TRANSCRIPT
[restrict]

Panel I

Valeriu Stoica: Domnișoarelor, doamnelor și domnilor, conferința dedicată Codului civil în ediția de anul acesta rămâne pe de o parte o constantă, iar pe de altă parte conține și o noutate. Este o constantă pentru că de câțiva ani în luna octombrie, într-un fel aniversând intrarea în vigoare a noului Cod civil, adunăm cei mai buni profesori, cei mai buni specialiști în dreptul civil în acest cadru organizat de JURIDICE.ro, îi mulțumesc încă o dată lui Andrei Săvescu pentru că are perseverența de a organiza această conferință de câțiva ani buni și în felul acesta dreptul civil îi datorează fără îndoială mult. Noutatea este că în anul acesta avem un invitat special, numele Dan Chirică prin el însuși justifică această calitate de invitat special așa încât nu am să vorbesc acum despre el, mai ales că la un moment dat astăzi când va fi lansată cartea pe care a publicat-o recent „Contractul de vânzare-cumpărare și contractul de schimb”, un tratat adevărat și o parte componentă a unui tratat pe care sperăm că la un moment dat Dan Chirică îl va termina, tratatul de drept civil, o să spunem atunci mai multe lucruri și despre autor și evident, și despre carte. Ca urmare, astăzi intrăm deja în programul pe care ni l-am rezervat și cum eu am prima intervenție, am să vă prezint succint, cum de altfel vor proceda și colegii mei în această zi, pentru că toate intervențiile vor fi publicate într-un număr viitor al Revistei Române de Drept Privat, ca urmare cred că astăzi este bine să vă prezentăm esența acestor intervenții, iar dumneavoastră după aceea, citind textele din Revista Română de Drept Privat veți putea să găsiți elemente suplimentare, argumente suplimentare, clarificări necesare. Tema intervenției mele este formulată sub forma unei întrebări, ce sunt datele cu caracter personal? Dar o scurtă introducere înainte de a răspunde la această întrebare care va fi însoțită și de alte întrebări este utilă. Chateaubriand a scris o carte care se cheamă „Geniul creștinismului”, dacă nu ați citit-o, o recomand, este o carte foarte bună, este o carte fundamentală pentru cultura europeană și pentru civilizația europeană, dar speranța mea este că la un moment dat cineva, poate chiar unul dintre noi, va scrie o carte „Geniul dreptului civil”. Cred că în egală măsură așa cum Chateaubriand vorbea de geniul creștinului, putem să vorbim și noi despre geniul dreptului civil. Există un punct în care geniul creștinismului și geniul dreptului civil se întâlnesc, acest punct este noțiunea de persoană. Chiar dacă cele două perspective, perspectiva creștină și perspectiva dreptului civil, asupra acestei noțiuni sunt diferite, ele împreună luminează identitatea ființei umane cu toate componentele ei juridice și culturale și de asemenea, asociază în mod indestructibil persoana și libertatea. Dincolo de această întâlnire între geniul creștinismului și geniul dreptului civil, ne interesează evident astăzi perspectiva juridică a persoanei și mai ales, ținând seama de faptul că vorbim de drepturile personalității și de datele cu caracter personal, ne interesează, cel puțin în intervenția mea, și această întrebare pe care am pus-o, ce sunt datele cu caracter personal? În continuarea introducerii aș mai adăuga ceva, întotdeauna când citiți un curs sau un tratat despre persoana fizică și persoana juridică, întâlniți explicația etimologică a termenului persoană și știți cu toții că în limba latină persona însemna mască. Ceea ce uneori juriștii nu subliniază este faptul că nu era vorba de orice fel de mască, era vorba de masca actorului, iar masca era un mod de a uita actorul și de a vedea personajul pe care îl joacă actorul, rolul pe care îl interpretează actorul. Se și spune despre marii actori că ei sunt suma rolurilor jucate și că uneori persoana lor adevărată este uitată, pentru că masca pe care o poartă tot timpul, rolurile pe care le interpretează, personajele pe care le joacă construiesc o altă identitate în spatele căreia este uitată identitatea proprie, ceea ce înseamnă că în acest sens originar etimologic masca ascundea, era un mod de ascundere a identității adevărate. Ei bine, noțiunea juridică de persoană merge exact într-un sens invers, noțiunea juridică de persoană dezvăluie, nu ascunde, ea construiește identitatea și în același timp în matca aceasta juridică se poate dezvolta personalitatea fiecăruia dintre noi. Acesta este într-un fel un aspect al modului în care geniul se manifestă în dreptul civil, numai că de la această primă accepție semantică, etimologică, noțiunea de persoană a evoluat în sensul dezvăluirii și construirii unei forme, a unui cadru în care se construiește identitatea noastră personală cu toate componentele ei, fizice, culturale, economice, politice ș.a.m.d. Când vorbim însă de datele personale, datele cu caracter personal, constatăm că pe de o parte se continuă această tendință din evoluția conceptului de persoană, în sensul că aceste date personale dezvăluie uneori chiar prea mult, și tocmai pentru că dezvăluie prea mult, datele cu caracter personal impun o evoluție inversă a conceptului de persoană, în sensul că de la dezvăluire începem să ascundem și tendința care există astăzi în acest domeniu mai ales dacă ne gândim la dreptul la uitare este tendința de a ne întoarce la anonimat pe cât este posibil, pentru că dezvăluind prea mult devenim prea vulnerabili și în felul acesta iată că datele cu caracter personal sunt pe de o parte un element de vulnerabilitate al persoanei, pe de altă parte prin protecția juridică pe care am creat-o în ultimii ani la nivel european și la nivel național încercăm să reducem din această vulnerabilitate și încercăm să dăm mai multă siguranță persoanei. Spuneam că mi-am formulat intervenția sub forma unei întrebări, ce sunt datele cu caracter personal? Păi răspunsul este foarte simplu, pentru că îl găsim în textele care sunt în vigoare sau care vor fi în vigoare și ca să nu pierdem prea multă vreme cu textele, pentru că dumneavoastră cunoașteți care sunt reglementările în materie, aș prefera să ne ducem direct la textul care va fi în vigoare, la art. 4 pct. (1) din Regulamentul nr. 679/2016 al Parlamentului European și al Consiliului European, regulament care va intra în vigoare anul viitor în luna mai. Art. 4 din acest Regulament reia într-un fel textul corespunzător din vechea directivă și din legea prin care s-a făcut aplicarea directivei respective din 1995, dar adaugă ceva. Mai întâi, ce reia în termeni neschimbați? Reia definiția datelor cu caracter personal și conform textului, datele cu caracter personal sunt informații privind o persoană fizică identificată sau identificabilă, pentru ca după aceea să definească persoana identificabilă. Aici avem o altă întrebare pe care ne-o putem pune, dacă aceste elemente de identificare a persoanei sunt ele însele date cu caracter personal sau nu? Cred că întrebarea asta pune în lumină ambivalența noțiunii de date cu caracter personal, în ce sens ambivalența? Pentru că este vorba de informații, înseamnă că ele conțin în egală măsură o perspectivă internă și o perspectivă externă asupra persoanei, informația este despre o persoană, poate fi furnizată chiar de persoana respectivă, dar în același timp informația este o reflectare în ochii celorlalți a persoanei respective, datele cu caracter personal fiind informații au această ambivalență, pe de o parte ele oferă o perspectivă din afară, pe de altă parte, o perspectivă din interior. Mai departe ar trebui să spunem că dacă sunt informații înseamnă că datele cu caracter personal sunt elemente de cunoaștere și de aici rezultă în continuare ambivalența acestei noțiuni, pentru că uneori vorbim de date cu caracter personal în sensul că aparțin persoanei, dar pe de altă parte vorbim de modul în care aceste date cu caracter personal se reflectă, sunt cunoscute și devin informații. Nu se poate face o despărțire tranșantă între aceste două elemente care definesc ambivalența termenului de informații când este vorba de date cu caracter personal, adică nu putem desprinde informația de obiectul informației, pentru că datele cu caracter personal de fapt sunt informații care au un anumit obiect, anumite elemente ale identității persoanei. Se merge până acolo încât s-a ajuns la o confuzie între acest element extern care este informația element de cunoaștere și elementul intern care este obiectul informației ca element de cunoaștere. De aici apar întrebările mai departe, această ambivalență a datelor cu caracter personal justifică oare calificarea lor ca elemente nepatrimoniale sau ca elemente patrimoniale? Chestiunea este discutată mai ales în doctrina europeană, dar și în doctrina românească și cel puțin la știința mea până acum profesorii Ungureanu și Munteanu de la Sibiu au acordat cea mai mare atenție acestei chestiuni, și împărtășesc opinia lor în sensul că datele cu caracter personal sunt elemente nepatrimoniale. Ei spun întrebându-se retoric, numele are valoare economică? Culoarea ochilor are valoare economică? Sunt date cu caracter personal și cred că într-adevăr sunt elemente nepatrimoniale, chiar dacă am văzut alți autori care spun că aceste date cu caracter personal sunt bunuri, unii le califică bunuri imobile incorporale, este adevărat că sunt elemente incorporabile, dar nu sunt bunuri pentru că și eu cred, așa cum cred alți autori, că nu au o valoarea patrimonială prin ele însele. Totuși, există o modalitate prin care aceste date cu caracter personal sunt absorbite în elemente patrimoniale. Cred că nu s-a făcut suficientă distincție și după aceea nu s-a analizat cu suficientă atenție corelația care există între datele cu caracter personal și bazele de date, pentru că bazele de date sunt într-adevăr bunuri incorporale. Fără să intru foarte mult în chestiunea bazelor de date, pentru că nu aceasta este tema pe care mi-am ales-o, totuși există această corelație între datele cu caracter personal și bazele de date și ca urmare nu putem să facem abstracție de această corelație. Avem în Legea dreptului de autor art. 122 ind. (1) în care sunt definite bazele de date, textul spune „În sensul prezentei legi, prin bază de date se înțelege o culegere de opere de date sau de alte elemente independente, protejate ori nu prin drept de autor sau conex, dispuse într-o modalitate sistematică ori metodică și în mod individual accesibile prin mijloace electronice sau printr-o altă modalitate”. Așadar, datele cu caracter personal integrate în bazele de date, fără să devină ele elemente patrimoniale, fără îndoială că participă la patrimonialitatea bazelor de date. Ca bunuri incorporale, bazele de date au valoarea economică, sunt transmisibile și ca urmare îndeplinesc toate cerințele pentru a fi calificate ca bunuri și pe cale de consecință formează obiectul unui drept de proprietate, este adevărat că Legea dreptului de autor pe de o parte în art. 8 precizează că bazele de date au calitate de operă derivată și deci sunt obiect al dreptului de autor, dar pe de altă parte, în Capitolul VI este formulat titlul „Drepturile de sui-generis ale fabricanților bazelor de date” și ne-am putea întreba dacă această formulă „drepturi sui-generis” nu ar însemna că nu mai e vorba de un drept de autor. Nu, calificarea din art. 8 este corectă, ce vrea să spună legiuitorul este că în raport cu dreptul de autor propriu-zis, dreptul de proprietate asupra unei baze de date are într-adevăr aspecte particulare, poate că deja legiuitorul a împrumutat formula care nu este prea utilizată în texte de lege, sui-generis. Plecând de aici putem să calificăm dreptul asupra datelor personale și mai întâi să vedem cum se manifestă acest drept asupra datelor personale, pentru că în realitate este vorba de acel drept asupra unei componente a informației de care vorbeam, este componenta care ține de identitatea noastră și care este într-un fel sau altul parte din noi înșine ca persoane, și pe de altă parte este cunoașterea despre aceste elemente personale. Dreptul ca atare, din punctul meu de vedere, nu poartă asupra aspectului exterior, asupra informației ca element de cunoaștere, pentru că altfel și Regulamentul și Directiva care o să fie abrogată, nu ar mai putea să aibă în partea finală a titlului lor sintagma „libera circulație a acestor date”. Pe de altă parte, dacă citim cu atenție titlul celor două reglementări, regulamentul actual și vechea directivă, nu se vorbește de protecția datelor cu caracter personal, se vorbește despre protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal. Așadar, până la urmă dacă vorbim de un drept al persoanei, nu este un drept asupra părții de informație din datele cu caracter personal, ci este un drept al persoanelor asupra elementelor care țin de ea însăși și în legătură cu care fără îndoială trebuie să fie protejate și protecția ca atare nu este a datelor personale în primul rând, protecția este a persoanei prin modalitatea de prelucrare a datelor personale care este supusă unor restricții, dintre care cea mai importantă este că persoana ale cărei date personale sunt în joc are dreptul să intervină mergând până acolo încât, prin așa numitul drept la uitare, să șteargă cererea din bazele de date a acestor date cu caracter personal. Aceasta este schița intervenției mele, am spus ceea ce credeam că este esențial și închei cu ceea ce am început, iată că dacă la început persoana ascundea identitatea, dacă după aceea a dezvăluit identitatea, ne întoarcem prin acest drept la uitare la ceea ce era în dreptul roman persoana, o mască în spatele căreia avem dreptul să ne construim în anonimat, în discreție, propria noastră personalitate. Vă mulțumesc pentru atenție dragii mei! O să mergem mai departe rugându-l pe prietenul meu Dan Chirică să prezinte intervenția sa care văd că într-un fel este legată de o parte din ceea ce am spus eu. Dan ai cuvântul.

Dan Chirică: Titlul intervenției mele se referă la bazele de date personale, obiect al convențiilor oneroase încheiate de operatori ai bazelor de date. Sigur că trebuie să spun de la început că tema aleasă pentru această conferință de către domnul profesor Valeriu Stoica m-a pus oarecum în dificultate pentru că problematica aceasta pe care trebuie să o abordam noi aici este una nouă sau cel puțin pentru mine este una mai nouă. Am fost pe punctul de a-l refuza, să spun, domne’ nu mă pricep la chestiunea asta, nu am ce să spun, dar fiind obligat totuși să încerc, am încercat și cred că am găsit elemente care pot fi interesante pentru că așa la prima vedere mi se păreau că reglementările acestea referitoare la protecția datelor personale sunt chestiuni care țin de dreptul administrativ, dreptul penal și că nu prea au legătură cu dreptul civil cu care am și eu unele legături. Și din acest punct de vedere vreau să vă prezint, să vă schițez câteva elemente din care rezultă că sunt legături și cu dreptul civil, cu dreptul privat. Sigur că reglementările care sunt în materie Directiva 95/47 care a fost transpusă în dreptul român prin Legea nr. 677/2001, conține reglementări din care rezultă în esență că datele personale nu pot fi transmise decât cu consimțământul celui la care se referă datele respective, dar cu toate acestea constatăm, adică s-a constat că în practică, aceste baze de date sunt valorificate contra cost, în condiții legale uneori și în condiții ilegale, destul de extins alteori. De unde vine valoarea de piață a acestor baze de date? Pentru că prima întrebare pe care ar trebui sa ne-o punem este ce îi motivează pe cei interesați să valorifice datele acestea. Valorificarea de piață, adică prețul unor asemenea operațiuni este rezultatul faptului că aceste date, ca să dam două exemple concrete, se referă într-un exemplu la care mă refer la elemente de identificare ale persoanei, adică la nume, domiciliu, adresa, email, telefon, cod numeric personal, numărul cărți de identitate și așa mai departe sau un al doilea exemplu la care mă refer este acela care se referă la bazele de date privitoare la starea de sănătate a persoanei: tensiunea arterială, greutate, maladii. Sigur că știm cu toți și spun în mod expres reglementările referitoare la această problemă că datele referitoare la sănătate sunt date cu caracter special, deci în principiu nu pot fi monetizate, transferate într-o valoare, nu poate fi obținut un profit de pe urma lor. Totuși, practica demonstrează că ele sunt valorificate, de exemplu în dreptul american, au fost preluate astfel de date obținându-se consimțământul persoanelor la care se refereau datele respective. În dreptul american, firmele trebuie să plătească anumite sume cu titlu de asigurare pentru angajații lor. Aceste sume pe care trebuie să le plătească firmele pot fi mai mari sau mai mici în funcție de cum se comportă angajații, adică dacă duc o viața sănătoasă sau nu. Și atunci firmele de asigurări au co-interesat societățile care trebuiau să plătească sumele respective, să îi convingă pe angajați să poarte brățări care să colecteze datele lor de sănătate asigurând societăților respective reducerea primele pe care trebuiau să le plătească pentru asigurările respective și firmele la rândul lor îi plăteau pe angajații care au consimțit să poarte brățările respective. Deci iată că și datele sensibile pot să ajungă să fie valorificate de o asemenea manieră. Sigur că în alte situații, destul de numeroase, ele sunt valorificate în afara condițiilor legii și o să vedem care sunt consecințele juridice în astfel de date. Dar pentru a ajunge la câteva date, câteva spețe concrete în care să analizăm cum funcționează reglementările de drept comun și reglementările speciale, mai întâi să vedem câteva chestiuni legate de mutațiile care s-au produs de-a lungul timpului în legătură cu drepturile personalității. Dacă în principiu, drepturile personalității, în general, au fost concepute ca drepturi cu caracter defensiv, oferind protecție titularilor lor și fiind activate și sancționate post-factum, deci după ce erau încălcate, în timp ce cel puțin unele dintre ele au dobândit valoare economică apropriabilă și au devenit astfel exploatabile contractual în anumite condiții. Este astfel bunăoară dreptul la litigii, la imagine sau la nume, anumiți sportivi, actori și așa mai departe, își valorifică numele și prestigiul pe care l-au obținut, obținând sume de bani și firmele care îi plătesc folosesc numele lor pentru a-și promova produsele. Și datele personale, așa cum am arătat, pot și ele să fie valorificate pecuniar, dar există și anumite elemente ale personalității care nu pot fi, de exemplu corpul uman și elemente ale cesteia nu pot fi valorificate, sigur că asta în principiu că știm că există așa zisele convenții de pildă de mamă purtătoare, nu? Un cuplu care este steril angajează o femeie ca să fie inseminată artificial și să obțină astfel un copil. Acum nu discutăm despre această chestiune care este una aparte și trecem să discutăm despre convergența dreptului la respectarea vieți private și dreptul la protecția datelor personale căci din acest punct de vedere a existat o anumită evoluție. Dacă la începuturi problema protecției datelor personale a fost una accesorie, ulterior aceasta a devenit una esențială în domeniul informaticii. Astfel, în anul 1981, Consiliul Europei a adoptat Convenția 108/81 pentru protecția persoanelor în materia prelucrării automatizate de date cu caracter personal. Deci vedem că încă din acest an, 1981 au existat preocupări în acest sens. Ulterior, așa cum știm a fost adoptata Directiva nr. 95/47 transpusă în dreptul nostru, așa cum v-am arătat prin Legea nr. 677/2001, dar au existat și reglementări sectoriale, cum este cazul Directivei nr. 2002/58 privind tratamentul datelor cu caracter personal și protecția vieții private în domeniul comunicațiilor electronice și Directiva nr. 206/24 privitoare la conservarea datelor generate sau prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicații electronice, accesibile publicului sau de rețele de comunicații publice și de modificare a Directivei nr. 202/58. Această Directivă a fost invalidată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene printr-o hotărâre din 2014. În ceea ce privește jurisprudența, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a legat protecția datelor personale de dreptul la viață privată în Hotărârea Rotaru contra României din anul 2000, după care printr-o Hotărâre din 2009 în cauza Gardel contra Franței a statuat în mod expres că protecția datelor cu caracter personal joacă un rol fundamental pentru exercițiul dreptului la respectul vieții private și de familie consacrat de articolul 8 din Convenția Drepturilor Omului. Jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg, în general, dar și în cazul special al dreptului la viață privată și de familie a urmat linia Curții de la Strasbourg, de altfel, așa cum s-a remarcat, marea majoritate a drepturilor fundamentale garantate ca principii fundamentale ale dreptului înaintea intrării în vigoare Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, intrată în vigoare cu Tratatul de la Lisabona la 1 decembrie 2009, își găsesc originea și principalii parametrii ai garantării lor în dreptul convenției, deci, vedeți, se stabilește o legătură între dreptul Convenției Europene a Dreptului Omului și Carta Drepturilor Fundamentale. Trebuie remarcat faptul că potrivit dispozițiilor articolului 52 alin. (3) al Cartei Drepturilor Fundamentale, în măsura în care această Cartă conține drepturi corespunzătoare drepturilor fundamentale reglementate de Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată. Această dispoziție precizează în acest text, nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă. Ulterior intrări în vigoare a Cartei, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a aplicat în mod scrupulos aceste principii așa cum a fost cazul bunăoară într-o hotărâre din 2015. Chiar dacă Carta Europeana a Drepturilor Omului garantează la respectarea vieții private și de familie și dreptul la protecția datelor cu caracter personal la articole diferite, articolele 7 și 8, s-a impus în jurisprudența Curții de la Luxemburg interpretarea că „dreptul la viață privată cu referire la prelucrarea datelor cu caracter personal recunoscut prin articolul 7 și 8 ale Cartei, constituie un drept corespunzător în sensul Cartei celui consacrat articolului 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prezervând astfel legăturile dintre aceste două drepturi. Așa cum s-a evidențiat în doctrină există o tendință de convergență a dreptului la viață privată și dreptul la protecția datelor personale, care vine din faptul că protecția datelor personale este concepută într-un spirit de prezervare a vieții private, colectarea unor date fără ca cel interesat să aibă cunoștință de acest fapt, constituie o ingerință în spațiul închis al vieții private. Altfel spus, protecția datelor personale concretizată într-un drept de a controla colectarea și concretizarea acestora asigură garantarea respectului vieții private contra practicilor din duzină. În considerarea acestor principii, am analizat, dar nu este cazul să prezint acum, unele decizii ale Curții de Justiție a Uniunii Europene și ale Curți Europene a Drepturilor Omului, deci ideea care trebuie reținută este această convergență între dispozițiile Convenției Europene și ale Cartei Drepturilor Fundamentale. În ceea ce privește cadrul legal al protecției datelor personale, avem dispozițiile cunoscute din Codului civil articolul 71, articolul 74, articolul 75, articolul 77, pe care le cunoașteți, nu e cazul să le enunț aici. Avem dispozițiile din Legea nr. 677/2001, care a transpus Directiva din 95. Potrivit dispozițiilor articolului 15, alin. ( 2) din această lege, persoana vizată are dreptul de a se opune în orice moment, în mod gratuit şi fără nicio justificare ca datele care o vizează să fie prelucrate în scop de marketing direct în numele operatorului sau unui terț sau să fie dezvăluite unor terți în asemenea scop. De asemenea, aceste reglementări ca şi regulamentul care va intra în vigoare anul viitor, stipulează, în esență, că prelucrarea datelor cu caracter personal se poate face în principiu numai cu consimțământul persoanei vizate, există unele excepții, dintre care unele le voi prezenta puțin mai încolo, şi aceste baze de date nu pot fi utilizate decât cu informarea corectă şi completă a persoanelor vizate, plus dreptul acesta de a se opune la prelucrarea datelor a persoanei vizate şi dreptul la uitarea despre care s-a vorbit. În regulamentul care va intra în vigoare anul viitor sunt prevăzute în mod clar şi explicit mai multe principii, nu e cazul să insist asupra lor. Trec să vă prezint, în esență, care sunt coordonatele valorificării legale a datelor personale, după care o să vedem câteva cazuri în care valorificarea s-a făcut ilegal şi care sunt remediile pentru astfel de situații. În esență, valorificarea oneroasă a bazelor de date personale nu este interzisă, în principiu, dar ea nu se poate realiza decât cu respectarea strictă a următoarelor reguli: datele să fie obținute cu consimțământul persoanelor vizate, prelucrarea să se facă cu respectarea condițiilor prevăzute de lege, înstrăinarea să se facă în mod transparent şi cu consimțământul persoanei vizate, consimțământul respectiv să fie dat în cunoștință de cauză, adică persoana vizată să fie informată atât asupra operațiunii în sine, cât şi a eventualelor consecințe ale acesteia. O problemă sensibilă este aceea care se referă la posibilele interpretări ale articolului 5, alin. (2) litera (f) din Legea nr. 677/2001 şi articolului 6, alin. (1), litera (f) din regulament, care se referă, în esență, la una din situațiile de excepție, în care consimțământul persoanei vizate la prelucrarea datelor personale nu este cerut, mai exact, este vorba despre situația în care prelucrarea este necesară în scopul intereselor legitime urmărite de operator sau de o parte terță, cu excepția cazului în care prevalează interesele sau drepturile fundamentale ale persoanei vizate, care necesită protejarea datelor cu caracter personal, în special când persoana vizată este un minor. În literatura de specialitate, inclusiv a noastră, pornindu-se de la faptul că acest interes legitim despre care vorbește legea, adică al operatorului sau al unei terțe persoane ar putea fi unul strict subiectiv, cum ar fi acela al valorificării datelor în interes pecuniar, s-a exprimat temerea că excepția consacrată de textele menționate de legea mai sus evocată ar putea duce la ocolirea dreptului fundamental al persoanei vizate de a-şi da acordul la prelucrarea datelor personale. În opinia noastră, temerea nu este întemeiată deoarece dacă luam în considerare dispozițiile articolului 15, alin. (1) din regulament, care se referă la dreptul de opoziție al persoanei vizate la prelucrarea datelor sale personale fără consimțământul său, opoziție care duce la blocarea folosirii datelor, deblocarea, adică folosirea acestora fără consimțământul său neputând fi făcută decât dacă operatorul demonstrează că are motive legitime şi imperioase care justifică prelucrarea şi care prevalează asupra drepturilor şi intereselor persoanei vizate sau că scopul este constatarea, exercitarea sau apărarea unui drept în instanță. Ori este greu de crezut că există dorința operatorului de a obține un câștig material, poate intra în categoria motive legitime şi imperioase care să prevaleze în fața drepturilor cum sunt drepturile şi libertățile persoanei vizate, incluzând dreptul fundamental la viață privată în sensul reținut în practica Curții Europene a Drepturilor Omului. Să vă prezint, pe scurt, unele cazuri care s-au ivit în practica judiciară în care datele sau bazele de date au fost valorificate în mod nelegal. în față Comisiei de clauze abuzive din Franța, s-a pus problema dacă persoanele care au accesat rețelele de socializare şi care şi-au dat acordul, fără să își dea seama de cele mai multe ori la valorificarea oneroasa de datelor personale de către operatorii acelor rețele, pot să se opună sau nu ulterior la o asemenea practică. Prin recomandarea din 7 noiembrie 2014, această comisie a reținut că, chiar dacă clauzele îl lasă pe utilizator să creadă că utilizarea rețelelor este gratuită, dacă rezultă că datele puse la dispoziție de utilizator sunt în realitate o contra partidă la utilizarea rețelelor, fiind potențial valorificabile de către operatori, acele clauze pot fi considerate abuzive în legătură cu stipularea prelucrării datelor personale. Din acest din urmă punct de vedere sunt vizate clauzele care deduc consimțământul implicit al utilizatorului la transmiterea datelor care îl privește către terți nedeterminați cu titlu oneros pentru utilizări nespecificate prin simpla navigare pe acele site-uri. Am reprezentat în continuare și alte consecințe care decurg din legislația specială, dar trec să vă prezint în ultima parte o altă situație ivită în practica franceză de această dată, deci a Casației Franceze, practică care a fost cotată în literatura de specialitate ca fiind una de pionierat. Este vorba despre o speță în care s-a pus problema caracterului licit sau ilicit al obiectului unui contract de vânzare care se referea la un fișier de clientelă al unei societăți comerciale exploatând un fond de comerț cu vinuri. Discuția a pornit de la faptul că legislația franceză în vigoare la momentul încheierii contractului, o lege din 1978, care seamănă cu Legea nr. 677 din dreptul nostru, prevedea că toate fișierele informatizate cuprinzând date cu caracter personal trebuiau să fie înregistrate la Agenția Națională Specializată, lucru care nu s-a întâmplat în speța respectivă. În cazul din speță, Casația Franceză a cenzurat hotărârea instanței de fond care respinsese acțiunea în nulitate, precizând că obiectul prestației vânzătorului, adică transferul proprietății fișierului de date este ilicit, acest element reverberând direct și asupra ilicității obiectului și cauzei contractului cu consecința nulității acestuia, pentru că în condițiile date era în afara comerțului, deci dacă nu s-a obținut acea autorizare prealabilă s-a considerat că acel contract are un obiect și o cauză ilicită. Știu că în Regulament o să vedeți că nu mai sunt reglementate astfel de autorizări prealabile, controlul este post factum, dar contra unor amenzi foarte importante. Vă mulțumesc pentru atenție.

