării ANAF-ului, anumite alte tranzacții, tot cu terenuri, au fost făcute poate cu TVA, moment la care dezvoltatorii au prefinanțat acest TVA. E adevărat, ținem minte că în 2007-2008 exista, iarăși, mecanismul de taxare inversă la tranzacțiile imobiliare. Deci în funcție de momentul în timp când s-au achiziționat astfel de suprafețe de teren, am avut sau nu o ieșire de cash dinspre dezvoltator către vânzător. În ceea ce privește statul și firmele foste de stat, e clar că vechea economie, vechile fabrici și uzine au fost rase, nu au mai fost viabile și au trebuit înlocuite cu noua economie, cu clădiri de birouri, cu mall-uri, cu parcuri logistice. În funcție de momentul și de modalitatea de modernizare sau de transformare a anumitor clădiri aflate pe terenurile vechilor fabrici, firmele respective, companiile acelea foste ale statului, au facturat vânzările respective, fie cu TVA, fie în scutire. Depinde, repet, de momentul achiziției, de modul de intrare în proprietate a respectivelor proprietăți, a respectivelor imobile și de eventuale lucrări pe care le-au efectuat între timp asupra acestora. Țin să precizez faptul că, de cele mai multe ori, interesul era asupra terenurilor, terenul construibil aflat în locații, spuneam, destul de bune în unele dintre ele.

Radu Bufan: Nu vreau să vă întrerup! Am un client care recuperează și vinde lemn vechi de peste 100 de ani pentru că se vinde foarte, foarte scump în Europa occidentală, de foarte multe ori prețul pe care îl iei aici. Îmi spunea că a avut o fabrică în București unde trebuia să se ducă să demonteze de la subsol tot felul de boiserie din asta în care era îmbrăcată și pentru că a durat foarte mult, dezvoltatorii imobiliari s-au enervat și i-au dat foc într-o noapte și au rezolvat problema într-o noapte, ca să nu stea dupa el trei săptămâni să demonteze chestia aia.

Răzvan Graure: Da, am achiziționat terenul, ne mutăm puțin spre zona de construire, de ridicare a unui bun imobil. Aici lucrurile sunt oarecum ușor de perceput, știm iarăși că în 2007-2008 am avut taxare inversă și la lucrările de construcții-montaj, nu a fost preluată și de data aceasta respectiva simplificare, însă ce se întâmplă pe perioada de investiție, timp de doi-trei ani de zile, cât durează ridicarea clădirii respective, dezvoltatorul este într-o poziție continuă de TVA de rambursat. Unii dintre ei au preferat să solicite restituirea de la stat, știm foarte bine, cunoaștem situațiile în practică. A aștepta și a solicita restituirea TVA-ului poate să se dovedească un adevărat calvar și se poate întinde pe mulți ani, poți să ajungi în instanță de foarte multe ori și foarte ușor. Alții, pentru a evita astfel de probleme, au preferat să își ducă mai departe prin decont TVA-ul respectiv și să îl compenseze la momentul vânzării cu un TVA de colectat. Au suportat, este adevărat, o blocare a cash-ului, măcar au scăpat de anumite alte proceduri care s-ar fi putut dovedi destul de împovărătoare.

Daniel Udrescu: Se întreabă de ce fac lucrul acesta. Deci cei din ANAF se întreabă de ce fac lucrul acesta și nu vin pentru rambursare.

Radu Bufan: Eu pe domnul Graur vreau să îl întreb dacă a avut următoarea speță. În general, dacă sunt sesizări pe linie antifraudă, se ajunge la constructorul tău care la rândul lui a mai subcontractat lucrările de construcții și te trezești tu, care ești ultimul beneficiar care vrei să îți deduci TVA-ul, că nu poți să îți deduci TVA-ul, pentru că constructorul tău sau subantreprenorul lui a lucrat cu oameni la negru sau nu a putut să facă dovada cine erau aceia pe diverse cazuri. Dar este ori numai la noi, acolo, Antifrauda Deva care e cea mai tare din parcare, ori se întâmplă asta și la nivel de țară.

Răzvan Graure: Am avut situații de genul acesta, pot să spun că la un moment dat a venit un client și îmi spunea că a cumpărat marfă dintr-un centru comercial recunoscut, în zona de Nord cred că e, și îmi spunea că efectiv nu are decât o factură și că i-a venit un șofer și că asta este tot ce are și că el ce face că el nu are cum să susțină cu nimic altceva cumpărarea de materiale și de produse din respectivul. A rămas ca ANAF-ul. Deci chiar am avut o situație cu colegii de la penal care spuneau că într-o astfel de investigație oamenii aruncaseră arhiva și o rupseseră și au venit cei de la procuratură și au spus: Păi, vrem să ne dovedești că ai făcut tranzacțiile respective. Și am spus, domnule, am aruncat. Nu știam că după 10 ani de zile vă treziți dumneavostră să mă controlați și să îmi luați aceste documente, bonuri de consum și altele asemenea. Le-am aruncat, nu mai există.

Daniel Udrescu: Ordinul 3512 spune clar că aceste documente după 5 ani de zile, pa, la revedere.

Radu Bufan: Domnul Graure, vi se pare exagerat ca eu, ca beneficiar de lucrări de construcții să verific cine intră pe șantier în fiecare dimineață și cine iese, să am un fel de evidență? Pentru că acolo voi ajunge. Voi ajunge, ori pun o cameră de luat vederi, ori pun pe fiecare, înconjor șantierul cu gard și fiecare care intră trebuie să arate o legitimație acolo. Nu, nu, pot să ajung și acolo, pentru că sumele sunt uriașe. Imaginați-vă câți lucreză cu 100 de oameni timp de trei ani să îți facă un mall și după aia vine și îți spune că îți dă jos tot TVA-ul.

Răzvan Graure: Clar nu este normal.

Mădălin Niculeasa: Nu e așa, iertați-mă. Legislația civilă sau legislația aplicabilă în construcții te obligă să faci toate lucrurile astea, să ai un registru. Întâmplător, am o chestie personală, mi-am construit o casă și știu cum e, dar te obligă legislația să ai un registru, cine intră, cine iese, ce oameni sunt pe șantier, este vorba de securitatea muncii.

Radu Bufan: În contractul meu scrie că antreprenorul se ocupă de tot, eu sunt beneficiar.

Mădălin Niculeasa: Da, doar că între dumneavoastră și antreprenor, de asemenea, există un raport și trebuie să vedeți cum se gestionează acea răspundere.

Radu Bufan: Da, acest raport spune că nu e treaba mea.

Luisiana Dobrinescu: Păi și dacă ai lista, de unde știi tu dacă au contract de muncă?

Mădălin Niculeasa: Nu, vorbeam de cât de firesc este sau cât de firesc nu este ca tu, ca beneficiar, să știi cine este sau cine nu este pe șantierul tău.

Mădălin Niculeasa: Da, dar asta ca să ne referim la oameni sau la persoane, pentru că poți să ai materiale, poți să ai o grămadă de alte lucruri care, poate pe undeva este dificil să le controlezi. Ai un diriginte de șantier, ai un supraveghetor. E o listă, da, este adevărat.

Mădălin Niculeasa: Cred că un pic de diligență și din partea noastră, nu cred că dăunează, adică prea rămânem captivi unor forme și nu ne uităm un pic la fond, or aici e o discuție despre fonduri. Când știi că ai o investiție de nu știu cât și se va pune problema la un moment dat de deductibilitate, de justificări de documente, faptul că ți-ai ars contabilitatea după 10 ani și FISC-ul poate să vină să te controleze după 15 ani, iartă-mă, este o lipsă de diligență, pentru că e adevărat ce spune nu știu care ordin cu privire la arhivarea de documentelor. Dar una e arhivarea documentelor și asta e diligența ta de a avea probe atunci când ți se va pune în discuție deductibilitatea cheltuielilor. Adică cred că ar trebui să se deosebească, cred că ar trebui deosebite. Iertați-mă că am intervenit

Răzvan Graure: Da, nu e problemă, ideea este că e destul de dificil să anticipezi în 2002, 2003, 2004, că cineva va face anumite chestii peste 14 ani. În fine.

Daniel Udrescu: Eu am avut experiență practică la ce spuneți dumneavoastră. Fratele meu a fost beneficiar și a fost amendat pentru că a intrat cineva în șantier înainte de inspecție și l-a găsit acolo. Beneficiar, el avea contracte cu toată lumea: Nu știu cine e, o fi fost. I-a dat pentru 3 persoane 30000 de lei amendă.

Mădălin Niculeasa: Pentru că în relația cu statul, raportul între mine și stat, faptul că eu am contract cu antreprenorul, eu mă regresez împotriva antreprenorului, dar între mine și stat se naște raportul acesta specific de securitate a muncii, să îi spunem așa și e firesc ca statul să vină la tine, beneficiar și te întreabă: ia să vedem, ai respectat legislația? Și tu după aia te întorci, pe baza raportului contractual, te întorci la antreprenor, din perspectiva asta.

Răzvan Graure: Da, ca să închei un pic ideea de diligență, dacă ne aducem aminte cazul acela, Salomie-Oltean, unde Curtea zice la un moment dat că pentru cineva care se lanseză undeva într-un business de magnitudinea aceasta, un pic de diligență nu prea strică. Adică, ok, ești antreprenor, faci un business, vrei să faci un profit, vrei să faci niște bani, dar tu spui că: domnule, n-am știut cum e cu taxele. Da, merge și nu prea, adică diligența asta în business cred că e utilă.

Radu Bufan: Până la momentul la care efortul e mai mare ca efectul.

Răzvan Graure: Da și asta e. Deci discuția e destul de largă. Am avut faza de achiziție de teren, am dezvoltat proiectul, mergem către producerea de venituri și de profituri, adică exploatăm acel bun imobil, faza a treia a ciclului acestuia de viață. În faza de exploatare de bun imobil, am avut două mari căi prin care s-a făcut acest lucru: închirierea de bunuri imobile, ea este scutită prin Codul fiscal, dar există opțiunea taxării operațiunii respective pentru a permite deducerea anterioară pe fluxul de construcție și vânzarea de bunuri imobile, aici discuția este puțin mai complexă, contează calitatea cumpărătorului, contează natura bunurilor care se vând. Dacă vorbim despre cumpărători, persoanele fizice cumpără cu TVA de fiecare dată, persoanele fizice în scop personal cumpără cu 19% pentru ce depășește, știm foarte bine, 100000 de euro, cu 5% pentru ceea ce este sub 100000 de euro. Fac o paranteză, bănuiesc că toți am auzit despre intenția aceasta cu TVA-ul de 0%. Are două mari probleme această intenție și din punctul meu de vedere cred că nu se va aplica sau, mă rog, poate sunt eu prea pesimist. Am văzut o știre cum că nu, că s-a făcut notificare la Comisia Europeană, că se așteaptă, și a doua problemă mare este rezistența dezvoltatorilor. Pentru că intră, iarăși, într-un circuit din acesta, într-un look-on, cum spunea și domnul Udrescu mai devreme, cu TVA-ul de rambursat. Deci s-au cam fript și se feresc acuma de orice înseamnă 0 și scutiri cu drept de reducere. Dar repet, vom vedea cum stau lucrurile până la final. Vorbim de vânzări de bunuri imobile, aici știm că avem acea separație între ce înseamnă teren construibil și clădire nouă care este întodeauna supusă TVA-ului. Recent avem această măsură de taxare inversă prin care plata se face prin artificiu contabil de către beneficiar, prin înregistrare contabilă de către beneficiar și nu cash, iar dacă vorbim de vânzare de terenuri neconstruibile și clădiri vechi și acestea sunt supuse teoretic scutirii de TVA, însă din nou avem opțiunea de a taxa. Taxăm în calitate de dezvoltatori pentru a ne menține neafectat dreptul de deducere pentru ceea ce am cumpărat în faza de construcție. Mă opresc aici cu implicațiile de TVA pentru zona de real estate, de construire și de operațiuni de vânzare de bunuri imobile. Trec la două cazuri specifice pe care, probabil, unii dintre dumneavoastră le-au întălnit în practică. Au născut diferențe și divergențe între autorități fiscale și dezvoltatori. Unul dintre ele se referă la serviciile de închiriere de bunuri imobile care în anumite situații, în condițiile în care clienții erau bănci sau societăți de asigurare, decizia de management operațional, să spunem așa, era aceea de a aplica o scutire la astfel de servicii de închiriere. Și au mai fost și alte situații în care serviciile au fost scutite de TVA, însă separat, dezvoltatorul refactura și utilități și servicii de curățenie, pază și altele asemenea. Iar practica era ca aceste bunuri, utilitățile respective și serviciile de curățenie să se factureze, să preia tratamentul de TVA al serviciului principal, adică închirierea scutită. Bine, au fost cazuri la Curtea Europeană de Justiție, pe această temă și reiese din aceste cazuri, lucru care este preluat oarecum și în Normele la Codul fiscal, mai nou, deci s-a transparentizat un pic dezbaterea, reiese faptul că, dacă un beneficiar are posibilitatea, libertatea de a încheia contracte sau de a decide mai degrabă de la cine să cumpere bunuri și servicii, utilități, respectiv servicii de curățenie sau servicii de pază, și prevederile contractuale se referă clar la faptul că mă interesează să am și astfel de servicii preluate și nu doar un serviciu global de închiriere, oricum ar fi el și orice ar mai cuprinde pe lângă chirie, dacă facturile reflectă în mod independent chiria de aceste refacturări, putem vorbi de operațiuni distincte, astfel încât fiecare să își păstreze tratamentul de TVA propriu. Repet, este mai clar acum prevăzut în Norme acest lucru. Al doilea caz cu care ne-am lovit chiar la un mare retailer, cel mai mare la ora actulă, cel puțin ca număr de angajați din România, era cazul care acum se regăsește în Norme, cel al sensului giratoriu, în care am avut clar speța. ANAF-ul a venit și a spus: ai construit un sens giratoriu, l-ai amenajat, l-ai cedat în mod gratuit primăriei locale, trebuie să autocolectezi TVA, este o livrare către sine, vrem să ne dai TVA-ul pe bunul respectiv, el nu are legătură cu business-ul, l-ai dat în mod gratuit. Dimpotrivă, părerea noastră a fost la vremea respectivă, mă rog, a celor care, să spunem, că au lucrat la cazul respectiv, a fost că nu pot să am acces la centrul comercial, nu pot să am venituri, nu pot să am clienți, nu pot să am un flux de activitate dacă nu fac în așa fel încât oamenii să mă găsească și să ajungă la mine, să cumpere de la mine. Prin urmare, este exact invers acest bun, scopul lui este acela de a crește business-ul și are o legătură perfectă, 100% cu business-ul. Prin urmare, nu vedem de ce trebuie să autocolectăm TVA și să plătim TVA din moment ce pentru tot ceea ce facem în scop de business ne menținem dreptul de deducere, dar nu trebuie să autocolectăm. Ei bine, după mai multe cazuri și după mai multe discuții care au mai apărut, chiar pe zona de dezvoltator imobiliar, țin minte că era o situație cu străzile care se construiau în cadrul complexelor și care trebuiau și ele trecute în registrul primăriei. După toate aceste situații lucrurile s-au mai așezat și acum este foarte clar că atunci când cedăm în mod gratuit, în calitate de retailer sau de dezvoltator astfel de amenajări către primării, de principiu nu trebuie să colectăm TVA și ne menținem dreptul de deducere pentru ce am făcut atunci când am construit, când am amenajat infrastructura respectivă. Eu vă mulțumesc și așteptăm întrebările în sesiunea aferentă.

Daniel Udrescu: Am eu două completări la materialul dumneavoastră. Numărul unu, decizia economică nu e niciodată a FISC-ului și nici a procurorului. Este a părților. Deci dacă eu am luat o decizie ca acel bun să fie transferat, nu poate să vină FISC-ul să intervină. În țările dezvoltate acest lucru e clar ca principiu. Și un al doilea aspect, pentru că am avut niște verificări în curs, e cel referitor la imobilele care au mai mult de doi ani vechime. La vânzarea acestor imobile, clienții dumneavoastră trebuie să fie foarte atenți, că există un kick back, se spune că ele ar fi scutite după doi ani. Nu sunt scutite, că trebuie să vii să reduci TVA-ul aferent construcției pentru respectivele imobile, dacă vrei să iei scutire. Deci oricum trebuie să faci o ajustare sau să optezi pentru taxare.

Răzvan Graure: Da, oricum deciziile întotdeauna țin de mamagementul proiectului.

Daniel Udrescu: Sunt în control acum la FISC aceste aspecte, am control în curs.

Radu Bufan: Da, mulțumim domnului Răzvan Graure, vă mulțumim că ați venit și că ați avut răbdare să ne ascultați ce vorbim noi aici, tot felul de chestii care nu sunt neapărat la temă și eu zic că e foarte bine că ne mai gândim la TVA. Eu mă gândesc chiar să facem o conferință de TVA. Domnul doctor Mădălin Niculeasa în continuare cu o temă care e greu de citit, dar mai de vorbit: Legea fiscală între autonomie și independență. Definiția imobilului/clădirii în contextul discuției despre dezvoltatorii imobiliari și autonomia vs independența legii fiscale. Vă rog, domnule coleg!

Mădălin Niculeasa: Am să termin repede, că sunt mai importante întrebările dumneavoastră decât orice aș putea spune eu. Cred că astăzi trăim, în ceea ce privește limbajul și comunicarea, e o boală, boala conceptualizării și cred că inclusiv dezbaterile de astăzi arată că noi ca juriști sau noi ca consultanți, ca oameni preocupați de partea asta de lege, de fiscal, arată cât de conceptualizată este materia asta a Dreptului fiscal. După mine, principala problemă pe care noi o avem astăzi sunt, după mine, definițiile din Legea fiscală, inclusiv pe această problemă a impozitării dezvoltatorilor imobiliari. Pentru că, dacă într-o primă etapă de evoluție a Dreptului fiscal, să zic așa, au existat momente în care Dreptul fiscal se învecina și se împrumuta foarte ușor din celelalte ramuri de drept, lua definițiile din Codul civil, funcționa cu definițiile din celelalte legi, astăzi dreptul fiscal s-a autonomizat un pic, s-a independizat, dacă vreți și are propriile lui definiții. Dar nu numai că are propriile definiții prin raportare la Codul civil sau la Codul penal, dar există taxe și impozite care au definiții separate, activitatea economică la TVA, activitatea economică la impozite și taxe locale, activitate independentă. În ce măsură definiția activității independente de la impozitul pe venit al persoanelor fizice are sau nu are elemente din definiția de activitate economică? Pentru că activitatea economică definită de două ori în Codul fiscal, menționată o dată la impozitul pe profit și anticipată a patra oară, să spun așa, la impozitul pe venit atunci când se definește activitatea independentă are cam aceleași trăsături, ideea de exploatare și ideea de continuitate, și la TVA și la impozitul local și când este menționată la impozitul pe profit și când ar putea fi anticipată discuția pe partea de impozit pe venit. Or cred că asta este o problemă. Nu e o problemă neapărat că există multe definiții în Codul fiscal sau că există definiții care nu corespund între ele, pe taxe, pe două impozite din Codul fiscal. Problema e că, de exemplu, se ignoră. Că nu întâmplător îl întrebam pe domnul Udrescu vizavi de patrimoniul personal. Noul Cod civil a rupt, să spun așa, a spart lucrurile alea pe care le-am învățat noi cu toții cu unicitatea patrimoniului, ideea că o persoană are un singur patrimoniu și nu există mase patrimoniale. Și vorbește acuma noul Cod civil, vorbește de mase patrimoniale, de patrimoniu de afectațiune și de transferul intrapatrimonial. Legea avocaturii, de exemplu, vorbește despre posibilitatea avocatului de a aporta anumite bunuri către activitatea sa profesională. Or aici această întrepătrundere între Legea fiscală, Legea civilă și orice alte legislații aplicabile, cred că se omite și cred dacă ar trebui noi, ca persoane interesate de domeniul acesta al Dreptului fiscal, să punem presiune undeva între oportunitate, legalitate, fond și formă, eu cred că noi aici am putea. Plus valoarea pe care noi o putem aduce este această întrepătrundere, să arătăm că Dreptul fiscal nu este o insulă, cum în Penal se luptă avocații astăzi să arate că Dreptul penal nu funcționează în mod independent, ci că este integrat într-un sistem de drept și că anumite definiții trebuie preluate din celelalte ramuri de drept și aici Dreptul fiscal asta ar trebui făcut. Problema despre care vorbea Luisiana, cu unde se încadrează un anumit venit la activitatea independentă sau pe art. 111 “transfer din patrimoniul personal”, eu cred că cu ajutorul celorlalte concepte din Dreptul civil clasic, să spun așa lato sensu, poate fi deslușită. De asemena, problema de formă despre care se vorbea aici, cu afectarea și toate cele, de asemenea, își găsesc rezolvare în celelalte ramuri de drept. Or dacă și noi ne izolăm de celelalte ramuri de drept și rămânem și ne uităm doar în Codul fiscal și nu ținem cont, de exemplu, că 32 definește de acum 2 ani sau de 3 ani, art. 32 din Codul civil când vorbește de transferul intrapatrimonial și de obligația de a se întocmi niște acte, de a se înscrie în Cartea Funciară, de a se face niște registre, sigur că vin inspectorii fiscali și o să ne vorbească și o să ne uităm la ei ca la Dumnezei. Or cred că trebuie extinsă discuția. Pentru că, vă mai dau un exemplu, legea asta cu privire la evaziunea fiscală, definește operațiunea fictivă. Or legea asta se aplică inclusiv în ceea ce privește TVA-ul și e o dezbatere, mă rog, eu sunt mai idealist de felul meu, dar eu cred că e și o chestie cu consecință practică, pentru că dincolo de chestiunile astea e important să știi dacă ce e fictiv în Penal este fictiv și în materia TVA-ului, pentru că știm cu toți că de la Halifax încoace sau chiar și înainte de Halifax s-au tot definit ce înseamnă artificial, ce înseamnă fictiv în materie fiscală. Or atunci când legiuitorul vine și într-o lege penală, când vorbește despre o infracțiune de evaziune fiscală, definește operațiunea fictivă, este important de deslușit în ce măsură regimul penal poate fi aplicat fără a se desluși regimul fiscal. Asta era o paranteză vizavi de independența și de faptul că uneori definițiile merg paralel. O problemă întâlnită la această idee de dezvoltatori imobiliari care, mă rog, a apărut cu TVA-ul și o problemă care este acuma, este cu valoarea clădirilor, cu impozitele și taxele locale care sunt pe rolul instanțelor judecătorești, o grămadă. S-au constituit inclusiv dosare penale. E unul deja cunoscut, Hotelul Radison, care are o problemă cu privire la modalitatea de determinare a valorii de impozitare din perspectiva impozitelor și taxelor locale. Nici aici lucrurile nu sunt simple, pentru că, dacă ne uităm în Codul fiscal de anul trecut, veți vedea că determinare valorii de impozitarea a unei clădiri se trimite la Norme și Normele trimit la ceea ce este înscris în contabilitate. 253 într-adevăr. Iar în contabilitate, aici domnule Udrescu, știu că sunt două sau mai multe conturi. Într-un cont se înscrie clădirea, într-un alt cont se înscriu alte lucruri.

Radu Bufan: Au o durată de viață diferită. Nu poți să înregistrezi și clădirea și instalațiile clădirii care au durată de amortizare diferită în același.

Mădălin Niculeasa: Da, doar că atunci când cenzurezi, să spun așa, sau când ataci un raport de inspecție fiscală, un act, o decizie de impunere prin care îți este stabilită acea cotă sancționatorie, pentru că nu ai fi reevaluat toate elementele clădirii se pune discuția: Ce înseamnă, ce concept iei în calcul atunci când trebuie să determini valoarea? Îl iei pe cel fiscal, îl iei pe cel contabil, cel din contabilitate? Ce trebuia să evalueze respectivul evaluator? Trebuia să evalueze ceea ce definește Codul fiscal ca fiind clădire? Sau ceea ce e înscris în contabilitate, unde clădirea, în contabilitate are un cont și celelalte au un alt cont? Or problemele astea nu cred că se vor rezolva, să spun așa, inerțial, ci tot printr-o abordare dintr-asta oarecum de nuanță. Iertați-mă, nu vreau să îmi însușesc că sunt, să ducem discuția spre zona strict juridică, dar cred că și cu argumente juridice se va deluși această problemă a raportului dintre valoarea de impunere, ce înseamnă valoarea de impunere, cea fiscală sau cea contabilă. Noul Cod fiscal, deși mai atenuează, mai rezolvă puțin din această problemă a valorii clădirilor, el vorbește, la impozitele și taxele locale, vorbește de valoarea de impozitare, pentru ca, undeva mai devreme, să vorbească despre modalitatea de determinarea a valorii fiscale. Valoarea de impozitare de la impozitele și taxele locale vorbește despre valoarea înscrisă în evidențe, valoarea fiscală menționată mai sus vorbește despre valoarea înscrisă în contabilitate. Ce înseamnă evidențe, ce înseamnă contabilitate? Există sinonimie sau echipolență între evidențe și contabilitate? Cred că toate aceste întrebări sau aceste probleme pe care fiecare dintre noi le avem, de orice parte a baricadei ne-am afla, fie că este ANAF-ul, fie că suntem noi cei care criticăm ANAF-ul, fie că sunt cei care au lumini și înțelepciuni și care stabilesc unde este dreptatea. Nu trebuie să izolăm, trebuie extinsă discuția, trebuie scoasă strict din sfera dreptului. Și termin, mai este o singură chestiune. Mi se pare că cel mai mare păcat pe care îl face legiuitorul în Codul fiscal este că, deși Codul de procedură fiscală distinge între legislație fiscală și la definiții spune în expres: definește legislație fiscală, definește legislație contabilă, atunci când are definiții Codul fiscal și Codul de procedură, utilizează cu sens fiscal definiții contabile, adică se vorbește despre mijloace fixe, despre mijloace corporale, despre active corporale și incorporale care, pot să fiu ignorant și admit chestiunea asta, dar știu că la bază sunt contabile, sunt chestiuni contabile, nu s-au legitimat în limbaj ca fiind chestiuni juridice, iar aici, mi-am propus de azi dimineață, că am să spun lucrul acesta. Dacă pe alte legi putem să arătăm cu degetul spre Parlament, spre Guvern, spre nu știu care minister, aici pe astea două Coduri, Codul fiscal și Codul de procedură fiscală, sunt colegi de-ai noștri care participă și au participat, există mari societăți, ca să nu spun altfel, care participă și și-au făcut titlu nobiliar din faptul că au participat la redactarea acestor Coduri. Or nu cred că suntem îndreptățiți să arătăm numai spre ei. Aici e o chestiune și de-a noastră internă, pentru că astfel de discuții trebuie să existe mai des, să fie mai dese și să fie mai oneste, adică să punem cărțile pe masă și să recunoaștem că și noi avem o problemă, pentru că, după mine, Dreptul fiscal ca și Dreptul penal astăzi suferă și suferă pentru că lipsește această dezbatere onestă și pe principii, pentru că noi nu avem deslușite încă aceste principii elementare. Sunt lucruri elementare care nu au fost deslușite și astea nu o să ni le dezvolte nimeni, și chiar termin cu chestiunea aceasta. Mă preocupa la un moment dat care sunt resorturile interne, ce împinge dreptul acesta înainte, ce face ca dreptul acesta să mai fie un instrument. Și? Ai trei sau patru, ai legiuitorul, ai doctrina și ai jurisprudența. Alegeți dumneavostră care dintre astea trei sunt resorturi care pot să împingă Dreptul fiscal înainte. Vă mulțumesc!

Radu Bufan: Să îl aplaudăm ca să scăpăm de vorbitor. Domnul coleg!

Răzvan Graure: Un singur comentariu aș face aici. Să nu uităm că vorbim despre controlorii ANAF și oameni de la Curtea de Conturi care au ca și pregătire, pregătire economică, deci se vor uita întodeauna cu precădere către zona de contabilitate și vor vedea acolo active corporale și le vor înțelege foarte bine, mijloace fixe, vor ști cum să lucreze cu ele. Și vorbim pe de altă parte de consultanți care, poate, nu vin ca background din zona de economic, prin urmare lucrurile sunt un pic mai complexe.

Daniel Udrescu: Am și eu o completare la dumneavoastră.

Mădălin Niculeasa: Vreau să spun doar o singură chestiune. De asta cred eu că nu există egalitate de arme atunci când un litigiu este soluționat doar pe baza înscrisurilor emise de fisc sau a înscrisurilor emise de catre mine, pentru că analiza, calificarea fiscală este făcută de către economiști. Eu ca avocat sunt limitat și de la natură, dar și în pofida profesiei sunt limitat, să spun așa, să combat anumite argumente economice. De asta spun că o expertiză trebuie făcută pentru că așa se ajunge la egalitate de arme.

Radu Bufan: Bine, lăsați-mă și pe mine să zic două vorbe. Ce spune colegul Mădălin Niculeasa este o chestie care cred că nu se poate rezolva niciodată. Eu am vrut să spun invers. Cel mai tare motor al dezvoltării e practica. E un celebru profesor belgian care are un text, mi-a plăcut din anii ‘90 când l-am văzut, spune că dreptul fiscal s-a dezvoltat în occident cam în perioada în care noi am lipsit de pe teren, cam în 1930-1940 și 1970 și este, citez din memorie, este rolul unei jurisprudențe monumentale după care legiuitorul nu a făcut decât să vină șontâc, șontâc în urma practicii și a încercat întodeauna să înglobeze practica, dar niciodată legiuitorul nu a putut să țină pasul cu dezvoltarea business-ului, cu dezvoltarea noilor fenomene din business și noilor tipuri, dacă vreți, inclusiv de imobilizări. Eu am încercat, apropo de ce trebuie să înțelegi din fiecare termen, am încercat aici în tratat, am găsit eu o carte din 1962 a unui academician maghiar, Imre Szabo, care este tradusă în limba română și care a avut enormul privilegiu de a studia doctrina germană din ultimii 150 de ani în materia interpretării. Și eu nu știu germană cum știe Cipri, dar am un doctorand la Timișoara care mi-a tradus multe lucrări și asta e excepțională și doctrina și înțelegerea și tăiatul firului în 64. Și spun nemții acolo, în mod normal, și spun și francezii pentru că dreptul fiscal nu își poate face un vocabular propriu, el trebuie să se ducă în altă parte și atunci ar trebui să ai limbajul comun, să iei noțiunile din limbajul comun. Și legiuitorul ar trebui să aibă grijă ca atunci când folosește noțiuni tehnice care sunt diferite de cele în limbajul comun, să arate foarte clar în lege că el trebuie să dea sens tehnic special acestor noțiuni, ceea ce recunosc și eu împreună cu colegul că nu s-a întâmplat în toate locurile din Codul fiscal. Și în încheiere la tema asta vreau să vă spun, și le spun și studenților mei, că am avut o chestie foarte tare acum mulți ani, cu mulți specialiști ne-am gândit noi, Smithfieldul care a cumpărat Comtim și a instalat, ca să rezolve problema cu dejecțiile, pe o platformă de beton niște rezervoare circulare foarte mari, din metal, cu sticlă topită pe dinăuntru și le-a pus și un moț la unele ca să nu miroasă. Și au venit primăriile din județ, investiția de vreo 100 de milioane de pounds, vă dați seama cât erau impozitele și taxele locale și au zis: domnule, nu cumva e clădire, să plătiți impozit pe clădire? Domnule, are fundație, era construcție, experți, ne-am dus la Politehnică, am făcut expertize, are pereți și acoperiș. Domnule, puteai să spui că are pereți și acoperiș, dar aceia erau, nu trebuie să fie pătrată și moțul acela era acoperișul. Domnule, după trei luni după ce am stat noi acolo, într-o noapte mi-a venit o idee, m-am dus a doua zi la super comisia aia și am zis: fraților, n-are ușă. N-are ușă, pentru că spune că e o încăpere destinată să adăpostească inclusiv materiale, acestea erau materiale. Și am zis, domnule, m-am dus și am studiat folclorul românesc, Petre Ispirescu, nu știu ce, și am spus: Vine balaurul, aruncă acesta buzduganul, cade în ușă. În toată tradiția românească o clădire trebuie să aibă ușă. Să fiți de acord cu mine că, dacă are ușă, deși nu scrie în Codul fiscal ce spune colegul, toată lumea n-a mai avut probleme, ANAF-ul, locale, centrale, toată lumea a fost de acord că, chiar dacă nu scrie așa în definiția din Codul fiscal, că trebuie să aibă și acoperiș, se presupune că trebuie să aibă ușă ca să fie calificată clădire. Și am scăpat de impozitere.