Valeriu Stoica: Mulțumesc domnului profesor Dan Chirică pentru foarte interesanta expunere și pentru că într-un fel sunt complementare intervențiile noastre, nu neapărat armonioase, dar aceasta complementaritate poate va da naștere unor întrebări, și o să fie foarte bine să răspundem la acele întrebări. O să-l rog în continuare pe domnul Sergiu Baieș sau Băieș, spunem într-un oarecare dubiu pentru că am avut aseară o discuție legată de originea numelui dumnealui, în orice caz, am înțeles că este vorba de Băieș, dar datorită unor ortografieri diferite de-a lungul timpului în Republica Moldova, în diferitele perioade istorice ale acestei Republici, atunci am ajuns să ne oprim la Baieș. Aveți cuvântul, domnule profesor.

Sergiu Baieș: Vă mulțumesc. Tema intervenției mele va fi axată pe reforma capacității civile, o reformă care a avut loc recent în Republica Moldova și o să încerc pe parcursul celor 15 poate 20 de minute, să îmi expun punctul de vedere vizavi de această reformă, deși credeți-mă, îmi va fi foarte și foarte greu fiindcă Legea nr. 66/13 aprilie 2017 a modificat 17 acte normative. Spuneam cu puțin timp în urmă, cu vreo săptămână și ceva la Craiova, faptul că mi-am pus așa un scop: ori de câte ori voi lua cuvântul la conferințe, mese rotunde, discuții în România, voi încerca să fac o analiză comparată a ceea ce este în Republica Moldova și în România. Mi-a reușit, sper eu, la Craiova, iar acum, aici îmi este cu mult mai dificil și o să vă spun și de ce. Pentru a spune de ce s-a adoptat o nouă viziune privind sistemul de ocrotire al capacității juridice a persoanei fizice în Republica Moldova, desigur că trebuie să mă întorc puțin înapoi, nu atât istoric, ca să vă spun ce am avut noi până la data de 13 aprilie 2017. O să încep cu faptul că în anul 2002, în Republica Moldova a fost adoptat un Nou Cod Civil, un cod care de fapt, în ceea ce privește capacitatea civilă aproape că nu a adus nimic nou, a preluat conceptul care era în perioada sovietică – concept care, de altfel, noi cei care lucram în acest domeniu spuneam că este atât de conservator încât nu știam dacă se va mai modifica esențial, și deci, Codul Civil din 1964 respectiv cel din 2002 al Republicii Moldova prevedea două articole interesante la acest capitol, unul fiind asemănător cu cel din România, iar cel de-al doilea, din câte cunosc în România nu a fost. Primul articol era art. 24 care viza posibilitatea instanței de judecată de a lipsi persoana fizică de capacitatea de exercițiu, și care era intitulat: Lipsirea de capacitatea de exercițiu în cazul în care persoana fizică suferea de boli psihice mintale. Pe de altă parte era un articol care prevedea posibilitatea, iarăși a instanței de judecată de a limita capacitatea de exercițiu în cazul în care: persoana face abuz de băuturi alcoolice, și utilizează sau folosește substanțe narcotice. În acest context vreau să vă spun că în anul 1997 atunci când a apărut în Republica Moldova un prim proiect de Cod Civil, de altfel, elaborat în limba rusă, pus spre discuții, a fost creată și o Comisie de experți, eu fiind pe atunci tânăr începător în activitatea mea didactică la Facultate, am fost inclus în acea Comisie, și la acest subiect, un profesor din Germania a spus că decizia ne aparține, dar că ei în Germania nu aveau o asemenea limitare a capacității de exercițiu, iar colegii din Federația Rusă au spus că țara noastră trebuie să aibă, și să mențină o asemenea normă. Ei bine, vreau să vă spun că erau aceste două norme, și de fapt, pe bună dreptate se spune că dreptul civil este o ramură de drept comun. O să iau doar trei acte normative care fac trimitere la acest subiect, adică la posibilitatea lipsirii persoanei de capacitatea de exercițiu. Deci, instanța de judecată în cazul în care persoana suferea de o boală psihică mintală era efectuată o expertiză medicală, îl lipsea și îi numea un tutore, primind titlul de persoană fizică lipsită de exercițiu, cu alte cuvinte: incapabil. Mai departe, multe acte normative care de altfel au fost modificate prevedeau: Codul Familiei: Persoana lipsită de capacitate de exercițiu nu se poate căsători, Codul de Procedură Civilă: Persoana fizică lipsită de capacitate de exercițiu nu poate contesta hotărârea ce îl vizează referitor la lipsirea capacității, și nu poate apărea ca parte în proces, astfel că toate interesele sunt reprezentate de tutore. Codul Electoral, și aici poate îmi va ajunge timp și la final o să vă spun cum au evoluat lucrurile: Persoana lipsită de capacitate de exercițiu nu are drept de vot și de a fi aleasă. Cam aceasta era situația. În anul 2010, la 9 iulie, în Republica Moldova a fost ratificată Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități. O Convenție adoptată la 13 decembrie 2006, care are un articol interesant, și anume art. 12 care vizează capacitatea juridică și care în alineatul 4 prevede expres că, de fapt, toate persoanele cu dizabilități, dar vizează îndeosebi persoanele cu dizabilități mintale, nu pot fi nici într-un caz lipsite de capacitate de exercițiu. Eu aici mi-am notat mai multe, o să trec peste, doar succint spunându-vă că în anul 2011, 2012, 2013 în Republica Moldova prin intermediul unor organizații care se ocupau de protecția persoanelor cu dizabilități a început promovarea acestui articol 12 alin. (4), în sensul că orice persoană indiferent dacă are sau nu discernământ, nu poate fi lipsită nici într-un caz de capacitate de exercițiu. Nu știu dacă a fost norocul sau ghinionul meu să fiu inclus în acea comisie privind elaborarea modificărilor, s-a dorit ca într-adevăr să fie implementat în Republica Moldova un proiect care să corespundă sută la sută cu articolul 12 alin. (4). Sincer, eu nu știu dacă România a făcut rezervă la acest articol 12, Republica Moldova nu a făcut, și la fel știu că unele state europene au făcut rezervă, în sensul că de fapt, nu este corect să interpretăm această normă ca o normă care ar spune stricto sensu că în toate cazurile persoana nu poate fi lipsită de capacitate de exercițiu, ori noi civiliștii mereu am argumentat începând cu faptul că tutela este de fapt o măsură de ocrotire în cazul dat: îl lipsim de capacitate de exercițiu, se numește tutorele, orice act încheiat de către persoana lipsită de capacitate de exercițiu, în cazul în care va fi încheiat va fi lovit de nulitatea absolută. Ei bine, de cealaltă parte se considera că instituția tutelei deja nu mai reflectă ceea ce ar fi trebui să reflecte și au fost făcute niște studii. Să știți că eu nu știu cum stau lucrurile aici în România, dar în Republica Moldova într-adevăr era o situație în care aceste persoane erau pe nedrept puse într-o situație în care nu își puteau valorifica în mod corespunzător multe din drepturi. S-au ivit situații în care se spunea că persoana n-ar trebui să fie lipsită de capacitate de exercițiu, s-au găsit hotărâri care au fost contestate, etc. În asemenea circumstanțe mai vine o normă. În anul 2016 la 17 noiembrie, Curtea Constituțională a Republicii Moldova fiind sesizată de către Avocatul Poporului a constatat următoarele: „În contextul acestor dezbateri s-a cerut să fie declarat ca neconstituțional art. 24 din Codul Civil, care prevede posibilitatea de lipsire de capacitate de exercițiu”, și Curtea Constituțională la acea dată menționată anterior, spune: ” Se recunosc constituționale art.24 din Codul Civil din 6 iunie 2002 a Republicii Moldova în măsura în care este interpretat în sensul în care declararea incapacității de exercițiu vizează doar persoanele cărora le lipsește în totalitate discernământul”. Cu alte cuvinte, această hotărâre a Curții Constituționale a lăsat o portiță pentru a considera posibilă lipsirea capacității de exercițiu și instituirea măsurii de ocrotire, respectiv tutela. Aici, trebuie să intervin cu o precizare și să spun faptul că uneori aceste întâlniri cu caracter științific, conferințele produc efecte pozitive. În anul 2013, în Republica Moldova a avut loc o conferință dedicată celor 10 ani de la intrarea în vigoare a Codului Civil. După acea conferință au avut loc multe propuneri, una dintre ele vizând constituirea unui grup de lucru pentru a elabora modificări ale Codului Civil, și iată în sarcina acestui grup, ministrul justiției a pus și elaborarea proiectului de modificare a legislației ce vizează capacitatea civilă. După cum spuneam, la 13 aprilie 2017 a fost adoptată Legea nr. 66 care a schimbat esențial paradigmul. Sunt modificate 17 acte normative, în cea mai mare parte desigur că acestea vizează Codul Civil. În acesta din urmă au fost modificate acele norme ce vizau capacitatea de exercițiu a minorilor cu vârsta cu prinsă între 14 – 18 ani. A fost modificată esențial legislația privitoare la măsurile de ocrotire. Conceptual, dacă până la data de 13 aprilie 2017, noi în Republica Moldova vorbeam despre o singură măsură de protecție, adică: lipsirea persoanei de capacitate de exercițiu și instituirea tutelei, în urma modificării legislației, se regăsesc peste 100 de articole incluse în Codul Civil din 2002, care ne spun că ocrotirea persoanei fizice se poate face pe două căi: pe deoparte extrajudiciar, prin măsuri contractuale, ceea ce este o noutate pentru legislația Republicii Moldova, iar pe de altă parte se lasă posibilitatea ca aceste măsuri de protecție să fie instituite și prin hotărârea instanței de judecată. Pe de altă parte, ca principiu, spuneam că s-a schimbat paradigma, pe parcursul celor o sută și ceva de articole, găsim cu un fir roșu faptul că la bază este dorința persoanei care suferă de aceste dizabilități mintale, dorință care poate fi exprimată până la momentul survenirii dizabilității, dorință pe care ea o poate exprima într-o instrucțiune care servi pentru viitor, dorință care poate fi exprimată într-un contract încheiat cu un asistent, și care ulterior, în cazul în care va surveni dizabilitatea, asistentul în cauză va fi obligat să se conducă de dorința sus invocată, dar cel mai important, consider eu, că de fapt, măsura judiciară de protecție se va aplica doar dacă măsura contractuală nu are eficiență. Cu alte cuvinte, se va putea institui măsura de protecție doar cu condiția că măsurile contractuale să fie insuficiente. Acum, în ceea ce privește tutela și curatela vreau să vă spun că dacă până în 2013 se instituia tutela pe un termen nedeterminat, după noile modificări, curatela la fel ca și tutela poate fi instituită cel mult până la cinci ani, iar tutela poate fi prelungită până la zece ani, deci o dată la zece ani ea urmează a fi revizuită. S-a dat posibilitatea, iarăși, în contextul Hotărârii Curții Constituționale, ca persoana fizică, chiar dacă este ocrotită prin tutelă, să poată încheia acte juridice civile, de tipul celor pe care le poate încheia minorul cu vârsta de la 7 la 14 ani. În acest caz, este o reglementare total opusă regulii generale de până acum conform căreia ori de câte ori eram în prezența persoanei pe care o lipseam de capacitate de exercițiu aceasta nu putea încheia nici un act juridic. La moment, nu mai avem o asemenea reglementare în Republica Moldova. S-au modificat și prevederile actelor normative pe care le-am enumerat, respectiv: Codul Familiei. Noi am avut discuții foarte profunde cu privire la faptul dacă poate sau nu o persoană fără discernământ să se căsătorească. Discuțiile au fost pro și contra, iar profesorul Volcinschi, la o vârstă foarte frumoasă, de aproape 85 de ani, fiind un bun cunoscător și titularul disciplinei de drept privat roman insista foarte mult ca acestor persoane să nu li se acorde dreptul de a se căsători. Până la urmă, s-a găsit o soluție care prevede că este posibilă căsătoria cu condiția autorizării organului competent care poate fi tutorele care va fi numit de către organul de tutelă și curatelă în baza hotărârii instanței de judecată. La fel, s-a modificat legislația procesuală civilă, și aici a fost un caz la CEDO, c. Ștukaturov versus Rusia, în care CEDO a constatat violarea prevederilor Convenției de către Federația Rusă în contextul în care persoana care a fost lipsită în Federația Rusă de capacitatea de exercițiu a dorit să conteste această hotărâre. I s-a spus că aceasta din urmă o poate contesta doar prin intermediul tutorelui. În acest sens, Curtea a considerat respectiva restrângere ca o violare, și iată în acest context, noile modificări aduse Codului de Procedură Civilă în Republica Moldova, prevăd că persoana lipsită de capacitate de exercițiu poate contesta hotărârea ce o vizează. În ceea ce privește dreptul electoral, dreptul la vot, și aici au fost discuții. Un coleg de-al nostru care s-a ocupat nemijlocit de promovarea proiectului în Comisia juridică, în Parlament, când s-a pus problema modificării legislației, cei din Comisie au spus ca dreptul electoral să nu-l atingă. Într-adevăr, nu a survenit nicio modificare, dar vreau să vă spun că după 13 aprilie 2017, persoanele asupra cărora va fi instituită o măsură de ocrotire chiar prin tutelă, vor avea posibilitatea să participe la vot pe simplul motiv că Codul electoral în Republica Moldova, făcând trimitere la legislația veche spune că nu au dreptul la vot persoanele lipsite de capacitate de exercițiu, iar noile modificări vin să spună că așa ceva nu există, deci nu va fi o lipsire a capacității, se va institui măsura de ocrotire prin tutelă, ceea ce cel puțin în opinia mea va da dreptul acestor persoane să participe la vot. Încă un moment, nu sunt ele atât de multe, statistica arată că în Republica Moldova sunt de la trei la cinci mii de persoane. Cam atât.

Valeriu Stoica: Domnule decan Baieș, vă mulțumesc foarte mult pentru această imagine sintetică asupra reformei reglementării privind capacitatea civilă în Republica Moldova, mă bucur că sunteți prezent aici alături de noi, pentru că până la urmă cred că spațiul juridic nu are aceleași granițe pe care le au statele noastre și cred că este mult mai permeabilă granița între spațiile noastre juridice decât cealaltă graniță și până la urmă ne unim cu toții în acest spațiu juridic comun. Speranța este că veți veni în spațiul juridic european cât mai curând, ca să ne unim măcar acolo cu totul.

Sergiu Baieș: Depinde.

Valeriu Stoica: Da, depinde de dumneavoastră, de noi și de ceilalți europeni. Vedeți că am fost foarte harnici și deși avem potrivit programului nostru primul panel până la 10:30, expunerile le-am terminat la 10:00, ceea ce înseamnă că puteți să puneți întrebări, dar mai înseamnă și altceva, mai înseamnă că am câștigat acest timp pentru că din păcate domnul profesor Flavius Baias nu poate participa astăzi, anumite motive de familie îl împiedică să fie prezent, m-a rugat să vă transmit scuzele domniei sale și să vă spun că independent de voința lui nu se află astăzi aici. Pe de altă parte, acest timp pe care l-am câștigat o să ne folosească pentru că avem înainte de prânz o lansare de carte. Știți deja că domnul profesor Dan Chirică a publicat recent acest tratat de drept civil, contracte speciale, volumul I, vânzarea și schimbul, și în felul acesta o să avem răgaz mai mult prin timpul pe care l-am câștigat acum să vorbim despre carte înainte de prânz și ca să fim mai exacți, cum ar fi trebuit să avem pauza după al doilea panel la 12:30, o să prezentăm cartea la ora 12:00 și vom păstra restul programului, dar asta înseamnă că și al doilea panel o să înceapă un pic mai devreme după ce răspundem întrebărilor dumneavoastră, adică aș propune să începem la 10:30. Până atunci așteptăm întrebările dumneavoastră în legătură cu problemele care au fost expuse până în prezent. Dacă nu aveți întrebări am eu o întrebare. Profesorul Dan Chirică a vorbit de comercializarea datelor cu caracter personal și mă întreb ce înseamnă această comercializare? Noi juriștii încercăm să găsim sensuri cât mai proprii termenilor pe care îi folosim. Care este natura contractului de comercializare a datelor cu caracter personal? Nu vreau să răspund în locul profesorului Dan Chirică, totuși eu gândindu-mă la această problemă, cred că este mai degrabă vorba de un drept de acces la bazele de date, nu neapărat toate cu caracter personal, pentru că bazele de date pot să conțină și date cu caracter personal și altfel de date, dar este adevărat că sunt și baze de date specializate numai cu caracter personal, dar indiferent de conținutul bazelor de date, plecând de la ideea pe care am expus-o mai devreme că eu cred că bazele de date sunt bunuri incorporale și nu datele cu caracter personal, asta înseamnă că din punctul meu de vedere, ceea ce se comercializează este accesul la bazele de date și nu datele personale ca atare. Altfel spus, plătind accesul la baza de date ai acces la datele cu caracter personal ca informații, exact cum ai acces și la articolele scrise de Dan Chirică atunci când vrei să te uiți într-o bază de date și unele te pun să plătești, altele sunt mai generoase și nu plătești, dar eu cred că ceea ce se comercializează este accesul la baza de date și folosești după aceea datele cu caracter personal ca orice fel de informație, inclusiv ca informație științifică, dar evident că nu înseamnă că trebuie să fiți de acord cu mine, mai întâi să vedem ce reacție are domnul Dan Chirică și după aceea văd că tremură de nerăbdare Ionuț Popa și nu aș vrea să nu îi dăm cuvântul după aceea.

Dan Chirică: Acum depinde ce înțelegem prin baze de date, dacă este o chestiune structurată juridic și constituită.

Valeriu Stoica: Eu vorbesc de baze de date în sensul că acestea sunt constituite legal.

Dan Chirică: Da, eu vorbeam de situațiile când se folosesc datele personale și la situațiile în care nu există constituită legal o bază de date, ci informațiile sunt obținute într-un mod oarecare care nu respectă condițiile legii, deci mă refer și la astfel de situații și atunci nu putem vorbi de baze de date în sensul legii, ci avem de a face cu informații cu caracter personal pe care le folosesc în mod ilegal cei care ajung să le dobândească într-o formă sau alta.

Valeriu Stoica: Mulțumesc Dan. Ionuț, ai cuvântul.

Public: Aș dori să fac o singură precizare legată de natura acelui contract. Domnul profesor Chirică s-a referit la o decizie a Comisiei franceze a cauzelor abuzive privind existența sau posibilitatea calificării unor clauze ca abuzive în contractele care oferă accesul la rețele de socializare online. Problema este natura acestui contract, este unul cu titlu gratuit dat fiind că nu ți se cere teoretic nimic în schimb ca să poți folosi rețeaua sau unul cu titlu oneros? Dacă este unul cu titlu gratuit nu poți invoca protecția împotriva clauzelor abuzive și chestiunea este discutată intens în momentul de față în Austria, dată fiind noua acțiune formulată de Maximilian împotriva Facebook, în timp ce în Franța s-a decis că este un contract cu titlu oneros de fapt și că tocmai de aceea poate fi ocrotit consumatorul utilizator de Facebook împotriva clauzelor abuzive. De fapt, acest contract cu titlu oneros vizează schimbul unor aspecte patrimonializate ale personalității, datele cu caracter personal versus accesul de care spuneați dumneavoastră, dar este vorba de un schimb individual privind datele unui anume utilizator și aș fi fost curios să aud și eu opinia unui civilist cu privire la calificarea acestui contract. Ce contract este? Este un contract de schimb sau ce fel?