Mădălin Niculeasa: Acum, cred că problema asta a fost deslușită, că există jurisprudența cu unde ne punem benzina, la benzinării. FISC-ul a avut o perioadă îndelungată, cred că acum 2-3 ani, în care considera că e clădire acoperișul din fața casieriei, ca să spun așa, stația, stația propriu-zisă. Și există jurisprudență care a catalogat chestiile acelea ca fiind clădire. Am avut o speță care s-a soluționat aici la București, dar a fost de la administrativ, de la Buzău. La Praktiker sunt parcările și sunt canalizările, valoarea acelora a fost băgată în valoarea clădirilor.

Radu Bufan: Domnule, valoarea impozabilă, ce înseamnă după normele metodologice valoarea impozabilă a clădirii? Aparatul de aer condiționat de deasupra intră in valoarea clădirii? Eu am avut o expertiză care mi-a zis fifty-fifty. Jumătate din aerul rece pe care îl face este pentru clădire, pentru climatizarea clădirii și jumătate se duce să răcească uleiul de la utilajele care sunt în clădire și aceea nu face parte din valoarea impozabilă a clădirii. Au venit și mi-au spus: Domnule, sistemul de alarmă împotriva furtului face parte din valoarea impozabilă a clădirii. Zic: Vine hoțul? Da. Și ce fură clădirea? Nu. Atunci dacă nu fură clădirea, nu prea e legat de clădire. Așa mi-au pus în valoarea clădirii și tulumba aceea a pompierilor, cu care puteai să umbli în jurul clădirii, care era un bun mobil, l-au băgat în valoarea clădirii, nu? Aici putem vorbi oricâte. Mulțumim mult.

Daniel Udrescu: Am și eu, dacă îmi permiteți, o completare. Vă aduc la cunoștință că, în cauza Ciulean s-a câștigat irevocabil, adică și cu Înalta Curte, Curtea de Apel Oradea, pe o expertiză a Camerei Notarilor. Deci în problema TVA-ului s-a admis că există cost și se poate stabili cel puțin un TVA minim prin expertiza Camerei Notarilor care este jurisprudență, consider eu acum.

Radu Bufan: 10 minute pauză de cafea. Ba nu, 7.

 

Panel II

 

Radu Bufan: Acum avem un panel mai pretențios pe care noi am încercat să-l numim “Probleme dificile de drept fiscal internațional, drept fiscal al Uniunii Europene” și la acest panel avem doar 2 vorbitori, pentru că nu a putut și eu trebuie să-mi cer scuze, colega Mirela Buliga de la Leaua nu a putut veni, dânsa are o lucrare atât de mare încât am fi terminat diseară, nu știu dacă știți că există o singură carte, eu ce am discutat cu colega să încerce să pregătească și probabil că o să o vedem la conferința din octombrie, cea de la sfârșitul lunii octombrie, conferința de drept fiscal de la Facultatea de Drept, cred că știți că există o singură carte ever scrisă în lume și numai în limba franceză despre legătura dintre convențiile debitare a dublei impuneri și dreptul Uniunii Europene. Deși chestia pare foarte simplă, nu știu dacă dumneavoastră știți că România deja este între 2 tratate, într-o problemă legată de regimul investițiilor din zona Bihorului, statul român a pierdut irevocabil la Washington pe aplicarea tratatului, statul român a recunoscut că a pierdut, acum plătește și a venit Comisia europeană și a spus Stop, nu ai voie să plătești, că e ajutor de stat. Eu sunt foarte interesat cum se va rezolva această chestiune la Curtea de Justiție, pentru că este acolo, pentru că statul român riscă să plătească suma de două ori, o dată trebuie să o plătească pentru că trebuie să respecte hotărârea instanței de la Washington, pentru că e un tratat internațional care te obligă și pe de altă parte dacă plătește suma respectivă și Curtea de Justiție va spune că este ajutor de stat va trebui să recupereze tot de la statul român, pentru că statul român nu poate să recupereze banii de la beneficiarii sumei respective pentru că trebuie să-i plătească în temeiul hotărârii judecătorești la Washington. Deci, este posibil ca și în materie de dublă impozitare sau în materia impozitării internaționale să ne trezim între 2 tratate. Între convențiile debitare și în conflict cu dreptul european. Singura analiză scrisă pe acest text este o carte scrisă cred că de Emmanuel Gerard acum vreo 5-6 ani pe care am avut marea satisfacție să nu o găsesc nici măcar la cel mai tare master de drept fiscal din lumea asta, deci Mirela are această temă și e foarte stufoasă și ne-a rugat să o scuzăm că încă nu e elucidată cu exemple pe care noi le căutăm, că vrem să căutăm și jurisprudență. De aceea, nu-mi fac probleme că nu ne încadrăm în timp. În ordinea sau conform uzanțelor protocolare, colega noastră Raluca Rusu o să ne vorbească despre deducerea TVA în lumina jurisprudenței recente a Curții de Justiție, iar domnul profesor universitar Ciprian Păun are 2 subiecte și anume cererile de sesizare a Curții de Justiție de către instanțele din România, mă bucur să aud că există așa ceva, și compatibilitatea prezumtivului impozit pe gospodării cu convenția model OECD și cu convenția de debitare a dublei impunere. Eu aș propune să începem cu TVA-ul, dar dacă nu se supără colegul Păun, pentru că suntem încă în atmosfera cu TVA-ul și știm că TVA-ul este unul din sporturile naționale din România, iar jurisprudența Curții de Justiție încă nu este. Vă rog, doamna colegă!

Raluca Rusu: Mulțumesc frumos! Îmi revine sarcina ingrată de a vorbi din nou de TVA înainte de pauza de prânz în loc de antreu, e doar ca să putem urmări un pic spețele despre care vorbim. Spețele pe care le-am selectat sunt spețe recente ale Curții Europene de Justiție, recente însemnând spețe din ultimul an și jumătate care relevă cumva abordarea pe care Curtea Europeană de Justiție o are în materie de exercitare a dreptului de deducere punând accent în primul rând pe îndeplinirea criteriilor de esență, cele substanțiale în ceea ce privește dreptul de deducere și fiind mult mai relaxată în ceea ce privește existența unor omisiuni de formă. Aceste spețe relevante pentru activitatea noastră de zi cu zi, pentru că din păcate în continuare autoritățile fiscale se concentrează mult prea mult asupra criteriilor formale și chiar și în ceea ce privește criteriile de esență din experiența controalelor fiscale ale ultimilor 2 ani, am avut surpriza să constatăm că autoritățile fiscale utilizează alte criterii pe care ei le consideră de esență față de cele instituite de directiva de TVA și cele confirmate de altfel și din jurisprudența Curții Europene de Justiție. Primul caz pe care aș vrea să-l discutăm este PPUH. Acest caz este un caz din 2015 și vizează dreptul de deducere într-o speță în care furnizorul a fost considerat de autorirățile fiscale ca fiind un furnizor inexistent. Într-adevăr în speța supusă deciziei, furnizorul nu era o companie înregistrată în scop de TVA, nu deținea licență pentru comercializarea produselor petroliere care făcuseră obiectul tranzacției, nu depuseseră declarații fiscale, nu-și plătise impozitele și taxele, n-avea sediu.

Radu Bufan: Acesta e chiar fantomă.

Raluca Rusu: Administratorul n-a putut fi contactat, nu depusese situații financiare, deci în principiu lucrurile arătau destul de rău. În această speță, instanța de referire a solicitat clarificări în primul rând cu privire la măsura în care o achiziție efectuată de un contribuabil în aceste condiții în care furnizorul pare inexistent și nu se poate stabili cu exactitate cine a livrat bunurile, în ce măsură această achiziție constituie de fapt o livrare de bunuri. În situația în care constituie o livrare de bunuri, instanța de trimitere a căutat clarificări cu privire la măsura în care beneficiarul poate să-și exercite drepturile de deducere a TVA în condițiile în care autoritățile fiscale susțineau pe de o parte faptul că furnizorul fiind presupus inexistent n-ar putea să existe o livrare de bunuri și în al doilea rând beneficiarul în opinia autorităților fiscale nu fusese suficient de diligent astfel încât să-și adune informațiile necesare pentru a determina că este parte într-o tranzacție frauduloasă. Cu privire la prima întrebare, Curtea Europeană de Justiție a reținut că de fapt toate circumstanțele relevate de autorirățile fiscale nu sunt în măsura stabilită, furnizorul nu a fost de fapt persoană impozabilă și că de fapt acea livrare de bunuri nu ar fi putut exista. Motivele au fost diverse, de exemplu cu privire la faptul că sediul social al furnizorului era o clădire în ruină unde nu se puteau desfășura activități economice, Curtea a reținut că în esență nu există niciun motiv pentru care acea livrare de bunuri nu ar fi putut fi efectuată din altă parte sau că furnizorul ar fi putut la rândul lui ar fi putut achiziționa acele bunuri de la alt furnizor și ar fi putut să-l instructeze pe acesta să livreze bunurile direct clientului, faptul că administratorul nu a putut fi contactat într-un moment ulterior nu înseamnă că acesta nu exista și nu putea fi contactat la data realizării tranzacțiilor și a reiterat de asemenea că alte aspecte cum ar fi faptul că furnizorul nu este înregistrat în scop de TVA sau nu este autorizat pentru actvitatea pe care o desfășoară, nu sunt în măsură să anuleze statutul acestuia de persoană impozabilă și nu pot presupune prin ele însele negarea dreptului beneficiatului de a deduce TVA. În această argumentație Curtea a făcut referire și la niște decizii anterioare. De exemplu, Curtea a stabilit în speța Dankowski cum că un furnizor care nu este înregistrat în scop de TVA este totuși o persoană impozabilă și că numărul de identificare fiscală a acestuia este suficient pentru a identifica furnizorul, prin urmare o factură emisă de un asemenea furnizor, chiar dacă nu conține codul de TVA al furnizorului, permite totuși ca beneficiarul să-și exercite dreptul de deducere. De ce este importantă această speță PPUH? Curtea menționează în această speță foarte clar că atunci când condițiile de esență cu privire la exercitarea dreptului de deducere sunt îndeplinite, omisiuni formale nu pot fi invocate pentru a nega deducerea. Ce constituie de fapt criteriile de esență pentru exercitarea dreptului de deducere? Beneficiarul trebuie să fie persoană impozabilă, să desfășoare activitate economică. Bunurile pe care le achiziționează sau serviciile pe care le achiziționează trebuie să fie achiziționate în scopul exercitării activității sale impozabile. Și a treia condiție este ca furnizorul să fi fost o persoană impozabilă la rândul său. În acest sens nu contează nici înregistrarea în scop de TVA pentru definirea statutului de persoană impozabilă și nici existența sau inexistența unor altor autorizații impuse de autorități pentru activitatea desfășurată de furnizor. Nu știu dacă e și experianța dumneavoastră, din experiența noastră în ultimii 2 ani, ne lovim de o nouă abordare a autorităților fiscale în care aceștia nu mai susțin că serviciile nu ar fi fost prestate sau că bunurile nu ar fi fost livrate, probabil că motivul este legat mai degrabă de a nu oferi furnizorului posibilitatea de a anula tranzacția în cazul în care ar susține că de fapt nu a existat o tranzacție impozabilă, ci mai nou autoritățile fiscale zic: okay, serviciile au fost prestate, dar nu erau necesare beneficiarului. Cu alte cuvinte, beneficiarul avea suficiente resurse să se descurce singur. Exemple de astfel de abordări sunt de ce îți trebuie avocat, pentru că aveai consilier juridic intern, se putea și el descurca? De ce într-un proces de retehnologizare a unei fabrici ai nevoie de un consultant extern? Ai director pe partea de producție, se putea descurca și singur. Iar genul acesta de abordări pe lângă faptul că ele nu au nicio bază legală în ceea ce privește legislația aplicabilă în materia dreptului de deducere presupun mai mult decât atât, o implicare directă a autorităților fiscale în deciziile de business ale contribuabilului făcând aprecieri legate de oportunitatea efectuării anumitor tipuri de achiziții. Aici este din nou important de reținut că această abordare nu are niciun fel de susținere în materie de TVA, într-adevăr din motive istorice, autoritățile fiscale încă au anumită inerție și tind să aplice regulile de deductibilitate aplicabile în materie de impozit pe profit și în materie de TVA, cel cu necesitatea efectuării achizițiilor este un exemplu, alte exemple sunt legate de solicitarea de documente justificative pentru anumite tipuri de prestări, chiar și atunci când este clar din circumstențele tranzacției că aceste prestări au fost efectuate. De exemplu într-un control fiscal autoritățile fiscale contestau niște servicii de încărcare a mărfii în camion în condițiile în care era clar că acea marfă a fost transportată, fusese recepționată de beneficiar și fusese și vândută de beneficiar prin intermediul magazinelor pe care le deținea. Revenind la PPUH, Curtea Europeană de Justiție reiterează principiile aplicabile în materie de drept de deducere și anume faptul că dreptul de deducere este un drept integrat al sistemului de TVA și că în principiu acesta nu poate limitat, singura condiție este ca achizițiile să fie utilizate de persoana impozabilă în scopul activității taxabile și că chiar dacă autoritățile fiscale pot lua anumite măsuri pentru a asigura colectarea TVA și combaterea evaziunii fiscale, aceste măsuri trebuie să fie proporționale, să nu meargă dincolo de ceea ce este strict necesar pentru a asigura scopul acestora și aceste măsuri în princpiu nu pot pune sub semnul întrebării existența dreptului de deducere. Și chiar dacă contribuabilii sunt responsabili în situații în care circumstanțele tranzacției ridică anumite semne de întrebare să adune informații cu privire la furnizorul acestora, informațiile pe care ei trebuie să le adune sunt cele în mod rezonabil pot fi la dispoziția lor și în niciun caz acele informații nu pot cele legate de faptul că furnizorul a deținut sau nu a deținut efectiv aceste bunuri, că este în măsură sau nu să livreze bunurile sau că furnizorul și-a îndeplinit sau nu și-a îndeplinit obligațiile fiscale legate de aceste bunuri. Dacă ne uităm la acest caz, devine destul de clar că legislația din Codul fiscal legată de drepturile de deducere a contribualilor pentru tranzacții efectuate cu furnizorii inactivi sau al căror cod de TVA a fost anulat nu este compatibilă cu dreptul Uniunii Europene. După cum probabil că știți că de la 1 ianuarie a acestui an au fost niște modificări în acest sens în direcția în care beneficiarilor li se recunoaște dreptul de deducere pentru achizițiile efectuate de la contribualilii inactivi, respectiv al căror cod de TVA a fost anulat, dar doar în situația în care acești furnizori se înregistrează ulterior în scop de TVA. Prin urmare, există în continuare anumite situații, respectiv cele în care furnizorii nu sunt înregistrați și nici nu se înregistrează ulterior în scop de TVA în care legislația pe care noi o avem în acest moment nu este compatibilă cu jurisprudența Curții Europene de Justiție. Trebuie să recunoaștem că este totuși puțin probabil ca Ministerul de Finanțe să modifice aceste prevederi în contextul în care există deja 2 spețe pe rolul Curții Europene de Justiție cu privire la compatibilitatea acestor prevederi cu dreptul european, este vorba de Paper Consult și Gamesa Wind România și cel mai probabil autoritățile vor aștepta deciziile din aceste spețe pentru a lua măsuri ulterioare.

Radu Bufan: Dacă ați terminat cu PPUH, aș vrea să vă spun ceva. Noi am fost foarte excited când am văzut la PPUH că ăsta chiar era fantomă, comerciantul al cărui nume îmi scapă și când a apărut speța, adică prin octombrie 2015 și noi am avut un invitat la conferința asta de la facultate, un tip care e măritat în România, are vreo 20 de ani de experiență în TVA pe la toate organismele europene, domnul Roberto Michieletto și mai mult se scărpina în cap și spunea că nu știe cum o să se interpreteze chestia asta știa sau trebuia să știe, excepția acestor cazuri, ai drepturi de deducere. Anul trecut în iulie la un mic seminar foarte restrâns pe care-l facem noi, anul acesta va fi la Cluj, domnul Ciprian Păun va fi gazda, mi-a spus că colegii din Polonia un avocat și o doamnă avocat care a fost chiar reprezentantul țării sale la Curtea, spunea că pentru că PPUH te-a trimis la instanța națională în final, PPUH n-a produs nicio mare în Polonia, nicio instanță poloneză n-a aplicat aceste linii directoare la alte spețe pentru că era evident că a sărit gardul cumva Curtea, trebuie să dăm Cezarului ce e al Cezarului, cred că niciunul dintre noi nici nu s-ar fi dus măcar la Curte. Deși formal, analizând, domnule, dacă n-ai avut sediu, puteai să facp livrarea de produse petroliere în altă parte, dacă n-ai avut autorizație, puteai să faci fără, aveai sancțiunea unei amenzi, însă omul cât trăiește învață. Recent la o discuție cu un client am văzut o chestie foarte tare, nu știu dacă am voie să o dezvălui, o practică foarte tare ca să demonstrezi că nu știai, te-ai dus împotriva furnizorilor tăi și le-ai cerut în judecată să-ți plătească sumele respective nededuse pe motiv din cauza comportamentului lor m-a jupuit ANAF-ul și atunci cu hotărârea definitivă în care a zis instanța du-te să te plimbi, nu ai ce să-i reproșezi acestuia, acesta este unul dintre mijloacele de probă cu care te poți duce și să spui că ai încercat să recuperez, voi spuneți că acela era de vină, comportamentul lui culpabil, uite instanțele de drept comun spun că nu-i de vină, n-are nicio contribuție la chestia asta așa că n-am avut de unde să știu, am încercat să fac toate probatoriile, am fost trimis la plimbare că acela e în regulă, deci practica încearcă să inventeze tot felul de proceduri prin care să demonstrezi un fapt negativ, aici e problema, pentru că fiscul trebuie sau cine aprobă, fiscul ar trebui să demonstreze că tu știai sau trebuia să știi, iar tu trebuie să găsești probatio diaboli. Din păcate cam aceasta este situația.

Raluca Rusu: Da, într-adevăr sunt de acord cu ce ați spus. Personal cred că Curtea Europeană de Justiție a avut o abordare un pic mai relaxată în acest caz și datorită faptului că în speță faptul că acele produse petroliere fuseseră livrate, adică ele au existat și fuseseră utilizate de PPUH în activitatea sa taxabilă nu erau în dispută, adică practic aici nu vorbim de o speță în care însăși existența bunurilor ar fi fost pusă sub semnul întrebării. Următoarea speță este o speță de la sfârșitul anului trecut, e o speță portugheză care vizează deducerea TVA pentru niște servicii de asistență juridică, iar în această speță autoritățile fiscale au negat dreptul Barlis de a deduce TVA, argumentând faptul că mențiunea din factură era prea generală aceasta menționa doar servicii juridice prestate până la de sau servicii juridice prestate până la data prezentă, menționând că nu este foarte clar la ce se referă aceste servicii juridice și că nu toate serviciile juridice se pretează a fi utilizate în scopul activității taxabile pe de o parte și pe de altă parte autoritățile fiscale au susținut că nu în toate situațiile ar fi clar din facturi exact la ce dată s-a finalizat prestarea serviciilor. Data finalizării prestării având relevanță în acest context pentru determinarea faptului generator în scop de TVA, serviciile fiind din categoria celor prestate în mod continuu. În această speță în cazul unei discuții la finalizarea controlului fiscal Barlis a prezentat niște anexe la facturi din care reieșea în mod clar exact în ce au constat aceste prestări de servicii, precum și data la care prestarea fusese finalizată, dar autoritățile fiscale au refuzat totuși să le ia în considerare și să-și ajusteze concluziile, motivând că de fapt aceste anexe de la facturi nu ar îndeplini toate condițiile minime ale unei facturi și prin urmare nu pot fi luate în considerare în exercitarea dreptului de a deduce TVA. Și în această speță Curtea reiterează că de fapt în circumstanțe în care criteriile substanțiale pentru exercitarea dreptului de a deduce TVA sunt îndeplinite, criterii formale nu pot fi invocate pentru negarea acestui drept și menționează că în situația în care autoritățile fiscale au la dispoziție alte surse de informare pentru a stabili elementele lipsă, acestea nu au dreptul să se raporteze strict la facturi, ci sunt obligate să ia în considerare toate sursele de informații pe care le au disponibile. Ultima speță și care s-ar putea să aibă un impact mai mare în practică este Senatex, tot o speță de la finalul anului trecut în care practic în situațiile în care factura existentă nu conținea toate elementele minime pentru exercitarea dreptului de a deduce TVA și în această speță elementul care lipsea era codul de identificare în scop de TVA al beneficiarului. Curtea a stabilit că în cazul în care această factură este completată, dreptul de a deduce TVA este recunoscut nu din momentul în care completarea este efectuată, ci din momentul în care factura inițială a fost întocmită. Și în această speță Curtea diferențiază situația de fapt față de cea analizată într-un caz anterior și anume în Terra Baubedarf, menționând că în Terra Baubedarf în lipsa unei facturi nu poate fi exercitat dreptul de deducere, dar dacă totuși această factură există este incompletă, dar ea este completată ulterior, dreptul de deducere poate fi exercitat din momentul în care a fost întocmită factura inițială. Din nou este o abordare care ține cont de substanța tranzacției și nu de condițiile de formă, Curtea reiterează și în acest caz faptul că măsurile pe care autoritățile fiscale pot să le ia nu trebuie să depășească scopul de colectare a impozitelor și taxelor și de a combate evaziunea fiscală. Ce este interesant la această speță este faptul că Guvernul german a încercat să argumenteze că aplicarea unei dobânzi de întârziere, dobândă de întârziere care ar fi apărut practic în situația în care deducerea nu ar fi fost acordată în momentul facturii inițiale, ci doar la corecție, faptul că această dobândă de întârziere ar reprezenta în esență o penalitate administrativă și Curtea Europeană de Justiție a spus clar că acest fapt nu poate fi reținut, pentru că această dobândă se aplică în toate situațiile și ea practic nu este proporțională cu fapta săvârșită de contribuabili și nici nu ține cont de circumstanțele tranzacției.

Radu Bufan: Mulțumesc mult! Pe TVA cred că având în vedere că avem puțin timp, pe TVA o să putem discuta, pentru că colegul Ciprian Păun spunea că are și el ceva comentarii de făcut referitoare la TVA, eu aș vrea numai să vă semnalez și cred că este foarte important acel ordin semnat de doamna Vizoli anul trecut în toamnă care spunea că în materie de vânzare cu taxare inversă nu există prejudiciu, pentru că din păcate am avut foarte multe cazuri în care au venit, am eu un comerciant de cereale în județul Timiș, pentru că nu l-au găsit pe țăranul din Oltenia care trebuia să stea pe câmp când a venit garda la el, toate tranzacțiile ulterioare prin 7 mâini de intermediari, avea la dosare, avea și poza șoferului, la toate tranzacțiile făcute în viața lui i-au tăiat TVA deductibil și l-au lăsat cu colectat, deși la taxare inevrsă tu primești fără TVA și o dai mai departe fără TVA, tu faci o simplă înregistrare contabilă, TVA colectat și deductibil, nu l-ai văzut niciodată, nu l-ai încasat niciodată. Sigur că societatea a trebuit să intre în insolvență și din cauza marii modificări a Codului de procedură fiscală care spune că la 351 unde ești în insolvență, dar trebuie să aștepți după instanța de contencios, acum s-a suspendat soluționarea cauzei, că e mare vânzoleală penală, acuma se pare că dosarul penal o să constate că nu e niciun fel de șmecherie, dar până se aprobă la penal, riscă să ajungă în faliment și după aceea o să vină, dacă ajung apoi la organul de soluționare, acum organul de soluționare ar trebui să țină cont că la taxarea inversă nu este prejudiciu și ar trebui să rezolve contestația administrativă în sensul că a fost o bulă, sigur că omul și-a pierdut clientela, mai face ceva activități, e în conservare, dar vreau să vă spun că mie mi se pare totuși un act de care era nevoie și e ca la privatizare, se spunea că cehii, ungurii și polonezii s-au mișcat mai repede ca noi, ne mișcăm și noi, dar foarte încet, din păcate trebuie să semnalăm că sunt și astfel de lucruri pozitive, persoane din administrație care au curajul că zică stai domnule, ruperea formulei contabile de autolichidare este o mare aiureală și că nu poți să judeci, să spui că dintr-o formulă din această tranzacție nu mai partea de deductibil e fictivă, partea de livrare nu. Dacă Halifax ar fi fost tradus în limba română, dar la 95-96, acolo scrie foarte clar că primul care nu este în lanțul de fraudă, dacă ar fi o fraudă în amonte beneficiază de dreptul de deducere și tot la Halifax la sfârșit spune că dacă statul vine și îți anulează ca fiind fictivă intrarea, trebuie să-ți anuleze și ieșirea și să-ți dea înapoi TVA-ul diferența de TVA, dacă ar fi cazul, că tu ai adăugat valoarea.

Raluca Rusu: Poate înainte de a da cuvântul colegului, pe dreptul de deducere la taxarea inversă există și o speță într-un caz italian pe achiziție intracomunitară de bunuri, unde Curtea a spus că dacă livrarea nu există trebuie anulat atât deductibilul, cât și colectatul din cadrul taxării inverse.

Radu Bufan: Nu-mi aduc aminte acum speța.

Raluca Rusu: Nici eu, dar pot să revin cu ea.

Ciprian Păun: În primul rând, bună ziua și mulțumesc pentru invitație! E o plăcere să particip la conferințele acestea, tocmai spuneam domnului profesor că prin contribuția decisivă pe care a avut în ultimii an la dreptul fiscal a distrus și piața asta în sensul că erau puțini avocați care se pricepeau la drept fiscal, acum toată lumea se pricepe, se pricepe fiecare coleg din păcate, asta este o mare problemă pentru întreaga piață pentru că generăm o practică total ciudată în România. Făceam această remarcă încercând să creez un pod de discuție cu afirmația domnul Udrescu foarte pertinentă de altfel cu privire la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, în speța deductibilității investițiilor într-un imobil bazată pe grila notarială, doar cu o mică precizare, că potrivit Constituției României jurisprudența nu generează izvor de drept, aceasta este chestiunea care ni se servește atât de către fisc prin întâmpinare, cât și de către instanțele judecătorești în dezbatere.

Radu Bufan: Îți mai spun eu una cu jurisprudența Curții de Justiție. Colega noastră, doamna profesor Mirela Buliga a pățit-o, se duce și invocă Izzo la un anumit moment dat într-o speță și zice că e în norme, cel de la fisc zice da. Fisul român a recunoscut-o de-abia în 2014 sau 2012 când a băgat-o în norme, așa că aici avem o decizie, situația noastră e anterioară, chiar dacă decizia Izzo e de prin 1990 și ceva sau 2000, cică statul român a recunoscut-o când a băgat-o în norme.

Raluca Rusu: Deci tot art. 11 vă salvează că acum scrie în mod clar să ținem cont de jurisprudență.