Public: Are legătură cu ce se discuta și mai ales cu ce discuta Ionuț Popa, chiar voiam să abordez și eu această chestiune în intervenția mea așa că anticipez oarecum ce voiam să spun. Nu știu dacă neapărat calificarea contractului ca fiind un contract cu titlu gratuit îl imunizează împotriva cenzurării lui din perspectiva caracterului abuziv sau neabuziv al clauzelor, dacă chestiunea pusă în discuție sub aspectul caracterului abuziv este tocmai prezentarea contractului ca fiind gratuit când el este cu titlu oneros. Dacă ne referim la genul de publicitate și de informație până la urmă contractuală pe care o dă Facebook în momentul în care se contractează și anume că acest serviciu este și va rămâne întotdeauna unul gratuit, aici s-ar putea ca consumatorul care contractează în considerarea acestei așa zise calificări a contractului să contracteze tocmai pe fondul unui dezechilibru între drepturile și obligațiile care se nasc din contract, generat de faptul că i se prezintă acest serviciu ca fiind un serviciu cu titlu gratuit, or ceea ce spunea domnul profesor Stoica, că datele cu caracter personal nu au în sine valoare economică, nu au în sine valoare patrimonială este absolut corect. Ele neavând valoare patrimoniale ele nu ies din patrimoniul consumatorului și nu intră în patrimoniul profesionistului ca date cărora li se conferă o valoare economică la modul strict formal doar că profesionistul în considerarea valorii economice pe care prelucrarea datelor o conferă acestor date contractează cu consumatorul și este interesat să colecteze aceste date. Crearea unui profil al consumatorului de către profesionist pe baza datelor cu caracter personal transformă aceste date cu caracter personal într-un bun mobil incorporal propriu-zis, dar asta se întâmplă în patrimoniul profesionistului ca efect al încheierii acestui gen de contract și ca efect al prelucrării, pentru că în absența prelucrării nu cred că putem discuta despre structurarea datelor ca un bun mobil incorporal. Este extrem de interesantă în realitate această chestiune a calificării cu titlu oneros sau cu titlu gratuit a acestui contract, tocmai în contextul în care consimțământul consumatorului trebuie să fie un consimțământ informat inclusiv sub aspectul naturii contractului și a caracteristicilor sale. Până la urmă, ceea ce ar putea să genereze probleme este utilizarea acestor date odată ce ele au fost structurate într-un sens contrar intereselor persoanei care le-a pus la dispoziția profesionistului.

Valeriu Stoica: Mulțumesc domnule decan. Dan, înțeleg că voiai să răspunzi totuși la această chestiune pe care ți-a pus-o abrupt Ionuț.

Dan Chirică: Da. Calificarea reiese din ceea ce a spus Comisia pentru clauze abuzive franceză, deci a sancționat clauza respectivă ca fiind abuzivă tocmai în considerarea faptului că în esență este contract oneros, asta a fost ideea. Știu că reglementările care se referă la protecția datelor personale oferă și alte resurse juridice pentru a reacționa cei ale căror date sunt folosite, chestiunea cu consimțământul care trebuie să fie informat iar informațiile trebuie să fie complete, pot duce și ele la consecințe, există și dreptul la opoziție, deci sunt multiple mecanisme. Sigur că dacă ai dreptul la opoziție, întrunești condițiile din reglementările speciale, nu mai e nevoie să recurgi la anularea contractului pentru vicierea consimțământului, să de judeci ș.a.m.d., deci mijloacele din legislația specială sunt mult mai apropiate. Sigur că dacă discutăm despre chestiunea dacă datele personale în sine sunt un bun care are valoare economică sau nu, în cea de a doua speță care v-am prezentat-o, acolo problema care se pune este dacă considerăm că nu este bun, atunci este ceva în afara comerțului și atunci contractul este nul, discut din punctul de vedere al dreptului privat, este nul absolut pentru obiect ilicit și cauză ilicită, dacă mergem pe ideea că nu are valoare economică. Totuși are o valoare, pentru că datele respective dau posibilitatea operatorului să obțină un venit, deci eu cred că au o valoare, tocmai de aceea este lupta pentru ele.

Valeriu Stoica: Avem două intervenții, vă rog.

Public: Mulțumesc. Eu consider că locul locuțiunii mele este după profesorul Chirică, pentru că tema discursului meu este „Datele cu caracter personal și libertatea contractului” și mă voi referi și la calificarea formelor de înstrăinare a datelor cu caracter personal. Aș vrea să intervin și să întreb dacă este posibilă calificarea acestor forme de înstrăinare a datelor cu caracter personal fără a da o calificare de înstrăinare sau de transmitere a informației în general ca obiect al drepturilor civile, fiindcă vorbim despre datele cu caracter personal ca o parte a informației care conține anumite fapte despre persoană, dar putem noi utiliza acel mecanism juridic stabilit sau prestabilit pentru informații în general, informația brută, pentru transmiterea sau pentru modelarea unor raporturi contractuale în acest sens?

Valeriu Stoica: Nu cred că doriți un răspuns de la noi, așa că dau cuvântul.

Public: De al domnii profesori dacă se poate punctul de vedere privind cum se aplică cele discutate instituțiilor de stat și autorităților de stat care schimbă între ele baze de date fără cunoștința noastră și mai mult, se aprovizionează de la bănci sau de la instituții private de multe ori, la fel, fără cunoștința noastră.

Dan Chirică: Păi soluția a fost dată de Curtea de Justiție Europeană în cauza Bara și alții contra României.

Public: Da, dar știți în România un caz în care să se fi obținut și vreo sancționare?

Dan Chirică: Da, a fost un caz mi se pare la Brașov unde în legătură cu abonamentele gratuite s-au transferat datele între două entități, deci există o soluție a Curții de Apel Brașov, a fost publicată pe site-ul Universului Juridic, o găsiți acolo, este din 2017. Precedentul este cauza Bara contra României unde dacă nu s-au transferat în baza unei reglementări legale, un protocol, un contract sau o altă înțelegere care nu este lege în sensul cunoscut, atunci sigur că survine sancțiunea.

Public: Și există o hotărâre a Curții de Apel Brașov?

Dan Chirică: Da și este și un comentariu destul de amplu, am să vă spun ca să nu vă țin în loc.

Public: O precizare dacă îmi dați voie, pentru că domnul profesor Ionuț Popa a pus această problemă pe de o parte de calificare, contract cu titlu gratuit sau contract cu titlu oneros, dar asta este doar o primă calificare și insuficientă, pentru că dânsul a mers mai departe și se întreba ce fel de figură juridică este un astfel de contract. Am intervenit pentru că mă deranjează această calificare sui generis când noi nu avem nimic, găsim soluția salvatoare, contract sui generis. Mi se pare că pur și simplu poate să fie calificat ca un nou contract născut în practică, contract de utilizare a unor baze de date, și cu timpul să apară ca un contract nenumit. Nu văd nicio dificultate din acest punct de vedere. Într-adevăr, cred că ar intra în categoria mare a contractelor de prestări de servicii, nu știu dacă ar fi neapărat un contract de livrări de bunuri din moment ce contra cost poți să accesezi, să utilizezi acea bază de date.

Valeriu Stoica: Eu cred în continuare că ceea ce se vinde este accesul nu informația ca atare, accesul la informație se comercializează.

Public: Din moment ce eu îți ofer în permanență sau pe o durată de timp, pe un an de zile, accesul la baza respectivă, se aseamănă cu contractul de locațiune, dar nu este cred contract de locațiune clasic, ci putem să spunem că este un contract de utilizare a unor servicii sau de acces la niște servicii. Nu văd nicio dificultate aici, pentru că cred cu timpul că în practica judiciară se poate contura regimul unui astfel de contract care se poate completa evident cu contractele cu care se aseamănă cel mai mult și avem în Codul civil trimiteri care să permită judecătorului să complinească eventualele probleme de determinare a conținutului contractului respectiv. Mulțumesc.

Valeriu Stoica: Mulțumesc și eu. Mai este vreo întrebare? Nu. Cred că ne oprim aici cu acest prim panel. Fac doar un comentariu legat de un aspect pe care probabil îl cunoașteți, a vorbit mai devreme Lucian Bercea de profilul consumatorului care se conturează în aceste baze de date și care după aceea este folosit de cei care într-un fel sau altul vor să ajungă la consumatorul respectiv și știți că anul trecut a făcut mare vâlvă când Cambridge Analytica, pentru că pe de o parte victoria președintelui Trump în alegerile americane a fost legată de serviciile prestate de Cambridge Analytica și pe de altă parte, evoluția magazinului electronic Amazon este legată și ea într-un fel de serviciile prestate de această firmă Cambridge Analytica. Pe ce se bazează metoda acestei firme pentru realizarea profilului consumatorului? Un cercetător polonez de la Cambridge, în urmă cu vreo câțiva ani a imaginat conturarea profilului utilizatorului de internet pe baza link-urilor pe care le dă. Ulterior, pentru că el nu a vrut să comercializeze această descoperire a lui și a vrut să rămână doar o simplă descoperire științifică, profesorul lui care a fost îndrumător de doctorat a fost mai puțin scrupulos și ceva mai cinic și a fondat această instituție Cambridge Analytica care folosește această metodă pe care polonezul a descoperit-o și care a început după aceea să furnizeze servicii pentru diferite societăți comerciale în principal pentru Amazon, după aceea, pentru că dacă vorbim de consumator este consumator de bunuri comerciale, dar este și consumator de produse politice, vorbim de piață comercială și de piață politică și aceștia au mutat această descoperire pe piața politică în folosul președintelui Trump. Dacă vă uitați pe internet la Cambridge Analytica o să vedeți că este un mic filmuleț în care președintele Consiliului de Administrație al acestei entități spune „De fapt, ce vor oamenii? Dacă știm ce vor oamenii, atunci putem să îi controlăm. Oamenii au dorințe, dacă le împlinești dorințele înseamnă că ei sunt satisfăcuți. Important este să le cunoști dorințele”. Pe baza acestor link-uri date pe Facebook în principal s-a constatat că dacă ai 50 de link-uri de la o persoană, îl cunoști mai bine decât îl cunosc colegii de serviciu, dacă ai peste 100 de link-uri, îl cunoști mai bine decât îl cunoaște soția și dacă ai 200 și ceva de link-uri, îl cunoști mai bine decât se cunoaște el însuși. Utilizând metoda acesta, în politică s-a realizat o transformare extraordinară a metodelor de marketing politic, pentru că până acum toate metodele de marketing politic erau bazate pe statistică, te adresai nu unei persoane individuale, ci te adresai unui grup de indivizi care aveau anumite caracteristici comune și puteai să atingi un target de 1000 de oameni, de 10000 de oameni. Sistemul acesta elaborat de Cambridge Analytica permite cunoașterea dorințelor fiecărui individ și Trump utilizând cu echipa lui această metodă a ajuns până acolo încât trimiteau agenții electorali la ușa apartamentului persoanei respective și îi spuneau „noi vrem să facem următorul lucru” și îi spuneau ceea ce voia el să audă, el și nu vecinii lui, ceea ce voia el să audă și în felul ăsta se pare că o bună parte din voturile lui Trump au fost câștigate și se vede că în final a câștigat și alegerile. Așadar, chestiunea este extrem de importantă din toate punctele de vedere, dar închei aici discuția legată de acest prim panel și o pauză de cafea de 15 minute este bine-venită pentru dumneavoastră. Ne vedem la fără un sfert!

 

Panel II

 

Valeriu Stoica: Domnișoarelor, doamnelor și domnilor, reluăm lucrările conferinței noastre și în al doilea panel, avem mai mulți intervenienți. O să începem cu domnul profesor Lucian Bercea, decan al Facultății de Drept a Universității de Vest din Timișoara, așteptăm cu interes comunicarea „Standardul consumatorului mediu și consimțământul pentru prelucrarea datelor personale”, aici aș mai avea o întrebare, este vreo diferență între date cu caracter personal și date personale?

Lucian Bercea: Din perspective titlului intervenției mele, nu, pentru că am vrut să contrag pur și simplu sintagma “date cu caracter personal” în cea de “date personale” și cred că poate fi acceptată o sinonimie între cele două sintagme pentru uzul regulamentului, cel puțin.

Valeriu Stoica: Dacă tot vă provoc, ce legătură este între datele cu caracter personal sau datele personale, dacă le asimilăm, și atributele de identificare a persoanei? Dar nu răspundeți acum, întâi vă prezentați intervenția și după aceea!

Lucian Bercea: Pot să răspund la final, dacă nu va fi acoperită această chestiune de intervenția mea.

Valeriu Stoica: Este o întrebare chiar și pentru ceilalți participanți.

Lucian Bercea: Nu e neapărat o chestiune pe care să o acopăr.

Valeriu Stoica: O să o acopere și profesorul Nicolae Marian, fără doar și poate. Aveți cuvântul.

Lucian Bercea: Mulțumesc, domnule profesor. Vă rog să-mi dați voie să mulțumesc înainte de toate domnului profesor Valeriu Stoica pentru invitație, este onorantă prezența în această conferință alături de ceilalți invitați. Vă rog să-mi dați voie, de asemenea, să îl felicit pe domnul profesor Dan Chirică pentru realizarea domniei sale, despre care se va vorbi mai târziu, una remarcabilă, suntem cu toții de acord, cred. Spunea domnul profesor Stoica, faptul că, domnul profesor Chirică, îmi cer scuze, faptul că domnul profesor Stoica ne-a pus în dificultate pe mulți dintre noi prin invitația pe care ne-a adresat-o și prin subiectul acestei conferințe. Nu știu dacă este valabilă această chestiune în persoana tuturor intervenienților, dar în persoana mea e în egală măsură valabilă, pentru că nu am fost interesat în mod special de acest subiect al datelor cu caracter personal, dar am devenit interesat în momentul în care am constat faptul că pot să fie stabilite conexiuni și trebuie să fie stabilite conexiuni între el și dreptul consumului, în legătură cu care am oarecare interese. Am terminat acum câteva zile un text, nu i-aș spune studiu pentru că ar fi foarte pretențios care se intitulează “Este judecătorul român un consumator mediu normal, informat și suficient de avizat?”. Un studiu care va apărea într-un volum colectiv, care urmează să fie lansat la începutul lunii noiembrie și care se intitulează “Despre juriști” și cu ocazia acestui text am încercat sa aprofundez conceptul de consumator mediu, standardul pe care consumatorul mediu îl instituie în diferitele sectoare ale pieței comune, europene și în diferite faze ale relației profesionist și consumator, și am găsit în acest consumator mediu o ancoră inclusiv pentru intervenția mea care vrea să lege standardul consumatorului mediu de consimțământul care i se solicită pentru prelucrarea datelor personale. O să încerc să fac, prin urmare, o analiză a consimțământului consumatorului, în cheia dreptului consumului și mai exact în cheia clauzelor abuzive despre care deja s-a discutat aici sau mă rog s-au avansat câteva întrebări cel puțin. În regulamentul care urmează să fie aplicat începând cu anul 2018, există o singură referire la Protecția consumatorului și mai exact o referire la această chestiune în contextul referirii la directiva privind clauzele abuzive în legătură cu consimțământul exprimat de consumator pentru prelucrarea datelor personale, trebuie precizat că discutăm aici strict despre relația consumator-profesionist, pentru că nu întotdeauna persoana fizică ale cărei drepturi sunt protejate de regulament este un consumator, dar în foarte multe dintre aceste cazuri este un consumator care contactează cu un profesionist. Cum sună această referire din regulament? Este o referire din debutul chiar al regulamentului, în conformitate cu directiva privind clauzele abuzive ar trebui furnizată o declarație de consimțământ formulată în prealabil de către operator, într-o formă inteligibilă și ușor accesibilă utilizând un limbaj clar și simplu, iar această declarație nu ar trebui să conțină clauze abuzive, e textul care a stat la baza propunerii acestei teme. Trebuie amintit aici că obținerea consimțământului consumatorului este doar una dintre precondițiile pentru prelucrarea legală a datelor cu caracter personal, există alte ipoteze care toate însă implică un test al neutralității, în principiu consimțământului consumatorului în măsura în care este dat, este suficient pentru prelucrarea acestor date fără să fie nevoie de un test al necesității, care să fie verificat în paralel. Este valabil în paradigma acestui regulament un principiu potrivit căruia datele personale nu pot să fie exploatate în scopuri economice fără consimțământul consumatorului, este practic un corolar al fenomenului de dataficare pe care îl cunosc societățile contemporane și care îmbracă ipostaze din cele mai diverse: comunicații personale, rețele de socializare, shopping online, banking online, telecomunicații, programe de loialitate ale transportatorilor și exemplele pot să continue. De ce sunt interesante pentru profesioniști datele cu caracter personal? Pentru că, așa cum s-a spus deja aici, ele sunt integrate, după ce sunt accesate într-un proces de profiling care creează profiluri individuale ale consumatorilor, care la rândul lor sunt utilizate pentru targetarea consumatorilor, pentru să zicem, spre pildă publicitate țintită pe care profesioniștii o fac, adresându-se acestor consumatori la modul extrem de percutant. Pot să dau trei exemple simple și presupun cunoscute de acțiuni pe care profesioniștii le întreprind în raport cu consumatorii și care se bazează pe genul acesta de profil. Este vorbea de dynamic pricing, de filter bubbles și de nudging, adică despre ofertare dinamică individualizată inclusiv sub aspectul prețului, despre căutări personalizate care se spune de către comentatorii din literatura occidentală că generează un soi de stare de izolare intelectuală a celui care caută și care până la urmă se vede prins într-o bulă din care nu mai poate să iasă tocmai pentru că, căutările sunt într-o anumită măsură mare, de altfel, influențată de rezultatele pe care le căuta din accesările anterioare și discutăm și de influențare subtilă a penaliilor individuale în comportamentul consumatorului, chiar fără să anihileze alegerile alternative, adică existența altor opțiuni. Câteva întrebări : Cui i se cere consimțământul? Consimțământul se cere inclusiv consumatorului pentru a fi exprimat în parametrii regulamentului, consimțământul trebuie să fie unul informat pentru că se discută despre un consimțământ exprimat în cunoștință de cauză. Consumatorul informat este informat în măsura în care verifică un standard al consumatorului mediu despre care regulamentul nu discută în termeni expliciți, dar care poate să fie identificat și în acest regulament după cum poate să fie identificat în varii alte sectoare așa cum spuneam sau etape ale relației profesionist-consumator. Trebuie spus de la început că prelucrarea datelor personale pe consimțământul consumatorului este problematică pentru simplul motiv si bine-cunoscutul motiv că există o asimetrie informațională în relația profesionist-consumator și faptul că aderarea la contract este făcută în condițiile acestei asimetrii informaționale face ca acest consimțământ să fie unul care în foarte multe situații este doar o aparență de consimțământ, ci nu un consimțământ informat în mod veritabil. Exista o distribuire asimetrică a controlului acestor informații și mai mult decât atât suntem pe un teren pe care viitorul este extrem de dificil de anticipat, inclusiv de către profesionist, pentru că nici măcar profesionistul nu știe care sunt evoluțiile tehnologice pe termen mediu și lung care vor presupune un alt gen de prelucrare a datelor cu caracter personal decât cea care poate să fie anticipată în momentul în care se cere consimțământul consumatorului și pentru că discutăm despre aceasta asimetrie informațională, discutăm despre un cost major al informării când paradigma bine-cunoscută mă informez până în punctul în care costul informării devine atât de mare încât nu merită să mă informez și îmi dau un consimțământ care aparent este informat, dar în realitate nu este unul informat. Într-o paranteză fie spus cu un deceniu în urmă un mare retailer online a făcut un test, a pus în condițiile sale generale de vânzare, la un moment dat un paragraf care spunea “Pentru cel care citește acest paragraf și trimite un mail la această adresă, plătim 1000 $”. Au trecut mi se pare vreo noua luni până în momentul în care cineva a trimis un mail la această adresă, este cel mai bun exemplu pentru a susține teza că de fapt nu discutăm de niciun consimțământ informat în niciuna dintre aceste ipoteze, de aceea este necesar standardul consumatorului mediu pentru că în momentul în care se pune problema unui litigiu legat de consimțământul respectiv, în conformitate cu standardul consumatorului mediu se verifică exigențele de claritate, de transparență din informațiile pe care le pune la dispoziție profesionistul și pe care putea să le acceseze consumatorul la momentul la care și-a exprimat acest consimțământ. Cum se exprimă acest consimțământ? Se vorbește în literatura de specialitate despre un drept de autodeterminare informațional, în termenii regulamentului discutăm despre o acțiune neechivocă care constituie o manifestare liber exprimată, specifică în cunoștință de cauză și clară a acordului. Forma consimțământului și asta este o noutate pe care regulamentul o aduce, este o formă care presupune o acțiune din partea consumatorului. Regulamentul vorbește despre o declarație făcută în scris inclusiv în format electronic sau nu neapărat pen and paper, dar trebuie să fie o declarație activă care desigur poate să includă bifarea unei căsuțe în care să fii de acord că ai luat la cunoștință anumiți termeni și anumite condiții, dar trebuie să fie o manifestare de voință pozitivă, activă care exclude orice situație în care consimțământul, în care pasivitatea consumatorului ar urma să fie calificată drept acord pentru prelucrare. De ce este în termenii acțiunii colective un soi de sistem opt-in și nu un sistem opt-out? Consimțământul este ca să tragem o primă concluzie, exprimat într-o formă extrem de simplă, într-o formă aproape imperceptibilă, este exprimat un consimțământ printre alte acorduri și în general în cursul navigării pe un site. O altă întrebare la care am început să găsesc un răspuns: Care este natura declarației pe care o face consumatorul în momentul în care își dă acordul pentru prelucrarea datelor cu caracter personal? Dacă este declarație aparent discutăm despre un act juridic unilateral și se pune întrebarea, dar nu o pun decât într-o paranteză (Dacă ar putea exista clauze abuzive într-un act juridic unilateral?). În realitate, dacă este să integrăm acest act în procesul de formare a contractului, depășim evident această calificare și vorbim despre un consimțământ pe care consumatorul îl exprimă într-o formulă contractuală despre care voi discuta imediat. Nu înainte însă de a răspunde la o altă întrebare” Ce trebuie să conțină această declarație pentru a putea să stea la baza unui consimțământ informat din partea consumatorului?” Trebuie să cuprindă care sunt datele cerute, care este motivul pentru care sunt cerute, care sunt scopurile prelucrării, adică cum vor fi folosite și evident chestiuni legate de dreptul de retragere a consimțământului de retragere a datelor despre care s-a pomenit aici. În practică s-au identificat două riscuri în ceea ce privește formularea acestor declarații, sigur practica aferentă actualei directive și actelor normative interne de transpunere a acesteia. Declarațiile sunt formulate fie în termeni extrem de vagi și extrem de generici, tocmai pentru, de exemplu a acoperi scopuri pentru care ar putea sa fie folosite aceste date în viitor și care nu sunt anticipate, nu pot să fie anticipate la momentul încheierii contractului, fie sub forma unor termeni exhaustivi. Vă rog. Reiau ideea, spuneam ca discutăm despre două riscuri vizavi de conținutul acestui act numit Declarație de regulament, fie redactarea lui în termeni prea vagi, generici, fie în termeni exhaustivi și dificili inteligibili ceea ce înseamnă tot un consimțământ neinformat pe care l-ar da consumatorul pentru că în materie de consum așa cum spuneam anterior, prea multă transparență echivalează cu o lipsă a transparenței pe fondul creșterilor costurilor informării. Au fost identificate în practică clauze abuzive privind regimul datelor, de pildă legate de liceititatea regimului de prelucrare, nedeterminarea scopurilor, legate de partajarea acestor date către terți nedeterminați, legate de conservarea acestor date pe durată nedeterminată, legată de modificarea unilaterală a politicilor de regim al datelor cu privire la modul de informare, cu privire la existența unei eventuale prezumții unilaterale de consimțământ, sigur în regimul actual este permisă o asemenea prezumție la nivel teoretic. În orice caz, chestiunile pe care le putem anticipa în acest moment ca fiind în continuare problematice sunt legate de dificultatea definirii ex-ante a scopurilor specifice pentru prelucrare în acest context pe care îl aminteam anterior al evoluțiilor tehnologice. Mai este important de spus faptul că forma acest acord nu poate să facă, nu mai poate să facă parte din condițiile generale de afaceri ale operatului pentru că textul art. 7 din Regulament vorbește despre faptul că cererea privind consimțământul trebuie prezentată într-o formă care o diferențiază clar de celelalte aspecte, deci nu mai poate să facă parte dintr-o sumă de clauze la care aderă consumatorul și ajung acum la chestiunea pe care o anticipam mai devreme și cred că o să mă pregătesc să închei vizavi de natura declarației pe care o dă consumatorul și care este calificată de Regulament drept consimțământ al acesteia. Discutăm despre o declarație pe care consumatorul o dă și care i se cere de fapt într-un proces de formare al contractului, motiv pentru care în paradigma clauzelor abuzive din contracte discutăm despre clauze care ar putea să fie clauze care se circumscriu noțiunii de obiect principal contractului sau clauze care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual și cred că ar trebui să se facă aici o diferență esențială între două formule contractuale în egală măsură aplicabile teoretic, dar care trebuie să fie, repet, diferențiate. Putem fi în prezența unui contract asupra prelucrării datelor personale pentru care furnizarea datelor cu caracter personal, transferul acesta agreat de consumator să constituie obiect principal al contractului sau putem să avem un contract care are un alt obiect principal și pentru care clauzele referitoare la, sau mă rog declarația referitoare la transferul datelor cu caracter personal să fie o clauză accesorie, să fie o clauză neesențială, o clauză care nu caracterizează contractul în termenii Curții Europene de Justiție. De ce este importantă această distincție? Pentru că prin prisma cenzurii de către instanța caracterului abuziv al acestor clauze, ele au un regim juridic diferențiat, dacă clauzele fac parte din obiectul principal al contractului, în principiu ele ar putea să fie considerate ca fiind imunizate împotriva unei cenzuri judiciare, cu excepția cazului în care sunt formulate într-un limbaj lipsit de transparență, pe când clauzele dacă sunt calificate ca fiind secundare sau neesențiale pot să fie cenzurate de către instanță fără niciun fel de limită. În primul caz atunci când contractul are ca obiect principal acest transfer de date și acordul consumatorului asupra transferului de date cu caracter personal, putem discuta de o contrapartidă transferată de consumator profesionistului ca preț pentru serviciile pe care i le prestează profesionistul, pe când în celălalt caz clauzele respective sunt independente de obiectul principal al contractului. În prima categorie s-ar înscrie un contract de genul celui pe care încheiem cu un furnizor de servicii precum Google care ne pune la dispoziție o platformă de comunicare de informații, o platformă de colaborare în anumite ipoteze, un motor de căutare și așa mai departe alte aplicații în schimbul transferului datelor cu caracter personal pe care le poate utiliza așa cum spuneam pentru crearea unui profil al utilizatorului, care poate să genereze de pildă influențe asupra căutărilor pe care acel consumator le face utilizând respectivul motor de căutare. Deci, dacă lipsește o contraprestație, o contrapartidă monetară și lipsește, nu înseamnă ca acest contract este un contract cu titlu gratuit. În absența unui consimțământ informat de facto al consumatorului, validitatea consimțământului până la urmă este dată de transparența in abstracto a clauzelor din declarația de consimțământ pe care consumatorul trebuie să o dea, iar această validitate este cenzurabilă de către instanța prin prisma caracterului abuziv raportat la acel standard al consumatorului mediu care putea să fi consimțit la modul veritabil informat dacă acele clauze îndeplineau cerințele transparenței contractuale. Cred că până la urmă soarta acestor conținuturi, acestor declarații pe termen mediu sau lung se va afla în mâna judecătorului de la Luxemburg. Vă mulțumesc!