Ciprian Păun: E o chestie foarte interesantă. De aceea degeaba avem soluții jurisprudențiale naționale interesante și până la urmă în favoarea contribuabilului, pentru că nu avem în România în afară de modalitatea procedurii acestor complete de a dezlega anumite chestiuni de drept de la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, noi nu avem procedură prin care deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție în spețe particulare pot să aibă o aplicabilitate în zona fiscală, este o dezbatere pe care am avut-o și anul trecut la conferința de drept fiscal, conferința a 2-a din luna octombrie și am spus că foarte multe dintre decizii nu sunt nici măcar opozabile ANAF-ului, chiar dacă ANAF-ul este partea acestor litigii, pentru că nu avem baza legală. Mai mult ca reguli de procedură, ca tendințe, ca aspecte de genul acesta, de aceea recursul la întrebarea preliminară și la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene rămâne cea mai bună alternativă pentru argumentațiile în situații limită din punctul nostru de vedere într-o serie de litigii fiscale. Se povestea aici foarte mult despre materialul probatoriu într-un dosar fiscal, este o chestiune foarte interesant, materialul probator, în special în spețele cu privire la TVA și la TVA-ul în situația persoanelor fizice. Materialul probator dincolo de niște expertize și de niște înscrisuri nu prea poate să aducă, noi am încercat acum să ducem martori în litigiile fiscale, dar se refuză pe bandă rulantă mergându-se pe următoarea teorie a specificității dreptului fiscal și ca parte a dreptului administrativ în general în care martorul este o prezență exotică, ca să nu o numesc ciudată într-un astfel de litigiu de contencios administrativ, dar din punctul meu de vedere, martorii trebuie să fie o prezență firească într-un litigiu fiscal ca să dovedească faptul că într-adevăr vânzătorul din magazin să dovedească că marfa a venit cu un autoturism, nu a intrat în depozitul societății prin spate așa cum susțin organele fiscale, deci eu am dreptul să dovedesc prin orice fel de mijloace probatorii faptul că de exemplu acea marfă exista în evidența contabilă a societății, în inventarul societății și a fost adusă de un autovehicul care avea 4 roți și un șofer. Că în anumite situații nu există aviz de însoțire a mărfii sau că pe factură nu scrie autoturismul cu care a fost transportată marfa, din nou trecem la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene să analizăm dacă din punct de vedere legal un astfel de impediment este un impediment juridic, este un impediment factual sau este un impediment de formă, sunt alte discuții, din punctul acesta de vedere. Chiar astăzi am avut la Curtea de Apel Cluj o cerere de sesizare a CJUE și ne-au respins-o din nou, e a 10-a oară când încercăm, în toate litigiile și acum e distractiv pentru că onorata instanță ne-a respins-o bazându-se chiar pe o argumentație de-a noastră într-un alt dosar, făcând referire la cauza Blasio, are cam același conținut, din punctul nostru de vedere mai bine solicita o suspendare, era vorba de o anulare a codului TVA și încercam acolo să mergem către CJUE pentru că efectele acestei anulări a codului de TVA sunt extraordinari de mari. Pregătindu-mă pentru această conferință mai bine zilele trecute, analizând toate trimiterile preliminare ale instanțelor din România, mi-am dat seama că în domeniul fiscal nu stăm atât de prost pe cât părea la început, la momentul la care am început documentarea. Astfel, eu zic că din 134 de cauze care sunt pendinte sau au fost soluționate de către CJUE, eu informația am luat-o de pe site-ul unde se face evaluarea tuturor, mai sunt 27 de cauze pendinte, acestea ne interesează în principal din punctul meu de vedere pentru că putem să facem un for la ce ne putem aștepta, 27 de cauze pendinte dintre care din punct de vedere fiscal eu am găsit 9. Sunt 2 aspecte pozitive. 1. Aș pleca de la cauza Evobus, am ales pentru că sunt colegii care nu au invocat-o din câte am înțeles și a fost invocată din oficiu de către instanța de judecată, de către Înalta Curte de Casație și Justiție. De ce aș pleca cu Evobus ca și principiu fundamental? Pentru că în discuțiile private pe care le avem cu foarte mulți magistrați, aceștia ne spun că da, domnule, nu există în România o cultură foarte mare a acestor întrebări preliminare în zona juridică, în zona instanțelor și riscul pe care îl avem este să ne-o respingă printr-o ordonanță, adică să ne trimită sau să ne respingă ca inadmisibilă, cum sunt celebrele dosare cu corpul național al polițiștilor comunitari de la Bacău, să zică instanța nici pomeneală de așa ceva, nu-I competentă Curtea, și atunci pentru magistrat înțeleg acest punct de vedere, este și o chestiune de prestigiu profesional și există o anumită rezervă interioară de a da curs cererilor noastre. Și de la cauza Evobus încoace am un argument. Dacă Înalta Curte de Casație din oficiu a formulat o întrebare, mie mi s-a părut o întrebare extraordinar de bună, și Curtea de Justiție a Uniunii Europene a zis să citească și ei jurisprudența CJUE și vedeți că treaba aceasta a fost soluționată de 100 de ori, pentru magistrat poate părea supărător sau pentru cineva care nu cunoaște contextul național, pentru mine a fost extraordinar de importantă și în primul rând salut curajul instanțelor de a invoca din oficiu o întrebare preliminară, din câte știu eu este printre puținele instanțe care au invocat din oficiu această chestiune. Întrebarea poate părea ciudată la Evobus, adică dacă pot să refiz dreptul de deducere a TVA sau de rambursare, nu mai știu, dar colegii poate mă ajută, în situația în care contrapartea nu a plătit TVA-ul respectiv către autoritatea publică de fisc, deci în principiu o chestiune simplă. Un principiu simplu pe care noi îl știm din jurisprudență, că este oarecum o tautologie, dar din practică fiscală nu este așa. Și de aceea m-am bucurat că s-a invocat aceasta și s-a trimis către CJUE, această cerere, pentru că respingându-se atât de virulent, aș spune eu, de către CJUE prin ordonanță, mesajul este foarte clar către autoritatea fiscală. Oameni buni, nu grevați rolul instanțelor cu problema aceasta și nu grevați cu rolul instanțelor voastre cu problema noastră, ci colegi din departamentele fiscale ale zonei Ministerului de Finanțe, vă rog frumos nu mai asumați această chestiune. Nu mai folosiți ca argumentație. De aceea m-am bucurat foarte mult de cauză Evobus. Cauza Evobus are puternice conotații în domeniul penal, singura problemă pe care o avem sau subzistă datorită faptului că mulți colegi de-ai noștri avocați de penal nu colaborează cu avocați specialiști în domeniul dreptului fiscal. Probabil jumătate din cauzele lor se lovesc de această chestiune. Fiscul zice că tu ți-ai cerut rambursare de TVA sau tu ți-ai dedus TVA-ul, dar celălalt nu și-a plătit TVA-ul, statul român e prejudiciat, ai complicitate la evaziune fiscală sau în situația pe care o avem de exemplu la Cluj într-o speță, ai direct autorat la valori de peste 1 milion de euro cu competență foarte serioară din partea DNA. Aceasta este speța, nici măcar alte chestiuni. Deci, imboldul pentru instanțe este foarte important din punctul meu de vedere. Domnule, într-o speță, Înaltei Curți de Casație și Justiție i s-a respins o cauză prima dată. Nu e niciun fel de problemă. O altă întrebare. Mă uit la jurisprudența CJUE, de ce ridică întrebări preliminare fiscul din România? O să-mi spuneți că nu are un interes. Ba are, că în proceduri de recurs după ce am câștigat eu, pot să ridice ei întrebările respective ca să-și clarifice ei anumite chestiuni, să câștige până la urmă o argumentație. Eu am făcut inclusiv o adresă către ANAF în care am spus în calitate de contribuabil vă întreb, în procesele în care ați pierdut în primă instanță de ce nu ridicați voi întrebări preliminare ca să clarificați situația respectivă? Ca și contribuabil întreb acum, pentru că mi s-a spus că pentru fisc lucrurile sunt foarte clare. Nu cred că sunt clare. De ce vă spun? Exact cum a spus domnul profesor, în normele metodologice de la Cod sunt capitole întregi cu citate din jurisprudența CJUE. Dacă eu folosesc jurisprudența CJUE într-un text de act normativ, sigur, îmi pun anumite semne de întrebare cu privire la conformitatea acestui sistem cu sistemul nostru de drept, dar nu contează, e foarte bine că există, de ce nu ar pune întrebarea aceasta fiscul? Mai este încă o chestiune foarte interesantă.

Radu Bufan: Scuză-mă. Răspunsul e pentru că ei știu și li s-a creat impresia ca chiar dacă nu au dreptate și nu se prezintă să câștige. Asta este deranjant din partea unui contribuabil. Te duci la 10 termene, te pregătești, te duci cu 7000 de dosare. Eu am o insultat o instanță acum mulți ani și am spus că vreau să-l iau la amânare un dosar, dar nu era partea și nu puteam, am observat că ei nu vin la acel dosar și mie mi se pare în primul rând că e un afront și la adresa noastră a contribuabililor și la adresa instanței și mi-am permis să avansez în public și motivul, aici câștigă fără să se prezinte. Nu e în regulă. Înțeleg că ANAF-ul are foarte multe procese și nu poate delega oameni peste tot, dar chiar să nu vină la niciun termen la un dosar? Există o anumită opinie în rândul judecătorilor. Sunt conștient că statul trebuie protejat, trebuie să câștige. Nu știu dacă ați văzut că acum un an a fost un interviu în care se spunea că statul se consideră proprietarul societății la noi. Și a doua zi îmi spunea un magistrat că fusese la niște întâlniri profesionale. Domnule, să știți că am început să mă gândesc bine, cred că și eu aveam undeva în subconștient. E o stare de lucru care vine dintr-o atmosferă generală din societate și care nu e în regulă.

Ciprian Păun: N-aș vrea să dăm vina pe magistrați, pentru că în ultimii 3 ani pot să văd o creștere semnificativă atât trimiterilor preliminare, cât și a calității actului de justiție și a motivării într-o serie de soluții de spețe în domeniul fiscal. Eu am făcut o statistică. Domnul profesor spunea câte dintre cele 134 de mii de preliminare sunt din domeniul fiscal și am zis maximum care au fost soluționate contează 6-7 până la urmă, pentru că eu scot povestea cu taxa de primă înmatriculare din ecuație, deși este un lucru important, dar atâta de prost a făcut-o Guvernul României de fiecare dată încât era clar că oricine va reuși să ajungă la CJUE va avea un rezultat pozitiv, n-aș vrea să diminuez din succesele colegilor care au avansat asemenea soluții, dar părerea mea este că pe zona de TVA este o nevoie serioasă de a duce cauze în fața CJUE pe chestiuni serioase de preocupare contemporană, nu neapărat pe chestiuni generale cum sunt aceste sume de 500 de euro, 600, 1000 de euro încât reprezintă taxe de primă înmatriculare chiar dacă ea afectează un număr mare de oameni. M-am uitat un pic la o comparație între celebrele cauze până la urmă cu taxele de primă înmatriculare și celelalte, cum este de exemplu Bara și alții, care pleacă de la Cluj. Curtea de Apel Cluj este foarte activă cu trimiteri preliminare. Am văzut acuma că e și molipsitoare această practică de a trimite cereri către Curtea de Justiție a Uniuni Europene, acum și completele de dreptul muncii de la Cluj au două trimiteri preliminare, primele două trimiteri preliminare de dreptul muncii recente, și una de civil încercată, adică de la contecios administrativ s-a extins această poveste către toate completele către toate secțiile și acesta este un lucru foarte important, părerea mea. Și de la Bara și alții care era o cauză foarte interesantă pe gestiunea datelor cu caracter personal aplicabile gestiunea în domeniul fiscal ulterior, ajungem la Salomie și Oltean, o cauză de referință pentru dezvoltatorii imobiliari cu privire la posibilități de a deduce TVA, aveam fostele spețe celebre clasice, cum ar fi Tulică și Plavoșin, Evobus pe care am amintit-o, o enumerare exemplificativă a fost. Acum care sunt cauzele pendinte? Și am făcut o trecere în revistă și o să încerc să explic foarte rapid ca să ne dăm seama despre ce e vorba în domeniul fiscal. Avem C-159/17, Dobre de la Curtea de Apel Constanța, foarte interesantă speța referitoare la anularea codului de TVA, un refuz de colectare într-o primă întrebare și obligare de colectare în a doua întrebare, foarte interesantă cauză. Deci este o chestiune de actualitate cu care se confruntă foarte multe instanțe și este foarte interesant și atenție foarte mare să încercați să suspendați cauzele pe care le aveți în lucru, pentru că altfel o să aveți mari probleme după aceea la revizuiri. După ultimul HP al Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la revizuirea în situația în care de adoptă o hotărâre a CJUE potrivnică. Avem după aceea o cauză a Curții de Apel Suceava, foarte interesantă. Curtea de Apel Suceava. Dacă trăim așa din Cluj, Timișoara, Iași, București, Craiova, Sibiu chiar, cu superioritatea că noi suntem zona hexagonului juridic, vedem la Curtea de Apel Suceava niște întrebări foarte pertinente și foarte complexe, nu știu cum va răspunde, dar cu siguranță nu prin ordonanță, anume referitoare la reverificările TVA-ului de către inspecția fiscală și posibilitatea corectării de conturile de TVA în timpul inspecției fiscale, o chestiune care ține de procedură și la prima vedere aș putea spune că ar fi o discuție dacă procedura nu este de competență exclusiv națională, dar uitându-mă mai bine la mai multe spețe, eu cred că instanța europeană se va concentra pe chestiile acestea, iar dacă va da posibilitatea colectării codului de TVA până la sfârșitul perioadei de contestației sau sfârșitul controlului fiscal, ar fi foarte interesant din punct de vedere juridic și a modalităților în care după aceea vom putea jongla în timpul inspecțiilor fiscale. Avem celebra cauză la care a făcut referire și colega mea, Gamesa Wind România de la Curtea de Apel București, foarte interesantă referitor la contribuabilul inactiv și posibilitatea de deducere a TVA-ului după reactivare, o speță din punctul meu de vedere la care răspunsul Curții va fi previzibil și va duce la posibilitatea ca după reactivare să reușim să deducem TVA-ul la care a fost refuzat dreptul de deducere, foarte bine formulate întrebările, foarte interesantă cauză. Apoi foarte interesant în cauza Marcu, C-392/16 tot de la Curtea de Apel București cu mecanismul de taxare inversă și folosirea acestuia postinspecție, adică o problemă juridică serioasă de TVA. Mai apoi cauza C-4441/16 SMS Group cu Înalta Curte de Casație și Justiție. E vorba de chestiunea unor importuri, iar o speță dificilă. Nu știu cum va face acolo CJUE, cum va rezolva, sigur, este celebra speță Paper Consult de la Curtea de Apel Cluj pe inactivi, foarte interesantă, la care așteptăm soluțiile. Nu în ultimul rând o speță cu implicații deosebite în procedurile fiscale, în special atunci când vorbim de TVA la persoane fizice, e cauza Ispas 298/16 unde colegul nostru Cosmin Costaș deja a susținut concluziile orale în fața CJUE în 5 mai care se fundamentează pe dreptul la apărare și la dreptul de acces la dosarul administrativ în procedura prealabilă, unde sunt serioase probleme de neconformitate din punctul și al meu de vedere cu legislația europeană și sigur, mai este cauza 664/16 Vădan de la Curtea de Apel Alba-Iulia unde voiam să intru într-o polemică cu domnul Udrescu pentru că dânsul a publicat un articol pe JURIDICE.ro în care a zis că este invocată de noi și acolo chiar am beneficiat de o colaborare a magistratului de la Curtea de Apel Alba-Iulia în care l-am implicat în redactarea întrebării, adică oferta noastră a fost către instanța de judecată și către fisc de a colabora pentru a reuși să scoatem niște întrebări foarte bune, noi am făcut 4 propuneri, domnia sa ne-a acceptat două, foarte interesante, a schimbat un pic din conținut pentru că noi încercam o chestie prin întrebarea preliminară, să mai lărgim un pic spectrul dezbaterii juridice, un magistrat foarte atent, am foarte mare încredere că se va dezvolta jurisprudența română, iar întrebările preliminare vor crește în calitate și număr pentru că judecătorii sunt din ce în ce mai aplecați spre analiză și spre trimitere. Spun încă o cauză care mi s-a părut foarte interesantă, este C-286/16 Exmitiani mi se pare, foarte interesantă cauză, cu serioase implicații tot la TVA. De ce? Se pun în discuție niște chestiuni care plac domnului profesor foarte mult, aplicabilitatea principiilor în proceduri, în special la cooperarea loială și la securitatea juridică, anume dacă la anumite situații factuale de dinainte de 2007 se pot aplica reglementări europene chiar dacă România la acel moment nu era membru al Uniunii Europene, pentru că în cauza Vădan când am susținut noi, în 2006 am început omul să facă dezvoltările imobiliare și instanța mi-a refuzat dreptul de deducere, pentru că în momentul respectiv nu eram pe jurisprudența CJUE și nu pot să invoc până la urmă toate argumentele pe care le aveam noi. De fapt Înalta Curte ne-a retrimis spre judecare la Curtea de Apel Alba, vă dați seama cauza aceasta discută aspecte din 2006 și eu ar trebui să vin cu material probator din 2006, facturi, chitanțe, bonuri, dacă cineva îmi arată un bon din 2006 la care tușul să nu se fi dus, mai ales la calitatea pe care o aveau bonurile în 2006. O chestie foarte interesantă această speță 286/16 care mă interesează și pe mine foarte mult. La aceste cereri de întrebări preliminare, sunt colegi în sală care au avut situații de genul acesta și participă foarte frecvent la dezbaterile de la Luxemburg, chestiunea este importantă și din perspectiva modalității în care se implică celelalte state membre în procedură. Observațiile pe care le trimit și celelalte state membre, Comisia Europeană și în special avocații generali. Depinde pe ce avocat general pici. Noi avem o tendință de a bagateliza și de a diaboliza instanțele din România cu privire la chestiunile acestea, dar vreau să spun că și la CJUE cam tot așa. Avem avocați generali buni care se apleacă asupra unor chestiuni, iar unii cam sueprficiali, dacă mă uit acum la niște motivări recente din 2017. Deci, eu cred dintr-o evaluare generală a acestor trimiteri preliminare pendinte pe care le are România, putem trage o concluzie cu privire la specificitatea problemelor de drept care se discută în fața instanțelor din România, ne-am dori să fie 100 de astfel de întrebări preliminare, ne-am dori să organizăm ca la Viena o conferință care să se numească Louis and pending cases before the ECJ, în fiecare an să avem o dezbatere pe aceste cauze și poate putem să facem o chestiune de genul acesta. Dar eu zic că este un început, este dacă vreți trecerea de la copilăria fiscalității și a doctrinei de drept fiscal și a avocaților de drept fiscal către o adolescență și se vede din complexitatea problemelor discutate. O chestiunea importantă și aici aș vrea să mă adresez, nu știu dacă sunt magistrați și colegi avocați, să treacă peste acest trac al greșelii, mi-e frică să redactez o cerere sau mi-e frică să trimit mai departe că poate aș greși. Foarte multe de la instanța din Germania, de la instanța supremă fiscală din Germania, sunt trimiteri cu ordonanțe, la Comisia europeană la anumite proceduri sunt trimiteri prin ordonanțe de către Curte, nu e chestiune de rușine, mă, băieți, vedeți că vorbiți total aiurea, o să spună frumos. Încă o dată vă spun că atâta timp cât Evobus a fost trimisă de către Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a trimis prin ordonanță, eu nu cred că vreun judecător de Curte poate să mai aibă stresul că ce se întâmplă și de-abia m-am bucurat foarte mult când am văzut ordonanța, am și pus un pariu, am câștigat o ladă de bere cu un coleg de birou, pentru că am zis că întrebarea e mult prea clară încât să se răspundă, probabil că de aceea dumneavoastră nici nu ați invocat-o ca apărători ai cauzei. N-am urmărit să văd care este rezultatul procedurii. Se lovesc 2 chestiuni, orgoliul profesional să am cât mai multe trimiteri preliminare la CJUE și pe de altă parte interesul legitim al clientului să-i termin litigiul cât mai repede, și domnul Vădan sper să nu se uite și dânsul a zis: vai, domnul Păun, dar cât durează acolo?

Radu Bufan: Un an și jumătate, trebuie să-i spun mai repede decât în România.

Ciprian Păun: Da, dar noi ne judecăm pe probleme din 2006.

Radu Bufan: Dar la Curte durează de când se înregistrează cauză până se iau decizii cam un an jumătate. Eu aș vrea să vă mai spun ceva, de ce trebuie să ne ducem la Curte? Eu nu sunt specialist în TVA, dar îmi dau seama tocmai pentru că nu sunt specialist, îmi dau seama ce greu este sistemul, ce complicat este să știi cu adevărat TVA și nu trebuie să ai impresia că ai monopolul adevărului, aici greșim și noi și greșesc și judecătorii. Eu am privilegiul că un coleg de la Timișoara m-a pus în contact cu un avocat care are 26-27 de ani de TVA și avem o cauză în care ne invocă fiscul că suntem cumpărători, pur și simplu te trimite la structura de comisionare, am stat cu el o oră pe telefon și am fost de două ori la Bruxelles ca să înțeleg de ce și mi-a găsit în lucrările pregătitoare la Directiva a II-a din 1964 de ce s-a introdus structura de comisionare și atâta mi-a luat să înțeleg. Vă dau un exemplu: un comisionar este remunerat de intermedierea lui, în momentul în care comisionarul lucrează la cumpărare, factura se emite pe numele lui, comisionul este un mandat fără reprezentare, furnizorul nu știe cine e clientul, el va face o factură pe numele comisionarului, nu poate să facă o factură pe numele clientului ca clientul să-și poate deduce. Comisionarul, în lipsa acestei ficțiuni, el nu poate să deducă pentru că nu are voie să colecteze, pentru că el nu poate colecta pe vânzarea de mărfuri, că nu e business-ului lui, business-ul lui este numai să facă intermediere și să-și ia acel comision, deci dacă s-ar fi făcut factura pe numele comisionarului, comisionarul n-ar fi putut nici deduce, nici colecta și atunci undeva s-ar fi întrerupt lanțul de deduceri care trebuie să ajungă la consumatorul final și nu ar mai funcționa așa-zisul mecanism de TVA, din această cauză se zice din lucrările pregătitoare ale Directivei a II-a că se introduce această ficțiune de cumpărător, de vânzător și se consideră fictiv că comisionarul pe deasupra oricărei reglementări de drept comun va acționa ca și cumpărător de vânzător ca să aibă dreptul să deducă TVA ca urmare a faptului că poate colecta TVA, că e o tranzacție care nu e tranzacția normală a lui, deci la acest nivel de explicație trebuie să ajungem dacă vrem să fim profesioniști și eu vă spun că cunosc foarte puțină lume în România care să poate să facă astfel de analize, de ce? Nu avem unde naiba să ne uităm, astea sunt lucruri care sunt rezolvate acum 50 de ani sau acum 20 de ani, spuneți-mi unde găsești bibliografia asta în România? Te duci în orice țară din Uniunea Europeană din primele 6 state membre, te duci la orice firmă mare de avocați specializați și spui să-ți dea revista de TVA, primești 40 de metri din ea de cotoare, revista de TVA din 1957 până astăzi, citește-o. Cam asta este diferența dintre România care nu are nicio revistă de drept fiscal, nu vorbim de revistă de TVA și acolo se discută la acest nivel, la noi se discută la nivelul – mie mi se pare, am văzut eu în norme, că în norme e structura de comisionar, hai să o aplicăm pe aceasta, mi se pare că se potrivește. Din păcate cam acesta este nivelul și trebuie să recunoaște că acesta este nivelul și generația mea cel puțin nu poate decât să vă spună să nu vă considerați specialiști în ce nu sunteți. Unde avem drept european, trebuie să mergem la rădăcinile lui să explicăm, pentru că din păcate 95% din cazuri, instanțele românești se cred competente ca și noi, deși nu sunt. Noi riscăm să pierdem clientul sau instanța riscă când face așa ceva, riscă să acționeze împotriva menirii sale care este de a face dreptate.

Ciprian Păun: Mai este o chestiune referitor la partea a II-a. Sigur, eu sunt pentru dumneavoastră și masă și nu știu dacă impozitul pe gospodărie poate să fie asimilat statului cum era în perioada comunistă. Eu n-aș vrea să bagatelizez orice fel de inițiativă legislativă, doar că am analizat această chestiune și probabil că o să dezvolt într-un articol dacă o să am timp, pentru că e o perioadă foarte complicată pentru cei care lucrează în domeniul fiscal, sunt foarte multe conferințe și foarte multe litigii pe ultima sută de metri. Impozitul acesta pe gospodărie gândit de către actualul guvern și este rperogativă să gândească orice fel de strategie în domeniul fiscal până la urmă atâta timp cât ea este conformă cu reglementările naționale, cele europene și cu cele rezultate din Convenția internațională la care România este parte. Din perspectiva această orice guvern poate să desemneze orice gospodărie, individ. Marea problemă pe care o avem este la fel cum au spus și antevorbitorii mei, faptul că această teorie, eu i-am spus prima dată colhoz, colhozul avea în sistemul comercial sovietic o definiție clară, adică știai ce este, gospodăria nu o avem și nu o să o avem definită în Codul civil, nu-mi imaginez că specialiștii în dreptul civil în România de a redacta Codul vor accepta modificări de Cod în sensul de a defini gospodăria ca entitate juridică în Codul civil român. Nici nu trăiesc cu impresia că vom avea un Cod comercial foarte rapid care să cuprindă definiția gospodăriei și atunci vom avea următoarea problemă de compatibilitate a instituțiilor. Cine este contribuabilul? Contribuabilul este individul care face parte dintr-o gospodărie până la urmă, că este singura modalitate pe care eu o văd care ar putea să funcționeze din punct de vedere fiscal sau contribuabilul poate să fie gospodăria pentru că deducerile se acordă pe gospodărie, dacă ați văzut, deducerile nu sunt individuale, ci sunt pe gospodărie. Și asta pot să o accept, atâta timp cât nu plătesc foarte multe taxe și impozite în calitate de contribuabil sau nu că nu plătesc taxe și impozite, atâta timp cât există un avantaj fiscal pentru mine ca și contribuabil, eu rezonez la orice propunere de reformă a sistemului fiscal. Dar haideți să vedem un pic cum se modifică treaba aceasta. Foarte interesant cum se modifică pentru că avem convenții de evitare a dublei impuneri. În gospodăria aceea îl vom avea pe Vasilică care e copilul meu de exemplu și al soției mele, soția mea să zicem că merge la muncă în Italia, Vasilică, copilul meu se duce și lucrează în Anglia, îl duc la London School of Economics și el acolo va spăla vase undeva într-un bar, deci după ce își termină cursurile va spăla într-un bar din Londra niște vase ca să-și câștige mai mult, ba mai mult poate va primi o bursă dată de către Comisia Europeană. Mai bine la Sorbonna, nu Anglia. Și atunci îmi pun o problemă de globalizare a veniturilor. Îmi o problemă de aplicare a convențiilor de evitare a dublei impuneri la această gospodărie. Adică îmi imaginez că fiecare membru al familiei va depune o declarație fiscală în România, va plăti impozitele, pentru că sunt venituri salariale, în acea țară, va cere credit fiscal poate, se vor globaliza, vor aduce deducerile conform dreptului de acolo din Marea Britanie sau din Franța, eu tot zic că Marea Britanie va reintra după aceea în Uniunea Europeană, teoria mea, așa au făcut tot timpul în istorie, nici la început când s-a format Comunitatea economică nu a vrut să participe, după aceea s-au milogit pe la porțile Uniunii până a murit Generalul de Gaulle că a zis când veți primi Marea Britanie în Uniunea Europeană, se va duce pe apa Senei tot sistemul acesta. Ideea este următoarea – cum globalizăm? Nu avem instituții similare. Domnul Udrescu ne-a dat niște exemple din Statele Unite, eu vreau din Germania, pentru că vom aplica de evitare a dublei impuneri cu Germania, Italia, Spania, acolo unde sunt foarte mulți români la muncă și chestiunile acestea încep să-și facă aplicabilitatea. Foarte mulți români se întorc de la muncă din Spania, Italia, Franța, au o anumită vârstă și vor avea drepturi la beneficii sociale atât în România, cât și de a primi până la urmă o parte a acestei sume din țările respective li se refuză aceste drepturi multora dintre ei. Bazându-se pe faptul că o anumită perioadă de timp au lucrat la negru. Atât în dreptul român, cât și înd reptul francez, spaniol, italian există un principiu, că contractul de muncă e consensual, iar obligativitatea încheierii în formă scrisă aparține angajatorului ceea ce înseamnă altă discuție, de când a fost încheiat? E discuție de dreptul muncii, dar cu aplicabilitate în dreptul fiscal. Unde vreau să ajung? Pentru că la nivelul Uniunii Europene, acum și la nivelul OECD s-a dezvoltat un nou sistem. Avem o mare problemă. Așa-numita double non-taxation. Cum s-a întâmplat cu mine de exemplu. E prescrisă faza, așa că pot să zic. Când eram la Viena, la un anumit moment, am primit o bursă din partea Universității și eu voiam să plătesc, când mi-au dat ce impozite să plătesc, m-am speriat și m-a întrebat de ce nu aplici Convenția de evitare a dublei impuneri între Austria și România? Și era o perioadă mai timpurie a dreptului fiscal român, eu eram mai tânar, eu știam de Convențiile acestea ca și cum vorbeam noi despre CEDO, ca și documente politice. Și zic eu: are aplicabilitate și la un amărât de profeșor? Potrivit Convenției, voi plătiți în România, nu în Austria. Mă duc acolo la noi la secretariat, la Universitate. Doamna respectivă mă întreabă dacă sunt din România, aveți o Convenție ciudată, am mai avut odată o situație, adu-mi un certiifcat de rezidență fiscală și plătești în România, a primit certificatul, mă înregistrez la Universitate, mă duc în România și le spun: Am avut niște venituri din Austria. Se uită, haide, domnule, ești nebun? Domnule, eu nu vreau să am probleme. Lasă-mă, domnule, ești enervant cu tâmpeniile acestea. Era salaria? Nu, dar ce era? Bursă. Cum? În România nu se plătește impozit pe bursă. E un caz tipic de double non-taxation, ideea este reglementarea acuma pe OECD este următoarea – în situația în care în România nu se impozitează se întoarce impozitarea în Austria. Mă întorc cu gospodăria. Nu o să se impoziteze în România anumite activități, dar pe convenția de evitare a dublei impuneri se întorc în statul respectiv. Și atunci să vedeți dumneavoastră discuții cu privire la dividende, cu privire la dobânzi bancare. A fost doar o chestiune pe scurt înainte de masă, nu vreau să intru în politica fiscală, eu și domnul profesor ne-am ferit să intrăm în astfel de dezbateri.

Radu Bufan: Dar ne-a provocat domnul Udrescu astăzi cu Olguța.

Ciprian Păun: Sunt apanajul politicienilor, din păcate. La Suceava este C-181/17. E ajunsă. Iar la Vădan, noi suntem în faza în care am redactat punctul nostru de vedere, l-am trimis înainte de Paște, la Vădan, situația este foarte interesantă, pentru că presupune folosirea unor instrumente procesuale, adică evaluările atât contabile, cât și tehnice pentru a exercita dreptul de deducere, chestiune care va avea un impact deosebit în extraordinar de multe cauze dintr-un singur motiv, asta este o suspiciune de a mea, nu e cazul la Vădan, acolo e cazul a trecut timp și nu mai avem documentele, dar în alte cazuri pe care nu le cunosc, dar am citit în ziare, că mai mulți dezvoltatori au lucrat la negru și nu pot să facă dovada cheltuielilor tocmai datorită faptului că aceștia au lucrat cu muncitorii în regim de regie proprie, au construit drumurile oarecum fără factură, au construit fără factură sau la limita legalității fiind pe persoană fizică. De acolo provine problema aici, pentru că avem o clădire care există, avem până la urmă o infrastructură care este realizată, dar nu avem facturi aferente și mie mi se refuză dreptul de deducere. E o dezbatere foarte interesantă. E corect să mi se refuze dreptul de deducere bazându-se exclusiv pe faptul că nu am un ansamblu documentar provenind exclusiv din facturi, chitanțe, bunuri? La un moment la care în România, în anul 2006 cu tot respectul nici măcar nu ne gândeam că se va aplica legislația TVA, nici măcar nu era discuția cu adresa care s-a trimis către Camera Notarilor.

Participant: Se discută foarte mult pe combaterea evaziunii. Eu aici o văd foarte mult. Curtea Europeană s-ar putea să considere că un răspuns pozitiv din partea sa ar presupune că niciun beneficiar de niciun tip de serviciu nu ar trebui să mai țină contabilitate. Ok, avem o clădire și face o evaluare, dar după aceea putem să evaluăm și cât costă un raport de nu știu ce consultanță și tot așa. Este foarte periculos din perspectiva securității sistemului de TVA.

Ciprian Păun: Mi s-a și spus de la Ministerul de Finanțe chestia asta. Dacă o să iasă bine pentru noi, o să iasă rău pentru stat. Mai este o problemă aici, dar vă pun o întrebare – dar ce s-a întâmplat cu organele autorizate ale statului, cum ar fi inspector, nu sunt copilării, sunt construcții, unde au fost organele fiscale, organele statului în perioada respectivă? Și aici o problemă. Dacă o luăm așa, că n-a putut să răsară un cartier de blocuri din neant. I-am spus și colegului meu Cosmin Costaș, ce s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi ajuns Salomie și Oltean prima cauză pe chestia asta și ar fi ajuns unul cu 4 apartamente numai?

Radu Bufan: Ghinion. Deci se încheie dezbaterile când a venit amenințător domnul Dobrinescu aici. Domnule Dobrinescu, să supunem la vot. Trebuie să venim de la masă la 2:30, credeți că ne descurcăm? Mai stăm încă 10 minute, domnule, aveți aprobarea comitetului.

Ionuț Dobrinescu: Speța Evobus de care tot vorbea colegul nostru a avut un istoric ridicol. Era o rambursare de TVA către un rezident cerută în 2009, pe care nicio instanță bucureașteană nu a vrut să o rezolve, a declinat la Argeș, pentru o delegare de competență administrativă, Argeșul a făcut inspecția, numai că Argeșul n-a vrut nici el să o investigheze și a declinat-o, a intrat în regulator, Curtea Supremă le-a trimis înapoi la București, s-a reluat procesul, s-a respins, s-a admis în recurs, după ce recursul a mai așteptat un an să se pună pe rol și a mai așteptat un an să apară și ordonanța. Deci astfel de spețe sunt extrem de frustrant pentru contribuabil, iar avocatul nu mai are client după 7 ani de așteptare. Asta că să închidem subiectul Evobus. Ceea ce voiam să vă semnalez legat de toate aceste discuții. În instanță se întâmplă un fenomen pe care l-a generat Curtea Supremă prin soluția de casare cu trimite în cazul Plavoșin, sunt aici și judecători înțeleg, lor mă adresez în special, cel mai repede a receptat această instrucțiune Curtea de Apel Timișoara, după aceea s-a generalizat la nivelul țării, e un aspect pe care l-am semnalat într-un comentariu pe JURIDICE.ro încă de când am pus mâna pe motivarea casării cu trimitere la Plavoșin, Curtea Supremă a spus sau a detectat un principiu al prevalenței nulităților parțiale în raport de nulitățile totale. Eu m-am îngrijorat de la bun început, ce poate să însemne asta? Dar în timp m-am convins că este o mare pacoste pentru jduecătorii de fond care primesc astfel de casări cu trimitere, pentru că ei simt nevoia să readministreze fiscal contribuabilul, adică mijloacele inadecvate ale unei expertize judiciare, contabile și fiscale să determine baza impozabilă corectă, în loc să facă control de legalitate pe baza și pe actul de impunere așa cum a venit el și cu care a fost învestit. Eu administrez un caz, unul din mai multe, unde premeditând tot ce mi se întâmplă îl pun o rută spre CEDO, unde un judecător, este coleg, a judecat ca instanță de fond speța Tulică în 2010, a pronunțat-o până în prânz, nici n-am ajuns în parcare și a fost respinsă acțiunea de domnul Davidoiu Georgian, atunci lucrurile erau foarte clare. Când a fost învestit cu o speță similară 2 ani mai târziu și apăruse și Tulică a devenit extrem de precaut și extrem de atent și m-a rugat timp de 3 ani să-i aduc toată jurisprudența pe care o pot aduna de la colegi pentru a o sintetiza și chiar a făcut acel lucru și dosarul a stat la fond 3 ani și a administrat o expertiză din oficiu, a murit și expertul, a numit altul, a fost recuzat, a numit alt expert, s-au făcut obiecțiuni, au fost 5 variante de expertiză judiciară din care a valorificat selectiv ce a crezut el și a produs o soluție de admitere în parte în care a dat jos accesoriile, a dat TVA 5% pentru anumite tranzacții, a spus că nu s-a avut inspecție acest lucru în vedere, dar mi l-a dat în expertiză, a făcut o serie de lucruri bune, am recurat-o și eu, a recurat-o și fiscul și această soluție este paradoxală și merge către CEDO pentru că judecătorul își depășește cred eu rperogativele de instanță judiciară, devine administrator fiscal. Și utilizează niște instrumente tocite, care nu au rperogativele fiscului de retratare fiscală, el nu poate face cu instrumentele unui expert independent care mai are și opinii, nu una, cinci soluții în contextul în care partea care l-a învestit se opune expertizei, dar o suportă și financiar, iar ANAF-ul nu o cere și totuși expertiza aceasta se întâmplă și ține dosarul pe loc 3 ani, la fiecare termen încercăm să-l împingem înainte și așteptăm o expertiză și produce o soluție extraordinar de bine motivată în care ține cont de tot ce s-a întâmplat în practică la zi, îmi dă satisfacție în parte, dar o vede recurată. Când această soluție va ajunge la Curtea Supremă deja am anticipat în alte pledoarii în cazuri similare, am spus judecătorilor de acolo, veți realiza ce paradox ați creat, cât de imposibilă este misiunea judecătorului de fond care trebuie să înțeleagă administrare fiscală, pentru că cineva a spus atunci, a aruncat o vorbă, principiul prevalenței nulităților parțiale, adică să dregem actul de impunere, să-i ceva omului la plată, să nu-l exonerăm, de ce? Și pentru că impunerile acestea sunt uriașe și sunt convins dacă aș fi judecător m-aș gândi că ar trebui să fac gaură în cer să-i dau lui Țânțăreanu 12 milioane exonerare. Este o sumă foarte mare pe care fiscul o pretinde și o răspundere uriașă pentru jduecător care ar trebui să-l exonereze și toate aceste lucruri pun presiune și pe noi și pe opinia publică, sunt dosare care se tot plimbă, am situația de la Țânțăreanu unde mi-a fost perimat dosarul la fond, mi s-a admis recursul și mă întorc pentru a treia oară în rejudecare la Curtea de Apel, oare când se vor termina? Și acestea nu apucă să se termine și începe celălalt paradox unde continua Luisiana, dar poate n-a precizat acolo, persoanele care nu sunt în administrarea fiscului sub cod de identificare fiscală, adică au doar acel CNP pe care-l avem toți intră în control inopinat și i se dă răspundere de măsuri, ține-ți omule contabilitatea, arată-ne ceva ca să putem face venituri minus cheltuieli, adică inspecția începe cu o instrucțiune. Pe 16%, pe impozit pe venit, dar ne dăm seama acuma că așa ar fi trebuit să procedeze inspecțiile atunci când inspectau TVA la persoane fizice, pentru că acum știm de la Salomie și Oltean că trebuia să le dea drept de deducere și trebuia să se uite și la cheltuieli, nu numai la venituri, dar cum să o facă la o persoană care n-a ținut contabilitatea, altfel decât spunându-i că ți-au luat contractele de la notari, dar arată-ne și ce ai cheltuit și dacă nu ai, poate îl ajută Vădan, pentru că Daniel Udrescu tocmai își îngropa meseria de contabil susținând această teză care până la urmă este extremă, dar are o logică a ei. Nu ar mai fi nevoie de contabil ca să ne ținem contabilitatea în scop de TVA, ne vomd escurca la limită și cu o evaluare și chiar și când nu am avut furnizori legitimi. Deci, paradoxurile acestea nu fac decât să se agreveze, instanțele nu le rezolvă suficient de tranșant, nu întorc această pisică moartă la fisc ca să devină ei mai deștepți ca să-și îmbunătățească instrumentele, există sentimentul de partea noastră că într-adevăr instanțele sunt un resort de conivență al fiscului, adică repară, adică încearcă să fie mai inspirate ani mai târziu decât a putut fi fiscul atunci.

Radu Bufan: Confirm. Am o hotărâre la Înalta, un recurs pierdut la Înalta, o revizuire în care Înalta a reținut ca și motive alte motive decât altă bază legală decât era în decizia de impunere.

Ionuț Dobrinescu: Determinarea bazei impozabile nu e misiunea judecătorului, asta am vrut să spun.

Ciprian Păun: Acuma este o chestiune foarte interesantă, pentru că dacă ne referim la speța aceasta C-664/16, acolo discuția este următoarea: era această procedură de evaluare care intră în discuție datorită faptului că la momentul la care el a construit nu avea cunoștință de faptul că trebuie să țină contabilitatea, trebuie să înregistreze în scop de TVA etc, existând o imposibilitate în acest moment de a reconstitui ansamblul documentar din perioada respectivă. Aceasta este argumentația. De la momentul 2009 sau 2010 până astăzi, din punctul meu de vedere, nu cred că se mai putea susține folosirea expertizelor evaluatorii în situațiile acelea.

Ionuț Dobrinescu: Mai am o veste care vă interesează, vă rog să o notați, o să o vedeți postată pe JURIDICE.ro de-ndată ce capăt motivarea de la Curtea Supremă, ca fapt divers. Poate nu știați, dar tot ce stă suspendat pe rolul instanțelor românești pe motiv că în alt dosar s-a ridicat o întrebare preliminară, tot ce stă suspendat din oficiu, nu o să credeți, nu se perimă în veci. Explicația este următoarea. Exista o soluție de admitere la Curtea de Apel București care a fost recurată de ANAF acum 2 ani, Curtea Supremă a suspendat, pentru că aștepta soluția de la Salomie și Oltean, după ce a apărut soluția pe portal și după ce a apărut și în Jurnalul Oficial un an și 6 luni mai târziu, partea care a câștigat a cerut perimarea recursului ANAF în Curte Surpemă. Au vorbit în spatele unei coli de hârtie și au respins. Eu mă găseam în recurs împotriva unei perimări motivate foarte atent de un judecător de fond în Curtea de Apel București unde mi-au perimat o acțiune pe care eu am cerut să o repună pe rol la un an și 10 zile de la publicarea speței Oltean pe site-ul Curiei. Deci, la 1 an și 10 zile. Acele 10 zile m-au costat o perimare la fond, ridicată din oficiu și fără alte proceduri și admisă tot din oficiu și în lipsa părții adverse. Am recurat-o spunând că perimarea în cel mai bun caz curge de la publicarea în Jurnalul Oficial, iar eu mă găseam la 10 luni și nu la 1 an, mai mult de 1 an pe Codul vechi de lăsare în nelucrare și n-a contat nici măcar argumentul meu. Curtea Supremă în februarie, asta este motivarea pe care o aștept, a admis recursul și a spus probabil cum a spus și ANAF-ului, pentru că era același complet, atenție, că ce e pentru unii mumă, să nu fie pentru alții ciumă, adică dacă nu s-a perimat recursul ANAF, pentru că în materia asta din oficiu instanțele trebuie să repună pe rol, măcar și pentru noi să fie la fel, asta înseamnă că judecătorii care știu că au dosare suspendate, n-au decât să le repună singuri.

Radu Bufan: Cum spune un celebru fotbalist român, cum să facem bine ca să nu fie, facem rău. Eu vă mulțumesc pentru răbdarea pentru prima jumătate și vă anunț că la 14:30 fix începem, indiferent câți oameni sunt în sală, că m-au amenințat colegii de după masă știind ce s-a întâmplat ieri, că vor să ne ținem de program. Mulțumesc mult!

 

Panel III

 

Radu Bufan: Bună ziua din nou. Înainte de a intra dans le vif du sujet, am obligația morală din partea a două colege care nu sunt aici să vă prezint cea mai bună carte de drept fiscal internațional, singura în limba română, o carte despre convențiile de evitare a apărut în 1999 dacă îmi aduc aminte, a domnului profesor Condor. Cartea de bază sunt comentariile profesorului Fogel, ultima ediție la Wolters Kluwer Law apărută anul trecut iar două volume costă vreo 400 de euro, în limba engleză pentru cine chiar vrea să se super specializeze. Noi am reușit să-l capacităm pe profesorul Philippe Malerne de la Louvain să ne dea voie să traducem această cărticică, pentru că este o carte de format redus, dar foarte consistentă care explică tot felul de concepte și conceptele de bază ale dublei impuneri, face și judecăți proprii și este foarte bine ilustrată cu cifre la exemplele de tipuri de credit fiscal de calcule, nu intră foarte mult în alocarea competenței de impozitare, dar după câte știți alocarea competenței de impozitare este făcută în comentariile la convenția model OECD, comentarii pe care se pare că statul român le recunoaște sau le recunoaște autoritatea, asta rezultă dintr-un set de acte normative din ultimii ani. Această carte am reușit, bineînțeles că tot la editura Hamangiu care ne ajută și la masteratul nostru, să o traducem și de tradus s-au ocupat două, de verificarea traducerii care este foarte complicată, pentru că este tehnică, nu am reușit să ne descurcăm integral în varianta din limba engleză și am cerut și varianta în limba franceză, pentru că dumneavoastră știți că în engleză sunt cuvinte care nu există încă în limba română, în limbajul tehnic de specialitate fiscal limba română încă nu a evoluat, suntem ca limba moldovenească față de cea română care s-a oprit în 1940, noi suntem tot prin 1940, vă spuneam de capital gains. Cele două persoane care au lucrat foarte tare la traducere sunt colega noastră Mădălina Cotruț care nu a putut veni astăzi, Mădălina Cotruț este avocat în București, a lucrat la Deloitte și cred că și la Popovici, Nițu, a lucrat la International Bureau of Fiscal Documentation vreo trei ani la Amsterdam și este și profesor asociat la masteratul de drept fiscal internațional inventat anul trecut la Universitatea din Amsterdam în colaborare cu IBFD-ul și cu celebrul profesor Pistone, deci Mădălina are tot felul de urgențe și nu a venit, și colega mea de la Leaua, Mirela Buliga care este titularul disciplinei de impozitarea nerezidenților la masterul nostru, deci un profesor de la un master din Olanda și unul de la București și am făcut în așa fel încât, noi am crezut că o să apară în timp util pentru examenul din iarnă, dar este o carte originală și are foarte mult studiu la bază, are foarte multe note de subsol și este un îndrumar care dacă vrei să citești mai mult te trimite la bibliografie, nouă ni se pare că are și meritul de a fi incitantă, că dacă îți dă de la început cele două volume ale lui Fogel sigur nu apuci să le citești. Eu vă mulțumesc. Acum luptele de abia încep, acum intrăm pe terenul avocațial, avem un panel de procedură fiscală care noi spunem că se va termina la ora 16:30 și nu la 16:00 cum scria acolo, pentru că știu ce ne așteaptă din experiențe anterioare și cred că ar trebui să stăm jumătate de oră în total la fiecare lucrare. Am încercat cu colegii și le mulțumesc acestora că au fost de acord să facem cumva o ordine oarecum logică, pentru că vrem să discutăm aspecte ale inspecției fiscale, ale contestațiilor fără să ne facem speranțe că o să le câștigăm vreodată. Prima comunicare este a colegei noastre de la Ministerul Finanțelor Publice, doamna director Tanți Anghel care va vorbi despre opiniile fiscale prealabile vs. deciziile Comisiei centrale fiscale. Vă atrag atenția că doamna Tanți va intra în sectorul privat peste vreo lună, eu deja stau pregătit la cotitură, pentru că am scăpat-o pe doamna Vizoli, știți că doamna Vizoli care după părerea mea este unul dintre cei mai avizați specialiști în materie de TVA, s-a pensionat și domnul Manolescu a fost mai rapid decât mine, însă vreau să vă spun că am asentimentul doamnei Vizoli că dânsa mai lucrează, nu-i salariat acolo ci este consultant, are cod fiscal și cred că cine are chestii d-astea importante, eu nu zic să nu veniți la mine ca avocat, dar v-am spus înainte de pauză, cine este specialist este specialist într-un anumit domeniu și nu trebuie, la nivelul businessului din București nu trebuie să fi un specialist în orice. Deci, doamna director, vă rog frumos să încercați în 25 de minute, este 14:34.

Tanți Anghel: Vă mulțumesc domnule profesor. Bună ziua tuturor, celor prezenți în sală, dar și celor care ne urmăresc online. Tema pe care eu am propus-o dezbaterii pentru această zi, zic eu că este de actualitate prin noutatea pe care ea o reprezintă dat fiind că acest subiect și această noțiune “opinii fiscale prealabile” cumva a făcut obiectul noului Cod de procedură fiscală care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2016. Obiectivul urmărit de legiuitor atunci când și-a propus să reglementeze această instituție a fost acela al îmbunătățirii prin Codul de procedură fiscală a echilibrului dintre drepturile și obligațiile contribuabililor și organului fiscal, de cele două părți ale raportului juridic fiscal. Aceste opinii prealabile fac parte din ceea ce putem să numim limitarea acelui drept de apreciere pe care Codul de procedură îl reglementează în favoarea organului fiscal, deci organul fiscal, cel care este investit cu putere fiscală are, și în realizarea acestei puteri și în realizarea atribuțiilor pe care legea i le-a dat, are acest drept de apreciere care reprezintă acel spațiu în care organul fiscal acționează atunci când el trebuie să ia o decizie. Acest drept de apreciere în alte sisteme de drept se mai cheamă și putere discreționară a organului fiscal. Aceste opinii prealabile cumva limitează dreptul de apreciere al organului fiscal întrucât organul fiscal trebuie să țină cont de ele atunci când urmează să ia o decizie cu privire la o situație de fapt fiscală a unui contribuabil, deci într-un caz individual. Aceste opinii fiscale prealabile nu sunt de fapt decât soluția pe care conform legii, cel care o aplică trebuie să o aibă în vedere raportat la situația de fapt, deci este modul de aplicare al legii fiscale la o situație de fapt fiscală și într-un caz individual. Deci, aceste opinii reprezintă în fapt traducerea în plan fiscal al acelui principiu al securității juridice și încrederii legitime și care profită contribuabilului, pentru că atâta timp cât el a avut din partea organului fiscal o soluție, o opinie fiscală, alt organ fiscal nu mai poate când vine să investigheze situația de fapt pentru care s-a emis acea opinie, deci acel organ fiscal nu poate el să dea o altă soluție și să aibă o altă opinie, cel puțin el poate să o aibă, pentru că nimeni nu îl oprește să aibă propria concepție juridică, dar raportat la contribuabil și față de acesta el este ținut de opinia pe care contribuabilul a primit-o anterior tot de la un organ fiscal. Ce categorii de opinii prealabile există astfel încât contribuabilii să le poată opune organelor fiscale? Prima categorie este aceea a soluțiilor primite de contribuabili în activitatea de asistență și îndrumare a contribuabililor. Contribuabilii adresează o cerere organului fiscal, îi prezintă situația de fapt și îl roagă să îi dea soluția care este conformă cu legea fiscală în acea situație de fapt și răspunsul pe care îl primește acel contribuabil, deci soluția respectivă, în situația în care o și urmează, el este îndreptățit să se bazeze pe ea astfel încât ulterior organul fiscal atunci când investighează situația sa fiscală, de regulă vorbim de inspecția fiscală, acel organ de inspecție fiscală nu poate să dea o altă soluție în respectiva situație de fapt. Deci, avem această primă categorie de acte care pot avea ca obiect opinii fiscale prealabile. O a doua categorie, o reprezintă categoria actelor administrative fiscale și în ce condiții actele administrative fiscale emise de organele fiscale pot avea această valoare de opinii fiscale prealabile. O primă situație este a actelor administrative fiscale emise în procedura de inspecție fiscală, adică deciziile de impunere. Deciziile de impunere sunt și îmbracă această haină a opiniilor fiscale prealabile și reprezintă o soluție întrucât atunci când organul fiscal emite acea decizie, el o motivează în fapt și în drept care reprezintă o veritabilă soluție fiscală, deci o opinie. Și situațiile în care contribuabilul poate opune o soluție dintr-o decizie de impunere este aceea în care, spre exemplu, am să vă dau un exemplu practic care chiar în activitatea mea a făcut obiectul unei analize, un contribuabil care derulând operațiuni supuse taxei pe valoare adăugată, erau operațiuni taxabile cu drept de deducere, a depus la organul fiscal un decont cu sumă negativă de TVA și a solicitat rambursarea acelei sume negative. Având în vedere procedura de rambursare, organul fiscal a procedat la soluționarea cererii de rambursare cu inspecție anticipată, drept pentru care a mers echipa de inspecție fiscală, a derulat inspecția fiscală pentru soluționarea cererii de rambursare și a apreciat în acel caz că acel contribuabil a aplicat corect legea fiscală și nefiind cazul de a efectua o corecție a taxei pe valoare adăugată, a emis decizia de nemodificare a bazei de impunere și corespunzător decizia de rambursare, deci i-a aprobat rambursarea. Ulterior, în perioada fiscală următoare, pentru același gen de operațiuni, contribuabilul respectiv a avut din nou la finele perioadei fiscale TVA de rambursat, a întocmit decontul, a bifat rambursarea și acest decont și cerere de rambursare fiind supuse analizei organului fiscal în vederea soluționării, de asemenea cu inspecție fiscală, s-a derulat inspecția fiscală pentru noua perioadă fiscală iar inspecția fiscală a fost efectuată de o altă echipă decât cea care a efectuat inspecția decontului precedent. De această dată, această nouă echipă de inspecție a apreciat că nu s-a aplicat corect legea fiscală și nu a fost de acord cu rambursarea, deci s-a emis decizie de impunere și practic s-a respins prin acest act cererea de rambursare, iar acest lucru cumva a fost permis, pentru că această situație era înainte de 1 ianuarie 2016 și pentru că nu exista această opozabilitate a opiniei fiscale prealabile, în sensul că contribuabilul, mai ales că a fost organul fiscal și a spus că a procedat corect, el în continuare a avut aceeași conduită și se trezește acum că inspecția îi spune că nu a procedat corect, ceea ce probabil că nu era bine nici pentru contribuabil, dar nici din punct de vedere al administrației fiscale, pentru că aici deja se putea vorbi de o aplicare neunitară a legii fiscale. O astfel de situație în condițiile noului Cod de procedură nu mai este posibilă, pentru că există dreptul contribuabilului de a opune organului fiscal opinia prealabilă primită tot de la organul fiscal și acest nou organ fiscal este obligat să o aplice chiar dacă el are o altă concepție juridică.

Radu Bufan: Sau nu are nicio concepție, adică îl ajută în sensul acesta.

Tanți Anghel: Da, dar atunci când el și-o însușește de facto atunci nu mai avem nicio problemă, dar dacă el totuși are o concepție juridică nu va mai putea să și-o impună în noile condiții.

Radu Bufan: Trebuie să vă spunem că atunci când s-a pus această problemă, noi am avut de exemplu din Polonia care a înregistrat în primul an 40000 de astfel de rulinguri, cum spun ei, acolo se plătește pentru aceste soluții, nu foarte mult, dar se plătește. Am avut discuția, v-am spus cred că și anul trecut și mie mi s-a reproșat de la ANAF că există soluția fiscală individuală anticipată și cu cifrele pe care a trebuit să le aducă ANAF-ul a tras concluzia legiuitorul, nu noi, că sfia nu funcționează, adică în opt ani au fost 130 de soluții fiscale anticipate și atunci s-a mers la această soluție. Actualul Ministru de finanțe care era președintele Comisiei atunci a zis că o facem opozabilă tuturor, acum sunt opozabile tuturor, pentru că toate răspunsurile pleacă prin aceeași persoană, prin aceeași firmă și atunci, citez din memorie deși sunt în viață, i-am zis domnului președinte ”domnule președinte, dumneavoastră vreți să faceți o revoluție, hai măcar să facem o răscoală, să fie opozabilă măcar inspectorului care vine la societatea aceea, nu neapărat la toată lumea”, dar se pare că s-a găsit sistemul.

Tanți Anghel: O a doua categorie de acte administrative fiscale care pot avea această calitate de opinii fiscale prealabile o reprezintă deciziile de soluționare a contestațiilor. Concret ar fi situația în care a fost inspecția fiscală, a verificat declarația contribuabilului, a apreciat că acel contribuabil nu a aplicat corect legea fiscală la o situație de fapt, drept pentru care îi corectează impozitul și emite decizia de impunere cu sume suplimentare pe care contribuabilul o contestă. În procedura de soluționare a contestației, organul competent dă o soluție de admitere a contestației și anulează respectivul act administrativ, adică organul de soluționare a contestației apreciază că acel contribuabil a aplicat corect legea fiscală și în aceste condiții, decizia de soluționare a contestațiilor prin considerentele prin care ea le conține și pe care organul de soluționare a contestației s-a bazat, reprezintă și ea o veritabilă opinie prealabilă care poate să fie opusă ulterior unui organ fiscal, deci organ de inspecție fiscală care eventual vine să inspecteze declarația contribuabilului pentru o altă perioadă fiscală în care s-au produs aceleași acte care reprezintă situația de fapt a contribuabilului. În sfârșit, o altă categorie de opinii prealabile, cumva similară situației deciziilor de soluționare a contestației, o reprezintă hotărârile instanțelor judecătorești în care se soluționează conflictul dintre organul fiscal și contribuabil și în care instanța dă dreptate contribuabilului și anulează actul administrației, astfel încât într-o procedură de inspecție ulterioară pentru aceeași situație de fapt și la același contribuabil, organul fiscal trebuie să țină cont de soluția pe care a dat-o instanța atunci când a decis anularea actului administrativ fiscal. O problemă legată de aceste opinii prealabile este aceea a condițiilor în care contribuabilul poate să opună opiniile fiscale prealabile, și ele sunt prevăzute în lege. O primă condiție este aceea a formei scrise, nu o să insist foarte mult decât pe situația opiniilor prealabile care fac obiectul răspunsurilor pe care contribuabilii le primesc în activitatea de asistență a contribuabililor, pentru că această activitate de asistență a contribuabililor nu se derulează numai în scris, cu scrisori pe care contribuabilii le primesc și răspunsuri, de asemenea pe suport hârtie pe care aceștia le primesc de la organul fiscal, există și asistența prin telefon, deci aceasta nu îndeplinește această condiție, deci o soluție pe care un contribuabil o primește la telefon și pe care el se bazează și o aplică nu va putea fi opusă ulterior, într-o procedură ulterioară organului fiscal, întrucât nu îndeplinește această condiție a formei scrise. O discuție care se poate face legat de forma scrisă este a asistenței pe care ANAF o utilizează în relația cu contribuabilii, asistența prin email. Această asistență prin email este și îndeplinește această condiție a formei scrise întrucât ceea ce diferă de scrisori, de adrese pe care contribuabilii le primesc ca răspuns la cererile lor este suportul. În primul caz al răspunsurilor prin poștă, de regulă, vorbim de suportul hârtie, în schimb, prin email vorbim de un suport electronic. Însă și când folosim poșta electronică este o poștă care, de asemenea se derulează în scris, pentru că cu toții scriem scrisori la fisc și primim la fel răspunsuri în scris, numai că acest lucru nu se desfășoară pe suportul hârtie ci pe suportul electronic. Ceea ce însă ar putea pune probleme atunci când eventual contribuabilul vrea să opună opinia prealabilă este aceea a stabilirii autenticității respectivei opinii, adică organul fiscal va trebui să mai efectueze câteva investigații pentru a stabili autenticitatea răspunsului primit de la organul fiscal, adică el să stabilească că este organul fiscal competent cel care a dat respectivul răspuns, că acel răspuns a fost adresat contribuabilului respectiv și nu în ultimul rând, momentul la care s-a realizat această corespondență, dar din punct de vedere al condiției formei scrise și răspunsurile primite prin email îndeplinesc condiția formei scrise. O a doua condiție pe care trebuie să o îndeplinească opinia prealabilă pentru a fi opozabilă este aceea a identității situațiilor de fapt, deci trebuie ca situația de fapt prezentată și care a fost avută în vedere atunci când s-a emis opinia fiscală prealabilă să fie identică cu cea pe care o investighează organul fiscal într-o procedură ulterioară, vă spuneam că de regulă este o procedură de inspecție fiscală. Cred că aici, ceea ce trebuie, cel puțin în ceea ce îi privește pe contribuabili, să fie foarte atenți atunci când ei doresc o opinie, deci o soluție în activitatea de asistență a contribuabililor, trebuie să aibă grijă să prezinte situația de fapt complet și toate elementele pe care le au la dispoziție astfel încât să nu dea ocazie organului fiscal să spună că un element nu a fost prezentat în scrisoarea sa și nici avut în vedere la emiterea soluției și atunci opinia respectivă nu mai este opozabilă, organul fiscal fiind liber să aplice concepția sa juridică. Sigur că acest lucru ar putea să fie corect atunci când vorbim eventual de elemente care prezintă relevanță fiscală, pentru că dacă elementul eventual omis de contribuabil în scrisoarea sa nu prezintă relevanță fiscală, atunci putem spune că o eventuală decizie de a se libera de opozabilitatea opiniei prealabile de către organul fiscal care își va impune concepția sa juridică ar putea să ne ducă în zona abuzului.

Radu Bufan: Numai o secundă. În doctrina occidentală se spune că nu trebuie să prezinți cu anticipație corect și complet situația și să nu însoțești tranzacțiile pe care ți le-ai propus să le faci de alte tranzacții care intrând în legătură cu primele le-ar putea modifica semnificația fiscală. Deci, ca și la jurământ, jur să spun tot și să nu ascund nimic din ceea ce știu, deci tu poți să vi să-i spui inspectorului că ai făcut la fel cum ai spus atunci, dar ai mai făcut un act subsecvent, paralel, care ar putea să conducă pe fond la lipsirea de efecte sau la o altă soluție, ceea ce înseamnă că organul fiscal poate să spună că nu ai prezentat corect și complet situația.

Tanți Anghel: Sigur că da. O altă condiție este identitatea de contribuabil, adică titularul opiniei prealabile, bineînțeles și cel care o pune să fie cel asupra căruia organul fiscal derulează procedura în care urmează să ia decizia. Aici, la fel cum spunea domnul profesor, într-adevăr cel puțin la momentul la care s-au purtat discuțiile la nivelul Parlamentului când într-adevăr Comisa de buget-finanțe ar fi dorit ca indiferent de contribuabil odată emisă o opinie și dată o soluție pentru o situație de fapt, aceasta să poată fi respectată și opusă de contribuabili indiferent dacă i-a fost emisă lui și o știe, pentru că lui i-a fost emisă sau o știe, pentru că a luat într-un fel sau altul cunoștință de ea, însă aici s-a ținut cumva cont de faptul că administrația fiscală pentru a nu fi pusă în situații delicate legate de această situație, faptul că administrația fiscală încă nu are capacitatea de a urmări și de a include și așeza toate soluțiile care se emit pe toată țara la nivelul tuturor organelor fiscale. Sunt câteva sute de organe fiscale care pot să emită soluții pe diferite situații și organizarea unei baze de date care eventual să poată să fie unitară și urmărită în sensul că dacă s-a dat o soluție, indiferent cui s-a dat toată lumea să lucreze la fel la momentul respectiv și probabil încă este dificil de realizat și atunci cumva, la momentul respectiv s-a decis că cel puțin la nivelul aceluiași contribuabil să nu schimbăm opiniile și soluțiile aplicabile.

Radu Bufan: Da, noi am zis că e mai important același contribuabil, pentru că și situațiile de fapt pot să fie aparent similare, dar totuși diferite, plus că la același contribuabil eu m-am lovit în practică de fenomenul în care venea inspecția fiscală pentru anul 2005, ne duceam și ne judecam până cădeam jos și câștigam, dar venea inspecția fiscală după cinci ani pentru anul 2006 și o luam de la capăt, le spuneam că este același contract, cu aceleași părți și aceleași oferte, dar ei spunea că ăsta este alt control fiscal și că hotărârea care a fost nu îi este opozabilă și tocmai de aceea în text spune așa. Am încercat măcar la nivelul aceluiași contribuabil să rezolvăm și această ipoteză.