Valeriu Stoica: Mulțumesc, domnule Decan, această extrem de interesantă comunicare o să ne mai limpezească din tulburările pe care le avem și poate că o să avem și întrebări pe această temă, dar când vom încheia expunerea tuturor intervențiilor din acest panel. Domnule Decan pentru că astăzi este ziua decanilor, domnul Decan Sevastian Cercel vă rog să prezentați intervenția dumneavoastră despre “Protecția juridică a numelui și a pseudonimului în reglementarea noului Cod civil.

Sevastian Cercel: Mulțumesc frumos! Mai întâi, vă rog frumos să-mi dați voie și mie un minut de începere, de deschidere a intervenției mele sunt recunoscător și îi mulțumesc domnului profesor Valeriu Stoica pentru invitația de a participa la această conferință. Octombrie este o lună benefică pentru dreptul românesc în general și nu amintesc octombrie, 1 octombrie 2011, amintesc și 1 octombrie 1817 când intra în vigoare Codul Calimachi și aș mai putea să amintesc și alte date, dar o să amintesc 20 octombrie 2017 când am șansa să mă întâlnesc cu dumneavoastră.

Valeriu Stoica: Dacă îmi dai voie să te întrerup un pic, Sevastian, cred că profesorul Dan Chirică se gândește cu mai multă plăcere la data de 1 octombrie 1817 decât la data de 1 octombrie 2011. Cred că atunci când vorbim de 1 octombrie 2011, profesorul Chirică are aceeași reacție pe care o au conaționalii unguri când sărbătorim noi ziua de 1 decembrie.

Sevastian Cercel: Mulțumesc. Voi începe schimbând puțin structura pe care o pregătisem întâlnirea cu dumneavoastră încercând să răspund prin ipoteză parțial la întrebarea lansată de domnul profesor Valeriu Stoica privind relațiile dintre atributele de identificare a persoanei și datele personale. Există o decizie a Înaltei Curți din decembrie 2015 în completul privind dezlegarea unei chestiuni de drept în care Înalta Curte a stabilit faptul că în interpretare și aplicarea art. 2 din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public și art. 3 din Legea nr. 677/2001 pentru protecția datelor cu caracter, privind prelucrarea datelor cu caracter personal și circulația acestora, spuneam a decis că numele și prenumele unei persoane reprezintă informații referitoare la datele cu caracter personal, indiferent dacă într-o situație dată sunt sau nu suficiente pentru identificarea acesteia și în plus în cazul cererilor de liber acces la informații de interes public întemeiate pe Legea nr. 544/2001 atunci când informațiile de interes public și informațiile cu privire la datele cu caracter personal sunt prezente în cuprinsul aceluiași document, indiferent de suporturi, de forma sau de modul de exprimare a informațiilor, accesul la informațiile de interes public se realizează cu anonimizarea informațiilor cu privire la datele cu caracter personal, iar refuzul de acces la aceste informații în condițiile în care informațiile cu privire la datele personale sunt anonimizate este nejustificat. Este o hotărâre deja de doi ani care rezolvă cel puțin pentru nume problema relației datelor cu caracter personal în măsura în care ar fi fost un dubiu cu privire la această chestiune.

Valeriu Stoica: Rămânând necunoscător este un dubiu întotdeauna. Pentru cei care știu, ca dumneavoastră.

Sevastian Cercel: Iertați-mă, nici vorbă, era pentru auditori și pentru mine și eu am descoperit cu surprindere această hotărâre relativ recent când mă pregăteam pentru întâlnirea cu dumneavoastră. Cu privire la nume și protecția juridică a acestuia și a pseudonimului ar mai trebui și poate fi valabilă în general pentru datele cu caracter personal să amintim o chestiune pe care o deschidea sau o spunea la început domnul profesor, Valeriu Stoica, și anume aspectul juridic al identificării persoanei este numai o parte a acestei chestiuni, restul chiar dacă legea nu-l reglementează este la fel de important. Această problemă a identificării pune în discuție și rigoarea protejării identității fiecăreia dintre noi. Dreptul la identitate este deja reglementat în tratate internaționale, în dreptul intern al statelor cel puțin din Uniunea Europeană. Eu făceam trimitere în materialul meu, dar nu o să-l reiau la art. 8 din Convenția cu privire la drepturile copilului și există dispoziții conform articolului respectiv și în dreptul Românesc. Problema controlului și a verificării identității a persoanelor fizice a determinat în timp diferite intervenții legislative menite să concilieze imperativele libertății individuale cu interesele ordinii publice mai ales cu interesele securității persoanelor. În sistemul nostru există dispoziții privind evidența cetățenilor români, este un act normativ care reprezintă în definiția legii „un sistem național de înregistrare și actualizare al datelor cu caracter personal al acestora, necesar”, spune legea “cunoașterii numărului, structurii și mișcării populației pe teritoriul țării și furnizării de date în interesul de cetățenilor, al statelor sau al instituțiilor publice”, apropo de intervenția doamnei cu privire la poziția sau specificitatea acelor situații când cel care acționează este instituție publică. În jurisprudența CEDO pe care o să o mai invocăm în această chestiune și mă rog în multe altele, se consideră că identitatea unei persoane face parte din viața privată, s-a anunțat deja acest lucru, dar ține și de interesul general reflectat în ideea de organizare în evidența populației de către fiecare stat. Se admite că practica statelor de a reglementa identificarea națională pe baza unui sistem propriu care impune obligația fiecărui de a avea o carte națională de identitate și de a o prezenta la solicitarea eventuală a poliției, nu constituie o ingerință în viața ei privată. Însă într-o cauză din 2004 Smirnova contra Rusiei Curtea avertizează că nerestituirea documentelor de identitate în care găsim și numele persoanei, nu-i așa, de către persoanele organele de poliție care le-ai reținut în cadrul procedurilor specifice constituie o încălcare a dreptului la viață. Pregătind întâlnirea cu dumneavoastră și având ca subiect, să spunem, o parte clasică a problemelor privind datele cu caracter privat, adică numele, nu am putut să nu vă aduc în atenție câteva chestiuni de ordin istoric, dar care arată consecvența, continuitatea soluției cel puțin în dreptul nostru în materia despre care vorbesc și anume am căutat să văd când avem în dreptul românesc o lege privind numele, dispoziții există înainte de legea respectivă. Nu este cazul să amintesc sau să insist pe ideea Regulamentului Organic sau pe ideea că în Codul Alexandru Ioan Cuza vom găsi pentru prima dată dispoziții privind numele. Este important însă să ne reamintim că primul act normativ care reglementează unitar problema numelui persoanei fizice este Legea din 18 martie 1895 care impune printre altele numele de familie. Vă reamintesc că la vremea respectivă situația reală arăta că cei mai mulți nu aveau, vorbesc de sistemul național, nume de familie, așa încât legea are o normă care spune că cel care nu are un nume de familie trebuie să depună o declarație la primăria locului de origine prin care arată că înțelege să poarte ca nume de familie, numele de botez al tatălui la care se adaugă renumitele deja, obișnuitele pentru noi terminații “escu” și “eanu”. Profesorul Alexandrescu a arătat în 1906 că în concepția Legii numelui, numele patronimic poate face obiectul unei “adevărate proprietăți”, cel care fără drept își însușește numele altuia este certificat de art.18 din legea respectivă un ”uzurpator”, jurisprudența vremii statua că pentru a putea vorbi de o uzurpare de nume, este nevoie ca numele patronimic al reclamantului să fie identic ”cu cel al pârâtului” atât ca ortografie cât și ca fonetică pentru că numai în această situație se poate face o adevărată confuzie de nume pe care legiuitorul de la 1895 voia să o înlăture. Douăzeci de ani mai târziu, Matei Cantacuzino arăta că legea respectivă comitea o gravă eroare de principiu când stabilește că numele ar constitui prin sine un drept și acordă persoanelor fizice o acțiune pentru a contesta altuia de a adopta numele său independent de daunele morale sau materiale pe care o asemenea uzurpare de nume le-ar pricinui. Adoptarea numelui altuia nu poate, afirma Cantacuzino, dar dreptul la o acțiune doar în limitele daunelor care ar putea rezulta din confuzia între persoane conform principiului general prevăzut de art. 998 din Codul de la 1864. Mai este un episod pe care vreau să vi-l aduc în atenție și anume că atunci când a fost dezbătut proiectul legii respective exista propunerea după modelul francez al vremii cu privire la alegerea prenumelui copilului să poată fi utilizate doar prenumele întrebuințate ”de diferite calendare sau ale persoanelor din istoria veche”. Propunerea a fost respinsă considerându-se că s-ar impune ofițerului de stare civilă o competență bisericească și istorică greu de atins. Este un moment prezentat de Nicolae Titulescu care dă efectiv o secvență din acele dezbateri și amintește următorul moment: “domnul Stoenescu într-un discurs foarte spiritual arătând dificultățile stării civile de a cunoaște calendarul și toate numele istorice se întoarce către Lascăr Catargiu, prim-ministrul, președintele Consiliului de miniștrii de la vremea respectivă și îi zice: Presupune, domnule ministru Catargiu, că aș fi un conservator fanatic și aș voi să-mi botez copilul Lascăr, nu pot pentru că acest nume nu există nici în istorie, nici în calendar”. De ce amintesc acest moment? Pentru că a trecut o altă dispoziție și anume că nu se poate lua ca prenume, numele de familie al tatălui pe bună dreptate, s-a considerat la vremea respectivă că era important pentru a nu se întoarce practica socială de unde pornise, dar o sută de ani mai târziu, adică în 1996, Franța a avut o problemă cu privire la prenumele copilului, într-o cauză, mă rog, celebră pentru problema noastră în care părinții voiau să, sau deciseseră ca fiica dumnealor să poarte numele unei cunoscute eroine din Misterele Parisului. Franța nu a fost condamnată pentru încălcarea art. 8, dar după câțiva ani și-a schimbat reglementarea internă și a spus “Prenumele rămâne la libertatea părinților”. Chestiune asupra căreia voi reveni. Ajungând la Codul civil actual, există mai multe dispoziții legale privind numele și dreptul la nume. Câteva sunt importante pentru ceea ce urmează să afirm. Art. 74 cu denumirea marginală adusă vieții private arată că sub rezerva aplicării dispozițiilor art. 75 privind limitele în materie, pot fi considerate ca atingeri aduse vieții private utilizarea cu rea credință a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu altă persoană. Există de asemenea un capitol distinct numele art. 82 și art. 85 care în principiu reiau dispoziții legale și soluții legale existente în dreptul românesc ce este foarte important pentru subiectul ales, avem un titlu distinct privind apărarea drepturilor nepatrimoniale de la art. 252 la art. 256 în cadrul căruia există art. 254 cu denumirea marginală „Apărarea dreptului la nume”. Voi reveni și asupra acestei chestiuni. Există dispoziții de asemenea cum bine le știți cu privire la nume în materia divorțului, în materia filiației, situația copilului nu insist asupra acestora. Este important să amintim că avem la momentul acesta în Codul civil pentru că este o carte specială privind dispozițiile de drept internațional privat, art. 2577 cu denumirea marginală „Numele”, care arată că “numele persoanei este cârmuit de legea sa națională, cu toate acestea stabilirea numelui copilului la naștere este cârmuită la alegere, fie de legea statului a cărui cetățenie comună o au părinții, cât și copilul, fie de legea statului unde copilul s-a născut și locuiește de la naștere”. Dispoziție care la momentul respectiv fructifica inclusiv jurisprudența europeană în această materie. Pentru a ajunge la mijloacele juridice de protecție, mijloacele de drept civil de protecție a dreptului la nume, pentru că există și altele, ne putem gândi la cele penale, spre exemplu, dar nu doar. Este important să ne reamintim puțin știind conținutul noțiunii de drept cu privire dreptul la nume, conținutul juridic al acestui drept și caracterele sale juridice. Pornind de la acesta, putem deja să vedem ce soluții are titularul unui asemenea drept în diferite situații, unele deja rezolvate de jurisprudența. Vă reamintesc este la momentul acesta acceptat că dreptul la nume este un drept personal nepatrimonial și are și natura juridică de drept al personalității. Vă reamintesc, Convenția jurisprudența CEDO care consideră că numele ca atribut de identificare a persoanei și de evidențiere a unei relații de familie, unei familii determinate intră în conținutul noțiunii de viață personală și este protejat de art.8 din Convenție. Avem de-a face cu un drept absolut inalienabil, indescriptibil, vorbim în materia respectivă ca trăsături ale dreptului la nume de legalitate, personalitate, unitate, universalitate, conținutul juridic, dreptul de a folosi sau a purta numele, dreptul de a solicita eventualele greșeli de scriere, dreptul de a se opune la folosirea fără îndreptățire a numelui de către o altă persoană și aici apare necesitatea acțiunii specifice. Revin la reglementarea pentru prima dată în acest fel, a mijloacelor de protecție a drepturilor nepatrimoniale în Codul civil prin intrarea în vigoare există la momentul acesta în sistemul nostru, soluții un sistem bine definit de protecție a drepturilor personalității. Sistem care cuprinde pe de o parte reglementările conținute în Codul civil și în legile conexe care sunt dedicate protecției drepturilor personalității, dar și dispoziții generale conținute în art. 252 la 256 care fac parte din titlul amintit. Aceste dispoziții 252 la 256 constituie dreptul comun, s-a spus deja pe bună dreptate în doctrină, în materie de apărare a drepturilor nepatrimoniale inclusiv a drepturilor personalității. Reamintesc art. 252 cu denumirea marginală „Ocrotirea personalității umane”, prevede că “orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică”. De asemenea, este relevant să reamintim art. 61 din noul Cod care are denumirea marginală „Garantarea drepturilor inerente ființei umane” care prevede că ”viața, sănătatea și integritatea fizică și psihică a oricărei persoane sunt garantate și ocrotite în mod egal de lege, interesul și binele ființei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societății”. Așadar, în Codul civil există un sistem mixt de sancțiuni pentru prejudiciile în această materie, pe de o parte există măsuri reparatorii de natură patrimonială, pe de altă parte măsuri reparatorii de ordin pecuniar, dar în egală măsură există și măsuri provizorii pe care judecătorul le poate în cadrul unei asemenea proceduri și în fine mijloace de apărare defensive. Articolul 253 poate fi interpretat în sensul că există în materia de care discutăm două tipuri de acțiuni, pe de o parte amintite deja acțiunile defensive care protejează persoana fizică în trei situații diferite, reclamantul fiind cel îndreptățit să hotărască, să aleagă liber una sau alta din aceste acțiuni. Mai întâi, dacă atingerea nu a avut loc încă, reclamantul poate opta pentru acțiunea în prevenire în această materie, dacă atingerea durează încă la momentul discuției, la momentul observării ei de către reclamant, acesta poate alege acțiunea în încetarea faptei care îi încalcă dreptul, iar dacă atingerea a luat sfârșit va avea acțiunea în constatarea dreptului, în constatarea de fapt a caracterului ilicit al faptei săvârșite, pe de o parte acestea sunt acțiunile defensive și acțiuni reparatorii și anume acțiunea în despăgubiri și acțiunea în repararea daunei morale. Foarte succint cele două categorii de mijloace pe care le are în general titularul unui drept nepatrimonial, adică și al unui drept la nume, arată că pe de o parte acțiunile reparatorii impun spre deosebire de primele și existența vinovăției despre care susținem că a încălcat dreptul respectiv. Pe de altă parte acțiunile defensive sunt imprescriptive în principiu, cele reparatorii sunt supuse termenului, în general, de prescripție și în fine dacă primele rezolvă încălcările sau amenințările aduse drepturilor personalității, celelalte rezolvă problema prejudiciului încercat de victimă, patrimonial sau nepatrimonial. Pentru apărarea dreptului la nume sau la pseudonim, titularul are posibilitatea să folosească toate mijloacele de apărare menționate. Dispozițiile art. 254 de care aminteam mai devreme îl abilitează expres pe cel al cărui nume este contestat să ceară instanței recunoașterea dreptului său la acel nume sau la acel pseudonim. De asemenea alineatul următor îl îndreptățește pe cel care este lezat prin uzurpare, în tot sau în parte, a numelui său să ceară oricând instanței să dispună încetarea acestei atingeri nelegitime. În condițiile art. 255 din noul Cod, instanța va putea lua și măsuri provizorii care pot consta în interzicerea încălcării sau interzicerea provizorie a acesteia ori în luarea măsurilor necesare spre exemplu pentru conservarea probelor. Ca și celelalte drepturi personale nepatrimoniale, dreptul la nume și la pseudonim sunt ocrotite și după moartea titularului. Acțiunea poate fi continuată sau pornită de către soțul supraviețuitor al persoanei de către oricare din rudele din linie dreaptă sau de rudele colaterale până la gradul al patrulea, acesta este tabloul general. Eu mi-am permis să mă opresc pentru astăzi la două chestiuni.

Valeriu Stoica: Eu credeam că v-ați oprit de tot, dar rugămintea mea este să devină foarte scurt, chiar dacă devin antipatic. Am promis să devin antipatic și mă țin de cuvânt. Succint, le puteți rezolva.

Sevastian Cercel: Da, foarte, foarte scurt. Mulțumesc! Mai întâi aminteam că există și alte mijloace pe care le găsim pentru protecția numelui și aș aminti doar opoziția pe care o poate face oricine este interesat la cererile de schimbare a numelui în procedură administrativă, nu insist. Acum dintr-o altă perspectivă, având în vedere că România este parte și contribuie practic la un drept, la o ordine europeană din dublă calitate, membră a Consiliului Europei și a Uniunii. Trebuie să avem în vedere și în această materie jurisprudența Curții de Justiție, există și în materia numelui, nu este cazul să intervin decât dacă sunt întrebări și există și în Curtea Europeană de Justiție și în materia jurisprudenței Curții Europene a dreptului omului. M-aș opri la acel caz pe care îl aminteam, al Franței și faptul că, mă rog, acolo a fost o întreagă discuție dacă au sau nu libertate deplină în această materie, părinții alegerii prenumelui și mă uit la soluțiile pe care le avem acum în Codul civil. Este inerentă trimiterea la o practică generală pe care o amintea Hamangiu, adică este veche, care era stupefiat de faptul că a întâlnit undeva, eu zic în Ardeal, dar în România să rămână, un domn, adică un bărbat care se numea Venus, dar îmi amintesc și de lucrurile practice sociale mai recente, un arădean, bine că nu avem pe nimeni acum, înțeleg că sau iertați-mă, care dădea declarații și nu sunt mulți ani de atunci, un arădean care și-a botezat fetița după un nume al unei mașini de lux, Mercedes.

Valeriu Stoica: Cred că a fost invers, mașina de lux a primit numele unei femei.

Sevastian Cercel: Și întrebarea este dacă în această materie, libertatea părinților este sau nu absolută. Răspunsul este că nu este, avem deja soluții în Codul civil în acest sens, care este însă cheia într-o materie sensibilă care ține până la urmă de un aspect, mă rog, de dreptul intim al vieții private dacă putem să spunem așa. Soluția este dată deja de CEDO și este reglementată și la noi. Există această libertate cu condiția de a nu încălca ordinea publică, sigur că da, și bunurile moravuri, dar și de a respecta interesul suprem al minorului la momentul acesta concept reglementat. Eu am întâlnit foarte multe situații nu în dreptul românesc atunci când sau cu privire la uzurparea numelui, foarte multe, dacă trei sunt multe, mă rog, am găsit mai multe decât mă așteptam. Uzurparea numelui sau utilizarea abuzivă, doar diferența dintre ele, pe de o parte, în prima situație cel care vrea să-ți fure identitatea, vrea să facă lucrul acesta constant, în a doua situație utilizarea abuzivă este dat exemplu cineastului sau scriitorului care unui personaj din opera sa îi stabilește numele unei persoane reale încercând în felul aceasta să o ironizeze și trimit spre exemplu la actorul Amza Pellea că tot vin de la Craiova și la renumitul rol Nea Mărin și personajul său Leana din capătul satului era acolo. Aseară chiar am vrut să pregătesc dar nu este cazul, câteva secvențe și de acolo este o întreagă discuție cel puțin în Oltenia dacă nu cumva unele probleme pe care le-a avut ulterior au pornit de acolo. Ce poate să facă în situații reale titularul dreptului? Are mijloace juridice, și închei, pe care le-am amintit pentru a face să înceteze aceste situații, poate chiar să le preîntâmpine și să pretindă despăgubiri, repararea prejudiciului material sau moral pe care l-a suferit. Mulțumesc frumos!