Tanți Anghel: Deci, chiar dacă vorbim de contribuabili din același grup fiscal care derulează operații similare și una dintre companiile din grup a cerut o soluție și a și primit-o, dar organul fiscal se duce la cealaltă companie care nu a cerut soluție, dar care s-a bazat pe soluția primită de cealaltă companie, ea nu va putea să îi opună organului fiscal soluția primită de cealaltă companie. În sfârșit, o ultimă condiție de opozabilitate este aceea a emiterii soluțiilor de către organul fiscal competent. Două chestiuni se pot pune aici în discuție. La nivelul ANAF nu avem probleme, pentru că un contribuabil care se adresează chiar Ministerului să primească o soluție, Ministerul nu comunică acelui contribuabil, Ministerul în conformitate cu Codul de procedură fiscală nu are calitatea de organ fiscal, deci nici organ fiscal competent, dar Ministerul nu lucrează direct cu contribuabilii și nu transmite soluții către contribuabili, Ministerul ori de câte ori este investit cu o cerere de emitere a unei soluții într-o situație de fapt o comunică ANAF-ului, Direcția de Asistență Contribuabili care mai departe o transmite contribuabilului prin intermediul organului fiscal competent, deci modul acesta de lucru asigură realizarea acestei condiții. Unde însă pot să fie probleme atunci când, spre exemplu, Ministerul emite soluții în zona impozitelor și taxelor locale, aici Ministerul dă soluții și le comunică direct contribuabililor care le-au cerut, dar acești contribuabili nu le pot opune organelor fiscale locale atunci când acestea vin în proceduri ulterioare, spuneam că de regulă inspecții fiscale. Aici se poate discuta eventual de o situație de lege ferenda, dar care este puțin delicată în contextul în care între Ministerul Finanțelor și autoritățile administrației publice locale nu există relații de subordonare și în contextul acestei autonomii locale este de analizat în ce măsură o opinie dată de Minister ar trebui organele fiscale locale să fie legate și ele de acea opinie. Este o problemă care merită analizată și găsită o soluție, pentru că într-un fel contribuabilii aici sunt puțin discriminați, deci contribuabilii în relația cu bugetul local sunt discriminați față de ceilalți care sunt în raport cu ANAF. Au apărut două probleme în practică legate de organul fiscal competent, dacă o opinie emisă la un moment dat și se schimbă competența ca urmare a faptului că un contribuabil își schimbă domiciliul fiscal sau eventual își schimbă starea, trece de la mare la mijlociu, de la mijlociu la mic și invers, dacă această opozabilitate subzistă. Răspunsul nu poate să fie decât pozitiv, pentru că ceea ce contează este momentul la care s-a emis acea opinie, adică la momentul emiterii acea opinie să fie emisă de organul fiscal competent și ulterior, dacă se schimbă competența și organul de inspecție fiscală realizează inspecția, el va trebui să țină cont de opinia dată anterior chiar dacă a fost dată de un alt organ fiscal. O altă problemă practică legată de aceste opinii a fost dacă opiniile emise anterior datei de 1 ianuarie 2016 pot fi opuse într-o procedură care se derulează după 1 ianuarie 2016. Aici opinia noastră a fost că da, pentru că atunci când Codul de procedură fiscală a dat norma tranzitorie că el se aplică procedurilor începute după 1 ianuarie 2016, atunci când vorbim de proceduri fiscale vorbim de procedură de inspecție, vorbim de procedură de executare ș.a.m.d., deci în această procedură de inspecție fiscală începută după 1 ianuarie 2016, când organul fiscal își exercită dreptul de apreciere trebuie să țină cont și de prevederea de la art. 6, cea referitoare la opozabilitatea opiniilor prealabile. S-a mai discutat aici, și domnul profesor a amintit de o altă instituție juridică similară care se regăsește în Codul de procedură fiscală, soluția fiscală individuală anticipată. Avem la art. 6 din Codul de procedură această opozabilitate a opiniilor prealabile, dar avem în Codul de procedură fiscală în continuare și instituția soluției fiscale individuale anticipate. Eu zic că vorbim de instituții cumva diferite, dar care prezintă niște caracteristici comune dar și diferențe între ele. Atunci când vorbim de caracteristici comune: soluția fiscală individuală anticipată se emite la cerere; ambele au același obiect, au o soluție cu privire la aplicarea legii fiscale la o situație a unui contribuabil anume; ambele sunt opozabile, și opiniile din activitatea de îndrumare, pentru că despre asta este cumva vorba aici când facem această analiză comparativă, este vorba de acele opinii incluse în acele răspunsuri comunicate contribuabililor în activitatea de asistență și îndrumare a contribuabililor, deci și una și alta sunt opozabile organului fiscal care este ținut și obligat să aplice soluția care face obiectul respectivului act; condițiile opozabilității sunt similare. Dar există însă și diferențe între cele două instituții, atunci când un contribuabil solicită o soluție fiscală individuală anticipată, cererea trebuie să aibă un anumit conținut, sub aspectul formei contribuabilul trebuie să respecte aceste reguli impuse, iar una dintre regulile importante este că într-o cerere de emitere a unei sfia contribuabilul trebuie să își prezinte și punctul său de vedere, deci opinia sa cu privire la aplicarea legii fiscale în situația de fapt pentru care el cere soluția, ceea ce atunci când contribuabilul se adresează organului fiscal în activitatea de asistență a contribuabililor nu i se impune această cerință, dar desigur ceea ce contribuabilul trebuie să facă este să prezinte situația de fapt și să ceară opinia. O altă diferență este aceea că în cazul soluției fiscale individuale anticipate, cererea trebuie să privească tranzacții viitoare, adică tranzacții care la data depunerii cererii să nu se fi derulat, ele trebuie să se deruleze în viitor și mai mult, trebuie să aibă și un grad de certitudine mare, condiție care atunci când contribuabilul se adresează și cere o soluție în activitatea de asistență și îndrumare nu este obligatorie. Nu în ultimul rând, ce este iarăși foarte important, atunci când se solicită o soluție fiscală individuală anticipată contribuabilul trebuie să plătească o taxă, deci cererea este taxabilă, ceea ce pentru cererea unei soluții adresată organului fiscal pentru asistență și îndrumare nu se pune problema, pentru că această asistență și îndrumare este gratuită. Dacă ne uităm la scopul principal, acela al opozabilității, ca un contribuabil să poată bazându-se pe o soluție pe care el o aplică să aibă dreptul să nu i se mai modifice acea opinie, se realizează și într-un caz și în celălalt și atunci cumva este de analizat în ce măsură, cel puțin în cazul soluției fiscale individuale anticipate, această prevedere din Codul de procedură fiscală din punct de vedere practic va mai fi efectivă. Dacă contribuabilii pun problema ”de ce să mai plătesc și mai sunt ținut cu anticipat, nu-i anticipatul”, că au fost destule dispute și pe această chestiune a caracterului anticipat, când el poate în activitatea de îndrumare și obține același efect, opozabilitatea respectivei soluții. Scurt, foarte scurt, ultimul subiect legat de soluțiile incluse în deciziile Comisiei fiscale centrale.

Radu Bufan: Mă iertați, mai există Comisia fiscală centrală și lucrează?

Tanți Anghel: Există și lucrează, din câte știu eu nu a mai fost investită, pentru că nu s-au mai constatat situații de aplicare neunitară. Pot, pentru că așa au fost sorții, până la data de 5 martie când am ieșit la pensie am coordonat activitatea compartimentului Comisiei fiscale centrale care asigură secretariatul Comisiei și pot să vă spun că nu erau spețe care să fie deduse atenției Comisiei fiscale centrale, dar este altă discuție și nu intrăm aici în ea. Tema la care vă provoc este următoarea, în condițiile în care un contribuabil a făcut o cerere organului fiscal și i-a cerut o soluție într-o situație de fapt și a primit răspunsul, i s-a dat acea soluție și ulterior, peste doi ani Comisia centrală fiscală fiind investită cu o speță cumva similară, constatându-se o aplicare neunitară și dă o soluție contrară, se pune problema ce se întâmplă atunci? Vreau să vă spun că în practică am avut această situație, a fost cazul cu impozitarea turbinelor eoliene când s-a dat o soluție de către organul fiscal și ulterior a venit și Comisia fiscală și a statuat și a dat o soluție contrară opiniei pe care a primit-o contribuabilul în activitatea de asistență a contribuabilului. Se pune problema acum ce va face întâi contribuabilul și apoi ce va face organul fiscal când se duce la contribuabil? Ce îi va fi lui opozabil, prima opinie dată în activitatea de asistență sau soluția din decizia Comisiei fiscale centrale? Dacă pe mine mă întrebați sau dacă vreți să știți opinia mea, cred că ceea ce trebuie să facă organul fiscal este să aplice decizia Comisiei fiscale centrale, sunt mai multe argumente, un argument este întemeiat pe natura juridică a deciziilor Comisiei fiscale centrale care sunt niște acte de interpretare, deci sunt veritabile soluții și fiind de interpretare ele fac corp comun cu legea și se aplică de la data la care este în vigoare textul de lege care a fost în vedere la emiterea soluției. Celălalt argument este al ierarhiei actelor normative, pentru că aici decizia Comisiei fiscale centrale face și obiectul aprobării printr-un ordin al Ministrului Finanțelor, deci deja vorbim de un act normativ. Deci, opinia mea este că organul fiscal va urma și va aplica decizia Comisiei fiscale centrale care, pe argumentele pe care vi le-am spus, invalidează opinia prealabilă primită de contribuabil, dar cred că aici avem iarăși o problemă de lege ferenda, ar trebui legiuitorul să clarifice această situație pentru bună regulă. Eu vă mulțumesc și mă opresc aici.

Radu Bufan: Și eu vă mulțumesc, pentru că cel puțin pe această chestiune colega din dreapta m-a făcut vânăt aici pe jos spunând că noi ne judecăm pe asta și zicem că nu este așa, dar sper ca și aici să avem timp să discutăm la sfârșit. Eu aș vrea să o întreb pe doamna director ce se mai întâmplă cu Codul economic dacă puteți să ne spuneți? Și dacă știe cineva ce trebuie să cuprindă ăsta acum?

Tanți Anghel: Din informațiile pe care le am la această dată este că Codul economic nu este în responsabilitatea Ministerului Finanțelor. Codul economic va fi o culegere de texte, deci nu va fi un act normativ de sine stătător. Codul economic va cuprinde Codul fiscal, Codul de procedură fiscală și probabil Legea societăților comerciale, asta cam știu eu la această oră, nu știu dacă și alte acte normative vor fi cuprinse în acest Cod, dar nu știu exact nici cine va face acest codex.

Radu Bufan: Ok, pentru că ne-am speriat după ce am muncit atât la unele. Mai am o întrebare, care sunt șansele ca impozitele și taxele locale să aibă și procedura lor și să se ducă cu totul în subordinea Ministerului Dezvoltării?

Tanți Anghel: Nu sunt așa la curent dacă s-a luat o decizie și cu decizia care urmează să se ia.

Radu Bufan: Cred că sunteți de acord că este foarte clar la impozite și taxe locale, totul este foarte clar, adică o așa nebunie și probabil că este mai bine să o lași la îndemâna primăriilor să se pună cap la cap între ele, pentru că aveam discuții la Cod acum doi ani, câți lei ar trebui să fie pe hectar impozitul dacă la satele de categoria cătune, care este mai aproape de centrul fâneața și mai departe de centru? Centrul fiind o intersecție, singura din sat. Atunci s-a ajuns la soluția să se pună între 10 și 30 de lei, să stabilească primarul criteriile, deci sunt niște chestiuni care și eu cred că nu pot fi rezolvate corespunzător de la București de unde lucrurile se văd mai de sus. Mulțumesc mult doamnei director și îi promit că îi mai punem niște întrebări la sfârșitul sesiunii. Acum cine vrea cu controlul? Colega, vă rog frumos.

Andreea Artenie: Bună ziua. Andreea Artenie mă numesc, sunt partener coordonator în cadrul Deloitte Legal al echipei de litigii și facem preponderent litigii fiscale, de altfel este specializarea și iubirea mea de 15 ani, așa că îmi face plăcere să fiu azi aici. Pentru că m-a provocat domnul profesor, aș începe prin a ridica o întrebare doamnei director, în măsura în care un contribuabil a primit o soluție fiscală individuală anticipată și a urmat-o, după care vine Comisia fiscală centrală printr-o decizie în care îi spune că nu este bine ce a făcut, poate contribuabilul și în ce măsură are dreptate să invoce buna-credință, lipsa culpei, certitudinea impunerii, speranță legitimă?

Tanți Anghel: Este același lucru că vorbim de soluție fiscală individuală anticipată sau de opinii fiscale prealabile. Argumentul meu rămâne același, decizia Comisiei fiscale centrale este din punct de vedere al ierarhiei actelor superioară și față de soluția fiscală individuală anticipată și față de opinia prelabilă care sunt emise de organul fiscal. Dacă SFIA este emisă de o direcție de la nivelul central al ANAF este organul fiscal, dar Comisia fiscală centrală este o autoritate superioară fiind la nivelul Ministerului Finanțelor și mai mult, decizia este aprobată prin ordin al Ministrului Finanțelor care este autoritatea superioară căruia ANAF se subordonează, deci ANAF trebuie să respecte ceea ce a statuat și a stabilit Ministrul Finanțelor. Din punctul meu de vedere, ceea ce ar trebui făcut, vorbeam de lege ferenda, este să îl apărăm pe contribuabil sau cum îl putem apăra pe contribuabil de faptul că aici deși s-a urmărit principiul certitudinii juridice se trezește tot într-o incertitudine și practic se modifică soluția pe care el a aplicat-o cu bună-credință. Din punctul meu de vedere, dacă vorbim de consecințele fiscale la nivel de principal nu se pune acest lucru în discuție și deci, dacă rezultă o sumă de plată ca urmare a divergenței de opinii dintre cele două acte, aceasta trebuie plătită, dar probabil că în ceea ce îl privește pe contribuabilul care cu bună-credință a aplicat o soluție pe care a primit-o de la organul fiscal, probabil că aici trebuie mers pe zona accesoriilor, în ce măsură el trebuie să suporte și accesoriile respective. Organele fiscale aplicând legea vor spune de Codul de procedură că accesoriile se datorează ori de câte ori avem de a face cu o obligație suplimentară, accesoriile se datorează de la scadență până la data stingerii și vor impune accesoriile respective. Dar în opinia mea, pentru că mai sunt niște principii la începutul Codului de procedură fiscală, rezonabilității, proporționalității în luarea deciziei, probabil că aceste principii sunt valabile, dar din cunoștințele mele, organele fiscale nu prea lucrează cu principii ci lucrează mai mult cu texte de lege.

Andreea Artenie: Mulțumesc tare mult pentru răspuns. Părerea mea este următoarea, ce aduce de bun augur acest nou Cod de procedură fiscală este aceea că organul fiscal are obligația până la urmă să interpreteze în mod unitar nu numai propriile decizii, dar și jurisprudența curților naționale și ale curților europene. În materia accesoriilor vorbim despre problematica pe care tocmai am deschis-o discuției, Curtea Supremă de Justiție în două rânduri, în două rânduri de altfel, dar cu curajul pe care i l-a dat una dintre hotărârile Curții Europene de Justiție, a hotărât că penalitățile, accesoriile în dreptul românesc, deși sunt legate de scadența obligației principale, ele în egală măsură trebuie corelate de culpă. Ceea ce înseamnă că, și deja se implementează la nivelul instanțelor, administrația fiscală din păcate mai greu abordează o astfel de opinie de bun simț până la urmă, în măsura în care am greșit sau am fost indus în eroare de către autoritatea fiscală, mi-a dat o soluție fiscală individuală anticipată pe care am implementat-o cu bună-credință și între timp s-a considerat că tratamentul fiscal aplicat este greșit, accesoriile revin autorității fiscale, pentru că îi revine culpa. A doua problemă pe care o ridică speța de față în discuția frumoasă pe care am avut-o cu doamna director, problema se pune cu privire la principal, în ce măsură sunt obligat să plătesc principal reprezentând un impozit ce urmează a fi achitat din cauza unei proaste interpretări a legii fiscale la momentul la care mi-a fost emisă opinia autorității sau soluția fiscală individuală anticipată. Îi dau dreptate doamnei director, potrivit regulilor juridice sunt obligat să plătesc impozitul, dar din perspectiva regulilor juridice a Codului civil pot să mă întorc prin acțiunea în daune împotriva autorității pentru prejudiciul cauzat.

Radu Bufan: Pentru că poate eu aș fi făcut operațiunea altfel dacă știam de la început.

Andreea Artenie: Sigur. Până la urmă vorbim de principiile răspunderii civile delictuale între profesioniști, cauză ilicită, prejudiciu există cu siguranță iar legătura de cauzalitate eu zic că este foarte simplu de demonstrat. Închid până la urmă această temă, pentru că nu ea este tema mea de astăzi, dar este foarte importantă și frumoasă ca problemă de drept și mi-a făcut plăcere să o discutăm împreună. Tema mea de astăzi, ca să intru în subiect, se dorește o comparație între controlul inopinat și această formă a controlului inopinat și operativ dat în competența Direcției Generale de Antifraudă Fiscală. Ele sunt reglementate ca tipologii de control fiscal, ca sortimente, forme, metode diferite de control fiscal de către Titlul VI Capitolul II-III. Capitolul II vorbește de controlul inopinat și noul Cod de procedură fiscală aduce în mod îmbucurător câteva condiții suplimentare, de altfel pe care noi, mediul de afaceri, de-a lungul timpului le-am reclamat și le-am salutat la momentul introducerii lor. Este vorba de două aspecte: primul, controalele inopinate care înainte de intrarea în vigoare a noului Cod durau sinedie, puteau să dureze doi ani de zile, acum sunt într-adevăr limitate la 30 de zile și desigur că în cea de a 31-a zi inspectorii fiscali pot fi întrebați dacă gândesc de cuviință să continue sau să încheie acțiunea de control; cea de a doua intervenție a legiuitorului pe care de asemenea am primit-o cu bucurie, aceea că un control inopinat și un control de fond nu se mai pot suprapune în sfârșit cu privire la aceleași obligații fiscale sau aceeași perioadă, pentru că în practica anterioară noului Cod de procedură fiscală situația era aceea în care aceeași echipă de control fiscal intra în inopinat și intra în paralel în control de fond, numai că date fiind limitările controlului de fond, pentru că regulile impuse de Codul de procedură fiscală cu privire la obiectul, limitele controlului de fond sunt extrem de bine așezate de legiuitor. Atunci ce făceau? Pescuiau practic informația în cadrul controlului inopinat ca să aibă motiv să extindă controlul de fond asupra tipurilor de impozite pe care nu le prinseseră în avizul de inspecție sau perioade fiscale diferite pe care de asemenea nu le-ar fi văzut. Această ipoteză a fost înlăturată prin introducerea acestui nou mecanism în controlul inopinat și anume unicitatea inspecției în momentul în care avem un inopinat în derulare. Intervenim acum cumva și încerc să deschid sfera discuției și sunteți invitații mei în măsura în care vreți să-mi adresați întrebări, cu privire la controlul operativ și inopinat. Nici măcar numele pe care l-au dat acestei noi forme de control fiscal nu a fost cel mai nimerit, dat fiind că nu există nici măcar ca definiție legală întru-totul determinat, astfel că nu putem stabili nici competența, nici întinderea și nici obiectul. Ce îi lipsește acestui Capitol III, pentru că despre el vorbim, Capitolul III – controlul operativ și inopinat, controlul antifraudă cum îi mai spunem noi face obiectul acestui Capitol III din Titlul VI – controlul fiscal, stabilirea creanțelor fiscale. Ce s-a întâmplat practic? Cu toții ne-am imaginat la redactarea noului Cod de procedură fiscală că în realitate, curgerea acestor articole unul după altul va veni să aducă aceleași reguli, de altfel salutate în cadrul controlului inopinat și asupra acestui control antifraudă, imaginându-ne noi la momentul respectiv că inopinat înseamnă că este inopinat și inopinatul și inopinat și operativul, în realitate ceea ce sesizăm că se întâmplă astăzi în practică este că inopinat și operativul este altceva decât este inopinatul, ca atare din nou nu există un termen limită de finalizare a controlului fiscal, nu se respectă niciunul dintre principiile inspecției fiscale, nici unicitatea inspecției, că desigur pot veni oricând și ori de câte ori. De asemenea, neexistând un termen limită pot sta oricât doresc dumnealor și mai mult decât atât, ceea ce mi se pare mie din experiența practică poate cel mai periculos, este aceea că nu există un obiect delimitat al controlului. Deci este un inopinat ca și celălalt fără înștiințarea prealabilă a contribuabilului, dar mai mult decât atât, nu este supus niciunei reguli de transparență a concluziilor și nici măcar a existenței unei discuții finale cu contribuabilul, nici pe aceasta nu o avem. Deci nu avem nici elementele existențiale de început, acelea care să protejeze, să aducă o garantare a drepturilor procedurale consfințite contribuabilului atât prin legislația națională cât și prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar nici cele de la finalizare întrucât în cadrul controlului operativ și inopinat, dacă apuci să îți spui punctul de vedere au obligația să îl noteze în procesul verbal și dacă nu apuci poți să o faci în cinci zile după ce ți-au livrat actul final. Dacă îl iau sau nu în considerare nu o să știm niciodată, pentru că oricum procesul verbal al operativului și inopinatului nu se atacă, în realitate organul fiscal a dezlegat puțin și această problemă, a extins limitele anterioare în sensul că prin art. 5 cu 4 din Ordinul nr. 3741/2015 a introdus în sfârșit posibilitatea atacării proceselor verbale care de altfel se încheie și în cazul operativului și inopinatului și în cazul inopinatului și încrucișatele au aceeași modalitate de finalizare. Legiuitorul dă posibilitatea mai nou să se conteste aceste procese verbale odată cu raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere, dar asta înseamnă că putem fi într-o singură ipoteză, aceea în care procesul verbal concluzionează prin aceea că deschide inspecție de fond. Este într-adevăr o portiță care a fost introdusă, dacă îmi aduc aminte bine, undeva prin 2014 pe fondul unei circulare a ANAF din discuțiile pe care le-am avut, în care s-a spus că sunt foarte mulți contribuabili mari la limita termenului de prescripție de 5 ani și cum facem să îi controlăm pe aceștia? Atunci s-a introdus printr-o ordonanță de urgență posibilitatea în Codul de procedură fiscală de a intra cu control fiscal instantaneu în măsura în care a existat un inopinat anterior care a concluzionat că trebuie să intrăm în control fiscal. Asta înseamnă că intră în control inopinat, se încheie astăzi iar a doua zi am intrat în control de fond. Ce înseamnă asta? Înseamnă că nu mai am dreptul la amânare, pentru că intră în control de fond, deci termenul de amânare, acela de început, marii contribuabili 30 de zile, știți despre ce vă spun, acela nu mai există, deci este o nouă garanție înlăturată, în schimb există posibilitatea suspendării pe parcursul inspecției fiscale, limitată și aia, limitativă și oricum în niște condiții bine stabilite, nu este tema discuției de azi. Ce vreau să spun este că există această posibilitate a contestării numai în situația în care este act premergător inspecției fiscale care de altfel se încheie prin decizia de impunere, deci putem ataca tot lanțul, partea bună. Partea proastă este aceea că pot institui în cadrul controlului antifraudă măsuri asiguratorii, ori pe tărâmul faptului că nu ști când se termină, pentru că aparent acea regulă de 30 de zile nu o respectă, întâlnim din ce în ce mai des abordarea practică de a pune măsuri asiguratorii în așteptarea titlului executoriu. Ce înseamnă asta? În așteptarea deciziei de impunere care poate să vină sau nu. Acum, există într-adevăr posibilitatea sau limitarea la 6 luni de zile pe noua reglementare și în practică trebuie mers în instanță, că de plano organul fiscal nu le înlătură la cele 6 luni. Mai rău, pentru măsurile asiguratorii care vin din spate, deciziile de măsuri asiguratorii care vin din incidența Codului vechi, pentru acelea termenul de 6 luni curge de la 1 ianuarie 2016, deci dacă ai avut ghinionul să ți-l așeze cu un an în urmă mai stai o perioadă de timp potrivit legii și mai stai o perioadă de timp până când va fi dispus să ți-l ridice, dacă nu îl obligă instanța după doi ani de litigiu sau dacă nu intervine un sechestru penal care desigur îl înlocuiește. Acum să revenim la regulile controlului antifraudă, pentru că doresc să vă mai atrag atenția cu privire la un aspect, aproape că a început să îmi fie drag controlul inopinat al organelor fiscale. De ce? Pentru că controlul inopinat nu este descris în multe rânduri, dar are reguli clare. În afară de cele pe care vi le-am menționat anterior, face trimitere la regulile aplicabile inspecției fiscale, indicat expres art. 113 care delimitează ce poate să se întâmple într-o inspecție fiscală, descriind atribuțiile inspectorilor fiscali. Foarte frumos legiuitorul a ocolit două litere ale art. 113, pentru că controlul inopinat nu poate să stabilească tratamente fiscale, din punctul meu de vedere, și de asemenea, nu poate să stabilească obligații de plată în plus sau în minus, fie către contribuabil, fie că trebuie datorate fiscului. De ce le-a ocolit pe acestea două? În mod firesc, pentru că organul fiscal este competent să facă astfel de aprecieri și să conchidă într-un act administrativ-fiscal în cadrul unei verificări substanțiale, în cadrul unei verificări de fond, nu intru în departajarea lor, și nu într-o ipoteză ca cea descrisă de un control inopinat. De ce? Controlul inopinat nu vine decât să verifice, calibrează niște aspecte de mică întindere, nu neapărat de mare întindere, nu cu verificări substanțiale și nu cu verificări de amploare. Atunci este normal ca legiuitorul, din punctul meu de vedere, să excludă posibilitatea în cadrul controlului inopinat de a stabili tratamente fiscale de anvergură sau să conchidă cu privire la obligații de plată. Cu toate acestea, și de aceea vă spun că am ajuns să îmi placă controlul inopinat, în cazul controlului operativ și inopinat, cel derulat de antifraudă, nu avem nici măcar această limitare, poate să facă orice. Căutând mai mult și mai adânc, pentru că am prins plăcerea de a găsi deslușire acestei probleme, ducându-mă în legea de organizare descopăr, și cred că știți cu toții, dar nu mă pot abține să nu spun, modalitatea de organizare a acestei direcții generale a antifraudei fiscale care ea este parte componentă din ANAF, condusă de un subsecretar de stat, de altfel, atât șeful cel mare cât și cei doi adjuncți sunt procurori, se menționează în organigramă, o veți citi ca și mine dacă aveți curiozitatea să căutați, și mai mult decât atât, din această direcție generală fac parte două organisme distincte, cu toții sunt inspectori antifraudă, dar unii sunt de la direcția de combatere a fraudelor, tot din direcția generală antifraudă fiscală, știu că sună așa de aproape ca să ne fie greu să ne dăm seama. Ce face această direcție de combatere a fraudei? Nimic mai mult, sunt inspectori antifraudă delegați pe lângă parchete, ce au ei ca și competență la solicitarea procurorului? Verificări fiscale. Acum întorcându-vă la prezentarea mea de până acum cu câteva cuvinte în spate, ce tocmai am spus că nu poate să facă antifrauda? Verificări fiscale. De ce? Pentru că Codul o dă în sarcina inspectorilor fiscali și mai mult decât atât, verificărilor de ordin substanțial. În ce ipoteză? Aceea a controalelor de fond. De ce? Pentru că din însăși prima pagină a Codului de procedură fiscală, art. 1 ne definește administrarea creanțelor fiscale. Administrarea creanțelor care stă practic în mâna a ceea ce noi numim la ora asta Direcția Control Fiscal și toate celelalte organisme din subordine, și are în mod expres la lit. (b) prevăzut faptul că în această administrare se include stabilirea creanțelor fiscale, deci tratamente fiscale, și inclusiv acele acte care vin să impună obligații în sarcina noastră. Propunerea mea de lege ferenda ca să spun astfel este aceea de a limita, a creiona, a delimita, a trasa în noile reglementări ce o să vină atribuțiile, puterile, drepturile contribuabililor în controlul antifraudă și mai ales limitele mandatului acestora, pentru că la ora asta sunt nelimitate și noi am învățat că tot ce este nelimitat poate naște abuz. Acestea sunt propunerile mele, aceasta este tema pe care eu am avut-o în vedere, vă stau la dispoziție pentru întrebări dacă acestea sunt. Cred că m-am încadrat și în termen.

Radu Bufan: Da, mulțumesc mult, o să aplaudăm ambii vorbitori. Eu spre deosebire de colega Andreea nu iubesc foarte tare Direcția Antifraudă și nu mă pasionează atât de mult să văd ce este în mațele monstrului. Oricum, oricând când vine cu mașina aia eu nu mă dau la o parte niciodată, să stea și ei la coadă și nu îi lasă nimeni să se bage. Probabil că este nevoie de un astfel de organism, dar așa cum zice și colega, într-o democrație totul trebuie să aibă niște limite și să se desfășoare în condițiile legii. Eu sunt destul de sceptic că se va putea când aflăm că binomul, trinomul, se ducea ăla de la Secu la judecător și zicea ”hai bă, ăsta e vinovat, știm noi domnule”, deci ajungem în vremuri pe care nu le-ați prins și nu ar fi bine. Ok, deci ce mai avem despre control? Asta cu antifrauda m-a dat gata, noi încercăm, ne luptăm să arătăm că trebuie să fie anulabile și actele lor și zic ”băi, nu aveți nicio daună aici, nu vă facem nimic, numai vă punem măsuri asigurătorii”. Deci, colega de la ZRP, ”Aspecte practice și abordări frecvent întâlnite în cadrul inspecțiilor fiscale recente”, recente înseamnă după noul Cod?

Ioana Hoeckl: Și după vechiul Cod, recent înseamnă ultimii ani, cum trece timpul de repede totul este recent.

Radu Bufan: Da, vă rog colega.

Ioana Hoeckl: Bună ziua, mă numesc Ioana Hoeckl sunt partener în cadrul ZRP Tax și o să vă vorbesc despre minunatul subiect al inspecțiilor fiscale care ne pasionează pe toți. O să mă refer la foarte puține aspecte procedurale, pentru că nu ne permite timpul o să mă refer mai mult la aspectele care țin de drept material. Pe scurt, printre puținele aspecte de drept procedural la care vreau să mă refer sunt cele legate de perioada de prescripție pe vechiul Cod fiscal și pe noul Cod fiscal. După cum probabil știți, conform vechiului Cod fiscal aplicabil până în ianuarie 2016, formularea era următoarea pentru termenul de prescripție fiscal de 5 ani, nu vorbim de cel de 10 ani care apare atunci când sunt fapte de evaziune fiscală, deci termenul clasic de prescripție de 5 ani conform vechiului Cod de procedură fiscală începea să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui care s-a născut obligația fiscală. Noi ca fiscaliști în accepțiunea fiscală, nașterea obligației fiscale este cea în care se constituie baza de impunere, de altfel este un articol expres în Codul vechi de procedură fiscală, art. 23. În interpretarea constantă a fiscului bazată pe celebra decizie a Comisiei fiscale centrale este adăugarea încă unui an întrucât se considera că e relevant, cel puțin decizia Comisiei fiscale centrale face referire la impozitul pe profit, la termenul de depunere a declarației anuale de impozit pe profit, anul următor în martie.

Radu Bufan: Dar asta este o decizie care nu a fost niciodată oficial publicată.

Ioana Hoeckl: Exact, nu a fost niciodată publicată. Din păcate, aceeași abordare se extindea și la celelalte impozite, inclusiv la TVA la care este revoltător să spui că baza de impunere se constituie în anul următor. Când vorbim de fapt generator în materie de TVA, practic de depunere lunară a declarațiilor, dar din păcate aceasta a fost și este abordarea constantă a organelor, în cadrul inspecțiilor fiscale noi avem discuții constante cu inspectorii fiscali atunci când trimit avizele de inspecție fiscală și atunci încercăm să discutăm cu ei că nu trebuie să ne mai adauge un an, pentru că anul este deja prescris. Din păcate nu sunt șanse de succes și ajungem în instanță cu această problemă. Pe noul Cod fiscal conform art. 110 acest abuz a fost rezolvat întrucât termenul de prescripție începe să curgă de la data de 1 iulie a anului următor celui pentru care se datorează obligația fiscală, deci este un concept mult mai corect. Un alt aspect procedural, după cum vă spuneam ne vom referi la foarte puține aspecte, pentru că nu este timp, deși sunt foarte multe aspecte procedurale discutabile în cadrul inspecțiilor fiscale, este punctul de vedere referitor la constatările inspecției fiscale. O abordare foarte frecventă pe care am văzut-o la inspectorii fiscali este că le spun contribuabililor că pot să depună punctul de vedere, cel puțin pe noul Cod fiscal este acea obligație ca organul fiscal să trimită proiectul de raport de inspecție fiscală și odată cu proiectul de raport de inspecție fiscală să trimită și informarea privind discuția finală cu contribuabilul. Este o abordare foarte frecventă, complet incorectă și care contrazice prevederile exprese ale Codului de procedură fiscală, spun contribuabilului ”puteți să depuneți punctul de vedere în 5 zile de la data când v-am comunicat proiectul de raport”, nu de la data încheierii inspecției fiscale, pentru că data încheierii inspecției fiscale este expres menționată în Codul de procedură fiscală ca fiind data discuției finale cu contribuabilul. Veșnicele discuții sunt că nu îl mai primesc, pentru că depășesc termenul. Evident că noi îndrumăm toți contribuabilii să depună acest punct de vedere, asta în ideea că se vede abordarea unitară de la cap la coadă, că punctul de vedere în general știm care este abordarea inspectorilor fiscali, îl reiau că au obligația să îl menționeze în cuprinsul raportului de inspecție fiscală, însă din păcate rămâne doar pe hârtie, pentru că nu modifică nici măcar un cuvânt din proiectul de raport de inspecție fiscală. Un aspect legat de termen, termenul de 5, respectiv 7 zile lucrătoare nu conțin prima și ultima zi de împlinire a termenului.