Valeriu Stoica: Aș preciza doar că sunt renume care pot fi folosite nestingherit și pentru bărbați și pentru femei.

Sevastian Cercel: Unisex, da.

Valeriu Stoica: De exemplu, Carmen, există prenume Carmen pentru bărbați, pentru femei. Maria, sunt nume celebre, Rainer Maria Rilke, de exemplu, este și un scriitor român Maria Arsene, Maria, iată, este și nume de bărbat nu doar de femeie. Nu există o listă anume a prenumelor de bărbat și a prenumelor de femeie. Obișnuința este doar aceea care ne face să credem că unele prenume sunt doar pentru bărbați și altele doar pentru femei.

Bogdan Dumitrache: Eu aș mai vrea să adaug că acum două-trei săptămâni eram pe punctul să-l evacuez pe Ronaldo, dar instanța a respins executarea, deci tot din perspectiva posibilităților de a da nume și prenume.

Valeriu Stoica: Da, așa sunt foarte interesante prenume, nu cred că fac un inventar acum, nu o să vreau să fac, dar sunt foarte interesante prenume. Acestea fiind zise, domnule profesor, Nicolae Marian, așa cum domnul decan, Sevastian Cercel a descoperit târziu o practică judiciară și dumneavoastră ați descoperit după, iată, 3 și cu 7, 10 ani, ați descoperit o decizie a Curții Constituționale și ați fost foarte surprins. Surprins că v-ați amintit sau că ați descoperit-o? Că sunt două surprize diferite.

Marian Nicolae: Am fost, ca să repet termenii domnului decan Ciobanu cel revoltat, citind această decizie și am propus, mulțumesc, mai întâi pentru invitația de a participa la această conferință. Mărturisesc și eu că drepturile personalității închipă aprofundat nu făceau și nu fac încă obiectul preocupărilor mele imediate.

Valeriu Stoica: Deși predai materia de douăzeci de ani.

Marian Nicolae: Predau, dar la un alt nivel decât ar trebui.

Valeriu Stoica: Dacă o predai, nu trebuie să o și știi.

Marian Nicolae: Una este să o dezbați la o conferință chestiuni delicate și alta este să transmiți niște noțiuni elementare studenților.

Valeriu Stoica: De acord.

Marian Nicolae: Nivelurile sunt diferite. De ce am ales această temă? Pentru că mi-am amintit ce s-a întâmplat acum un an, doi ani de zile. Printr-o decizie nr. 458/2009, Curtea Constituțională a declarat neconstituțional fostul art. 373 ind. (1) din Codul de procedură civilă modificat în 2006 prin care dat în competența executorului judecătoresc încuviințarea executării silite. Deși această decizie cum spunea pe bună dreptate domnul decan Ciobanu era revoltătoare, legiuitorul când a elaborat noul Cod de procedură civilă a ținut seama de decizie și în cel puțin două forme sau versiuni ale textelor corespunzătoare din noul Cod de procedură civilă a translat sau a menținut să spun așa competența încuviințării executării silite către instanța judecătorească în speță instanța de executare. Bineînțeles că sistemul că se tot folosește acest termen sistem, în special Consiliul Superior al Magistraturii, nu a fost mulțumit de soluție și a insistat în modificarea Codului de procedură civilă după cum știți, în 2014, s-a modificat parțial, deci nu s-a revenit la soluția art. 373 ind. (1), dar s-a modificat parțial și s-a dat din nou în competență executorului încuviințarea executării silite. Și în urma unei noi excepții, instanța constituțională, după cum știți prin decizia nr. 895/2015, a constatat din nou că prevederile art. 665 republicat 666 din noul Cod de procedură civilă sunt neconstituționale din nou încalcă accesul liber la justiție, dreptul la un proces echitabil, controlul care trebuie asigurat de instanța judecătorească în ambele forme și a constat între altele că legiuitorul nu a ținut seama principiul constituțional general al comportamentului loial în sensul că nu a respectat decizia Curții Constituționale. Fac o paranteză, unii membri ai CSM ne asiguraseră că totul este rezolvat și că, Curtea Constituțională își va modifica jurisprudența. Iată că prin decizia nr. 895/2015 nu și-a modificat jurisprudența și a declarat din nou neconstituțional, invocând, repet, nerespectarea unei decizii a Curții Constituționala care este general obligatorie în baza art. 147 din Constituția României. Fiind acest exemplu destul de proaspăt și auzind de tematica dreptului personalității a conferinței de astăzi mi-am amintit că au fost dezbateri furtunoase în legătură cu dispozițiile de noul Cod civil în materie de drepturi ale personalității, de dreptul la viața privată inclusiv dreptul la demnitate și că una din problemele delicate a fost aceea a incriminării sau dezincriminării insultei și calomniei ca mijloace de drept penal de ocrotire a dreptului la demnitate. Într-adevăr în 2006, s-a procedat printr-o lege specială, Legea nr. 278/2006 la abrogarea textelor 205,206,207 din vechiul Cod penal. A intervenit, însă, Curtea Constituțională, printr-o decizie, deci care face obiectul, vă spuneam, scurtelor reflecții pe care aș dori să vi le împărtășesc astăzi, nr. 62/2007, în care a constat că această abrogare este neconstituțională și este neconstituțională invocând o baterie de argumente, o să le trecem în revistă pentru că a prilejuit această decizie, am verificat acum, comentarii foarte pertinente și aprofundate, comentarii critice și nu este cazul să le reluăm acum, mai ales pentru că tema intervenției mele, esența ei este dacă această decizie este sau nu astăzi obligatorie și care sunt consecințele ei? Pentru că spre deosebire de noul Cod de procedură civilă care a ținut seama de aceea decizie din 2007 sau 2006 dimpotrivă legiuitorul prin noul Cod penal a abrogat în întregime Codul penal vechi și bineînțeles nu a inclus în noul Cod penal nicio dispoziție privitoare la insultă sau calomnie și atunci problema care se pune este care sunt efectele așadar acestei decizii nr. 62/2007? Cum o putem noi astăzi interpreta? Pentru a răspunde la această întrebare după mine importantă, pentru că problema este dacă o decizie a Curții Constituționale în toate cazurile trebuie respectată ad litteram cum zice Curtea Constituțională sau dimpotrivă pot să existe situații în care mai discutăm de decizii cu motivări absolut ridicole trebuie și ele să aibă anumite limite și dacă Curtea Constituțională nu se autocenzurează, totuși altcineva să poată interveni într-un fel sau altul pentru că altminteri ajungem la o superputere. Constituția nu enumeră Curtea Constituțională printre puterile statului, din câte știu eu, dar acum și fac o paranteză, printr-o decizie pe care cred că domnul decan Ciobanu ar caracteriza-o mai mult decât revoltătoare, catastrofală, pentru că prin decizia nr. 369/2017 după cum știți practic Curtea Constituțională a eliminat dintre criteriile în determinarea competenței materiale, acela al valorii pe motiv că ar încălca principiul egalității în fața legii punând capăt unei practici legislative, mă rog românești de peste 100 de ani în materie, adică cu primul Cod de procedură din 1865 și fără a ține seama de mă rog să zicem dreptul comparat inclusiv dreptul constituțional comparat unde criteriul valoric este menținut. Mă întreb acum dacă acest raționament va fi păstrat cât privește abuzul în serviciu pentru că acolo se spune că trebuie introdus un plafon. Să vedem, este sau nu constituțional? Incriminarea, apropo, sau dezincriminarea dacă nu se respectă acel plafon, apropo de principiul egalității în fața legii cum l-a interpretat în mod absolutist si de-a dreptul șocant Curtea Constituțională. Prin urmare suntem asaltați de decizii din acestea care pun sub semnul întrebării rațiunea de a fi a Curții Constituționale până la urmă. Revenind însă la argumentația aceasta, eu am identificat vreo șase argumente care pledau pentru a declara neconstituțională abrogarea insultei și calomniei din vechiul Cod penal. Un prim argument a fost acela și am să fiu mai rapid pentru că domnul ministru Stoica, ne-a impus 15 minute. Domnul decan profitând că vine din Craiova a vorbit mai mult de o jumătate de oră.

Valeriu Stoica: Să știi că din același considerent ți se aplică și ție regimul domnului decan, vi și tu tot din Craiova și pentru că sunteți de aceeași poziție nu vă aplic un tratament discriminatoriu.

Marian Nicolae: Da. Mulțumesc.

Valeriu Stoica: Dar nu peste ora 12.

Marian Nicolae: Un prim argument, păi tot, am maxim 18 minute. Demnitatea omului este o valoare supremă consacrată constituțional astfel încât este absolut obligatorie ocrotirea ei prin mijloacele dreptului penal și deci aprobagarea contravine art. 1 alin. (3) din Constituție care numără, e drept cum observa domnul decan, Dănișor nu doar demnitatea dar și alte valori inclusiv libertatea de exprimare pentru că dreptul la demnitate vine în conflict cu libertatea de exprimare. Aceste mijloace de drept penal ar constitui singura formă de ocrotire juridic “reală și adecvată”, spunea Curtea Constituțională în 2007. Doi, cât privește mijloace de drept civil acesta nu constituie nicio garanție în acest sens, adică nu oferă ocrotire reală și nici adecvată. De ce? Este interesantă această argumentație pentru că spune Curtea nu poate reține ”existența unei ocrotiri juridice reale prin posibilitatea recunoscută de instanțe judecătorești persoanelor vătămate prin infracțiunile menționate de a obține daune morale în cadrul procesului civil deoarece asemenea formă de ocrotire juridică nu este reglementată explicit, ci este instituită pe cale jurisprudențială, iar pe de altă parte recurgere la procesul civil întemeiată pe analogie, deci iată argumentele de interpretare nu sunt stăpânite la instanța constituțională pe dispoziția art. 998 Cod civil care reglementează doar răspunderea patrimonială pentru prejudiciile produse prin fapte ilicite, nu constituie de asemenea o protecție juridică adecvată. În cazul analizat întrucât dezonoarea este prin natura sa ireparabilă, iar demnitatea umană nu poate fi evaluată în bani și nici compensată prin foloase materiale. Anul trecut prin decizia nr. 623 faimoasă pe 2016 cu darea în plată ne-a spus dimpotrivă, Curtea Constituțională că deși impreviziunea nu este reglementată în Codul civil, ea se deduce din art. 970 așa cum a fost conturată de doctrină și jurisprudență fără nicio problemă și care se regăsește aproape identic în 1270, adică în ce privește 998, 999 știind că o doctrină și o jurisprudență de peste 100 de ani, înțelegea că prin prejudiciu se poate, pentru că nu distingea Codul civil vechi cât și prejudiciul patrimonial material, dar și prejudiciul moral deci se puteau acorda, mă rog, o indemnizație echitabilă pentru repararea unor daune morale, dar acest aspect nu contează pentru Curtea Constituțională pentru că nu asigură o protecție adecvată, dincoace cu impreviziunea conta jurisprudența care nici nu exista de altfel adică o mistificare a realității în ambele cazuri. S-a ignorat o jurisprudență constantă pe art. 998, 999 și de asemenea s-a inventat o jurisprudență constantă pe impreviziune. Un al treilea argument, absența unei protecții reale spune în continuare Curtea Constituțională și adecvată ar încălca și principiul liberului acces la justiție, dreptul la un proces echitabil și dreptul la un recurs efectiv ca și principiul egalității în drepturi și această retorică pe care o întâlnim păcate acum și la instanțe ba se invocă jurisprudența CEDO, ba câteva texte care nu au nicio legătură cu problema de fond. Argumentul 4, Parlamentul nu are libertatea de a incrimina sau dezincrimina faptele antisociale care aduc atingere valorilor și principiilor consacrate prin Constituție. Dacă ne uităm în Constituție nu găsim așa ceva. Cinci, dezincriminarea încalcă prevederile art. 30 alin. (8) din Constituție care reclamă și o sancționare penală a delictelor de presă și în sfârșit ne spune în al șaselea argument că astfel de incriminări există și în alte legislații ale altor state europene “Franța, Germania, Italia, Elveția”. Bineînțeles că, după părerea mea, niciunul dintre aceste argumente cum se spunea mai demult nu sunt în chesie pentru că toate au fost inventate pentru a reactiva insulta și calomnia din alte motive decât acelea că ar viola un text din Constituție. Pentru că este suficient să ne punem întrebarea dacă oare demnitatea persoanei este efectiv și adecvat ocrotită numai și numai prin mijloace de drept penal. Apoi dacă această protecție are sau interesează accesul liber la justiție sau dreptul la un proces echitabil pentru că acelea sunt alte chestiuni, nu mai vorbim de egalitatea în fața legii din moment ce dezincriminarea sau incriminarea privea pe toată lumea, dar spune Curtea Constituțională pentru alte valori există protecție penală numai în cazul dreptului la demnitate nu mai există protecție penală și atunci totul este neconstituțional. Un argument oarecum important este într-adevăr că în Constituție se prevede la art. 30 alin. (8) că delictele de presă se reglementează prin lege. S-a replicat aici în comentariile critice faptul că acest alineat nu a fost interpretat în mod riguros și sistematic de către Instanța constituțională și că orice caz delicte de presă reglementate prin lege s-a avut în vedere faptul că fiind vorba de o limită până la urmă a libertății de exprimare, aceasta trebuie luată exclusiv prin lege, deci pe cale primară și nu pe cale administrativă adică de pildă, prin hotărâri de Guvern. În fine, cât privește argumentul de drept comparat este și acesta străin pentru că nu se discuta acolo dacă există sau nu o reglementare asemănătoare în legislați europene și dacă pur și simplu incriminarea sau dezincriminarea contravine Constituției. Era sau ar fi trebuit ca să se citeze cazuri în care, eu știu, Consiliul Constituțional francez, Curtea Constituțională italiană, Tribunalul constituțional german și așa mai departe au declarat că dacă s-ar dezincrimina insulta și calomnia ar contraveni legilor fundamentale respective, dar nu se regăsește așa ceva în această decizie nr. 62/ 2007 și pentru a conchide ca să mă încadrez, mi s-a spus până la ora douăsprezece, se pune problema care sunt consecințele juridice ale acestei decizii respectiv: Este posibilă reactivarea insultei și calomniei de către Curtea Constituțională? Invocând, cum vă spuneam acel comportament nelegal din partea legiuitorului pentru că nu a respectat decizia pronunțată de ea în 2007 și noul Cod penal nu a menținut insulta sau calomnia sau este posibilă să zicem o reconsiderare a jurisprudenței sale pe motiv că, și avem aici dispoziții in Codul civil deja evocate, totuși noul Cod civil și nu numai, ar oferi o protecție reală și adecvată ocrotirii dreptului la demnitate. După părerea mea cred că nu poate, strict juridic, odată cu abrogarea vechiului Cod penal nu mai există insulta și calomnia ca incriminare și prin urmare, această decizie parțial și-a încetat efectele, însă rămâne faptul că, mă rog, nu a fost luată în seamă cu ocazia adoptării noului Cod penal, dar dacă Curtea Constituțională va invoca decizia respectivă și, mă rog, într-o excepție de neconstituționalitate care poate fi inventată într-un proces, va spune că legiuitorul și va da, acum mai nou dă și dispoziții Parlamentului cum să acționeze, dă și dispoziții judecătorului, ba mai mult, ne spune decizia asta, nr. 369, că ea observă a acorda legiuitorului o marjă de apreciere largă în domeniul admisibilității al procedurii de judecată sau al configurării căilor extraordinare de atac. Prin urmare, Constituția spune că Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării dar trebuie sub rezerva și controlul Curții Constituționale pentru ea acordă legiuitorului marja de apreciere și nu o are Parlamentul în baza legii fundamentale. De aceea, personal, sunt sceptic dacă Curtea Constituțională își va reconsidera această jurisprudență și nu va proceda cum a făcut cu decizia nr. 895/2016 când a impus modificarea Codului de procedură civilă prin Ordonanța nr. 1/2016. Aceasta, pentru că am văzut că sunt niște inițiative parlamentare pentru introducerea în Codul penal a insultei și a calomniei invocându-se și pasaje din această decizie nr. 62/2007 și deci nu m-aș mira dacă nu s-ar repeta istoria cu încuviințarea executării silite de către executor sau după caz de către instanța de judecată ceea ce ca să mai citez din acel articol care l-a mâhnit foarte tare pe domnul decan Ciobanu că se constată că” prin soluții vădit nefondate argumente puerile, interpretări eronate și abuz de putere” eu aș zice cu fără putere nu este vorba de niciun abuz de putere, acum, prin asumarea unor atribuții care exced rolului Curții reînviind texte abrogate, apreciind care soluție legislativă este mai corectă în locul Parlamentului și care nu, și făcând ea corelări între diferite texte legale, Curtea Constituțională își aduce atingere de-a dreptul prestigiului ei și ridică, cum spuneam deja, problema gravă a rațiunii de a fi. În ce mă privește cred că singura soluție ar fi renunțarea la Curtea Constituțională și găsirea unei alte soluții, adică, pentru că s-au împlinit temerile unor reputați constituționaliști de la profesorul Tudor Drăganu și la alții, în sensul că o asemenea instituție nu este adecvată pentru spațiul românesc. Vă mulțumesc și în materialul dacă va fi, probabil că nu va fi, voi completa, adică, și cu un aparat critic mai corespunzător aceste câteva reflecții. Spun că dispozițiile din Codul civil ar fi suficiente pentru a asigura o protecție adecvată și cât privește așa numitelor acte de insultă sau calomnie. Vă mulțumesc!

Valeriu Stoica: Vă mulțumesc, domnule profesor! Fiind de acord cu substanța intervenției dumneavoastră, îmi îngădui să subliniez că nu ați propus renunțarea la controlul de constituționalitate, ci doar la instituția actuală care face acest control, ca să nu se înțeleagă Doamne ferește că nu am avea nevoie de control de constituționalitate, numai că el trebuie făcut în spiritul său și nu în spiritul Curții constituționale. Nu m-aș mira totuși așa cum anticipez să ne trezim cu o decizie prin care să se incrimineze pe calea unei hotărâri a Curții constituționale, insulta și calomnia din nou. Pentru că, cum bine spui și cum cu revoltă, spui, Curtea constituțională legiferează totuși. Dar este cam mult totuși, dar pentru că pe lângă motive de tristețe, dragii mei sunt și motive de bucurie, să ne bucurăm împreună în minutele următoare de cartea, profesorului Dan Chirică „Tratat de drept civil. Contracte speciale”. Da, o să rezervăm întrebările după lansare și de asemenea o să le putem înmulți cu ocazia discuțiilor care au loc în panelurile următoare. Nu aș vrea, însă, să întârziem prea mult în ceea ce am promis, lansarea acestei cărți și pentru că dragă Marian, tot ai vorbit mai devreme despre Curtea constituțională cred că ai putea să vorbești în termen mai luminoși despre cartea profesorului Dan Chirică ”Tratat de drept civil. Contracte speciale”. Dacă vrei poți să mergi chiar la pupitru dacă nu poți să vorbești și de aici, cum vrei tu! Ai cuvântul!

Marian Nicolae: Păi nu știu care este procedura să mergem acolo?

Valeriu Stoica: Cum vrei tu! Eu cred că este mai bine acolo pentru că în felul ăsta o să pari altul decât cel care a vorbit.

Marian Nicolae: Este un moment solemn. Ce o să pară?

Valeriu Stoica: O să pară că ești altul decât cel care a vorbit până acum.

Marian Nicolae: Mulțumesc. Da, eu am primit în această dimineață exemplarul. L-am răsfoit cu multă atenție, m-am uitat și pe cuprins și aș vrea să felicit pe profesorul Chirică, pentru acest prim volum, sigur va continua cu în unul sau două, cât privește celelalte contracte. Sper că vor fi abordate nu doar așa-zisele contracte civile dar și așa-zisele sau fostele contracte comerciale. Acest prim volum, după cum ați remarcat și dumneavoastră cei care ați vizitat standul de la intrare, este dedicat vânzării și schimbului. Nu ne surprinde profesorul Chirică pentru că sub egida vechiului Cod civil a mai dedicat o primă ediție tot la nivel de tratat. Acestor două contracte importante sau, să spunem, esențiale vânzarea și schimbul, ceea ce am remarcat și vă sfătuiesc și pe dumneavoastră să, sau mă rog, țineți cont sau să aveți în vedere dacă veți procura și trebuie să procurați această carte că este prima cercetare completă aprofundată și în cunoștință de cauză pentru că mai sunt sau au mai apărut cărți, chiar monografii intitulate” Vânzarea după intrarea în vigoare a noului Cod civil”, dar aici avem o abordare bilaterală, să spunem așa, față în față, adică vechea reglementare, vechiul Cod civil cu noul Cod civil și indiferent că ne-au plăcut soluții pe vechiul Cod sau ne plac soluții pe noul Cod, ori invers, faptul că le ai la îndemână și ai posibilitatea să le compari, să le cântărești, să vezi care sunt din ele mai bune. Poate că nu sunt bune soluțiile întotdeauna în practică, adică aceeași soluție să se verifice în toate cazurile, ci cum știți că fiecare speță are elementele ei specifice, și deci poate să primească niște soluții diferite, deci de la caz la caz. În al doilea rând, este o viziune nu doar din perspectiva dreptului intern, să spunem așa dar și din perspectiva dreptului internațional, sunt referiri aici și la reglementările în domeniul internațional inclusiv regulile incoterms și așa mai departe, prin urmare, avem, putem să spunem un drept al vânzării aici, analizat din perspectiva ambelor surse să spunem legislative. În al treilea rând, evident nu putea să nu rămână stilul caustic al profesorului are și o prefață aici nu prea îngăduitoare cu un cuvânt înainte cu unele cred că nu toate, cu unele texte din noul Cod civil. Una peste alta, aș dori încă o dată să felicit și pe profesor și să-i urăm cu toții mult succes pentru a duce la bun sfârșit și a avea finalmente un tratat de contracte civile complet pentru că acesta lipsește cel puțin din, să zicem, perioada postbelică și perioada postdecembristă astfel încât să avem cel puțin pe dreptul contractelor un tratat complet. Sperăm să fie și pe dreptul obligațiilor un tratat complet, tot de la Cluj este inițiativa domnului decan Liviu Pop dar s-a oprit la volumul 2 pentru că volumul 3 cu răspunderea civilă nu a mai putut fi finalizat din cauza noului Cod civil, de aceea cred că cei de la Cluj sunt mai critici pentru că aveau niște proiecte editoriale mai vechi și au fost puțin amânate din cauza noului Cod civil cred domnule ministru că altminteri relațiile sunt foarte amicale și academice în același timp. Cam atât am avut de spus, pentru că vă spuneam din păcate, astăzi, am intrat în posesia unui volum cu totul remarcabil și vă sfătuiesc și pe dumneavoastră să-l procurați pentru că merită să fie achiziționat. Vă mulțumesc!

Valeriu Stoica: Domnule profesor, aplauzele sunt în egală măsură sunt pentru dumneavoastră și pentru domnul profesor Dan Chirică și sunt convins că și de la Cluj există aprecieri de toate felurile pentru domnul profesor Dan Chirică și cred că le va exprima foarte bine Ionuț Popa, o să vedem cât de critice sunt.

Ionuț Florin Popa: Vă mulțumesc! Eu am fost ușor luat prin surprindere de exigență acestei prezentări!

Valeriu Stoica: Și profesorul Dan Chirica de Codul civil.