Radu Bufan: Aș vrea să vă întreb despre termene, ce părere aveți, ce ar fi un termen rezonabil? Eu știu de 5 și 7 că am negociat cu doamna director acum vreo doi ani puternic chestia asta și dânsa a fost de acord atunci cu 45 de zile. Eu vreau să vă întreb așa, ce vi se pare termen rezonabil pentru discuția finală? Pentru că mie mi s-a întâmplat acum o lună să primesc înștiințare de discuție finală, contribuabilul în Timișoara, competența de inspecție mutată la Deva și contribuabilul a primit la ora 10 dimineața convocare pentru discuția finală la ora 12 în aceeași zi, nu este niciun fel de glumă, am păstrat documentele. Și atunci discutam ce naiba înseamnă rezonabil? Mie nu mi se pare că nici de la o zi la alta în funcție de cât este de mare actul de control, ca și cum ai fi parlamentar, intri în Parlament și încă nu ți-a venit de la comisie raportul final și tu trebuie să votezi la plen. Ce credeți că ar fi și ce argumente ați avea ca să ne gândim cu toții ce ar fi rezonabil în materie de discuție finală?

Ioana Hoeckl: Eu cred că rezonabil ar fi nu numai să fie un termen mai mare, dar ar trebui să fie practica în care punctul de vedere scris chiar contează, că din păcate ăsta este punctul minus cel mai mare, că nu este luat în considerare.

Radu Bufan: Eu vă spun că trebuie să fie rezonabil de mare, de ce? Sunteți de acord cu mine că normal ar fi să îți faci, dacă ar fi rezonabil de mare aș veni cu punctul de vedere chiar la discuția finală să vă spun sincer, dacă aș avea câteva zile, că după aia ai tot câteva zile. Eu cred că important este să încerci să strângi toate probele și la punctul de vedere să faci o chestie destul de complexă ca să nu trebuiască la contestație să o iei de la capăt, adică să ai deja ceva pregătit care să îți folosească, dar aici discutăm despre număr de zile, pentru că dacă pentru punctul de vedere îți dă între 5 și 7, mie mi s-ar părea normal ca măcar o zi liberă să ai în ziua în care se presupune că trebuie să citești proiectul.

Ioana Hoeckl: Da, este un termen evident foarte scurt, dar oricum, că este termen scurt sau că este termen mai lung, important este să fie luat în considerare. Un alt aspect de procedură este decizia de impunere provizorie care se poate emite în cadrul inspecției fiscale la cererea contribuabilului, dar doar pentru obligațiile fiscale principale și asta în cazul în care inspectorii fiscali au finalizat, de exemplu, este o inspecție de fond și au finalizat impozitul pe profit, și contribuabilul vrea să stopeze dobânzile și penalitățile de întârziere și înștiințează organul fiscal să i se comunice această decizie provizorie. Această decizie provizorie se contestă împreună cu decizia finală și practic sumele sunt introduse în raportul de inspecție fiscală. În practică puțini contribuabili au manifestat această dorință.

Radu Bufan: Eu am o propunere de lege ferenda, eu cred că inspecția fiscală ar trebui să ia toate măsurile în timpul controlului și care îți profită ție contribuabil. Vă dau un exemplu, îmi vine control să mă facă plătitor de TVA, din 2012 că atunci am fost lichidator și nu știu ce sumă am încasat, sigur că mi-au adunat cu chirii, nu are importanță, în timpul controlului am făcut cerere expresă să îmi dea codul de TVA, să îmi elibereze numărul de TVA ca să pot să refacturez și să îmi recuperez banii de la proprii clienți care erau toți plătitori de TVA. Dacă au voie să ia măsuri asigurătorii în timpul controlului nu pot să ia această măsură? Nu, nu se poate. De ce? Ca să mă pună să ajung să plătesc penalități și accesorii. De ce nu s-ar putea să iei orice măsură rezonabilă care chiar mă ajuta să îndeplinesc ceea ce urmau ei să îmi traseze prin decizia de impozitare? Nu se poate.

Ioana Hoeckl: Asta este de fapt manifestarea bunei-credințe și a rolului activ până la urmă. O altă măsură care este în Codul de procedură fiscală, dar sincer nu am văzut-o respectată în practică sau nu există asemenea inițiative printre cazurile de suspendare a inspecției fiscale, este acela în care, de exemplu, inspecția fiscală a venit pentru o perioadă anterioară, a fost depusă contestație de către contribuabil și contestația este în procesul de soluționare și vine o a doua inspecție, iar în cadrul celei de a doua inspecții legată de perioada următoare se constată exact aceeași speță care face obiectul contestației contribuabilului. Conducătorul inspecției fiscale conform Codului de procedură fiscală are posibilitatea să suspende noua inspecție fiscală până când se soluționează contestația preliminară sau dacă la inspecția anterioară deja contribuabilul era în instanță cu acțiune în contencios până când există decizie definitivă și irevocabilă pe această speță. Ar fi o măsură extrem de utilă, pentru că dacă se dă o decizie în instanță favorabilă practic în inspecția fiscală pentru perioada următoare să nu se mai revină cu aceeași abordare eronată. Din păcate această decizie de suspendare este la latitudinea conducătorului inspecției fiscale, nu este la latitudinea contribuabilului. Acum o să trecem la semnalarea câtorva aspecte practice foarte frecvent întâlnite, mai ales în materie de impozit pe profit și TVA. Probabil că mulți dintre dumneavoastră sau dintre contribuabilii cu care lucrați se lovesc de inspecții fie de fond, fie parțiale pe impozitul pe profit și veșnicul subiect și veșnica preocupare a inspectorilor fiscali este verificarea deductibilității cheltuielilor cu serviciile, mai ales cele înregistrate cu servicii de management, consultanță facturate de firme din grup și obsesia invariabilă este absența documentelor justificative. Contribuabilul să spunem că dă facturile, dă anexele la facturi și spune inspectorului că are și corespondență, emailuri, rapoarte, dacă vorbim de grup cele mai multe sunt în limbă străină și atunci noi sfătuim să printați munți de documente, pentru că dacă vorbiți cu inspectorii și le spuneți că aveți documente și că le printați selectiv, inspectorii vor lua facturile, anexele și vor spune că este suficient dacă vor fi întrebați dacă doresc și celelalte documente, iar la finalul inspecției când te trezești cu proiectul de raport de inspecție fiscală vezi cu surprindere ”contribuabilul nu a pus la dispoziție documentele justificative”, nu sunt studii, rapoarte, niciun document care să confirme realitatea prestării serviciilor. Atunci noi recomandăm să puneți la dispoziție toate documentele justificative și să menționeze în scris ce să traduceți din acele documente, pentru că nu o să traduceți 20 de bibliorafturi, măcar să se traducă selectiv, pentru că și dacă se dau 20 de bibliorafturi în limbă străină, evident că inspectorii vor spune că nu le iau în considerare, pentru că este cerința din Codul de procedură fiscală ca documentele să fie traduse, deci mare atenție să nu vă treziți cu proiectul de raport în care aveți această concluzie surprinzătoare deși aveți munți de documente, corespondență, emailuri, concluzia este categorică. Evident că aceste documente și traducerile pot să fie depuse în procesul de contestare și ulterior în instanță, dar este bine să preîntâmpinăm acest proces care durează foarte mult. O altă obsesie consider eu este că ei consideră că serviciile prestate se dublează, se suprapun peste activitățile angajaților, adică studiază organigrama firmei și identifică părți care s-ar suprapune sau cu angajații, sau cu administratorul. Evident că administratorul, cum e definiția legii societăților comerciale, are un mandat foarte larg de a gestiona activitatea societății și de multe ori tot ce este consultanță sau management spun că se suprapune peste ce face directorul general sau ce face administratorul și iarăși trebuie să depui întregi referate cu documentarea necesității contractării acestor servicii. Evident că această abordare încalcă principiul libertății de gestiune, pentru că un contribuabil este liber să antreneze toate costurile pe care le dorește pentru a gestiona în mod eficient activitatea sa. Un alt subiect, deși în Codul fiscal principiul general de deductibilitate a fost modificat și practic o cheltuială este considerată deductibilă dacă este efectuată în scopul desfășurării activității economice, inspectorii fiscali încă au abordarea, deși și pe Codul trecut noi nu vorbeam de deductibilitatea unor cheltuieli care generează venituri impozabile, ci de deductibilitatea cheltuielilor care sunt efectuate în vederea realizării de venituri impozabile, deci era important de demonstrat intenția, în continuare observăm această abordare, dorim să vedem că acele cheltuieli au generat venituri impozabile, ceea ce în practică, la multe cheltuieli nu ai cum să dovedești acest lucru, pentru că sunt activități de promovare, efectul acestor activități se vede peste o anumită perioadă și această combinație de susținere a lipsei conținutului economic cu absența documentelor justificative, suprapunerea peste activități. Un alt subiect des întâlnit este în cadrul contractelor de cost sharing în care se alocă practic firma mamă sau o firmă responsabilă cu anumite servicii care centralizează anumite servicii, se ocupă cu oferirea de servicii către firmele din grup. Am o cheie de alocare, de exemplu pentru publicitate se alocă cheltuieli de publicitate la nivel global cu o cheie de alocare potrivită cum ar fi cifra de afacere, pentru IT cu altă cheie de alocare, deci în contractul de cost sharing se pun chei de alocare potrivite pentru fiecare tip de activitate, din păcate și aceste contracte sunt foarte mult sub lupa inspectorilor fiscali, pentru că le încadrează generic în costurile acționarului care trebuie suportate la nivel global și să rămână la firma mamă și atunci iarăși trebuie să dovedești că societatea a beneficiat de aceste servicii chiar dacă indirect. Adică nu poți de multe ori să aduci un document care să fie stric pentru societate, este un efect global și pentru societate și pentru celelalte societăți din grup. Un alt subiect des întâlnit în controale este stabilirea prin estimare a bazei de impunere.

Radu Bufan: Colega, voiam să vă întreb ceva, mă iertați că vă întrerup. Voiam să vă spun că mai aveți 5 minute, dar vreau să vă întreb următorul lucru, vi s-a întâmplat într-o inspecție fiscală să vină inspecția să zică ”următorul TVA nu este deductibil ca TVA” și trebuie să înceapă cu TVA-ul, acel TVA care nu este deductibil ca TVA devine o cheltuială, să v-o reintegreze în baza impozabilă la cheltuieli și să analizeze dacă această sumă devenită cheltuială că și-a schimbat natura este deductibilă la calculul impozitului pe profit. Întrebarea este dacă vi s-a întâmplat așa ceva, pentru că normal așa trebuie să se întâmple, pentru că normele de aplicare a Codului fiscal la TVA spun că acel TVA nededus din alte cauze poate fi deductibil, iar dacă ai avut un bun cumpărat în așa fel și după aceea l-ai vândut și ai un preț de încasat și costul tău corespondent este valoarea bunului plus TVA care nu a fost deductibil, mie mi se pare evident că el este cheltuială deductibilă. Toți ar trebui să facem acest lucru și să cerem acest lucru, pentru că mie mi se pare că vorbesc singur într-o lume din-asta aiurea, dar altfel acel text nu are nicio relevanță, acel text de la normele din Codul fiscal, fostele norme, și actual cred că a rămas fostul art. 23b, rămân fără aplicabilitate practică.

Ioana Hoeckl: Da, problema majoră este că în multe inspecții fiscale, rapoartele de inspecție fiscală confundă principiile de deductibilitate a cheltuielilor.

Radu Bufan: Și noi trebuie să ne luptăm până aici, inclusiv pe asta trebuie să ne luptăm, nu numai că nu este legătură între ele.

Ioana Hoeckl: Există și adrese din partea Ministerului de Finanțe cum că deductibilitatea TVA, în mod evident, trebuie să se aprecieze în baza condițiilor de fond și formă din Codul fiscal. Din păcate vedem de foarte multe ori că se interpretează deductibilitatea TVA bazat pe principiile de deductibilitate al impozitului pe profit și pe cerințe de ordin contabil, de exemplu că documentele de intrare în gestiune a unor bunuri nu au avut nu știu ce elemente obligatorii. Tot în sfera impozitului pe profit, de data asta cu prețurile de transfer, un alt subiect extrem de des întâlnit în ultimul timp în aceste dosare este faptul că practic în analiza de comparabilitate societățile selectează societăți comparabile din bazele de date Amadeus Orbis și iau criteriile de independență, cele mai restrictive, și fac un eșantion în care apar societățile comparabile. Când vin în control inspectorii fiscali, ni s-a întâmplat de multe ori, spun ”nu, câteva societăți din eșantion vi le respingem, pentru că administratorii acestor societăți mai sunt administratori la alte societăți și considerăm că societățile din eșantion selectate nu sunt independente”, evident că aceasta este o abordare abuzivă, o societate poate să aibă mai mulți administratori, nu înseamnă că dacă unul dintre administratori mai este administrator în altă societate automat societățile sunt controlate în comun. Practic, din datele disponibile în bazele de date specializate nu ai elemente care să dovedească controlul efectiv. Controlul efectiv poate să fie văzut doar pe baza unor documente cum ar fi procuri, contracte de mandat, adică situația de fapt reală pe care inspectorii fiscali pot să o determine când se face o inspecție fiscală, din bazele de date specializate nu poți să determini dacă un administrator controlează în mod efectiv societatea. Un alt abuz în cadrul dosarelor de prețuri de transfer este acela că inspectorii fac selecția din bazele de date la o dată ulterioară căutării făcute de contribuabil și atunci pot să vină cu date complet diferite și să îți respingă din eșantion societățile independente selectate.

Radu Bufan: Am o întrebare și văd că intrați și o să vă rog să vă opriți. Sunt lucruri care eu cred că le știm cam toți, adică nu la nivelul ăsta aș vrea să discutăm. Vreau să vă provoc puțin, pentru că sunt lucruri pe care le cam știm cu toții și nu vreau să ajungem să ne plângem unul pe umărul altuia. Vreau să vă întreb o opinie, că aici suntem între specialiști, opinia dumneavoastră în ceea ce privește momentul la care se naște venitul la hair-cut, avem o mare problemă la toate societățile care sunt intrate în insolvență pe Legea nr. 85/2014, știți că hotărârea judecătorului sindic de confirmare a planului de reorganizare este reversibilă, este o hotărâre definitivă și irevocabilă, dar nedefinitivă, pentru că dacă planul de reorganizare nu reușește masa credală se reîntoarce. În aceste condiții, am deja două întrebări foarte serioase la societăți cu sute de milioane sau zeci de milioane hair-cut, le-am zis că eu nu pot să dau o așa opinie, eu mi-am pus punctul de vedere cu o colegă profesor de contabilitate în revista Phoenix. Mie mi se pare că acest venit care rezultă din hair-cut, deci dintr-o remitere de datorie, această sumă nu devine venit, nu se naște ca venit contabil și venit fiscal decât în momentul în care planul de reorganizare reușește și am hotărârea judecătorului sindic de încheiere a reorganizării și de reinserție în circuitul comercial. Este temă de control ANAF, la toate societățile de genul acesta să vină și să le calculeze impozit pe profit în secunda respectivă. De ce? Asta înseamnă că nu mori din cauza datoriilor către creditorii ăia de obicei chirografari, ci mori din cauza datoriei care se naște imediat, pentru că dacă ar fi cum zic eu, la ieșirea din insolvență ai putea să ceri reeșalonare pe fostul O.U.G. nr. 29 care acum este în Codul de procedură fiscală. Argumentul suprem am înțeles că este cel că la creditor el are dreptul să își facă provizion în aceeași secundă și că trebuie să fie concomitente deducerea cheltuielii la creditorul care a fost lovit de hair-cut și la mine ca venit. Deci eu am început să mă gândesc care ar fi argumentele împotriva acestei chestiuni, pentru că mai sunt multe cazuri în viața asta și în dreptul fiscal în care cele două momente nu corespund, ar fi de fapt pentru prima dată că mă judecă cineva venit cu cheltuială. Păi la mine când vine să îmi dea nededucere la o cheltuială, se duce la ăla să îi ajusteze venitul? Atunci când eu îmi fac o cheltuială nu contează că ăla și-a făcut venit, dar atunci când eu nu îmi fac un venit contează că celălalt și-a făcut o cheltuială. Deci aș vrea să ne gândim dacă aveți vreo opinie în acest sens, dacă credeți că este bună abordarea ANAF-ului și dacă este bun acest argument să găsim și alte argumente. Îmi cer scuze că v-am întrerupt, dar mi se pare important, că vorbim tot de inspecții care acum se întâmplă.

Ioana Hoeckl: Da, cred că până la urmă recunoașterea, că fiscalul de cele mai multe ori atunci când nu vorbim de elemente similare veniturilor, ci vorbim de venituri, este important care este din punct de vedere contabil momentul de recunoaștere a venitului, deci practic aici vorbim de fiscal care urmează contabil.

Radu Bufan: Nu este acest moment, contabil nu este. După regulile contabile există o opinie care creau și din standarde și care spun că nu ar fi așa, ar fi un fel de venit anticipat.

Ioana Hoeckl: Da, deci practic atunci când s-au epuizat, când am un plan de reorganizare confirmat, un plan definitiv care nu poate fi întors, încheiat, confirmat.

Public: Argumentul cu cheltuiala este de forță.

Ioana Hoeckl: Nu, dar contează din punct de vedere contabil când am obligația recunoașterii acelui venit.

Participant: Este o chestiune de esență chestia asta pe care eu o invoc, adică legarea, conexarea veniturilor la cheltuială.

Radu Bufan: Care este textul legal care mă conexează pe mine de celălalt?

Participant: Eu am citit articolul dumneavoastră din Phoenix și este extraordinar de bine argumentat.

Radu Bufan: Este o opinie.

Participant: Nu, eu am citit chestiunea asta cu dascălul din contabilitate, dar ei pe asta se leagă și zic așa ”dacă vin la tine în control și îți găsesc o cheltuială nedeductibilă, dar în același timp văd că nedeductibila a născut un venit impozabil, ți-l fac și pe ăla neimpozabil, dar la tine când vin în control ți le conexez” și are text de lege în sensul ăsta. Extrapolând, vorbesc și în condițiile în care la mine cheltuială, la nașterea planului de reorganizare, să fie și la el venit tot la naștere nu la reușita planului.

Radu Bufan: Dar dacă creditorul chirografar este un creditor din grup și mă înțeleg cu el și nu are niciun interes, că el o fi avut pierdere destulă, și nu înregistrează provizionul sau pierderea în acel moment, care va fi soluția?

Participant: Da, da, sigur, aveți dreptate.

Radu Bufan: Deci vor fi atâtea momente și nu am de unde să știu, trebuie să mă duc să îi întreb pe toți creditorii mei, ei au dreptul să-și înregistreze din acel moment, dar nu este sigur că o vor face. Mai este o problemă, hai să mergem mai departe, dacă face așa, înregistrează la ăsta venit și la celălalt cheltuială, ce se întâmplă în momentul în care tot modific planul? Ar însemna să tot modific la venituri și la cheltuială să le calculez, să depun declarații rectificative, să calculezi accesorii, că poți să modifici pe anul oricând, zice legea, după ce a fost aprobat. Mie mi se pare că ar trebui, eu am tot discutat cu doamna Toma, am tot provocat-o să scrie domnule în norme undeva, scrieți chestia asta. Știți că la TVA scrie în norme, la TVA am putea să mergem pe aceeași logică, deși TVA-ul este alt exemplu deconectat. La TVA când ăla face planul de reorganizare, creditorul care are hair-cut ce face? Are dreptul să își facă ajustare. Ce face debitorul? Ați putea să îmi spuneți că debitorul trebuie să facă ajustare inversă. Nu este adevărat. În pct. (32) din norme la articolul nu mai știu cât din noul Cod fiscal, asta este o lit. (d) care nu intră în obligația de ajustare în favoarea fiscului, deci nu este neapărat o soluție așa de simplă însă asta se pregătește. Mie mi se pare, foarte pe scurt, că un argument fundamental este eliminarea alin. (3) din art. 1 Cod fiscal, fostul articol spunea că în conflict cu orice alte legi Codul fiscal este alfa și omega. El a fost eliminat tocmai pentru că nu poți să ști întotdeauna care sunt dispozițiile din legi nefiscale care pentru a-și atinge scopul lor specific, acele legi nefiscale pot produce și efecte fiscale, corelat cu art. 13 Cod procedură fiscală care după părerea mea, foarte clar pune interpretarea teleologică pe prim plan oricum l-am citi. Atunci, dacă eu fac acest lucru și îl omor pe ăla care în secunda unu a ieșit din reorganizare și în secunda doi îl bag în faliment din cauza impozitului pe profit pe care el nu are cum să îl plătească, înseamnă că contravin scopului Legii nr. 85/2014 care spune foarte clar că poate să fie și ăla și salvarea debitorului. Deci, am un conflict între o normă fiscală neclară și obiectivul clar și expres al unei norme nefiscale și nu mai am acel art. 1 alin. (3) care stabilește ierarhia. După mine sunt argumente cel puțin la fel de solide ca și coincidența în timp și primul caz din istoria noastră post-decembristă în care pe mine mă leagă de celălalt. Păi atunci să mă lege întotdeauna de celălalt, consecința asta ar fi. Dacă mie îmi dai jos o cheltuială deductibilă, du-te și dă-i jos și lui ăla venitul impozabil.

Ioana Hoeckl: Da, dar trebuie legat, din punctul meu de vedere, este foarte important de conexat și cu recunoașterea contabilă a venitului bazată pe principii corecte. Deci, este important din punct de vedere contabil când trebuie să recunosc acel venit.

Radu Bufan: Da. Eu o să o rog pe colega mea de la ZRP.

Ioana Hoeckl: Da. O să închei, pentru că deja nu mai este timp. Este deja 16:15, vă mulțumesc.

Dan-Rareș Răducanu: Bună ziua tuturor, îi mulțumesc lui Andrei pentru invitația pe care mi-a adresat-o. Numele meu este Rareș Răducanu, sunt partener senior la Stoica și Asociații și spre deosebire de colegii mei pe care i-am văzut puțin și în această dimineață și mai ales cu care împart această catedră, să îi spunem, nu sunt dintre cei care mă aplec în mod exclusiv sau în mod aproape exclusiv asupra materiei dreptului fiscal. Mie mi se pare că multe dintre materiile din care este compus dreptul sunt atât de fascinante și de seducătoare încât nu mă pot opri la o singură materie cum este materia fiscal, deși ea însăși este o materie fascinantă și seducătoare, însă cred că acest lucru îmi poate da și o altă perspectivă decât aceea pur fiscalistă asupra dreptului fiscal. De aceea m-am oprit la o primă temă pe care aș vrea să o supun atenției dumneavoastră, respectiv tema prorogării de competență în materia procedurilor administrativ-fiscale. Ce am avut în vedere? Am avut în vedere faptul că un control fiscal, că am tot vorbit până acum de controlul fiscal, un control de fond fiscal se finalizează de cele mai multe ori cu două acte administrativ-fiscale. Pe de o parte este decizia de impunere prin care contribuabilul este somat posibil să plătească diverse taxe și impozite și, pe de altă parte este vorba despre decizia de măsuri prin care același contribuabil este somat să efectueze anumite operațiuni contabile, de exemplu să își înscrie în contabilitate datoriile rezultate în urma controlului fiscal. Aceste două acte administrativ-fiscale sunt într-o relație corelativă, pentru că ele decurg din același act de control fiscal, respectiv raportul de inspecție fiscală. Cu toate acestea art. 272 din Codul de procedură fiscală are o formulare care este interpretată în practica administrativ-fiscală într-un mod foarte restrictiv, în ce sens? Acest art. 272 se referă la competența de soluționare generală, în alin. (1) există o enumerare care potrivit Ordinului ANAF nr. 3741 este o enumerare limitativă și expres prevăzută de lege, deci se referă la contestații formulate împotriva deciziilor de impunere, a actelor administrativ-fiscale asimilate deciziilor de impunere, a deciziilor pentru regularizarea situației emise în conformitate cu legislația în materie vamală, măsuri de diminuare a pierderii fiscale stabilite prin dispoziția de măsuri, precum și împotriva deciziei de reverificare care se soluționează de către structurile specializate de soluționare a contestațiilor. Urmează în alin. (2) și (5) o detaliere a competenței propriu-zise de soluționare a acestor contestații îndreptate împotriva actelor administrativ-fiscale menționate evident la alin. (1), pentru ca în alin. (6) să se menționeze în mod expres ”contestațiile formulate împotriva altor acte administrativ-fiscale decât cele prevăzute la alin. (1) se soluționează de către organele fiscale competente”. Ce concluzie trag organele de soluționare a contestațiilor din această succesiune de prevederi legale? Trag concluzia că, dacă în ceea ce privește decizia de impunere competența de soluționare se stabilește în funcție de valoare, dacă este de peste un milion de lei se analizează contestația de către un anumit organ fiscal, respectiv decizia de soluționare a contestațiilor din cadrul ANAF, dacă sunt sub un milion de lei de către organele de soluționare a contestațiilor din cadrul autorității emitente, deci dacă în cazul deciziilor de impunere se întâmplă acest lucru, în cazul dispozițiilor de măsuri, oricare ar fi situația și oricare ar fi cuantumul creanței constatate în sarcina contribuabilului, întotdeauna contestația se soluționează de către organul emitent. Este această abordare din partea organului de soluționare a contestațiilor o abordare firească, inclusiv în sensul legislației europene și a principiilor europene referitoare la dreptul la un proces echitabil, la soluționarea unui proces, mă refer la proces lato sensu, deci inclusiv procedura fiscală într-o limită rezonabilă de timp? Din punctul meu de vedere, nu. Această problemă a fost identificată în doctrină, s-a semnalat problema, s-au făcut propuneri de lege ferenda, s-a făcut propunere de lege ferenda în sensul că eventual procedura privind soluționarea contestației împotriva dispoziției de măsuri ar putea fi suspendată până la soluționarea contestației îndreptate împotriva deciziei de impunere. Aceste lucruri însă nu rezervă decât o singură problemă, pentru că de ce spun eu că nu cred că este o abordare fericită, și când spun fericită este un termen destul de blând ca să zic așa, nu este o abordare fericită din două perspective. Pe de o parte este vorba despre contribuabil care va trebui să facă un dublu efort, pe de o parte să formuleze contestație împotriva deciziei de impunere, pe de altă parte să formuleze contestație împotriva dispoziției de măsuri, automat acest lucru presupune un volum, hai să nu spunem dublu de timp, dar în orice caz este un volum destul de mare de timp pentru atacarea a două acte administrative prin două contestații diferite care culmea ar urma să fie îndreptate la două organe fiscale de soluționare a contestațiilor diferite. În al doilea rând, există chiar și riscuri, este adevărat că în practică nu am prea întâlnit o asemenea situație, dar există cel puțin teoretic riscul pronunțării unor soluții divergente. Ar putea, de exemplu, un organ de soluționare a contestațiilor să admită contestația formulată împotriva deciziei de impunere, iar un alt organ de soluționare a contestațiilor să respingă contestația formulată împotriva dispoziției de măsuri dacă ele se soluționează în paralel și nu se suspendă contestația formulată împotriva dispoziției de măsuri. Această suspendare este posibilă la acest moment, dar este doar o facultate a organului fiscal. Atunci, credem că această soluție propusă de lege ferenda, de suspendare obligatorie eventual a acestei contestații formulate împotriva dispoziției de măsuri nu este cea mai fericită soluție și oricum ar fi o soluție care ar putea fi avută în vedere numai pentru viitor. Eu cred că soluția se găsește în actuala legislație. De ce spun că se găsește în actuala legislație? Pentru că art. 3 din Codul de procedură fiscală face o trimitere foarte clară la Codul de procedură civilă, nici nu știu dacă era neapărat necesară această prevedere legală expresă, dar ea există și este bine că există, pentru că în felul ăsta se elimină o eventuală discuție cu privire la aplicabilitatea în această materie a dispozițiilor Codului de procedură civilă. Art. 3 spune așa ”Prezentul Cod constituie procedura de drept comun pentru administrarea creanțelor prevăzute la art. 2. Unde prezentul Cod nu dispune se aplică prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă republicat, în măsura în care acestea pot fi aplicabile raporturilor dintre autoritățile publice și contribuabil plătitor.”. Prin urmare, legea, Codul de procedură fiscală prevede în mod expres că există un raport de la legea particulară care este Codul de procedură fiscală la legea generală care este Codul de procedură civilă, este adevărat, în ceea ce privește contestațiile și contestațiile îndreptate împotriva actelor fiscale se aplică și legea contenciosului administrativ într-o anumită măsură, dar în orice caz, acest raport există. Atunci, spun eu personal că, am mai citit și în lucrarea colegului meu Dan Dascălu același punct de vedere exprimat, spunem noi că soluția poate fi găsită în Codul de procedură civilă în ce mod? Dintr-o dublă perspectivă. Un prim argument ar putea fi acela de la art. 123 din Codul de procedură civilă care se referă la cererile accesorii care se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești. Se pune problema într-adevăr dacă o contestație formulată împotriva unei dispoziții de măsuri, adică a unui act administrativ care în mod clar este un act administrativ-fiscal distinct de cererea de impunere, poate reprezenta o cerere accesorie în raport de cererea principală care vizează nelegalitatea deciziei de impunere. Eu spun că da, art. 30 alin. (4) din Codul de procedură civilă definește cererea accesorie în sensul că sunt acele cereri a căror soluționare depinde de soluția dată unui capăt de cerere principal și credem noi că atâta vreme cât pe calea contestației se solicită anularea dispoziției de măsuri ca urmare a anulării deciziei de impunere, în aceste condiții este clar că este vorba despre o cerere accesorie. Dar aș merge chiar mai departe decât atât și aș spune că aceeași soluție se desprinde și dintr-un alt text din Codul de procedură civilă, respectiv art. 99 din Codul de procedură civilă care vorbește despre soluționarea cererilor care au o strânsă legătură, chiar capete principale de cereri care au o strânsă legătură. Art. 99 din Codul de procedură civilă spune așa: „Când reclamantul a sesizat instanța cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competența se stabilește în raport cu valoarea sau, după caz, natura ori obiectul fiecărei pretenții în parte. Dacă unul dintre capetele de cerere este de competența altei instanțe, instanța va dispune disjungerea și va declina în mod corespunzător competența”. Aceasta este regula, însă în alin. (2) se spune în felul următor: „În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt.” și atunci se pune întrebarea, chiar considerând că ar fi vorba despre două cereri principale și două capete principale de cerere, respectiv anularea unui act administrativ-fiscal, respectiv decizia de impunere, a doua cerere vizând anularea dispoziției de măsuri, a unui alt act administrativ-fiscal, atâta vreme cât cele două acte administrative izvorăsc practic din același izvor adică din raportul de inspecție fiscală, eu spun că este evident că în această situație trebuie să opereze prorogarea de competență cel puțin pe art. 99, respectiv să soluționeze ambele capete de cerere, adică ambele cereri să le soluționeze organul administrativ-fiscal mai înalt în grad care în cazul în care este vorba de creanțe de peste un milion de lei este decizia de soluționare a contestațiilor. Am ridicat această problemă, pentru că în practică m-am lovit de ea, organul de soluționare a contestațiilor din cadrul ANAF, Direcția de Soluționare a Contestațiilor din cadrul ANAF, în mod permanent practic disjunge astfel de cereri, soluționează capătul de cerere vizând anularea deciziei de impunere și își declină competența trimițând cauza pentru a pronunța evident aceeași soluție, pentru că dacă trimite cauza către organul teritorial, organul teritorial, deși nu are această obligație, în practică nu face altceva decât să urmeze poziția ANAF-ului astfel încât contribuabilul este obligat să formuleze o acțiune în contencios administrativ la Curtea de Apel București sau locală dacă preferă mai bine, și o altă acțiune în contencios administrativ împotriva deciziei prin care se soluționează contestația îndreptată împotriva dispoziției de măsuri, de această dată la Tribunalul local de unde s-a emis actul administrativ vătămător. Sunt două litigii pe rolul instanțelor judecătorești, evident că ele se pot conexa la un moment dat la instanța mai înaltă în grad, dar iată câte probleme procedurale pot să se nască dintr-o simplă eroare de interpretare, de fapt nu neapărat dintr-o eroare de interpretare cât dintr-o interpretare foarte restrictivă a Codului de procedură fiscală, interpretare restrictivă la care nu s-ar fi ajuns dacă organele de soluționare a contestațiilor ar fi citit cu atenție art. 13 alin. (4) din Codul de procedură fiscală și ar fi văzut că legea nu se interpretează numai prin analiza literală a textelor legale ci se mai are în vedere și o interpretare sistematică, adică să se interpreteze prevederile unele prin altele dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul legii și când mă refer la lege nu mă refer strict la legislația fiscală ci mă refer la toate legile care sunt, cum s-a spus și mai devreme astăzi, la toate legile care se află în corelație cu legislația fiscală, pentru că este foarte bine că într-adevăr s-a renunțat la acel text prin care se considera că legislația fiscală era o legislație care venea imediat după Constituție și toată cealaltă legislație era pe undeva subsidiară.

Participant: Nimic nu te împiedică să folosești chiar soluția pe care ai dat-o deja și anume să ataci la o singură curte, instanța superioară, în exemplul tău Curtea de Apel București, și când ei s-ar apăra pe vreo excepție să te aperi la rândul tău pe prevederile din Codul civil. Și astfel nu ai atacat în două părți deși ei te-au trimis în două locuri.

Dan-Rareș Răducanu: Este posibil și acest lucru, dar experiența de avocat mă îndeamnă să țin seama de recomandările care rezultă din actele administrativ-fiscale atacate, decât să pierd un termen sau să pierd o cale de atac.

Participant: Riști cel mult o disjungere și în instanță.

Dan-Rareș Răducanu: Este adevărat și acest lucru și asta numai în situația în care în timp util mi se soluționează contestația împotriva dispoziției de măsuri, pentru că este posibil să mă grăbesc, să vreau să mă grăbesc să prind un termen mai rapid în acțiunea împotriva deciziei de impunere. Un singur cuvânt în final, poate că discuția nu și-ar avea rostul într-o singură situație în care să zicem că un contribuabil dorește să atace dispoziția de măsuri ca act distinct de decizia de impunere. Cu alte cuvinte, contribuabilul este mulțumit de decizia de impunere, nu are motive să o atace și și-o asumă, dar nu este de acord, pentru că dispoziția de măsuri cuprinde niște măsuri care nu sunt în legătură cu decizia de impunere sau fixează niște măsuri mai grele pentru contribuabil decât cele care ar rezulta în mod obișnuit din decizia de impunere, caz în care este evident că este competent să soluționeze organul emitent în temeiul art. 272 alin. (6), dar aceste lucruri din ce am observat eu sunt extrem de rare în practică. În general se atacă decizia de impunere odată cu dispoziția de măsuri, contribuabilul fiind de cele mai multe ori tentat față de această practică să formuleze după cum am spus două contestații, lucru care nu s-ar întâmpla dacă ar exista o practică unitară contrară bazată pe prevederile Codului de procedură civilă care se aplică, pentru că ultima problemă care s-ar putea pune în discuție ar fi dacă aceste norme ar fi compatibile cu procedura administrativ-fiscală și eu personal nu văd nicio incompatibilitate cu atât mai mult cu cât art. 272 alin. (7) prevede o procedură de delegare a competenței. Deci, atâta timp cât competența poate fi delegată de către organele fiscale, cu atât mai mult credem că poate fi prorogată în temeiul dispozițiilor exprese din Codul de procedură civilă.

Radu Bufan: Mulțumesc colegului Răducanu de la Stoica și Asociații și aș vrea să îi pun o întrebare dacă sunteți de acord. Credeți că noua procedură mult mai democratică care ne lasă să mergem să ne susținem contestația în fața organului de soluționare sau aveți vreo știre din practică, aveți vreun zvon, vreo cunoștință a faptului că un astfel de demers a avut efecte pozitive?

Dan-Rareș Răducanu: Din păcate nu am astfel de cunoștințe și din păcate mi-am exprimat încă de când am citit prevederea, mi-am exprimat rezerve cu privire la finalitatea ei. Textul este bine că există, pentru că el creează premisele unui alt raport între organele fiscale și contribuabil, poate că societatea românească nu este încă pregătită la acest moment să asculte cu adevărat pe contribuabilul care vine și își expune o problemă, am ascultat cu mare interes și alocuțiunea de mai devreme referitoare la dreptul contribuabilului de a fi asistat și îndrumat în procedurile pe care le întreprinde și mărturisesc că am fost destul de neplăcut surprins de poziția referitoare la faptul că o decizie a Consiliului fiscal ar invalida practic astfel de îndrumări pe care organul fiscal le dă contribuabilului, de ce? Pentru că din punctul meu de vedere, și aici sunt în asentimentul total al colegei mele Andreea, contribuabilul merge până la urmă la organul fiscal tocmai ca să obțină o părere, o soluție și în funcție de această soluție își canalizează și își adoptă comportamentul de business ș.a.m.d. Prin urmare, nu cred că ulterior dacă se emite o decizie de către Consiliul fiscal în ceea ce privește interpretarea legislației, ulterior acel contribuabil față de care activitatea de îndrumare produce efecte, tocmai acel contribuabil care primește practic un act administrativ individual care îi este lui opozabil și nu este opozabil altor părți. De ce nu ar putea acel contribuabil să beneficieze până la capăt de acea opinie oficială provenită de la Ministerul Finanțelor? Încă o chestiune pe care am remarcat-o mai devreme, îmi pare rău că nu suntem acum în formula completă, o altă chestiune pe care am remarcat-o mai devreme a fost o afirmație legată de faptul că organele fiscale teritoriale practic au puterea deplină de a aplica legea, pentru că nu există o relație de subordonare față de Ministerul Finanțelor.

Radu Bufan: Cele de la primării.

Dan-Rareș Răducanu: Da, da, cele de la primării, dar pe de altă parte atunci nu mai înțeleg deloc care este sfera de reglementare a art. 5 „Organul fiscal este obligat să aplice unitar prevederile legislației fiscale pe teritoriul României, urmărind stabilirea corectă a creanțelor fiscale, iar Ministerul Finanțelor publice în calitate de organ de specialitate are rolul de a coordona aplicarea unitară a prevederilor legislației fiscale.” Sunt în astfel de situații în acest moment, exemplul cu impozitele referitoare la reevaluarea clădirilor în care majoritatea organelor fiscale teritoriale procedează într-un anumit mod, Ministerul Finanțelor Publice vine și spune că așa se aplică legea, cum procedează majoritatea organelor fiscale teritoriale, și vine un organ fiscal teritorial din România, nu îi spunem numele că un are sens în acest moment, și spune că se aplică cu totul în alt fel, cu toate că anterior, cu câțiva ani înainte la un alt control împotriva aceluiași contribuabil avea aceeași poziție ca și celelalte organe fiscale teritoriale. Păi în aceste situații nu este aplicabil art. 5 prin care Ministerul Finanțelor Publice spune cum se aplică legea? Organul fiscal teritorial, din punctul meu de vedere, ar trebui să țină cont de aceste dispoziții.

Radu Bufan: Da, domnul coleg, dumneavoastră nu sunteți în ton cu Guvernul, descentralizare, cred că ați auzit că Ministerul Dezvoltării e mai tare decât Ministerul de Finanțe și asta este toată problema. Colega voia să dea o replică.

Andreea Artenie: Aș fi vrut să răspund pe scurt la aceeași întrebare pe care ați ridicat-o, în ce măsură am văzut un remediu pozitiv al audienței? Pot să spun că singurul remediu pozitiv a fost acela că, desigur s-a desființat cu refacere, cu mai multă bună-voință în cazul contribuabililor care au beneficiat de amnistia prevăzută de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 44, urmând ca după refacere să se închidă exact identic același act fiscal cu aceleași obligații, cu singura mențiune că nu mai știm dacă subzistă amnistia după refacere.

Radu Bufan: Eu aș vrea să vă spun că un prim pas ar trebui cel puțin să păstrăm aparențele, deci eu am fost la aparența că organul fiscal care soluționează trebuie să fie independent, autonom și față de contribuabil, dar și față de organul fiscal care a încheiat actul de control. Mergem aici la Direcția Generală Centrală de Respingere a Contestațiilor și echipa care trebuia să ne audieze coboară de sus din înălțimea turnului împreună cu echipa de inspecție fiscală care fusese chemată să discutăm în contradictoriu. Mie mi se pare absolut inadmisibil. Este prima probă că suntem pe o labă, vă rog să mă scuzați de expresie că nu este academică, nu se poate. Ăla vine din teritoriu, vine la aceeași masă, la ușă la intrare așa cum vin eu. În multe administrații județene și regionale ei sunt în aceeași clădire și în același etaj pe același coridor și stau la țigări, acum la Timișoara măcar sunt în altă clădire, dar eu cred că prima chestiune pe care trebuie să o rezolvăm, dacă vrem să îi dăm măcar așa un aer măcar pe dinafară de independență acestui organ care soluționează. Nu are ce căuta, nu are ce discuta în prealabil cu una din părți, așa mi se pare mie că ar trebui să fie corect ca acest mecanism măcar să înceapă să funcționeze. Este o chestie care arată și bună sau reaua-credință și ar trebui să fie un prim pas. Eu vă mulțumesc tuturor pentru atenție și vă promit că în octombrie o să avem o zi întreagă, așa mă gândeam la conferința de la sfârșitul lui octombrie, să vă puneți în calendar, vrem să facem o zi întreagă numai de procedură și de contencios și a doua zi să facem o jumătate de drept material care interesează mai puțin, că nu este jobul nostru al avocaților. A venit și următorul vorbitor, o să îl rog pe Dan să ne lase 7-10 minute o pauză. Bine? Mulțumim mult, mulțumim mult pentru atenție și pentru invitație.

 

Panel IV

 

Ciprian Păun: Bună seara. Vă mulțumim că v-ați întors după această pauză de cafea prelungită. Am intrat eu în locul domnului profesor Bufan și o prezint pe doamna Ioana Gelepu care ne va face introducerea în această secțiune cu câteva teme foarte interesante. Domnia sa este partener la una dintre cele mai mari case de avocatură, la Țuca Zbârcea și Asociații, este un avocat recunoscut și în același timp se poate mândri cu foarte multe dosare de referință., deci suntem foarte atenți să o ascultăm mai ales, din punctul meu de vedere, tematica “Sunt incidente normele procedural fiscale în situația atacării rapoartelor de control întocmite de casele de asigurări de sănătate în legătura cu modul de derulare a contractelor încheiate cu furnizorii de servicii medicale?” consider că este extraordinar de actuală și binevenită pentru prezenta conferință. Vă rog, doamna Gelepu.

Ioana Gelepu: Mulțumesc pentru introducere. Spre deosebire de mulți dintre antevorbitorii mei, eu nu sunt un fiscalist pur sânge, sunt doar un litigator pasionat printre altele de procedura fiscală. Am o ierarhie între temele pe care le-am ales, adică prima dintre ele ar trebui să aducă puțină adrenalină la această oră târzie în sală, a doua s-a propus a fi o divagație pur doctrinară, iar a treia un subiect mai arid, dar controversat. Mă bucur că am găsit un prim susținător al acestei teme foarte tehnice. Bun, ca să abordăm acum primul subiect, acesta se referă la tendințe ale practicii judiciare în ceea ce privește suspendarea actului administrativ-fiscal. Cred că ar fi util să delimităm întâi cadrul legal care nu este unul deosebit de vast, mai precis am în vedere patru texte legale din perspectiva cărora trebuie să apreciem aceste situații juridice, și anume art. 14 și 15 din Legea contenciosului administrativ, acestea consacră instituția suspendării, pe de o parte avem de a face cu o suspendare în etapa contestației fiscale, pe de altă parte avem de a face cu un al doilea tip de suspendare în temeiul art. 15 din Legea contenciosului în etapa judiciară, condițiile sunt aceleași impuse de ambele texte legale. Mai exact le regăsim în art. 2, alin. (1), lit. (e) și (ț), acestea se referă la prejudiciu iminent. Prejudiciu iminent are trei componente: să fie material, viitor și previzibil. Cea de-a doua condiție pe care o verifică instanța vizează cazul temeinic justificat, adică aparența de legalitate sau de nelegalitate a actului administrativ fiscal. Și am să fac o trecere în revistă a soluțiilor pe care le-am întâlnit, soluții de respingere a cererilor de suspendare și le voi comenta firește. În privința pagubei iminente am găsit șase justificări pe care le întâlnim în mod constant în raționamentele instanțelor de judecată. Le voi lua pe rând, prima dintre ele: suma mare de care se prevalează contribuabilul nu este un argument suficient pentru a se dispune suspendarea actului administrativ fiscal, eu manifest un total dezacord cu această idee, există anumite sume, spre exemplu un milion de euro, care ar destabiliza sau ar afecta orice agent economic din România, deci nu îl consider un argument valid ci cred că judecătorul ar fi putut măcar să meargă mai departe și să verifice mai în profunzime speța. Un al doilea tip de motiv al respingerii: comparația făcută de contribuabil între debitul fiscal și profitul obținut de societate nu poate reprezenta de plano un temei al suspendării, iarăși greșit, dacă eu arăt că debitul fiscal reprezintă spre exemplu 75% sau 80% din profitul obținut cred că am dovedit o situație extrem de neplăcută cu care se va confrunta societatea. Un al treilea considerent posibil: societatea trebuia să facă o comparație convingătoare între debitul fiscal și cifra de afaceri, iarăși un divorț total între mine și acest tip de argumentație. De ce? Sunt foarte multe cazuri în care o societate are o cifră de afaceri imensă, dar nu are profit deloc, în consecință cifra de afaceri nu ar trebui să fie un criteriu relevant în această analiză. Alte două tipuri de argumente, societatea nu a demonstrat blocarea activității sau societatea nu se confruntă încă cu executarea silită. O primă observație: niciuna dintre aceste condiții nu este prevăzută de Legea contenciosului administrativ, mi se spune că trebuie să am un prejudiciu iminent, nimeni n-a spus că trebuie să demonstrez că sunt pe marginea prăpastiei sau că s-a început executarea silită împotriva mea. O a doua observație: dacă aștept să se înceapă executarea silită, este foarte posibil ca cererea mea de suspendare să se respingă ca lipsită de interes sau de obiect, pentru că din momentul în care eu primesc somația voi avea 15 zile până se trimite adresa de poprire spre exemplu, dacă depun cererea de suspendare probabil că voi primi un termen la Curtea de Apel București sau la Tribunalul București după o lună de zile, adică într-un moment în care deja executarea silită s-a consumat. Și un ultim exemplu de considerent, cel pe care îl resping cu cea mai mare forță, este următorul: având în vedere că actul administrativ-fiscal se bucură de prezumția de legalitate, automat acesta nu poate da naștere unui prejudiciu ilicit, aceasta este o frază care practic se poate substitui oricărei motivări, adică dacă gândesc așa nu pot admite vreodată o suspendare. Orice act administrativ-fiscal se bucură de prezumția de legalitate, punând asta în prim plan înseamnă că infirm condiția pe care a impus-o legiuitorul în ceea ce privește cerința de legalitate, mai mult, fac un și mai mare rău, pentru că evit total să verific argumentele în ceea ce privește prejudiciu spunând că el nu poate exista, pentru că el de fapt decurge dintr-un act administrativ-fiscal. Cred că aceasta este o non-motivare a unei hotărâri judecătorești. În privința aparenței de nelegalitate a actului nu am sistematizat ca în cazul prejudiciului 6 tipuri de considerente, pentru că în general ne confruntăm cu variațiuni pe aceeași temă, adică hotărârile spun ceva de tipul următor: actul este obligatoriu, este executoriu, se bucură de prezumția de validitate, iar argumentele pe care le-a invocat partea nu sunt susceptibile a fi analizate în cadrul cererii de suspendare, ci vor forma obiectul cenzurii instanței în cadrul acțiunii în anulare. Un prim comentariu: toate actele administrativ-fiscale se bucură de prezumția de validitate, sunt obligatorii și sunt executorii. Orice om care a depus o cerere de suspendare știe că această instituție reprezintă o situație de excepție, deci nu trebuie să începem argumentația atât de departe, regula este executorialitatea, suspendarea prezintă o excepție, sunt elemente acceptate de toată lumea, ar trebui doar să ne focalizăm pentru a vedea dacă ne încadrăm în această excepție. Deci nu avem de a face cu un argument, este un element care poate să lipsească din punctul meu de vedere. Mai departe, nu există două tipuri de argumentații, una aptă a fi prezentată în cadrul cererii în anulare și una specifică cererii de suspendare. Ce vreau să spun cu asta? Dacă eu formulez acțiune în anulare și am trei motive de nulitate, soluția la îndemână sau potrivită ar fi ca în cadrul cererii de suspendare să aleg două argumente mai pregnante ca în cadrul unei ordonanțe președințiale și să le prezint într-un mod simplificat, cred că asta ar fi o abordare adecvată acestui cadru procesual. Nu pot însă mai departe să mă mir sau nu m-aș mira dacă aș fi judecător observând că două dintre argumentele invocate în cadrul cererii de suspendare coincid cu lucrurile de care m-am prevalat în acțiunea în anulare, pentru că motivele de nulitate sunt limitate, dar dacă aveam un motiv de nulitate cu certitudine l-a și fi invocat în cererea în anulare, ar fi fost nefiresc să nu-l invoc în cererea în anulare. Ce vreau eu să spun este că ar fi total surprinzător ca cineva să aibă un motiv în cererea de suspendare pe care nu l-a invocat în cererea în anulare, nu este nimic de mirare că motivele din cererea de suspendare sunt cumva incluse în cele prezentate în cadrul acțiunii în anulare. Cam aceasta ar fi pledoaria mea în privința unor curente răspândite în materia cererilor de suspendare a actelor administrativ-fiscale. În esență manifest dezacordul față de aceste abordări. A doua temă aleasă are la rândul său două subteme, prima dintre ele se referă la corelarea termenelor din legislația specială cu cele din legislația generală, mai concret: art. 281 din Codul de procedură fiscală ne spune că se va ataca în instanță decizia de soluționare a contestației fiscale, dacă contestația fiscală nu este soluționată nu mă pot adresa instanței de judecată timp de 6 luni, bun, totul clar până aici. Ce-mi spune Legea contenciosului? În art. 11, lit. (c) se menționează faptul că plângerea prealabilă se va depune în termen de 6 luni, termen calculat de la data la care autoritatea administrativă trebuia să răspundă plângerii prealabile, și îmi pun problema cum se corelează aceste texte, să zicem că autoritatea mea fiscală nu-mi soluționează contestația, bun merg pe calea art. 281 aștept 6 luni, după 6 luni sunt foarte veselă urmează să mă adresez instanței, întrebarea crucială care apare este “veselia mea trebuie să fie cumva umbrită, adică sunt foarte grăbit să ajung la registratură, pentru că sunt ținut și de termenul de 6 luni din Legea contenciosului administrativ?”. Am învățat cu toții la școală că pentru a fi în prezența unei norme speciale, adică a unei norme care derogă de la cea generală, acest lucru trebuie să rezulte neîndoielnic, în cazul de față nu este clară intenția legiuitorului, nu am în orice caz o derogare expresă. Implicit lucrurile sunt discutabile, pentru că cele două termene nu sunt incompatibile, adică primul termen din Codul din procedură fiscală este că de 6 luni de la data depunerii contestației, atâta trebuie eu să aștept, termenul din legea generală este de 6 luni de la momentul la care expiră termenul de 45 de zile, cu alte cuvinte eu am puțin timp între cele două momente să alerg la registratură, oare chiar trebuie să procedez astfel? Un posibil răspuns ni-l dă Codul civil și mă refer aici la art. 2532 care reglementează un caz de suspendare a termenului de prescripție, pentru că suntem în ipoteza unui termen de prescripție. Aș zice că bifez toate căsuțele relevante, pentru că textul se referă la o procedură pe care trebuia s-o urmez, o procedură stabilită de lege, iar termenul nu începe să curgă sau se suspendă câtă vreme nu am cunoscut rezultatul acestei proceduri și nu trebuia să-l cunosc, mănușă pentru ipoteza mea. Rezultatul aplicării acestui text de lege, acel termen de 6 luni nu ar începe să-mi curgă conform acestui raționament timp de 3 luni, adică nu mai sunt atât de grăbit, nu mai am să zicem aproximativ 45 de zile, ci voi avea aproximativ 4 luni și jumătate, am mai câștigat din aplicarea acestui text de lege încă 3 luni, sumarizând, posibil ca intervenția legiuitorului să fi fost una de derogare, adică să fi vrut să aibă o normă specială față de legea contenciosului administrativ. După părerea mea, acest lucru dacă a existat a fost exprimat într-un mod incomplet, și de aceea recomandarea mea este să avem o abordare prudentă și, fie să dăm fuguța la registratură considerând că aceste termene se armonizează perfect, fie să ne prevalăm de articolul din Codul civil și să mizăm pe acea neîncepere a curgerii termenului de prescripție timp de 3 luni de zile. A doua subtemă la fel de concisă ca și aceasta este următoarea, și am să prezint direct situația de fapt, formulez contestație fiscală, contestația fiscală se suspendă, sunt trei ipoteze, fie se suspendă în termenul de 45 de zile, fie se suspendă în termenul de 6 luni de la data depunerii contestației, fie al treilea scenariu se suspendă după ce expiră acel termen de 6 luni de la data soluționării contestației. Merg în instanță și obțin anularea deciziei de suspendare. Întrebare: pot eu să obțin o soluție de fond, infirm actul administrativ-fiscal? Multe soluții de practică pe care le-am întâlnit spun că nu pot, pentru că există art. 281 care stabilește că ceea ce se atacă în instanță este decizia de soluționare a contestației fiscale. Vreau să fac o precizare, tot ce voi spune se bazează exclusiv pe noul Cod de procedură fiscală. Spun asta, pentru că pe vechiul Cod părerea mea e că lucrurile stăteau altfel, dar o să mă axez pe legislația actuală. Cred că am putea face o distincție între cele trei scenarii și o să mă opresc întâi la ultimul, dacă a expirat acel termen de 6 luni aș putea spune că totuși instanța ar trebui să se pronunțe pe fond și aș spune că pentru identitate de rațiune mi se poate aplica chiar art. 281 alin. (5). Acela este adevărat că vizează ipoteza în care nu a fost soluționată contestația fiscală, dar ipoteza mea este absolut comparabilă, a fost soluționată contestația, dar în final soluția respectivă a fost infirmată, deci am ajuns tot în ipoteza în care nu e soluționată contestația și a expirat termenul de 6 luni de la data depunerii plângerii prealabile în materie fiscală. Deci aici aș avea, părerea mea, un argument solid în sensul că instanța trebuie să se pronunțe și pe fond. Din păcate în celelalte două scenarii, când fie suspendarea intervenise în termenul de 45 de zile, fie suspendarea intervenise până la expirarea termenului de șase luni de la data depunerii contestației fiscale, aprecierea mea este că lucrurile nu stau atât de bine pentru contribuabil, de ce, pentru că va pleda în defavoarea lui chiar art. 281, alin. 5, acesta a instituit o interdicție de a te adresa instanței de judecată până la expirarea unui anumit moment ar împiedica și aici, cred eu, instanța de judecată să se pronunțe pe fond. Și în final am ajuns, sper în timp util la cel de-al treilea subiect pe care-l aștepta cu nerăbdare colegul meu, și anume raporturile dintre casele de asigurări și furnizori. Ca orice litigator o să încep din nou cu situația de fapt pe care o voi prezenta foarte succint. Casa Națională de Asigurări întocmește un raport și spune că o Casă Locală de Asigurări a achitat sume în mod necuvenit, Casa Locală de Asigurări întocmește la rândul său un raport prin care reține o situație similară. Ulterior se emită o notificare prin care furnizorului de servicii medicale i se pune în vedere să achite suma respectivă. În drept avem ordinul președintelui Casei Naționale de Asigurări nr. 1012/2013, acesta stabilește că rapoartele, indiferent care dintre entități este emitent se atacă potrivit legii, până aici destul de misterios, mai departe lucrurile sunt puțin mai clare în sensul că se precizează, iar contestația se depune la autoritatea care a emis actul. Bun, aș putea deduce că trebuie să mă duc în contencios administrativ, voi reveni. Al doilea act normativ, Legea în domeniul sănătății, mai precis art. 255, acesta instituie caracterul civil al raporturilor dintre furnizorii de servicii medicale și casele de asigurări și în fine contractul cadru pe anii 2016-2017 mai precis art. 185 care consacră metodele de recuperare a sumelor impuse furnizorilor de servicii medicale. Ce analizăm și ce interesează până la urmă, care este miza discuției? De fapt sunt două subiecte îngemănate, ce facem cu primul raport de control, deși situația este similară, cel întocmit de Casa Națională doi, care este natura juridică a acelor sume? Poate fi începută executarea silită în baza lor? Și le vom lua pe rând, deși la un moment dat argumentele se suprapun. Raportul de control nu este calificat de lege ca un titlu executoriu, din punctul meu de vedere este un act administrativ, pentru că emană de la o autoritate, pentru că nu a fost dat în condiții de legalitate ci în cadrul unui control, adică în regim de putere publică, naște obligații, se spune că trebuie recuperată o sumă bani și este dat în executarea legii, ordinul pe care l-am menționat care detaliază maniera în care se efectuează și se finalizează controalele. Există o sumedenie de soluții de practică care rețin acest lucru că este un act administrativ, există o sumedenie de soluții de practică care spun fix invers, și anume nu e act administrativ, pentru că nu dă naștere la obligații, pentru că nu este titlu executoriu, element care nu văd ce legătură are cu natura de act administrativ, dar în fine, nu este emis în regim de putere publică, nu înțeleg cum cineva ar putea vedea părțile pe picior de egalitate, dar se pare că există și această interpretare, nu este dat în executarea legii, dar este dat în executarea a ce, m-aș întreba retoric evident. Bun, concluzia mea totuși, raportându-ne la temeiurile pe care le-am menționat este că avem de a face cu un act administrativ și că trebuie să-l tratăm ca atare, iar un indiciu serios în acest sens vine chiar din acea mențiune, raportul se atacă conform legii și se va depune o contestație la autoritatea emitentă. Mai departe, ce facem cu sumele, sunt în fața unei executări silite sau nu? Părerea mea este că nu, deși și aici lucrurile sunt destul de neclare, primul text de lege asupra căruia trebuie să mă aplec este art. 1 din Codul de procedură fiscală, el îmi definește creanțele bugetare, mă încadrez aici, da. Mai departe, mi se aplică Codul de procedură fiscală, mă uit în art. 2, alin. (4), acesta stabilește cazurile în care Codul de procedură fiscală se aplică unor creanțe rezultând din contracte și sunt enumerate tipurile de contracte, nu mă încadrez acolo. Textul spune: ca regulă creanțele bugetare născute din contract, din raporturi contractuale nu sunt supuse Codului de procedură fiscală, ca excepție vor fi supuse și îmi definește excepțiile. Eu nu intru sub incidența niciunei excepții, deci mă duc la regulă, regula materie contractuală nu sunt sub pălăria Codului de procedură fiscală, deci nu am un titlu de creanță. Ar părea că pot sta liniștit, dar nu este chiar așa. În contractul cadru actual ca și în cele precedente la art. 185 ni se spune că aceste sume se recuperează de către autoritate prin reținere dacă furnizorii au raporturi contractuale cu Casa, dacă nu au raporturi contractuale cu Casa sumele vor fi recuperate prin plată desigur sau prin executare silită conform legii. Aparent aș putea ajunge la concluzia, de fapt m-am dezmeticit că sunt în fața unui dezastru, se poate începe executarea silită împotriva mea, pentru că aici apare sintagma „executare silită”, nu sunt de acord cu această interpretare. În toate materiile pe care le-am analizat atunci când legea a vrut să atribuie caracter de titlu executoriu unui act a prevăzut-o explicit, nu suntem în prezența unei astfel de etichete, ni se spune doar că modalitatea este executarea silită, aș completa această sintagmă și aș spune “ca să se ajungă la executarea silită se vor parcurge pașii necesari, pentru că nu are autoritatea un titlu de creanță, și atunci este necesar un litigiu care să tranșeze sau nu existența sumelor de bani”. Am găsit și practică a instanțelor în acest sens și anume că respectiva Casă va trebui să demareze un dosar și să obțină un titlu executoriu în baza căruia va putea să recupereze suma de bani de la furnizorul de servicii medicale, însă este un subiect controversat, pentru că există această contradicție și neclaritate a normelor în materie. Acestea au fost temele mele, sper că au prezentat un interes pentru cei de față.

Ciprian Păun: Vă mulțumim foarte mult. Cred că întrebările le lăsăm la sfârșit pentru ambii participanți ca să nu fragmentăm dezbaterea. Îi dau cuvântul domnului profesor Dan Dascălu și domnia sa Partener D&B David și Baias, nu doar un litigator ci și un teoretician de excepție în domeniul procedurii fiscale. Vă rog, domnule profesor!