Ionuț Florin Popa: La fel cum am fost luat prin surprindere și de contracte în anul trei când i-am fost student. Dincolo de dificultatea asta primară cred că atunci când am văzut volumul mi-am zis în sfârșit. În sfârșit pot și eu să deschid un tratat de contracte și să găsesc niște răspunsuri, nu doar o prezentare a unor texte cu trimiteri la o bibliografie pe care o știm toți și cu niciun răspuns așa încât văzând aceasta așa-zisă ediție a doua a primului tratat de contracte mi-am dat seama că punctul comun între prima ediție și a doua ediție stă de fapt în reziliența spiritului civilist al domnului profesor Chirică și că în realitate punctul comun al celor două volume este că dumnealui se arată în imperturbabil în credința sa, în raționamentele civiliste așa încât, că este vechiul Cod sau noul Cod, dumnealui de apt să le judece și s-a adaptat chiar și noi situații deși cred că o mică suferință a avut pentru că în urmă cu câțiva ani era extrem de critic la adresa Codului. A rămas extrem de critic și în această așa-zisă ediție a doua, dar la urma urmei ca și noi toți a acceptat valoarea de drept pozitiv pe care o are. Cred că dacă ne interesează probleme față de care soluțiile doctrinei sunt incongruente cum ar fi să zicem vânzarea bunului altuia, cum ar fi efectele antecontractului de vânzare, diferențele dintre promisiunea unilaterală și pactul de opțiune și, mă rog, acceptarea celor două formule în contextul noului Cod civil, avem în sfârșit o variantă extinsă a explicațiilor în tratatul domnului profesor Chirică. Pe de altă parte, cred că este așa cum spunea și domnul profesor Marian Nicolae prima variantă suficient de acoperitoare în materie de vânzare așa cum era și, mă rog, prima ediție, acoperă și vânzarea internațională pe alocuri, acoperă și tehnicile cuprinse în uzanțele internaționale care este posibil să aibă incidență și în dreptul vânzării interne, acoperă și din păcate, proiectul mort în fașă al Regulamentului european privind vânzarea. Principiile regulamentului în sfârșit supraviețuind oricum, mă rog, peste toate, cred că este varianta pe care o așteptam cu toții și eu personal mă bucur foarte mult ca și practician în primul rând, că pot să citesc cartea asta și cred că și dumneavoastră o să profitați de ea ca și practicieni pentru că dă răspunsuri spre deosebire de multe alte cărți care apar în valuri în țara noastră și bineînțeles că așteptăm cu mare, mare interes continuarea tratatului mai ales în condițiile în care așa cum spunea și domnul profesor Marian Nicolae, în perioada postbelică nu există, de fapt niciun tratat complet de contracte speciale sau cum se pot ele numi, nu mai știu. Felicitări domnule profesor! Vă mulțumesc!

Valeriu Stoica: Vă mulțumesc și eu domnule profesor! O să-mi acord mie însumi cuvântul și ca să fiu altul, mă duc și eu la pupitru. Dragă Marian, cărțile profesorului Chirică nu pot fi niciodată lecturate îndeajuns și în orice caz de miercuri și până astăzi nu am avut chiar îndeajuns timp pentru a studia atât cât ar merita acest volum. Sunt cărți precum Biblia pe care le citești o viață și după aceea constați că tot le mai poți citi. Domnișoarelor, doamnelor și domnilor dincolo de replica la care m-a obligat prietenul meu, Nicolae Marian, Marian Nicolae, aș vrea să vă spun că mă bucur și eu la fel cum s-au bucurat colegii mei de apariția acestei cărți. Trăim într-o lume tulbure, sunt multe motive care nasc un sentiment de incertitudine, de nesiguranță în legătură cu prezentul și cu viitorul, dar asemenea timpuri au existat mereu și oamenii au trecut prin ele având credință și repere. Credință în Dumnezeu sau credința în ceea ce face fiecare dintre noi, credința în profesia noastră, credință în dreptul civil în cazul de față și când sunt oameni care au această credință puternică atunci devenim și noi mai puțin nesiguri și ni se pare că lumea în care trăim are repere, iar aceste repere intelectuale ne dau un sentiment confortabil, sentimentul că nu am ieșit cu totul din normalitate, sentimentul că lumea încă mai stă totuși bine sprijinită în țâțâni și că oricât ar tremura unii, perechea ei, totuși există stâlpi solizi care o susțin. Așadar pentru dreptul civil în România și pentru lumea de prin România profesorul Dan Chirică este un asemenea stâlp care ne dă sentimentul confortabil că lumea încă rezistă și speranța mea este că o să mai reziste mult timp pentru că e încă tânăr profesorul Dan Chirică și are răgaz să împlinească așteptările colegilor mei de a finaliza tratatul de contracte speciale și cele propriu zis civile și care au fost comerciale. Este adevărat că așa cum se știe și cum știu și studenții profesorului Dan Chirică așa cum știu și colegii domniei sale așa cum știu și cei care într-un fel sau altul, iubesc dreptul civil există un spirit caustic al profesorului Chirică, asta se vede și din ceea ce scrie și din ceea ce spune, dar eu cred că această formă de detașare ironică față de idei și față de oameni este de fapt o formă de iubire. Profesorul Dan Chirică iubește chiar și pe cei care nu sunt de acord cu ei, am avut prilejul personal să constat acest lucru, de altfel și eu iubesc îi mai mult pe cei care mă critică decât pe cei care mă laudă. Unul dintre motivele pentru care am o apreciere deosebită pentru profesorul Dan Chirică este pentru că a fost printre primii mei critici și în ceea ce privește un studiu scris mai demult și dialogul cu domnia sa mi-a folosit foarte mult pentru devenirea mea intelectuală și mi-a fundamentat și mai solid pasiunea pentru dreptul civil. În plus, dincolo de acest spirit caustic pe care îl are profesorul Dan Chirică, formă de iubire cum spuneam are și foarte multă rigoare, iar rigoarea domniei sale este de asemenea cunoscută de studenți și de colegi. Există o legendă Dan Chirică în Facultatea de Drept de la Cluj, legendă care și-a întins aripile și în alte centre universitare, se vizează, asta este vestită, dar toți studenții pe care i-a avut domnia sa și cu care am discutat eu, toți cu care am discutat, nu toți pe care i-a avut că nu am putut să discut cu toți pe care i-a avut, dar toți studenții cu care am discutat eu, toți foștii studenți, mărturisesc spaima pe care o aveau de profesorul Chirică, în același timp mi-au mărturisit că această spaimă a fost benefică pentru că dacă au învățat ceva în dreptul civil serios este și pentru că severitatea aceasta a profesorului Dan Chirică i-a îndemnat chiar și când voiau să zăbovească și să fie mai leneși i-a îndemnat să învețe dreptul civil. Dar dincolo de aceste considerații de ordin general care țin de persoana profesorului Dan Chirică aș vrea să fac și câteva considerații legat de acest tratat pentru că el dovedește încă o dată că în perioada postdecembristă au fost doi mari civiliști care au ilustrat cele două discipline Contracte speciale și Succesiuni, profesorul Francisc Deak și profesorul Dan Chirică. Cum profesorul Francisc Deak nu mai este, singurul care domină acum incontestabil aceste două discipline este profesorul Dan Chirică. Speranța mea este că va avea emuli, că va avea în continuare profesori civiliști care să devină concurenții domniei sale așa cum dumnealui la un moment dat a devenit în sens benefic, un curent al profesorului Deak și într-un fel îl urmează în vigoare, în spirit, chiar dacă de multe ori în ceea ce a scris profesorul Dan Chirică găsim teze și opinii diferite de cele pe care le spunea profesorul Deak. Sinteza pe care o face profesorul aici, nu e doar o sinteză simplă este într-adevăr o sinteză la nivel de tratat, sinteză în care încap analizele, încap argumentele, încap idei subtile și convingătoare, nu întotdeauna pentru mine, dar în orice caz m-au pus în situația de a reflecta la soluțiile pe care le propune profesorul Dan Chirică. Nu este deloc de omis faptul că cercetând aparatul critic cărții rămâi întotdeauna uimit de puterea pe care o are profesorul Dan Chirică de a acoperi bibliografia, de a se referi în mod aproape exhaustiv că numai Dumnezeu este absolut și aproape exhaustiv la doctrină și la jurisprudență și de alt fel de în prefața cărții profesorul Dan Chirică spune simplu care este metoda lui de cercetare, este metoda de cercetare cea mai sigură, spune că se raportează istoric la materia pe care o cercetează privind trecutul, prezentul și viitorul, iar această privire asupra celor trei dimensiuni temporale istorice este asociată cu o foarte bună cunoaștere a vechiului Cod civil, a actualului Cod civil, a surselor de inspirație ale Codului civil actual. Profesorul spune în prefață că ori de câte ori găsește texte care au surse de inspirație în alte sisteme de drept, în alte coduri, în alte legislații simte nevoia să explice și să deslușească sensurile textelor din Codul civil raportându-se la acele surse, nu mai puțin, referirea la dreptul european este constantă și înțelegerea textelor din Codul civil este făcută ori de câte ori e nevoie prin raportarea dreptul european sau prin raportare la codurile din care s-a inspirat actualul Cod civil. Cartea, în întregul ei este indispensabilă, dragii mei, pentru orice jurist serios dacă nu ați cumpărat-o încă vă rog să o cumpărați pentru că este o carte fundamentală care nu trebuie să lipsească din biblioteca niciunui jurist. Cum spuneam, mai devreme, sunt cărți pe care nu le citești neapărat de la cap la coadă puteți să faceți și asta cu cartea profesorului Chirică, dar sunt cărți care trebuie consultate întotdeauna. Așa cum stăm cu Biblia la capul patului și o consultăm din când în când și această carte a lui Dan Chirică face parte dintre lucrările fundamentale care nu sunt doar de citit, ele sunt puncte de referință în tot ceea ce facem ca civiliști cel puțin și ca practicieni ai dreptului civil pentru că în egală măsură cartea este folositoare pentru practicieni și pentru teoreticieni, pentru cercetători. Și când vrei să scrii ceva despre un subiect care într-un fel sau altul este în carte, nu te poți depărta, nu te poți lipsi de opinia profesorului Chirică și când ești confruntat cu o problemă practică într-o anumită speță, într-un anumit dosar, dacă problema este din domeniul vânzării nu ai cum să nu citești cartea și să vezi care este soluția oferită de profesorul Chirică. Aseară discutam cu profesorul Dan Chirică și îi spuneam că am fost foarte surprins să constat decât succes s-a bucurat opinia singulară pe care a avut-o înainte de intrarea în vigoare a Codului civil privind înțelesul promisiunii unilaterale de vânzare-cumpărare, promisiune care nu era reglementată în vechiul Cod civil și în legătură cu care, mai toți cu excepția domniei sale am spus că este născătoare de obligație de a face și că presupune pentru încheierea vânzării exprimarea unui nou consimțământ din partea promitentului și din partea celeilalte părți. Profesorul Chirică urmând doctrina franceză și anumite soluții din dreptul francez a fost singurul care în acea perioadă așa ca un singuratic a afirmat că este vorba de un pact de opțiune, promisiune unilaterală trebuie înțeleasă ca un pact de opțiune astfel încât o dată ce a fost făcută promitentul nu mai trebui să își dea încă o dată consimțământul când se încheie contractul, e nevoie doar de consimțământul celeilalte părți. Deși a fost ca un călugăr în susținerea acestei opinii, am mai întâlnit un alt călugăr în Franța pentru că într-un arbitraj în care am fost solicitat să depun o opinie de expert și în care am exprimat opinia majoritară din doctrina românească și din jurisprudența românească în legătură promisiunea unilaterală în sensul că mai e nevoie de încă un consimțământ al promitentului pentru ca să se încheie contractul, arbitrul care a judecat cazul, era un arbitru unic, a dat soluția bazându-se pe această opinie doctrinară și a spus că în dreptul romanesc, promisiunea unilaterală este pact de opțiune întrucât așa a spus profesorul Dan Chirică. Așa cum a fost surprins Dan Chirică de Codul civil, tot așa am fost și eu surprins de aceea soluție dar asta înseamnă că forța lui de convingere este foarte mare pentru că arbitrul a avut lucrarea scrisă, articolul scris de Dan Chirică, a fost tradus în franceză, l-a citit și a zis da, domnule, are dreptate profesorul Chirică și cum el decidea, avea pâinea și cuțitul, opinia pe care am exprimat-o a rămas doar o opinie de colecție fără niciun fel de reflectare în decizia arbitrului. Este adevărat că tot aseară profesorul Nicolae Marian era supărat pe profesorul Dan Chirică pentru că folosește în acest tratat în continuare sintagma “lucru vândut” și sintagma “vânzarea lucrului altuia” ori dacă ținem seama de ce spune actualul Cod civil, dacă e vorba de vânzare înseamnă că avem un drept de proprietate asupra lucrului și prin asta lucrul devine bun și ca urmare ar trebui să spună cum spune și Codul civil ar trebui să se vorbească de bunul vândut și de vânzarea bunului altuia. I-am spus lui Marian aseară că nu-i o greșeală ce face profesorul Dan Chirică pentru că din perspectiva mea noțiunea de lucru este genul și această noțiune are două subspecii lucruri apropriate și lucruri neapropriate. Lucruri apropriate sunt bunuri, profesorul Chirică a folosit cuvântul care desemnează genul, dar prin asta este evident că a avut în vedere numai specia acestei noțiuni adică specia lucrurilor apropriate și deci bunurile. Nu mi se pare că este o eroare, este vorba doar de un sens mai larg de folosire a termenului lucru. În schimb deși găsim multe soluții la problemele pe care le avem și cum mărturisea și Ionuț dacă ai o neînțelegere în materia vânzării, citești cartea lui Dan Chirica. Nu am găsit răspuns la o problemă care mă frământă, am și mărturisit-o de altfel mai demult, pentru că din păcate nu am găsit-o nici la alți autori, dar la Dan Chirică mă așteptam să o găsesc pentru că dacă la alți autori n-am mari pretenții la Dan Chirică, am pretenții. Este vorba de art. 1751 din Codul civil și de sensul acestui text care spune ”vânzătorul rămâne răspunzător pentru datoriile moștenirii vândute”. Deci este vorba despre vânzarea moștenirii care așa cum bine știți este o masă succesorală, deci este universitate juridică. Ea este vândută fie de singurul moștenitor, fie de moștenitorii care sunt mai mulți. Se poate vinde și o cotă parte din moștenire dar deși avem două texte în aceeași materie art. 1749 și art. 1750 din care ar părea să rezulte că se transmite universalitatea adică se transmite și activul și pasivul succesiunii din textul acesta, art. 1751, părea să rezulte că de fapt nu se transmit și datoriile moștenirii vândute. Care este sensul textului? Rămâne răspunzător pentru datoria moștenirii vândute? Mă așteptam să găsesc explicația textului pentru că eu nefiind specialist în succesiuni, aș putea să imaginez două soluții nu știu care dintre ele este bună și supun atenției profesorului Chirică aceste două posibile soluții și sunt sigur că o să ne dea un răspuns solid si chiar acum. Eu am imaginat două soluții dintre care cred în a doua soluție ori în sensul că transmițătorul este răspunzător pentru evicțiune în situația în care nu a declarat toate datoriile moștenirii ori e vorba de o obligație in solidum sensul că rămâne obligat și transmițătorul alături de dobânditor, răspund pentru datoriile succesiunii împreună, nu solidari, ci in solidum. Da, cred că profesorul Dan Chirică are un alt răspuns și îl aștept cu mare curiozitate, dar nu înainte de a-l felicita pentru acest tratat. Felicitări pe care aș dori să le împartă cu soția domniei sale pentru că eu sunt sigur că fără doamna Chirică acest tratat nu putea fi scris. Câte a îndurat doamna Chirică nici studenții domnului Chirică nu au îndurat. Aveți cuvântul, domnule profesor. Vă rog să veniți aici ca să răspundeți la întrebare.

Dan Chirică: În primul rând țin să vă mulțumesc pentru cuvintele frumoase care le-ați spus aici. Sunt convins că cel puțin în parte aceste elogii.

Valeriu Stoica: Cel puțin în parte sunt meritate.

Dan Chirică: Păi asta voiam să spun, voiam să nuanțez în sensul că dacă nu era acest inconvenient că vi-i s-au pus volumele la dispoziție, fără nicio intenție, așa s-a întâmplat, deci n-ați avut timp să aprofundați și sigur că după ce veți citi cu atenție, vor fi mai multe critici mai, multe observații cum este și normal de altfel, amintea aici domnul profesor Stoica de faptul că l-am criticat pe timpuri. Nu l-am criticat, am nuanțat că de fapt am fost de acord cu susținerile domniei sale în acea problemă, în altele nu am fost de acord dar asta nu are nicio importanță pentru că orice știință și dreptul în măsura în care considerăm că este o știință, ne putem îndoi dacă avem în vedere ce face Curtea Constituțională și Înalta Curte câteodată, destul de des atunci sigur că e nevoie de discuții serioase nu și argumentate pentru că altfel nu reușim să ne înțelegem nu dacă fiecare repetăm, textul spune așa, așa este cum spune textul nu ne interesează de unde vine, ce este cu el, cum se interpretează acolo de unde a fost preluat și așa mai departe. Deci, vă mulțumesc foarte mult pentru cuvintele frumoase care mi le-ați adresat. Într-adevăr, am lucrat cu pasiune m-a interesat și mă interesează studiul dreptului civil în general și materia contractelor în special bineînțeles și succesiunile că și acolo am un tratat, dar acum sunt eu pentru că mi s-au creat condiții excelente pentru a studia materia contractelor fiind pensionat am timp să rezolv problemele sunt degrevat de sarcinile la care sunt supuși distinșii mei colegi, sunt și avantaje vedeți în fel de fel de situație trebuie să vezi și partea bună. Eu o văd și mă bucur din plin de ea și sper să reușesc cât de curând să public volumul al doilea și pe urmă și al treilea. Altfel pe la începutul cărții am arătat care este planul. Într-adevăr mi-am propus să analizez toate contractele inclusiv cele care sunt considerate comerciale, nu sau care erau considerate comercial. În ceea ce privește problema care a pus-o domnul profesor Stoica în legătură cu dispoziția art. 1751 din Codul civil. Explicația este foarte simplă, nu mai sigur că problema, nu este numai de contracte ci este și de succesiuni. Prin cesiunea moștenirii sau a unei cote părți din ea se cesionează patrimoniu sau fracțiunea din patrimoniul și elementele active și elementele pasive, dar nu se cesionează calitatea de moștenitor, aceea rămâne la cedent. Acesta este motivul pentru care cedentul care chiar dacă a înstrăinat întregul patrimoniu succesoral unui terț rămâne ținut de obligațiile, de pasivul moștenirii.

Valeriu Stoica: Și dobânditorul este obligat. Asta este întrebarea mea. Întrebarea mea este rămâne în subsidiar obligat transmițătorul sau rămâne in solidum?

Dan Chirică: Este problema creditorului pe care îl urmărește, pe care este mai solvabil, deci îi poate urmări pe oricare dintre ei.

Valeriu Stoica: Deci înseamnă că sunt obligați in solidum, nu în subsidiar.

Dan Chirică: Cum doriți dumneavoastră. Da, este o obligație solidum.

Valeriu Stoica: Mulțumesc, îmi confirmați o idee, rămâne de văzut dacă toată lumea este de acord. Ar putea fi varianta că este și în subsidiar obligat dacă transmițătorul nu are suficient activ.

Dan Chirică: Problema este aceasta că, calitatea de moștenitor este incesibilă.

Valeriu Stoica: Nu avem dubii.

Dan Chirică: Da, oricum vedeți că probleme sunt tot timpul, înseamnă că suntem pe calea cea bună și cei care afirmăm un lucru și cei care fac observații și cu timpul știu că se va cristaliza un punct de vedere care va duce la rezolvarea cât mai corectă a problemelor. Sigur că acum nu e cazul să intru în discuțiile cu promisiunea unilaterală și cu eroarea fundamentală a arbitrului care a împărtășit opinia minoritară. Chestia asta cu opinia majoritară inducându-se ideea că dacă e majoritară e și bună, vedeți ce majorități există și Statele Unite și peste tot.

Valeriu Stoica: În cazul acesta s-a dovedit că opinia minoritară e bună, în orice caz folositoarea.

Dan Chirică: Deci, în orice caz, eu vă mulțumesc foarte mult pentru cuvintele atât elogioase pe care mi le-ați adresat, sunt chiar vă spun sincer emoționat de prezentarea care mi-ați făcut-o. Deci ideea aceea că ar exista un război între școala de la București și școala de la Cluj, știu că domnul profesor Marian Nicolae a spus și cred că are perfectă dreptate nu există o școală de la București, ideea dânsului este că nu există o școală. Știu că în mare parte are dreptate, dar știu că ne putem înțelege deci cu argumente și contraargumente logice și de bună credință dacă acceptăm ideea că există cele două școli atunci se poate trăi și să mergem mai departe. Vă mulțumesc foarte mult!

Valeriu Stoica: Doamnelor și domnilor, îi mulțumesc încă o dată profesorului Dan Chirică pentru că a acceptat să vină aici, la București. Coincidența înțeleg că a făcut să apară acest volum chiar acum și eu mă bucur de această coincidență cred totuși că nu e vorba de o simplă coincidență, eu cred ca este vorba și de semne de dincolo de noi. Editorul într-adevăr are un merit extraordinar pentru că nu e vorba doar de o carte foarte bună ca o operă intelectuală, e vorba de un obiect care arată foarte frumos și care face cinste operei intelectuale pe care o conține și asta n-ar fi posibilă fără editori. De exemplu nu ar fi posibilă fără Doru Pădurariu. Domnule Dorule Pădurariu, vă rog să urcați la pupitru și să ne împărtășiți dificultățile domniei voastre în legătură cu editarea acestei cărți.

Doru Pădurariu: Bună ziua și bine v-am găsit! Mărturisesc că nu avem pregătit să vorbesc și am venit pregătit să ascult, mă bucur foarte mult de ceea ce am ascultat aproape că nu mai este nimic de adăugat față de ceea ce s-a spus. Din perspectivă editorială pot să vă spun doar atât a fost, din capul locului, a fost o onoare să lucrăm cu domnul profesor Chirică și pe măsură ce am lucrat, colegii mei au lucrat la carte am constatat că este și o bucurie să facem acest lucru. În mod firesc cum ne raportăm cu toții la profesorii noștri, ca foști studenți bineînțeles vorbesc, se creează așa ca un fel de distanță cred că știți la ce mă refer când e să abordezi un profesor. Eu îl cunoșteam mai de multă vreme pe domnul profesor Chirică bineînțeles colegii care au lucrat efectiv la această carte nu, dar această distanță s-a redus după primul contact și a fost efectiv o colaborare între un autor și un editor fiecare mânați de același gând și de aceeași dorință să iasă cel mai bun lucru posibil din mâinile lor. Este ca editor vă spun că este cea mai bună modalitate pe care ți-ai putea-o dori. Când autorul a făcut maximum posibil să faci și tu maximum posibil în ideea de a pune cel mai bun lucru posibil în mâinile cititorilor. Atât am vrut să vă spun. Vă foarte mulțumesc și felicitări domnule profesor Chirică și felicitări pentru acest moment pentru lansare și pentru conferință.

Valeriu Stoica: Și pentru că vorbim de drepturi de toate felurile, dreptul la prânz poate fi valorificat de domniile voastre, într-un termen rezonabil, să spunem până la 13:20. La 13:20 ne revedem în sală. Poftă bună!

 

Panel III

 

Bogdan Dumitrache: Bine ați revenit la conferința Valeriu Stoica, „Probleme dificile de drept civil”, cu tema drepturile personalității și protecția datelor personale ceea ce la prima vedere ar fi o chestiune de anul I sau doar de anul I, o parte de materie care multora dintre noi, cred, sau poate vorbesc doar pentru mine, i s-a părut destul de urâcioasă și plictisitoare, dar că are parte de materie așa cum a fost, s-a reflectat și în titlurile și în conținutul intervenției din prima parte a zilei și urmează celei din partea a doua. De fapt este o parte cu trimiteri și reflecții în diferita ramuri de drept, nu avem sentimentul că suntem doar în zonă de anul I, ați văzut foarte bine înainte de pauza de prânz ultima intervenție care a aparținut profesorului Marian Nicolae și care sigur avea în vedere aspecte legate de drepturi ale personalității, a fost o intervenție care mai mult de jumătate a consumat drept constituțional, dreptul constituțional în ultima vreme începe să devină o materie foarte căutată, din motivele pe care și profesorul Marian Nicolae le-a expus. La fel acest prim panel de după prânz, cel mai dificil panel la orice conferință, adunare, sesiune, și pentru el însuși și pentru public. Este un panel care are toate șansele să vă trezească din digestie pentru că aproape toate temele trimit la niște zone care nu se limitează la civilul de anul I dar care sunt legate de subtitlul conferinței. Apropo de drepturile personalității, prima intervenție aparține doamnei profesor universitar, doctorii Irina Sferdian și titlul acestei intervenții “Exonerarea de răspundere a asigurătorului LCA și a celui pentru Malpraxis medical în cazul prejudiciului adus persoanei cu privire comparativă”, doamna profesoară aveți cuvântul.