Dan Dascălu: Mulțumesc frumos atât pentru introducere cât și pentru prezentare. Bună ziua tuturora. Îmi pare foarte bine să mă aflu alături de dumneavoastră, uitându-mă în sală cred că aproape pe toată lumea cunosc, poate mai sunt mici excepții. Nu știu dacă mai este necesar să mai spun alte amănunte referitoare la activitatea mea, o să intru direct în subiect. Am încercat să fac o prezentare care să nu depășească 20 de minute, de altfel asta am convenit și cu domnul Săvescu. Am fost foarte bucuros să regăsesc printre temele abordate astăzi o serie de teme pe care eu însumi aș fi vrut să le tratez la această conferință. M-am oprit asupra a două subiecte, primul dintre ele vizează întrebarea dacă este sau nu instanța de contencios administrativ-fiscală îndreptățită să trimită expres sau implicit cauza spre rezoluționare organului fiscal, și a doua dacă am putea să desprindem unele concluzii, adevărat prematur, dar la ce ar trebui să ne așteptăm din conținutul motivării așteptate la Decizia nr. 45/2016 a completului HP al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Mai erau câteva teme foarte interesante, aș fi vrut să vorbesc despre rescriptul fiscal, doamna Anghel înțeleg că a vorbit despre această chestiune, se pune o întrebare dacă va exista un contencios al acestor soluții pronunțate de către organul de îndrumare. De asemenea, mai sunt multe alte aspecte interesante și asta vine din cauza faptului că, așa cum vom vedea din păcate, legislația noastră de astăzi, atât cea procedural-fiscală cât și cea de contencios administrativ, are o incoerență conceptuală și o inconsecvență terminologică accentuată. Am avut Legea contenciosului administrativ adoptată în anul 2004, supusă unor modificări de substanță în anul 2007, dar de atunci am putea spune că mare lucru nu s-a mai întâmplat și dintr-o perspectivă conceptuală credem că nu au mai fost abordate dispozițiile sale pentru a vedea care sunt de fapt marile probleme care pot să apară în practică. A vorbit mai devreme puțin colega despre câteva dintre ele, o să continui și eu, și într-adevăr aici apare o interacțiune nefericită despre care am mai vorbit și cu alte ocazii, pentru că din păcate se suprapune acestei reglementări de contencios administrativ care este destul de greu de înțeles ca și conținut, o legislație procedural-fiscală care vine pe o filieră germană. Deci există o diferență între Abgabenordnung din care noi am preluat procedura contestației și contenciosul administrativ care este de inspirație franceză, marea problemă este că în reglementarea germană soluția din contestație este întotdeauna văzută ca o “rejudecare, resoluționare” a fondului de către organul administrativ care soluționează contestația, iar soluția pronunțată o înlocuiește pe cea inițială putând fi uneori chiar mai proastă pentru contribuabil, pentru că are loc practic o nouă impunere odată cu soluționarea contestației. Acum, de aici marea problemă între art. 218 și acel ”doar” pe care îl vedea jurisprudența Înaltei Curți deși legea nu-l conținea și care ne așteptăm să se propage și astăzi sub art. 281, nu ne așteptăm să apară din perspectiva jurisprudenței instanțelor de judecată o altă practică decât cea anterioară. Rămâne de văzut într-adevăr cum va fi aplicat în practică acest text al posibilității anulării de către instanță a unei decizii de impunere dacă organul de soluționare nu a procedat la soluționarea contestației în termenul de 6 luni pe care îl prevede legea. Asta nu înseamnă și nu aș vrea să aud asta, am auzit în practică, dar mi s-a părut foarte ciudat că între timp s-a majorat termenul de soluționare a contestațiilor de la 45 de zile la 6 luni, deja dacă întreb de foarte multe ori organele fiscale atunci când sun să întreb ce s-a întâmplat cu contestația mea zice “păi ce, stai liniștit, nu-i nicio problemă că încă n-a expirat termenul”. Și atunci, în aceste condiții, dacă ne uităm la această interacțiune care este nepotrivită dintre cele două acte normative, legea specială și respectiv legea generală, nu ar trebui să ne mire și soluțiile care apar în practică, de foarte multe ori aș putea să le numesc neinspirate dacă nu chiar nefericite. Dar pentru a avea o introducere, pentru a înțelege unde vreau să duc discuția, am pus în fața dumneavoastră și nu pentru a le citi și nu pentru a trece prin ele, dispozițiile relevante din Legea contenciosului administrativ și se vede la o primă vedere, că să spun și fără o analiză deosebită, dacă ne uităm la obiectul acțiunii, soluțiile instanței și executarea hotărârii, conceptele nu se regăsesc de la un capăt la altul al legii în același fel, de exemplu recunoașterea dreptului, deși este menționată ca fiind un element important al acțiunii de contencios administrativ, atunci când vorbim despre consacrarea ei și printre soluțiile instanței, ea nu mai apare în cuprinsul legii, desigur recunoașterea dreptului ca atare nu are nici un fel de valoare de ordin ca să spun din perspectivă, nu ar trebui să aibă o valoare din perspectiva dispozitivului pentru particular și, de foarte multe ori, faptul că autoritatea este obligată să emită actul administrativ așa cum ne spune articolul 18, pentru acesta s-ar putea să fie suficient, cum la fel s-ar putea să fie suficient ca autoritatea să fie obligată să efectueze operațiunea administrativă, dar există situații în care, de exemplu fac o cerere de restituire, sau o cerere de rambursare a TVA-ului, sau fac o cerere de dobânzi, constat că dintr-o dată soluțiile pe care le pronunță instanța potrivit articolului 18, lasă în afară ipoteză despre care discutăm și începem să ne punem întrebarea: bine dar ce se întâmplă și cu ce plec eu acasă la finalul acestei dispute? În alte cuvinte, dispozitivul hotărârii instanței de contencios administrativ, care ar trebui să reprezinte pentru mine instrumentul din perspectivă substanțială, că este titlul meu de creanță și în plus, la nevoie, să mă ajute să îl pun în executare silită în condițiile prevăzute de Legea contenciosului administrativ, cum pot eu să ajung să-mi văd rezolvată această pretenție pentru acele situații, or din această perspectivă, din păcate, legea noastră tace și asta lasă loc în practică unor situații dintre cele mai bizare, de exemplu se spune adesea în cererile de restituire sau în cererile de dobânzi, se invocă excepția inadmisibilității acțiunii pentru simplul motiv că organul fiscal susține „doar eu sunt capabil să soluționez o asemenea cerere, iar nu instanța de judecată.” În alte cuvinte, singurul lucru pe care ar trebui să-l facă instanța de judecată, ar fi să mă oblige pe mine să emit un act administrativ prin care să îți recunosc această îndreptățire la dobânzi sau la restituirea sumei. Să recapitulăm, mă duc și mă judec în contenciosul administrativ 3, poate 5 ani, și apoi obțin o hotărâre ca organul să emită un act pe care era obligat oricum în temeiul legii, să-l emită de când au început disputa. Și dacă nu o face, ce vom face? Mai intrăm o dată în malaxor și îl mai chemăm o dată în judecată pentru a emite un asemenea act? Bun, acum, problema pleacă, spuneam din faptul că, din păcate legea, atât cea specială, cât și cea generală, ignora existența în realitatea dreptului administrativ a două tipuri de contencios care sunt absolut diferite prin raportare la finalitatea demersului judecătoresc. Am pe de o parte contenciosul de anulațiune a actelor de impunere, sau altor acte de administrativ fiscale, dar am luat actele de impunere pentru că ele sunt cele mai reprezentative dar pot să am o decizie de reverificare, iată mai recent s-au dat contenciosului administrativ, au fost înapoi aduse acasă deciziile de instituire a măsurilor asigurătorii, în sfârșit au fost luate din fericire de la instanțele de drept comun, dar am pe de altă parte un contencios de recunoaștere de drepturi în cazul nesoluționării sau refuzului de soluționare a unor cereri, fie cereri de restituire, fie cereri de rambursare, cereri de dobânzi. Cele două ipoteze sunt absolut distincte nu doar din perspectiva finalităților, ci și din perspectiva modului în care ele intervin. De obicei, în prima categorie de situații, stau liniștit la mine acasă și mă trezesc, începe o procedură administrativ-fiscală împotriva mea și dintr-o dată deși eram liniștit și n-aveam nici un fel de problemă, la finalul procedurii se emite un act administrativ care schimbă situația mea juridică întrucât se vor produce efecte juridice, voi fi obligat să fac ceva, să plătesc o sumă de bani, voi fi obligat să suport efectul unui control, a unei inspecții fiscale după anularea rezervei verificării ulterioare ca urmare a inspecției fiscale și așa mai departe. Cele două ipoteze sunt total diferite pentru că în cealaltă eu, mă duc eu la administrația fiscală și îi spun că legea spune că am dreptul ca să primesc ceva sau să am o îndreptățire în această materie, în materia fiscală, să primesc o sumă de bani, sau am o îndreptățire să mă bucur de un anumit regim preferențial pe care tu să mi-l recunoști că autoritate și mă duc la ușa autorității și autoritatea fie tace și mă ignoră, fie îmi spune că nu e de acord și cererea mea este neîntemeiată, iar aici, forma în care se exprimă acest refuz este total nerelevantă, pentru că de cele mai multe ori asemenea situații se materializează într-o foaie de hârtie care poate să aibă 6-7 rânduri, nu poartă numele de act administrativ fiscal, de multe ori se numesc adrese, uneori sunt soluționate 4 cereri de-ale mele, se face referire la toate 4, cum am avut într-un caz în practică, dar în realitate în petit sunt abordate doar două dintre ele, deci exemplele pot fi dintre cele mai felurite, dar ceea ce este extrem de important, este că soluțiile pe care instanțele le pronunță în cele două tipuri de contencios, ar trebui să fie oarecum diferite și aici apare iată încă o problemă, pentru că în contenciosul administrativ fiscal, s-a prevăzut această cale obligatorie a contestației și ea nu apare ca atare în lege dar trebuie înțeleasă ca atare și sunt sigur că instanțele de judecată vor pune această condiție, prin raportare la definiția actului administrativ fiscal din articolul 1. pct. 2 din noul Cod de procedură fiscală, pentru că se va spune că orice fel de manifestare de voință în sensul respingerii, acest refuz nejustificat de recunoaștere a drepturilor, reprezintă un act administrativ fiscal și acesta ar trebui supus anulării de către organul de soluționare a contestației, deci trebuie formulată contestația împotriva lui. Or, asta înseamnă că atunci când mă duc în instanță, va trebui să cer și anularea acestui act administrativ fiscal asimilat care este adresa care îmi răspunde că nu-mi dă dreptul pe care l-am cerut. În contenciosul administrativ de drept comun asta nu se întâmplă, pentru că acolo mă duc direct pentru recunoașterea dreptului și satisfacerea dreptului meu, pentru că spuneam, particularului puțin îi pasă că se va emite o adresă și îi se va spune, da, ți-am recunoscut dreptul, particularul vrea ca până la urmă să primească, dacă discutăm de o cerere de rambursare sau acordare de dobânzi, vrea să primească bani în cont. Cea mai bună cale de recunoaștere a dreptului lui este să-i fie soluționată cererea. Desigur, în materia despre care vorbim nu putem discuta despre o soluționare a cererii pentru că niciun organ administrativ n-o să transfere o sumă de bani fără să existe înainte un titlu de creanță și sigur am și eu nevoie de un titlu de creanță care să justifice de ce mi-a fost transferată suma de bani. Am pus pe slide și n-o să intru în foarte multe detalii soluțiile, unele dintre soluțiile care pot fi pronunțate de instanța de judecată în fiecare dintre cele două tipuri de contencios. Poate merită doar spus că la anulațiunea actelor am de-a face cu constatarea nelegalității unor operațiuni administrative, deci nu anularea, de exemplu nu pot să cer anularea RIF-ului, iar la obligarea la plata efectivă a sumei de bani pusă ca ipoteză ultimă în contenciosul de recunoaștere de drepturi, am în vedere o ipoteză foarte interesantă, dacă de exemplu, am o decizie, bine în materie pur fiscală nu s-a întâmplat, dar înțeleg, m-a sunat la un moment dat o fostă studentă de-a mea de mai mulți ani să mă întrebe într-o speță, avea, înțeleg că într-o materie în care eu nu lucrez în mod curent, în restituirea proprietăților, înțeleg că acolo au fost niște spețe extrem de interesante pentru că s-au emis decizii de către ANRP pentru cei care au, pentru plata unor sume de bani în procesul de restituire a proprietăților sau li s-a dat prin echivalent, au fost emise decizii, acele decizii nu au fost și achitate sumele în baza lor, s-au adresat persoanele respective executorului judecătoresc pentru a le aduce la îndeplinire prin executare silită spunând că este titlu executoriu, că este un act administrativ, nu, și toată lumea știe că un act administrativ este titlu executoriu, executorul a zis da, sigur că da, haideți să-l executăm, după care în contestația la executare toate aceste acte de executare au fost anulate, iar acum se pune în discuție într-adevăr problema, s-au pus în discuție problema recuperării sumelor de bani plus plata de accesorii în sarcina acestor persoane până la restituirea banilor pe cale de emitere de decizii, de obligații bugetare în temeiul articolului 100 din noul Cod de procedura fiscală. Deci iată, soluția care ar fi fost din perspectiva mea proprie pentru o ipoteză de genul celei despre care discutăm, ar fi fost de fapt obligarea organului administrativ la plata efectivă a sumei, tocmai ca o materializare a recunoașterii drepturilor în contenciosul de recunoaștere a drepturilor și nu executare pentru că nu este competent executorul judecătoresc să execute acte administrative, or, dacă am prelua aceeași ipoteză la noi în materie, să zicem că am o decizie de restituire sau rambursare, îmi este comunicată, o am și n-am și banii, ce fac, folosește la ceva, nu folosește la nimic, trebuie să fac ceva cu ea și atunci nu pot face nimic altceva decât să mă duc în contenciosul administrativ fiscal. Acum problema de la care am plecat când am abordat această temă vizează niște spete de ordin practic, sigur pentru că încercăm să discutăm chestiuni de ordin academic, dar avem și ancorarea în realitatea practică și am avut spețe în care s-a pus problema ca într-un contencios, fie el de recunoaștere de drepturi, fie anulare de acte de impunere, instanța să trateze organul administrativ sau organele administrative că e vorba despre cel care a emis actul originar, sau trebuia să soluționeze cererea și respectiv cel chemat, dacă era diferit, să soluționeze contestația, să le trateze ca și cum ar fi fost parte din angrenajul puterii judecătorești. În alte cuvinte, într-o speță în practică, de exemplu instanța, și este dată ca exemplu pe prima componentă de pe slide, cea cu doar anularea deciziei, în speța respectivă am cerut o recunoaștere a unui drept de a-mi fi restituită o sumă de bani, îmi fusese refuzat acest drept de către organul administrativ, refuzată și de către organul de soluționare, iar în fața instanței de judecată, instanța de judecată a spus da, e greșit pur și simplu nu ar fi trebuit, ceea ce a invocat organul administrativ în respingerea cererii este eronat, nu ar fi trebuit să procedeze astfel. dar știi, mai sunt încă două condiții pe care nu rezultă că s-ar fi uitat organul administrativ, deși din respingerea cererii nu rezulta că s-ar fi respins cererea întrucât nu sunt îndeplinite și celelalte condiții, deci organul administrativ pur și simplu uitându-se pe condiții, a spus dintre condițiile legale, pe aceasta nu o îndeplinești și în consecință cererea nu poate fi admisă. Acum, nu asta este până la urmă problema principală, nu vreau să discut despre fondul cauzei, dacă trebuia sau nu să facă organul administrativ sau instanța altfel, problema mea este una de natură procedurală pentru că la momentul la care instanța a admis acțiunea mea în parte și a anulat decizia de soluționare a contestației și a respins în rest acțiunea, m-a lăsat într-o situație în care pur și simplu am o hotărâre judecătorească, dar mă întreb ce-o să fac cu ea, adică cu ce va fi mai impresionat organul de soluționare a contestației atunci când va ști, când va afla că instanța i-a anulat actul. Desigur spune prin considerente instanța de judecată, că această soluție ar trebui să conducă la o resoluționare a contestației. Pe baza a ce ne întrebam? Această tratare a organului administrativ ca și cum ar fi parte din organele judecătorești ca atunci când instanța superioară casează cu trimitere, nu trebuie să-i dea nici un fel de obligații, nu trebuie să-i pună în vedere niște lucruri, nu trebuie să-i dea un dispozitiv, să oblige să facă ceva, dacă nu discutăm bineînțeles de indicațiile instanței de casare care trebuie respectate de către instanța inferioară, bineînțeles în limitele Codului de procedură civilă, dar aici discutăm despre un litigiu în care două părți care sunt egale din perspectivă procedurală, anume particularul și administrația fiscală, una dintre ele are nevoie de un titlu, că de aceea s-a adresat instanței, pe care să-l folosească mai departe, or, în exemplu pe care vi l-am dat, aceasta nu are pur și simplu cum să se întâmple. Apoi un alt exemplu, la fel de nefericit din perspectiva mea, este cel în care instanța de judecată ajunge la finalul unei acțiuni în anularea unei decizii de impunere să oblige organul fiscal să refacă inspecția conform indicațiilor pe care i le da instanța de judecată. Atunci ce fel de contencios de plină jurisdicție mai este acesta și mai ales, sigur că da, reface inspecția și ne mai judecăm încă 3 ani de zile și ce ne mai așteptăm să se mai întâmple dacă următoarea instanță va obliga, din nou, la încă o refacere a inspecției. Nu, orice fel de aspecte pe care organul administrativ nu le-a rezolvat într-un anumit fel pe baza situației de fapt, ar trebui într-un contencios de plină jurisdicție să fie stabilite pe baza probelor în fața instanței de judecată și soluționate pe fond, fie prin anularea actului, prin reținerea lui, prin aplicarea normelor de drept incidente asupra situației de fapt determinate. Și cu aceasta am terminat prima temă despre care voiam să vorbim azi.

Participant: Și soluția care este? Că și noi avem astfel de sentințe si ne uităm la ele.

Dan Dascălu: Este greu de spus care este soluția aici, trebuie reluată procedura, dacă hotărârea instanței de judecată spune și dă indicații în considerente trebuie formulată, eu aș formula încă o cerere în atenția organului fiscal și dacă îmi este respinsă reiau acest contencios și prezint și tocmai pentru ca instanțele de judecata să vadă care este rezultatul acestui tip de abordare, pentru că dacă vrem să discutăm, de exemplu, despre o abordare în care instanța tratează organul administrativ ca și cum ar fi parte din jurisdicția sa, trebuie să asigurăm modificarea legii, or, deocamdată legea nu permite o asemenea soluție. De altfel, sigur și era o concluzie de ordin general, dar poate merită spuse câteva cuvinte despre procesul de modificare a noului Cod de procedura fiscală pentru că tot a venit vorba despre el, eu am fost implicat în acest proces de-a lungul timpului, discuțiile au început undeva prin 2013 pe la final, au fost reluate apoi pe undeva prin 2014 prin toamnă, s-au desfășurat intens în 2015 în perioada ianuarie-martie până când a plecat de la guvern proiectul de lege și am discutat până în ultima zi pe holurile guvernului cu reprezentații Ministerului Finanțelor despre dispozițiile legale care ar trebui modificate, apoi ni s-a spus că, sigur că da, va mai exista o șansă să modificăm această lege și să introducem conceptual dispozițiile necesare care să facă fine tuningul noului Cod în comisiile din Camera Deputaților și Senat, la Senat nu s-a întâmplat nimic, nu era oricum camera decizională, la Camera Deputaților în luna iunie 2015, au avut loc două categorii de discuții, un comitet tehnic ad-hoc pe lângă comisia de buget finanțe, condus de către domnul ministru Viorel Ștefan, care într-adevăr a parcurs articol cu articol acest nou Cod de procedură fiscală alături de noi, dar obiectivul a fost de a-l termina în câteva zile. Vă dați seama cum am fi putut trece prin acest nou Cod de 300 de articole în câteva zile, această misiune a fost absolut imposibilă, orr toate lucrurile pe care noi am fi vrut, sau, iar când s-a ajuns chiar în comisie acolo lucrurile au fost și mai greu de modificat pentru că erau deja toți membrii comisiei, discuțiile s-au purtat și mai pe repede înainte, or marea problemă a fost că soluțiile n-au venit și n-au fost acceptate și n-au fost ascultate temerile noastre, pentru că în special pe contenciosul administrativ fiscal am spus, haideți să facem o lege din care toată lumea când citim să înțelegem același lucru, să nu înțelegem lucruri diferite și poate fi soluția, politic vorbind, de un fel sau de altul, poate fi o soluție acceptabilă sau neacceptabilă dar măcar e previzibilă, or, marea problemă pe care o avem astăzi, este că sunt câteva probleme, câteva chestiuni tehnice rămase în Codul de procedură fiscală nereglementate și nemodificate deși am insistat și am spus, hai să spunem ce se întâmplă cu tăcerea, hai să spunem ce se întâmplă exact în concret cu respingerea, să ne ducem la Legea contenciosului administrativ și să vedem, să avem precum sunt două flanșe atunci când trebuie să se unească, deci să ne asigurăm că lucrurile merg, că se intră din contenciosul, din faza de procedură fiscală în contenciosul fiscal în fața instanței, se intră într-o manieră firească și fără nici un fel de hopuri, or din păcate lucrurile acestea au rămas nerezolvate, toate chestiunile delicate și unde într-adevăr tehnica, ar fi fost poate complicat și mult timp ar fi trebuit pierdut asupra lor, au fost ocolite, amânate, au fost tratate oarecum am putea spune precum un cartof fierbinte pentru următoarea ședința și până la urmă la final au rămas nesoluționate, deci ele sunt astăzi, legea este așa cum o vedeți.

Participant: Dacă îmi permiteți un minut să completez concluzia, sau cu un exemplu din practica noastră. Avem o soluție într-o cauză de recunoaștere de drepturi, respectiv rambursare de TVA, care ni se admite în recurs și obligă organul fiscal la reanalizarea cererii de rambursat, or asta are două probleme, pe lângă faptul că nu poate să existe o astfel de casare cu trimitere la organul fiscal. Are în primul rând o problemă de prescripție, pentru că în Codul de procedură se spune că este întrerupt termenul de prescripție din momentul începerii inspecției și până la finalizare și nu pe toată perioada desfășurării litigiului și în al doilea rând este complet „unfair” ca un contribuabil să treacă după 5 ani de litigiu printr-o rambursare de TVA, exact cum ați spus anterior, ce poate fi respinsă pe cu totul alte temeiuri de drept și de fapt decât inspecția anterioară. Adică te judeci în reluare, joci în reluare și de foarte multe ori și ok, chiar dacă m-aș adresa organului fiscal cu această sentință, cu punerea în executare a acestei sentințe, ea nu este corectă, nici nu îmi convine să fac asta. Pe de altă parte nici banii nu mi se dau înapoi pentru că dispozitivul arata așa cum arată.

Dan Dascălu: Da, cu termenul de prescripție n-aș avea o mare problemă, pentru că într-un fel sau altul dacă instanța de judecată o vede că o prelungire a procedurii inițiale, dacă voi intra într-un nou contencios ar trebui să fie totuși prescripția ultima problemă pe care o să o am, dar sunt cu totul și cu totul într-adevăr alte probleme și într-adevăr cred că nu este o situație fericită și mie mi se pare că astfel de lucruri ar trebui scoase la suprafață, ar trebui făcute comentarii asupra lor, tocmai pentru a se înțelege care este până la urmă consecință pentru contribuabili a unor reglementări. Sigur, exemplele punctuale sunt triste și nefericite, important este însă ca din ele să se învețe ceva de către societate în ansamblul său și să se poată modifica legea pentru ca măcar pentru viitor asemenea lucruri, asemenea enormități să nu mai poată să apară, acesta e comentariul meu. Bun, o să trec la a doua problemă. Cât timp mai am domnule profesor?

Ciprian Păun: Dumneavoastră tot timpul beneficiați de toleranța noastră, nu domnul Săvescu?

Dan Dascălu: Mulțumesc. Cea referitoare la revizuire, acum n-o să intru în aspectele legate de deciziile Curții Constituționale și de alte aspecte, dar am scris despre această problemă a revizuirii pentru încălcarea dreptului comunitar într-o lucrare anterioară. Erau câteva semne mari de întrebare, printre care cea de când curge termenul și în ce situații se aplică această procedură a revizuirii, și iată că avem acum o soluție a completului HP care pare că ne aduce niște lumină în problema pe care o avem. Întrebarea este însă, sigur anticipăm și e prematur și trebuie să așteptăm soluția motivată a Înaltei Curți, dar sunt câteva elemente pe care îmi permit să vi le aduc în atenție. În primul și în primul rând, ne spune decizia, nu mai citesc textele legale, le-am pus pe slide doar ca să le aveți în față și am făcut referire la articolul din noul Cod de procedură civilă referitor la termenul de revizuire doar pentru rațiuni de ordin general comparative, dar sunt câteva elemente în comunicatul completului de HP care ar putea să suscite discuții intense. Ne spune această decizie, potrivit comunicatului, că pentru a fi admisibilă o cerere de revizuire trebuie să existe o decizie a Curții de Justiție a Uniunii Europene indiferent de momentul pronunțării acesteia și de asemenea această cerere este admisibilă indiferent de împrejurarea invocării sau nu în litigiul de bază a dispozițiilor de drept european preexistente, încălcate prin hotărârea a cărei revizuire se cere. În plus, termenul este de o lună și curge de la data comunicării hotărârii definitive supusă revizuirii. Ce înțeleg eu din acest comunicat pare că se poate spune am putea invoca revizuirea pentru încălcarea dreptului comunitar doar dacă am o decizie a Curții de Justiție a Uniunii Europene care interpretează dreptul comunitar astfel încălcat, indiferent de momentul când ea a fost pronunțată, și că nu contează dacă am invocat-o sau nu în litigiul de bază și că am o lună de la data de când mi-a fost comunicată hotărârea definitivă, pentru a face revizuirea. Or, câteva întrebări se ridică în legătură cu aceste remarci, concluzii cu prisosință. Prima întrebare este de ce ne-am limita la a circumscrie încălcarea dreptului comunitar doar în ipoteza în care am de-a face cu o decizie a Curții de Justiție a Uniunii Europene, mai ales dacă ceea ce li se pare, completul HP are în vedere, este situația hotărârilor Curții de Justiție care să-mi fie anterioare soluționării cauzei, fie eventual să fi fost pronunțate în perioada dintre momentul soluționării cauzei și până la data când expira termenul de revizuire, adică în 30 de zile de la comunicare, după câte am spus. Or, încălcarea priorității dreptului comunitar atât potrivit Constituției cât și potrivit Tratatului, nu poate să se raporteze doar la deciziile Curții de Justiție a Uniunii Europene, pentru că dreptul comunitar într-adevăr este interpretat de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dar el poate să fie încălcat și atunci când n-a fost interpretat de către Curte în prealabil. Apoi, dacă ne raportăm la particularitățile revizuirii așa cum o cunoaștem din alte materii, câteva întrebări se pun iarăși în mod evident. Prima întrebare este de ce oare am accepta posibilitatea formulării unei cereri de revizuire dacă deciziile Curții de Justiție a Uniunii Europene despre care vorbim, deja au fost invocate în cererea în cadrul recursului, iar acțiunea a fost respinsă recursul fie respins al contribuabilului, fie admis al ANAF-ului și am o hotărâre a instanței și am o autoritate de lucru judecate pe aceste aspecte. Sigur, este trist că s-a ajuns la încălcarea dreptului comunitar, dar între cele două principii sunt situații în care se recunoaște sacrificarea securității circuitului juridic, într-adevăr pentru încălcarea dreptului comunitar, dar nu cred că această chestiune ar trebui să se transforme într-o regulă, pentru că altfel de fiecare dată când voi avea o hotărâre pronunțată în recurs o să pot face o revizuire, adică un fel de recurs la recurs. Or, sigur că da încercam să ne gândim, marea majoritate dintre noi poate suntem avocați și ne gândim întotdeauna la căi în care dacă suntem nemulțumiți de soluție și suntem convinși că încalcă dreptul comunitar am vrea să mai avem posibilitatea să mai aducem această chestiune în discuție, dar aici suntem într-un mediu care își propune să abordeze și chestiunile de ordin academic și atunci trebuie să ne raportăm la această componentă care este foarte importantă. Apoi, se mai pune o întrebare, de ce oare am avea așteptarea ca un complet de revizuire să judece mai bine cauza decât a judecat-o deja completul din recurs și dacă el însuși încalcă și el dreptul comunitar, sigur nu mai am o revizuire la revizuire, dar mi-aș putea pune întrebarea de ce n-aș putea să creez și acolo încă o cale și până unde voi ajunge și unde mă voi opri? În realitate cred că lucrurile ar fi trebuit să stea și, desigur, este de salutat soluția completului HP, pentru că la cât de neclară este legea, este preferabilă o soluție care să fie ca să spun mai largă pentru a nu se vătăma interesele dreptului comunitar până când va interveni legiuitorul. Dar n-ar trebui să vă mire că vom avea poate cereri de revizuire din partea autorităților publice în toate cauzele în care este dreptul comunitar incident și în care se va invoca încălcarea dreptului comunitar de către instanța de judecată care n-a aplicat bine dreptul comunitar și a înlăturat dreptul național de la aplicare care era conform dreptului comunitar și iată ajungem în această ipoteză la o revitalizare, regenerare a contenciosului fiscal, poate ajungem din nou în situația pe care o cunoaștem de acum 15-20 de ani când în contenciosul fiscal, organele fiscale urmau toate căile de atac posibile și niciodată nu se știa ce se întâmplă până la final, adică putea să dureze contenciosul fiscal, era fără sfârșit aproape. Or, din această perspectivă dacă ne raportăm la ideea de decizie a Curții de Justiție a Uniunii Europene și asta revine legiuitorului într-o nouă reglementare, dacă vrem să ne inspirăm ar trebui să ne inspirăm poate din această soluție dintr-o instituție similară, revizuirea pentru încălcarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, dar acolo situația e diferită pentru că este chiar speța persoanei care a fost la CEDO și are revizuirea în termen de trei luni. Interesant ar fi dacă discutăm de încălcarea dreptului comunitar ca o eventuală soluție prezentată de CJUE după soluția din recurs să poată fi oricând sau într-un anumit termen readus în discuție, pentru că acolo într-adevăr lumina suplimentară pe care o aduce CJUE, mai ales dacă s-a respins o trimitere preliminară de către instanța națională și apoi ne-am dat seama că altă instanță a trimis cauza și soluția este alta decât cea din instanța de recurs, ar trebui să am deschisă calea revizuirii. Singurele situații altfel în care discutăm de revizuire și care nu au nici un fel de limitare din perspectiva existenței, n-ar trebui să aibă nicio limitare din perspectiva existenței sau nu a unei decizii a Curții de Justiție a Uniunii Europene, ar fi cele în care, de fapt, am fost în fața instanței de contencios administrativ, am invocat prioritatea dreptului comunitar fie raportându-mă la deciziile Curții, fie direct la dispozițiile dreptului comunitar, iar instanța de recurs pur și simplu a trecut pe lângă ele și nu le-a soluționat și în acel moment, desigur, dacă problema n-a fost discutată, logic ar fi să am calea revizuirii să merg în procedura revizuirii și să invoc această chestiune. Apoi, următoarea întrebare care se pune în mod absolut firesc, este ce se întâmplă dacă în procedura de revizuire am acolo o problemă, pentru că încalc prioritatea dreptului comunitar și am acolo problemă de interpretare a dreptului european. Pot acolo să formulez în acea procedură o cerere de întrebare preliminară cerându-i instanței de revizuire să facă o trimitere preliminară? Or, cred că aici dacă revizuirea ar fi admisibilă din perspectivă procedurală și dacă întrebarea este admisibilă în sensul că instanța uitându-se la dispozițiile legale invocate ajunge la concluzia că, da, are nevoie de interpretarea dreptului comunitar și dacă desigur nu ne aflăm în ipoteza jurisprudenței CILFIT, nu există nici un fel de diferențiere între ipoteza în care s-ar pune problema formulării unei întrebări preliminare în recurs sau în revizuire, dar cu o condiție spuneam, trebuie să trec de faza admisibilității, adică nu pot ca în scopul dovedirii admisibilității să fac o întrebare preliminară. Singura chestiune care poate fi relevantă din această perspectivă, ar fi într-adevăr să aflăm dacă problemele de admisibilitate însele ar putea să ridice o problemă de interpretare a dreptului comunitar atunci, da, dacă legea procedurală așa cum este ea interpretată de către instanțele noastre, s-ar pune problema că aduce atingere într-o procedură europeană a dreptului european, s-ar putea pune în discuție într-adevăr formularea unor întrebări preliminare. Și cu acestea eu am încheiat expunerea, nu pot decât să spun că încă o dată așa cum am arătat cu atâtea alte ocazii, trebuie să încercăm să punem cu toții umărul să facem o legislație care să fie mai coerentă. Pentru asta, desigur, trebuie să ne exprimăm punctele de vedere, rugămintea mea este către toată lumea, toți autorii să formuleze puncte de vedere în scris să scriem în literatura de specialitate, să scoatem la suprafață toate chestiunile care sunt discutabile, pentru ca atunci când se va mai pune încă o dată în discuție modificarea legislației, ele să fie cunoscute, să poată fi discutate, să fie prezentate ca exemple, iar pe viitor să nu mai avem asemenea probleme. Vă mulțumesc foarte mult!

Ciprian Păun: Noi vă mulțumim. Sigur este foarte important să scriem, problema este de timp, asta e cea mai mare problemă cred că pentru toți practicienii și teoreticienii. Dacă mai există întrebări din sală. Dacă nu mai există întrebări, vă mulțumim foarte mult pentru prezență, în numele meu, în numele domnului profesor Bufan care a trebuit să plece la Sofia la o conferită IFA, după cum știți, în numele JURIDICE.ro, a lui Andrei Săvescu, a echipei sale și a celor de la Societatea de Științe Juridice care a organizat această conferință. Mulțumim foarte mult tuturor speakerilor, tuturor participanților și cred sau sper că ați rămas cu câteva idei de la aceste dezbateri și de ce nu câteva soluții pentru a le aplica în activitatea dumneavoastră profesională. Vă mulțumim foarte mult!

[/restrict] 

TRANSCRIPT