Irina Sferdian: Mulțumesc foarte mult. Sigur că tema mea are legătură cu dreptul privind protecția vieții, a integrității corporale, a sănătății, a persoanei umane, numai că am încercat să abordez în mod comparativ două asigurări pentru că sunt asigurări de răspundere civilă pentru prejudiciile care sunt cauzate persoanelor prin fapta fie a unui conducător de vehicul în cazul asigurării RCA, fie a unui profesionist cum este cineva din personalul medical, este vorba de medic, dentist, farmacist, asistent, deci personalul medical care își angajează răspunderea civilă pentru aceste prejudicii. Mi s-a părut foarte interesantă problema exonerării de răspundere asigurătorului în aceste două situații și asta mi-a reliefat în realitate cât de importantă este calificare pe care legiuitorul o face unor asigurări ca asigurări obligatorii. În principiu asigurările se împart în 2 mari categorii: asigurări generale și asigurări de viață. Iar, atât asigurarea RCA cât și asigurarea personalului medical pentru marc praxis, se încadrează în sfera asigurărilor de răspundere civilă fiind asigurări generale, însă deja este cunoscut faptul că asigurarea pentru prejudiciile cauzate terților prin accidente de vehicule, așa numita asigurare RCA prescurtat așa o cunoaștem cu toții, este reglementată printr-o lege specială, în prezent este Legea nr. 132/2017 care a abrogat vechile dispoziții din Legea nr. 136/1995 și Ordonanța nr. 54/2016 și care este recunoscută a fi un contract forțat și o asigurare obligatorie. Numai că această calificare a asigurării obligatorii ca fiind un contract forțat rezultat din dispozițiile unui articol, era vorba de art. 3 din fosta Lege nr. 136/1995 potrivit căruia era considerată obligatorie asigurarea în care atât încheierea contractului cât și drepturile și obligațiile părților erau prevăzute de lege. Sigur că legea prevedea și sancțiuni administrative pentru persoanele fizice sau juridice care nu încheiau contractul pe de o parte în calitatea lor de asigurat și pentru asigurător de cealaltă parte, așa încât în materia de RCA putem spune că nu numai încheierea contractului este obligatorie dar și că textul legii prevede conținutul acestui contract. În ultimul timp însă s-a introdus prin art. 5, alin. (5) din Legea nr. 132/2017 posibilitatea ca asiguratul să convină cu asiguratorul includerea unor clauze suplimentare în contract, singura interdicție impusă de lege fiind aceea de a nu prejudicia drepturile terțelor persoane vătămate prin accidentele de circulație. Așa încât iată este mult mai lejer conținutul contractului putând spune că ar fi posibilă o extindere a răspunderii asigurătorului asumată contractual întrucât singura prohibiție a legii vizează drepturile terțelor victime, deci nu poate fi restrânsă răspunderea asigurătorului în schimb ea poate fi extinsă. Comparativ asigurarea pentru malpraxis este o asigurare pe care legea o consideră obligatorie însă într-un alt sens decât cel aplicabil prin fosta Lege nr. 136, vă menționez că în prezent acest criteriu de identificare caracterului obligatoriu a unei asigurări a dispărut întrucât dispozițiile Legii nr. 132/2017 nu mai prevăd ceea ce prevedea art. 3 din fosta Lege nr. 136/1995, motiv pentru care spunem că este obligatorie atât asigurarea pentru RCA cât și asigurarea pentru malpraxis medical, obligativitatea constă în aceea că părțile trebuie să încheie contractul sub presiunea unor sancțiuni administrative. Însă nu putem să nu remarcăm distincția între cele două tipuri de asigurări în ceea ce privește conținutul contractului întrucât asigurarea pentru malpraxis medical rămâne un contract de adeziune trebuie remarcat, și vom vedea pe parcursul analizei noastre că sunt anumite situații în care legea prevede cazuri în care asigurătorul pentru malpraxis se poate îndrepta împotriva personalului medical, împotriva făptuitorului, deci a medicului care a cauzat prejudiciul pentru a recupera despăgubirea plătită, motiv pentru care ne gândim că în concepția legiuitorului, în acele situații obligația de repararea despăgubirii ar trebui executată din moment ce reglementează regresul ulterior al asigurătorului. Numai că acest lucru nu se întâmplă în realitate, în condițiile de asigurare ale principalelor asigurări pe care eu le-am citit din grupul asigurărilor pentru malpraxis, toate aceste situații erau menționate în rândul excluderilor de risc, voi reveni cu detalii. Deci ceea ce am vrut să subliniez în această primă parte este că în prezent obligativitatea unei asigurări se referă doar la încheierea contractului și nu la conținutul acesteia că ar fi de dorit, așa cum va rezulta pe parcursul discuției noastre ca în anumite tipuri de asigurări obligatorii legiuitorul să intervină și să reglementeze mult mai precis și mult mai complet drepturile și obligațiile părților tocmai pentru a nu permite în cazul unor contracte de adeziune exonerarea de răspundere a asigurătorului cu izvor exclusiv contractual și bineînțeles având la bază dorința asigurătorului întrucât el dictează contractul. În ceea ce privește sfera răspunderii pentru cele două tipuri de asigurări, răspunderea asigurătorului RCA se angajează atât pentru culpă cât și pentru caz fortuit. Asta este iarăși una dintre distincțiile importante între cele două tipuri de asigurări întrucât la asigurările pentru malpraxis răspunderea personalului medical pentru actele de malpraxis este o răspundere exclusiv subiectivă pe bază de culpă, malpraxisul fiind un act medical prejudiciabil care are la bază o eroare, o culpă determinată de neglijență, de o insuficientă pregătire profesională, prin urmare este vorba de o răspundere subiectivă pe bază de culpă personalului medical. În cadrul condițiilor necesare pentru răspunderea asigurătorului în RCA trebuie spus că aceasta are un pronunțat caracter intuitu rei în sensul că ceea ce este foarte important pentru antrenarea răspunderii asigurătorului este ca vehiculul să fie identificat și asigurat, și bineînțeles să se stabilească răspunderea în sarcina unei anumite persoane, nu contează dacă această persoană este identificată sau nu, și nu contează dacă este persoana asigurată sau este o cu totul altă persoană, de exemplu un hoț care fură autoturismul și fuge de la locul accidentului. Deci esențială este implicarea în accident a vehiculului asigurat, spre deosebire de asigurările de malpraxis unde am văzut conduita personală, culpa medicală, sunt esențiale pentru antrenarea acestei răspunderi. Ambele tipuri de asigurări sunt asigurări de răspundere față de terți, față de victime. În cazul RCA-ului evident că asigurătorul nu va acoperi prejudiciile pe care le suportă asiguratul însuși, indiferent că este vorba despre un prejudiciu corporal sau despre prejudicii cauzate bunurilor sale. În schimb este posibil totuși ca asigurătorul să repare prejudiciul pe care îl suportă asiguratul atunci când acest prejudiciu este cauzat de o altă persoană care a condus vehiculul fără consimțământul asiguratului, indiferent că este vorba de un consimțământ expres sau 0 implicit, și chiar și în situațiile în care acest accident a fost cauzat cu intenție. În acest sens o hotărâre a Curții de Justiție a Uniunii Europene era de fapt un răspuns la o cerere de decizie preliminară care viza unele reglementări din dreptul portughez și care se refereau în speță la următoarea situație, în ce măsură are dreptul de a primi despăgubiri un pieton asigurat care suferă un prejudiciu prin intermediul vehiculului său dar care este condus de un altul fără consimțământul său și care îi cauzează cu intenție acest prejudiciu. Iar răspunsul Curții de Justiție a fost în sensul că acest pieton are calitatea de terț victimă, prin urmare faptul că este chiar proprietarul vehiculului asigurat și că este deci are calitatea de asigurat nu-l exclude din a beneficia de la dreptul de a beneficia de despăgubiri de pe urma unui accident întrucât în acest caz are în raport cu conducătorul vehiculului care a săvârșit accidentul are calitatea de terț, de victimă a accidentului de circulație. Mai mult hotărârea este relevantă și dintr-un alt aspect, și anume subliniază faptul că iată asigurătorii sunt obligați să acopere și acele prejudicii care sunt cauzate cu intenție. În general în asigurările de răspundere civilă facultativă se spune că intenția este exclusă de la acoperire, faptele săvârșite intenționat figurează printre excluderile de risc, aceasta deoarece nu e normal ca operațiunea de asigurare să fie transformată într-o operațiune speculativă, nu trebuie deturnată de la scopul său normal și firesc, însă în cazul RCA-ului directivele comunitare care au urmărit să armonizeze legislațiile statelor privind RCA-ul și practica judiciară constantă în această privință sunt în sensul că asigurătorul trebuie să acopere prejudiciile cauzate intenționat numai că se prevede prin lege, în actuala lege este art. 25, reglementarea este identică cu cea din fostul art. 58 din fosta Lege nr. 136/95. Deci repet, ulterior asigurătorul este îndreptățit să recupereze despăgubirea plătită de la acel vinovat, și observăm că dacă ne uităm bine la art. 25 din lege acesta se referă la 4 situații de regres care sunt foarte interesante și care ne demonstrează când anume și dacă trebuie să permitem exonerarea de răspunderea asigurătorului RCA pentru prejudiciile corporale pe care le suferă terții și nu numai corporale dar acesta este subiectul analizei noastre. În primul rând, intenția, prin urmare orice prejudiciu cauzat cu intenție este acoperit de către asigurător urmând ca ulterior acesta să exercite regresul așa cum deja am discutat. În al doilea rând, chiar dacă în asigurările de răspundere civilă culpa este motorul plății, antrenează practic raportul de răspundere și implicit obligația asigurătorului de a plăti despăgubirea este foarte interesant că alin. (b), (c), cred, nu le am în acest moment, deci art. 25 pe (b) și (c) se referă la situația în care accidentul este săvârșit în timpul comiterii cu intenția unei alte infracțiuni sau în timpul când autorul accidentului încerca să se sustragă de la urmărire după săvârșirea unei infracțiuni cu intenție. Observăm că în cazul acesta este vorba în realitate despre o asociere între accidentul cauzator de prejudiciu cu săvârșirea unei infracțiuni care nici măcar nu are relevanță dacă este o infracțiune care se produce incriminată de legea circulației privind drumurile publice sau dacă este vorba despre o cu totul altă infracțiune care poate să nu aibă niciun fel de legătură cu accidentul în sine cauzator de prejudiciu, ori rațiunea pentru care asiguratorului îi este permisă recuperarea despăgubirii în acest caz este aceea că regresul are exclusiv un rol sancționator, asigurătorul este obligat să facă plata întrucât scopul acestei asigurări este protecția terților, acesta este scopul prioritar al asigurării RCA, iar regresul i se permite doar cu rolul de a sancționa un comportament infracțional al făptuitorului pentru că să nu uităm faptul că, și se prevede expres în Legea nr. 132, asigurătorul este obligat să plătească despăgubirea pe care o datorează terțului și în situația în care conducătorul vehiculului a condus fără consimțământul asiguratului, a condus fără permis sau a condus cu nerespectarea obligațiilor legale privind starea vehiculului și privind siguranța pe drumurile publice. Deci iată că unele din aceste fapte conexe accidentului pot mări probabilitatea de producere a riscului, cum este de exemplu conducerea fără permis sau cum este conducerea sub influența băuturilor alcoolice, pentru că și în acest caz asigurătorul este obligat să plătească despăgubirea și să se îndrepte în regres împotriva asiguratului. Însă nu în toate cazurile aceste fapte intervin în nexul cauzal, nu în toate cazurile ele pot mări probabilitatea de producere a riscului, de exemplu faptul că o persoană conduce un vehicul fără să aibă consimțământul asiguratului prin faptul că lipsește acest consimțământ nu înseamnă că implicit probabilitatea de producere a riscului crește. Deci iată că în realitate toate aceste cazuri de regres pe care le reglementează art. 25, nu toate exceptând intenția, pot să nu aibă legătură cu raportul de cauzalitate, ele doar se suprapun sau urmează cauzei adecvate care duce la producerea accidentului. Un alt aspect extrem de important în aprecierea cauzelor exoneratoare de răspundere în cazul RCA-ului este comportamentul victimei, și aici am găsit o decizie din 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în care era înlăturată complet răspunderea făptuitorului într-un accident de vehicule la solicitarea reclamanților care erau victime ale accidentului întrucât aceștia au consumat băuturi alcoolice împreună cu conducătorul vehiculului înainte de a se urca în vehicul. S-a spus că în acest caz suntem în prezența unui consimțământ al victimei la producerea rezultatului păgubitor și că chiar dacă nu am putea interpreta în această manieră consimțământul victimei în sensul că da acceptă probabilitatea de producere al prejudiciului ar trebui măcar să luăm în considerare consimțământul său la un anumit act de conduită al făptuitorului mai ales că în cazul nostru împreună au consumat băuturi alcoolice după care s-a produs accidentul. Soluția instanței a fost aceea că acest comportament al victimelor trebuie interpretat ca un fel de culpă exclusivă care înlătură total de la răspundere făptuitorul, motiv pentru care i s-au respins absolut toate pretențiile privind unele morale. În opinia noastră soluția este clar criticabilă pentru că nu trebuie să uităm întâi de toate că în această materie cum răspunderea făptuitorului pentru RCA este o răspundere nu numai pentru culpă și pentru caz fortuit, dacă ar fi să vorbim despre o faptă a victimei aceasta ar trebui să aibă impactul pe care forța majoră le-ar avea ca să fie exoneratoare total de răspundere în ce privește pe făptuitor. Chiar dacă nu vorbim despre o faptă a victimei și ar trebui să punem discuția în termen de consimțământ și deci ar trebui să excludem o discuție despre cazul fortuit sau forța majoră, credem că de fapt nu este vorba în esență aici despre un consimțământ nici la producerea prejudiciului, nici la mărirea probabilității, este realmente o contribuție cu rol cauzal al victimelor la crearea acestei situații prilej care a avut un rol cauzal, mai mult decât atât victimele puteau lua măsuri pentru a evita producerea prejudiciului, este 1371, alin. (1), cred că și 2 are relevanță, care spune că în cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o. Ori în acest caz ar trebui să considerăm că victima putea foarte bine să evite producerea propriului prejudiciu măcar pentru că având în vedere că știa starea de ebrietate a făptuitorului ar fi putut evita urcarea în vehicul și ar fi putut evita producerea propriului său prejudiciu, prin urmare nu a făcut absolut nimic de natură să împiedice producerea acestui prejudiciu. Dar evident că nu e vorba de o culpă aici a victimei care să anihileze complet culpa făptuitorului și cred că suntem în prezența unor culpe concurente, nicidecum nu se poate vorbi despre o înlăturare completă a răspunderii făptuitorului dar cred că se putea accepta o răspundere proporțională a făptuitorului. Iar motivarea instanței că victima a acceptat, că a cunoscut starea de ebrietate, că și-a dat consimțământul la producerea prejudiciului mi se pare eronată și prin prisma reglementărilor art. 23 din directiva europeană, vă spun imediat, este Directiva 103/2009, art. 23 din directivă prevede că extinderea asigurării la toți pasagerii din vehicul reprezintă un rezultat remarcabil la legislații existente, acest obiectiv ar fi compromis dacă legislația internă sau o clauză contractuală dintr-o poliță de asigurare ar exclude din asigurare pasagerii deoarece știau sau ar fi trebuit să știe că șoferul vehiculului era sub influența alcoolului sau a unui drog în momentul accidentului, pasagerul nu este în mod obișnuit în măsură să evalueze corect gradul de intoxicare a șoferului, iar obiectivul care urmărește descurajarea persoanelor de a conduce sub influența alcoolului sau a unui drog nu este atins prin reducerea sumei asigurate oferite pasagerilor care sunt victime ale accidentelor auto. Deci iată că nici măcar nu trebuie sancționați pasagerii care sunt victime dacă știau că șoferul era sub influența băuturilor alcoolice. În ceea ce privește o comparație cu aceste cauze exoneratoare de răspundere în cazul asigurării pentru malpraxis medical am să încerc să restrâng discuția doar la aceste situații. Sunt cazuri în care asigurătorul de răspundere pentru malpraxis ar trebui să răspundă și ar trebui să acopere prejudiciul cauzat de către medic pacientului dar, deși legea în opinia noastră prevede acest lucru, spuneam condițiile de asigurare nici cele generale și nici cele speciale nu o prevăd întrucât acest tip de asigurare este considerat o asigurare facultativă, deci nu este un contract forțat chiar dacă încheierea contractului este obligatorie, dar din perspectiva conținutului este o asigurare facultativă, este un contract de adeziune, asigurătorul este cel care stipulează clauzele contractuale și asiguratul nu poate decât să hotărască dacă le acceptă sau nu. Motiv pentru care intenția este total alăturată de la acoperire, prin urmare o faptă intenționată a medicului nu este despăgubită. Însă art. 677, este vorba de Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, art. 677 alin. (2) prevede unele situații în care asigurătorul pentru malpraxis se poate îndrepta împotriva făptuitorului pentru a recupera prejudiciile plătite ca urmare a încălcării standardelor de asistență medicală. Sigur că încălcarea standardelor de asistență medicală presupune nerespectarea normelor legale privind activitatea profesională, deci iată că spre deosebire de RCA unde asigurătorul plătea și în cazul în care nu erau respectate dispozițiile legale privind starea și siguranța vehiculului sau situațiile în care a condus în starea de ebrietate, fără permis. În cazul asigurării pentru malpraxis asigurătorul în principiu are dreptul la recuperarea acestei despăgubiri, deci noi ne-am gândi că ar fi obligat în acest caz să plătească pentru aceste pagube pricinuite prin încălcarea standardelor de asistență medicală însă condițiile de asigurarea facultativă de răspundere pentru malpraxis nu prevăd acest tip de acoperire a prejudiciilor. Lucrurile stau la fel și în situația în care suntem în prezența lipsei consimțământului informat, medicul este obligat să obțină consimțământul informat al pacientului său pentru orice act de prevenție, diagnostic sau tratament. Iar art. 677 alin. (2), lit. (b) prevede posibilitatea asigurătorului de a recupera aceste despăgubiri plătite ori de câte ori medicul nu a obținut consimțământul informat. Prin urmare, din art. 677 alin. (2), lit. (b) ar rezulta că asigurătorul este obligat să acopere aceste prejudicii atât timp cât are posibilitatea de a le recupera, numai că nici în acest caz condițiile de asigurare pentru malpraxis nu prevăd acoperirea prejudiciilor pe care le cauzează medicul care nu obține consimțământul informat al pacientului. Mai mult decât atât condițiile generale de asigurare la modul generic prevăd faptul că sunt excluse de la acoperire toate cazurile care prevăd nerespectarea normelor legale privind activitatea profesională, nu sunt acoperite prejudiciile pe care le cauzează medicul în stare de ebrietate sau sub influența narcoticelor sau stupefiantelor, deși niciunde în lege nu se prevede această exonerare de răspundere, probabil că este vorba despre condițiile pe care trebuie să le îndeplinească profesionistul în exercitarea actului medical, însă după cum am văzut în cazul RCA-ului lucrurile stau cu totul altfel, acolo asigurătorul va despăgubi toate aceste prejudicii urmând a se îndrepta în regres împotriva conducătorului vehiculului responsabil. Concluzia ar fi aceea că atât timp cât asigurarea pentru malpraxis a personalului medical nu este un contract forțat și cât drepturile și obligațiile părților nu sunt prevăzute expres de lege observăm că este mult mai flexibilă răspunderea asigurătorului și că de cele mai multe ori toate aceste situații care ar putea fi acoperite pentru asigurare obligatorie sunt prevăzute în asigurările de răspundere pentru malpraxis în cadrul excluderilor de risc și nu a riscurilor acoperite. Asta câteva observații au fost pe această margine. Mulțumesc!

Bogdan Dumitrache: Mulțumim și noi doamnei profesor Irina Sferdian și potrivit unei soluții agreate în prima parte a zilei întrebările vor aștepta finalul panelului. Următoarea intervenție începe cu dreptul la imagine, dar continuarea arată că nu mai rămânem în zona unei persoane fizice obișnuite casnice. Da, am sărit o intervenție, tot din panelul 3, datele cu caracter personal și principiul libertății contractuale, domnul conferențiar doctor Dorin Cimil cu scuzele de vigoare.

Dorin Cimil: Vă mulțumesc mult. Plăcere de a prezenta comunicarea și pe această cale mulțumesc domnului profesor Stoica pentru invitație și felicitări pentru domnul profesor Chirică pentru lansarea de carte, o lansare minunată cu abordări ale unor probleme într-adevăr dificile de drept, cum ar fi contractele civile, cum ar fi dreptul personalității. Și în acest context vreau să menționez că la fel sunt o persoană care mă ocup de analiza raporturilor contractuale cu tangența asupra personalității sau, deci nu este posibil să abordez acest aspect și tematica care este absolut actuală și în Republica Moldova cât și în România cu referință la datele cu caracter personal care este atât actuală în domeniul privat cât și în domeniul public cu referință la înstrăinarea drepturilor personale și cu referință la publicarea unor hotărâri judecătorești pe site-urile de profil, deci chiar în ultimele săptămâni au stârnit în Republica Moldova o discuție foarte, foarte aprinsă. Și în acest sens voi încerca să reiterez unele probleme pe care le-am observat fiind pe cealaltă parte a Prutului. Și vreau să menționez că unele aspecte ale circuitului informației precum și circuitului informației cu caracter personal sunt aceleași abordări similare pe care le-am auzit aici în sală, pe care le-am auzit din alocuțiunea profesorului Stoica și profesorului Chirică. Însă vreau să reiterez faptul că ideea de a veni cu o astfel de comunicare am luat-o din practica contractuală și în baza unui caz practic realizat de o companie din Republica Moldova pe piața tehnologiilor informaționale din România fabula cazului a constat în următoarele că prin intermediul unui soft care a fost implementat pe site-ul web o societate putea să recunoască un fost vizitator care revine pe site-ul sau, iar aceste vizite repetate îi vor permite societății să realizeze un profil al vizitatorului care va puteam fi folosit pentru furnizarea de materiale publicitare personalizate. Deci aproximativ aceeași situație care a descris-o domnul profesor Stoica cu alegerile lui Trump. Vreau să menționez că în abordarea problemei drepturilor personale și în special a datelor cu caracter personal tangența principiului libertății contractului se realizează în componenta libertății de identificare de către părțile contractante a obiectelor contractelor civile sui-generis și utilizarea de către acestea a mecanismului juridic adecvat de circuit civil. Este bine știut că la baza funcționării serviciilor de internet gratuite, cum ar fi sistemele de căutare, poșta electronică, rețelele de socializare, serviciile de informare, stă posibilitatea de folosire a datelor utilizatorilor, multe din aceste date un caracter de date personale. Din momentul conectării la rețeaua internet internautul lasă inevitabil în urmă date personale precum numele, prenumele, adresa, tipul informațiilor căutate, adresa de e-mail, numele computer-ului sau numele domeniului din care face parte. Prin intermediul fișierelor cookies create automat, orice conectare internet se scoate o colectare de date personale. Deci, ținând seamă de realitățile tehnice de funcționare a internetului, fiecare acțiune a utilizatorilor acestora poate lăsa o anumită urmă în formă de cod numeric numit Digital fingerprint care permite într-un final identificarea acestuia, utilizarea serviciului corespunzător poate fi realizată doar cu acceptarea acordului tip click wrap sau browse wrap. Textul acestor acorduri specificate permite providerilor utilizarea informații personale a utilizatorilor și a contentului pe care aceștia le expun utilizând acest serviciu informațional. Din punct de vedere al legislației în vigoare această condiție chiar și incorporată într-un acord tip formează consimțământul subiectului title cu caracter personal, adică orice manifestare de voință liberă expresă și necondiționată în formă scrisă sau electronică conform cerințelor documentului electronic pe care subiectul datelor cu caracter personal acceptă să fie prelucrate datele pe care îl privesc. În baza legislației Republicii Moldova datele cu caracter personal reprezintă o informație oficială cu accesibilitate limitată și constă din date referitoare la o persoană fizică identificabilă a căror dezvăluire ar constitui o violare a vieții private, intime și familiare. Practic aceeași definiție persistă și în legislația României și în legislația Uniunii Europene. Problema majoră pe care o abordăm reprezintă dacă informația cu caracter personal este o marfă sau un potențial economic care poate fi supusă înstrăinări sau reprezintă un obiect necomercial, fără circulații în raporturile civile, cu un regim juridic special conectat la drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Ținând cont de faptul că natura serviciilor internet nu poate avea limite de frontieră iar modelele de business ale serviciilor internet, prestat de companiile americane de exemplu, care exportă aceste servicii sunt bazate pe utilizarea informațiilor utilizatorilor, inclusiv a datelor cu caracter personal acestea deja au devenit o marfă fiind spuse regulilor de circulație informației. Acordul persoanei privind utilizarea datelor cu caracter personal nu mai reprezintă un simplu consimțământ dar poate fi apreciat și ca o oferire a unui interes patrimonial contractantului sau providerului. În realitate modelele de business inovaționale în concordanță cu principiul libertății contractului au slăbit considerabil categoriile juridice din ramurile conexe cum ar fi, noțiunile de drepturi nepatrimoniale și drepturile omului. Tehnologiile informaționale au transformat dreptul persoanelor la viața privată precum și secretul corespondenței în obiecte de vânzare în sens economic, iar dreptul civil nu se mai poate opune acestui proces doar prin nerecunoașterea acestui fapt și menținerea ilegală a caracterului incesibil a datelor cu caracter personal. Nerecunoașterea datelor cu caracter personal în calitatea de obiect a circuitului civil nu poate rezolva problema prelucrării frauduloase a datelor. Pentru contracararea acestui fenomen sunt necesare accesarea mecanismelor juridico-penale și procesual penale la etapa încheierii contractului. Și în acest sens, în Republica Moldova cât și în România au fost elaborate sau au fost acceptate câteva convenții internaționale în domeniul prevenirii și combaterii criminalității informatice care au un impact în domeniul respectiv. Dacă presupunem pentru moment că datele cu caracter personal nu reprezintă o valoare patrimonială, adică nu au un preț în sistemul de coordonate a dreptului civil, acest fapt determină calificarea lor ca și drepturi personale ceea ce nu le caracterizează din perspectiva circuitului civil și protecției juridice, cum să procedăm cu datele personale precum și cu alte informații legate de persoană, cum ar fi datele de locație, contentul utilizatorului internet care deja sunt parte componentă a tehnologiilor informaționale și sunt lăsate în circuitul civil în calitatea de obiecte ale acestui circuit. În această calitate juridică de obiecte investite cu capacitatea de schimbare a titularului de drept civil trebuie să recunoaștem nu însăși obiectele raporturilor juridice în calitatea de substanță materializată funcțional, dar drepturi dar drepturile subiective civile inclusiv asupra obiectelor nemateriale precum ar fi drepturi exclusive, personale și cele corporative. Recunoașterea plenară a datelor cu caracter personal în calitatea de obiecte a drepturilor civile presupune și unele restricții legate de circuitul civil ar acestora, ținând cont de regimul insistent a datelor cu caracter personal stabilit prin convențiile internaționale la care Republica Moldova și România sunt parte, urmează să fie reglementate suplimentar activitatea brokerilor informaționali și a contractelor pe care acestea le încheie cu utilizatorii. În afară de această protecție a datelor cu caracter personal trebuie să fie făcută și cu ajutorul mijloacelor tehnice, și anume tehnologiilor de cifrare, mecanisme de protecție incorporate în design-ul serviciului numite privacy by design, utilizare a protocoalelor speciale platform for privacy preferences, și în sfera datelor cu caracter personal legislația europeană identifică și alte categorii de date cum ar fi datele sensibile care prin natura și riscul ridicat de știrbire a drepturilor și libertăților fundamentale fizice nu pot fi supuse prelucrării și fără posibilitatea de colectare, înregistrare, divulgare și transfer. Păstrarea zonei de intimitate informațională este o garanție a libertății de gândire, de acțiune și de manifestare plenară a personalității. Trebuie să ținem cont că protecția datelor cu caracter personal nu este o problemă exclusivă a dreptului, iar în măsura în care acest segment de protecție ține de drept atunci nu poate fi soluționată prin impunerea barierelor artificiale în recunoașterea lor în calitatea de obiecte ale circuitului civil în sensul de genul că drepturile personale inclusiv datele cu caracter personal nu sunt transmisibile, deci este o normă prelevată din art. 31 a proiectului de modificare și completare a Codului civil a Republicii Moldova despre care a vorbit domnul profesor Baieș. Vreau să punctez la acest capitol și problema înstrăinării drepturilor personale care după mine deseori este eronat tratată în literatura juridică, și se vehiculează ideea despre imposibilitatea înstrăinării drepturilor personale de motivul imposibilității separării obiectelor de subiectul titular. Imposibilitatea separării obiectelor drepturilor personale de subiect titular este un lucru cert însă înstrăinarea drepturilor personale reprezintă un concept convențional care are ca și esență schimbarea subiectului titular. Datele cu caracter personal, bazându-ne pe natura lor informațională, fac ca aceasta să aparțină tuturor și fiecăruia în același timp și cu regimul drepturilor exclusive care presupun doar prerogativa de dispoziții asupra drepturilor exclusive pe motiv că natura nematerială a acestor drepturi le face inseparabile de persoana autorului “de rigoare”. Obiectul drepturilor personale formează condițiile sociale de activitate a omului ca și persoană, titulari de drepturi, inclusive în diferite sfere de activitate umană cum ar fi științifică, creativă. Prin înstrăinarea dreptului personal urmează să înțelegem permisiunea titularului acestui drept de a folosi condițiile sociale ale propriei identități sociale de către alte persoane conform propriei viziuni și interes ale acestora dar limitată într-o anumită măsură de voința titularului dreptului personal. Permisiunea de a utiliza semne de identificare a titularului dreptului personal poate aduce anumite avantaje, inclusiv de ordin patrimonial, persoane care le utilizează de aceea cea din urmă poate fi obligată la plata unei retribuții. În această ordine de idei realizarea oricărui drept subiectiv urmează să fie desfășurată cu respectarea drepturilor și intereselor legitime ale altor persoane precum și a interesului public, anume această posibilitate de cauzare a prejudiciului drepturilor și intereselor legitime ale altor persoane precum și cauzare ale prejudiciului interesului public trebuie să fie văzută în calitate de barieră legală pentru sancționarea actelor juridice cu drepturile personale și nicidecum criteriul inseparabilității anumitor valori de persoana autorului, poziție similară cu prevederile art. 60 a Codului civil român. Trebuie să deosebim situațiile când titularul drepturilor personale exprimă un simplu acord formal pentru utilizarea datelor cu caracter personal și situația când persoana vizată conștientizează că aceste date costă mijloace bănești și le privește în calitate de contra echivalent pentru serviciul prestat unui terț. Drepturile personale urmează a fi deci calificate în funcție de mai multe criterii și în funcție de mai multe condiții sociale ale vieții care asigură subiectului său un anumit confort psihologic și material, anume condițiile sociale ale vieții persoanei formează obiectul drepturilor personale ale subiectului prin care activitatea sa creează anumite reprezentări. Datele despre această activitate socială a subiectului nu pot constitui o taină, un secret pe motiv că activitatea în esență este una expusă public. Trebuie de recunoscut că polul opus al activității sociale a subiectului formează sfera personală intimă, fără demarcarea căreia activitatea socială a persoanei rămâne fără conținut. Și noțiunea de activitate socială a persoanei presupune iminent și necesitatea protecției juridice a condițiilor sociale prin: individualizarea subiectului activ, demarcarea sferei intime a persoanei, individualizarea a însăși activității subiectului, individualizarea rezultatelor și stimularea activității sociale utile. Și, într-un final vreau să abordez și problema formelor juridice de perfectare a circuitelor datelor cu caracter personal, deci acea problemă care a fost dezbătută recent de către speakerii din panelul I și II. Deci informație în calitate de obiect a raporturilor juridice civile nu poate fi supusă plenar nici unui mecanism juridic cunoscut de reglementare. Nu este posibil din punctul de vedere a metodologiei juridice de reglementare plasarea informației în circuitul civil aplicând același regim ca pentru grupurile de obligații cum ar fi drepturile patrimoniale, bunurile, lucrările sau serviciile sau regimuri prestabilite pentru alte drepturi și bunuri cum a fost indicat de către jurisprudența europeană. Există și opinii foarte dure, deocheate după mine, care persistă în literatura juridică că asupra informației urmează să fie aplicate aceleași reguli referitoare și la energie, în sensul că obiectul drepturilor civile pe motiv că informația poate figura ca și conținutul obligației subiectului obligat și în această perspectivă este exclusă calitatea ei de obiect a drepturilor civile, obiectul raporturilor juridice pot fi acțiunile subiectului obligat ca în cazul executării obligațiilor de consultanță, reprezentarea informației sociale sau alte categorii de informație. La fel urmează să punctăm că este și lipsa mecanismului juridic de transmitere a informației de la posesorul informației către un terț deoarece acesta nu se transmite efectiv prin mijlocul juridic cunoscut tradițio sau prestare dar se comunică de către posesorul ei unui alt subiect și prin acțiunea faptică de comunicarea acesteia numărul de posesori a informației în timp și spațiu nu se reduce, cum ar fi în cazul obligațiilor de transmitere a bunurilor sau drepturilor dar se mărește. Practica contractuală încearcă să soluționeze problema acoperirii juridice a transmiterii informației prin intermediul raportului de prestări servicii informaționale care cuprind două secvențe componente, cum ar fi serviciile de consultanță și serviciile de informare. Însă mecanismul juridic actual de prestarea serviciilor nu poate asimila integral particularitățile economice ale serviciilor și anume, serviciul prestat se consumă în momentul realizării lui, el poate fi represtat de către prestatorul inițial în aceeași ipostază către terți. Pe când informațiile comunicate unei persoane pot fi recunoscute în aceeași ipostază și recomunicate și altor persoane. Această particularitate a informațiilor deschide cale unor abuzuri din partea celor ce primește informația, aceasta poate răspândi informațiile comunicate de debitorul său obținând prin aceasta un beneficiu fără a participa la culegerea și crearea informației. Relativ calității informațiilor comunicate de către debitor în temeiul unui raport juridic obligațional remarcăm deosebiri față de regimul general al executării obligațiilor și în acest caz trebuie să subliniem două grupuri de obligații: 1- comunicarea informațiilor ce prezintă un secret de producere numite know-how și comunicarea altor informații de către cele indicate supra. Pentru prima grupă de obligații se va solicita că informația reprezentată să aibă un nivel sporit de plenitudine astfel ca distratorul informației creditor să aibă posibilitate utilizând aceste informații, se obține același rezultat ca și deținătorul primar al informației. Aprecierea calității din grupa a doua de informații trebuie să fie făcută ținând cont de criteriile precum ar fi scopul obținerii informației, veridicitatea, plenitudinea, condițiile în care sunt comunicate unele sau alte informații. Având în vedere natura acestor obligații ar trebui să pornim de la prezumția că odată comunicate adresantului aceștia nu pot răspândi informații în scopuri comerciale. Contractele de prestare a serviciilor informaționale pot fi calificate ca atare doar în situația când titularul informației care nu formează obiectul protecției intelectuale reprezintă unor companii specializate pentru a fu prelucrate cu condiția transmiterii ulterioare către client a produsului final. În situația în care compania nu supune datele personale prelucrării, adică procesării, dar numai permite accesul la ele altor subiecți contra cost acest raport juridic nu va conține segmentul de efectuare a unei lucrări sau serviciu pentru client, la comanda acestuia și respectiv nu va putea fi supus calificării juridico-civile ca servicii informaționale. Pentru cazul abordat, adică pentru înstrăinarea datelor cu caracter personal, pledăm pentru încheierea unor contracte nenumite care vor avea ca obiect o categorie juridică renumită a drepturilor civile numit informația. Pentru Republica Moldova această reglementare o regăsim în art. 667, alin. (3) Cod civil, unde părțile pot încheia contracte care nu sunt prevăzute de lege, contracte nenumite precum și contracte care conțin elemente ale diferitor contracte prevăzute de lege contractele complexe. După cum știm încheierea contractelor nenumite și complexe reprezintă una din oportunitățile de realizare a principiului libertății contractului, iar aplicarea prin analogie față de contractul de transmitere a informației asupra normelor ce reglementează tipurile contractuale asemănătoare este numai cu respectarea unor condiții legale stricte, cum ar fi? Și aici finisez: 1- inexistența unor norme în cadrul obligațiilor contractuale anume, și în materia obligațiilor în general, 2- inoportunitatea aplicării obiceiului și uzanțelor comerciale, 3- necorespunderea aplicării normei prin analogii esențe raportului reglementat, 4- protecția intereselor legitime ale părții slabe în contract, terților persoanei și intereselor publice. Vreau să menționez și despre faptul că nu este exclusă sau sunt foarte des întâlnite cazurile și sunt supuse legii aplicabile a unei țări străine care au un alt regim mai liberal de determinare a obiectelor drepturilor civile cu condiția existenței în acest raport contractual a unui element de extraneitate. În acest aspect sunt deja semnalate în literatura de specialitate dificultăți în ceea ce privește raportul operatori – date americani, persoane – cetățeni a Uniunii Europene. Problema cheie nu poate fi concepută fundamental, diferită a dreptului la viață privată în SUA și Uniunea Europeană, adică privirea privind dreptul la viață în cele două mari sisteme de drept este una absolut diferită, de aceea și înțelegerea fundamental diferită a dreptului la libertatea de exprimare și a limitelor sale în aceste 2 jurisdicții persiste. Vă mulțumesc!

Bogdan Dumitrache: Mulțumim și noi, domnule profesor, și la fel întrebările pe marginea intervenției domniei sale ca și întrebările care au fost suscitate de prima intervenție din acest panel urmează să fie lăsate la final, nu mai este mult până atunci pentru că ne apropiem de finalul panelului III cu a 3-a și ultima intervenție a acestui panel, titlul spuneam mai devreme că începe cu dreptul la imagine dar continuarea titlului, așa cum ați văzut pe program, este una care ne duce spre zona comercialului “Dreptul la imagine, la denumire, la sediu emblemă, marcă de fabrică al persoanei juridice (societate) și modalitățile de apărare ale acestora în condițiile Noului Cod civil”, domnul profesor Radu Geamănu, vă rog să începeți.

Radu Geamănu: Domnul profesor Stoica, vă mulțumesc în primul rând pentru invitația și la această reuniune și trebuie să menționez că subiectul pe care l-ați lansat dumneavoastră m-a incitat să studiez această problemă a dreptului la imagine și celelalte la denumire, sediu, emblemă, cu privire la persoanele juridice în speță societățile comerciale. Eu continui să spun societăți comerciale deși comercialul și comercialitatea sunt dezavuate de redactorii Noului Cod civil, dar să ne referim la profesioniști și atunci am ajuns la concluzia că noua reglementare a Codului civil vine chiar în sprijinul acestor entități care sunt persoanele juridice, sigur că nu mă voi referi decât la persoanele juridice de drept privat, cele de drept public nu fac obiectul preocupărilor mele. În orice caz trebuie să menționăm din capul locului că și înaintea reglementărilor din Noul Cod civil dreptul la propria imagine a societăților era reglementată în legi speciale și era soluționată de către instanțele noastre chiar în condițiile vechiului Cod civil. Trebuie să pornim de la o idee, o subliniere că personalitatea juridică este de fapt o noțiune abstractă și care este capacitatea de a fi titulari de drepturi și obligații. Este evident că și societățile ca persoane juridice sunt titulare de drepturi și obligații și că au dreptul la imagine și la sediu, emblemă și așa mai departe. Astăzi nu mă voi opri decât la dreptul la imagine pentru că dacă aș aborda toate cele pe care mi le-am propus în acest studio și în studiu incipient cu privire la dreptul la imagine înseamnă că am depăși panelurile și n-am mai ajunge unde ne-am propus. Ce vreau eu să spun de la început, că noul Cod civil definește persoana juridică, persoana juridică este orice formă de organizare ca întrunit condițiile cerute de lege este titulară de drepturi și obligații civile. Și acum sigur că dreptul la imagine este atât pentru persoanele fizice cât și pentru persoanele juridice același, Noul Cod civil spune la un moment dat în art. 257 foarte concis și clar că dispozițiile prezentului titlu se aplică prin asemănare și drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice. Iată deci că direct ni se spune că persoanelor juridice le sunt recunoscute toate acele drepturi ale persoanelor fizice și în general cu privire la dreptul la imagine. Aici aș dori să mă refer la o diferențiere între dreptul la imagine sau, dacă vreți, cele două elemente de diferențiere între persoana fizică și juridică. Dacă persoana fizică poate fi titulara unui spectru foarte larg de drepturi nepatrimoniale, domeniul drepturilor extrapatrimoniale de care poate dispune persoana juridică se analizează în strânsă legătură cu acele prerogative care sunt compatibile cu persoana juridică și cu specialitatea capacității de folosință. Dreptul la viață, dreptul la integritatea fizică și psihică, de exemplu, nu pot fi puse în relație cu persoana juridică. Alături de drepturi la denumire, drepturi la sediu și emblemă și marcă avem în vedere că persoana juridică se poate prevala de dreptul la imagine. Sigur că, pornind de la precizarea foarte clară și concisă a art. 257 al Noului Cod civil, am făcut o incursiune în modul în care poate fi încălcat acest drept la imagine pentru persoanele juridice, și am ajuns la concluzia că, așa cum spuneau și antevorbitorii mei, cel mai recent și cel mai puternic atac care poate fi îndreptat împotriva persoanelor juridice cu privire șa imaginea lor sunt site-urile web. Sigur că aici este foarte ușor și chiar persoanele au posibilitatea să posteze pe site-uri orice fel de informație care este sau nu este verificată. Această situație ne găsim în momentul în care imaginea este de fapt un bun care face parte din patrimoniul persoanei juridice și că aceasta poate fi atacată prin defăimare, defăimarea este operațiunea prin care se lansează anumite informații sub anonimatul celui care le postează și care nu pot fi verificate sau care sunt mai greu de verificat. Cea mai frecventă denigrare este în dreptul nepatrimonial al persoanei juridice și am găsit câteva exemple în jurisprudența care se referă la soluționarea de către instanță a denigrării pe care a suferit-o una sau alta din societățile comerciale, dar ceea ce mi se pare că face deja legătura și cu procedura civilă sau dacă vreți cu competența de soluționare a acestor litigii izvorâte din denigrare este elementul de extraneitate. Există o destul de incipientă postare a acestor situații în care se pune problema capacității sau a competenței de soluționare și se pune întrebarea dacă putem aloca unei persoane juridice ca și unei persoane fizice locație care corespunde centrului intereselor sale. Noi știm că societățile comerciale de obicei au activitate extrateritorială de cele mai multe ori și atunci sigur că denigrarea poate să se manifeste și să atace activitățile pe care o societate le are atât în țara de origine cât și în alte țări. Evident că principiul care este domiciliul pârâtului este esențial în domeniu, dar există și excepția de la aceasta, excepția care ne duce la antamarea acestei expresii, centru a intereselor sale. Sigur că centrul intereselor sale este acolo unde activitatea se desfășoară cu preponderență. Se dădea aici în prezentarea jurisprudenței din Uniunea Europeană se prezenta o situație în care o întreprindere stabilită la Tallin în Estonia realizează cele mai mari activități ale sale în Suedia. Problema este că la un moment dat a fost înscrisă pe o listă neagră pe site-ul internet Svesk Handel o societate de angajatori suedeze pe motivul că a comis acte de fraude și înșelăciune. Peste 1000 de comentarii au fost publicate în răspuns la această postare. Întreprinderea a introdus o acțiune în justiție în Estonia împotriva lui Svensk Handel, i-a cerut Tribunalul Estonian să dispună radierea din lista neagră cât și eliminarea comentariilor publicate pe site-ul internet, i-a cerut de asemenea daune interese în valoare de 56 mii de euro ca reparația prejudiciului cauzat. În cadrul acțiunii de intentate la Curtea Supremă Estoniană problema care s-a pus este aceea de a ști dacă jurisdicțiile estoniene sunt competente pentru a statua asupra litigiului conform dreptului Uniunii Europene. Mai pe larg această cauză a invitat Curtea să stabilească în mod clar regulile de competență în materia atingerii reputației cauzate prin publicarea pe internet, și am spus că până la urmă s-a ajuns la concluzia că se aplică excepția de la principiul domiciliului pârâtului care atrage competența teritorială acest principiu, deci aplicându-se acel element al centrului de intereselor sale. Chiar dacă activitatea este în altă țară, până la urmă centrul intereselor sale este în Estonia. Și atunci sigur că chiar și avocatul general s-a pronunțat în vederea aplicării acestui principiu prin care se derogă de la principiu general al competenței teritoriale ce atașă de domiciliul pârâtului. Acum sigur dânsul la un moment dat recunoștea că poate exista pentru persoane fizice cât și juridice mai multe centre de interes, în acest caz reclamantului îi revine dreptul de a alege statul membru în care dorește să tenteze acțiunea sa în justiție, cum este și în Codul nostru de procedură civilă și care spune că în momentul în care există competența alternativă alegerea Tribunalului aparține reclamantului, dar odată alegerea făcută și cât timp acțiunea este pendinte reclamantul nu mai poate intenta o nouă acțiune justiție în altă parte, sigur că dacă are activitate în mai multe state și statele să zicem că sunt membre ale Uniunii Europene și aplicându-se acest principiu pe care l-am enunțat este a reclamantului. Ce ar fi însemnat dacă n-ar putea face această alegere și ar trebui, având mai multe centre de interes, să intenteze acțiunea în fiecare dintre statul unde a fost prejudiciat prin publicația neadevărată și care era denigratoare, evident că nu era posibil în opinia mea să se ajungă la o astfel de concluzie, și concluzia clară este că alegerea instanței competente, atâta timp cât există alternanță, aparține reclamantului, iată deci că până la urmă s-a ajuns competent a soluționa această speță Tribunalul din Estonia. Eu mă opresc aici și cred că am punctat câteva din elementele esențiale a preocupării și a studiului meu și care bineînțeles urmează să fie pe larg dezbătut și să-l termin cu toate celelalte pe care le-am scos în evidență. Am subliniat faptul că persoana juridică este la fel protejată ca și persoana fizică în ceea ce privește drepturile personalității. Vă mulțumesc, domnule președinte!

Bogdan Dumitrache: Mulțumim, domnule profesor! Și îi dăm drumul la întrebări pentru a rotunji acest panel, cel de-al 3-lea, penultimul. Dacă sunt întrebări pe marginea oricăreia dintre intervenții, avem deja un participant la lucrări.

Participant: Am o curiozitate legată de această competență jurisdicțională internațională. Este vorba de o competență evident alternativă prevăzută de art. 7, alin. (1), pct. (1) din brussels 1 bis. În materie delictuală oricum mai multe locuri generează această competență, locul comiterii faptei prejudiciabile fiind și locul uploadării să zicem informațiilor pe un site cât și locul producerii unora din efectele prejudiciabile în concepția extinsă a Curții așa că la urma urmei este chiar reglementată chestiunea asta suficient de clar, și este vorba de o competență esențialmente alternativă în sprijinul victimei, alternativă celei generale care presupune competența în funcție de domiciliu pârâtului.

Radu Geamănu: Da, eu am vrut să scot în evidență doar faptul că și în cazul persoanelor juridice și în cazul defăimării sunt aplicabile principiile generale al competențelor alternative, acesta era scopul pentru care l-am prezentat, și am vrut să scot în evidență că atât pentru persoanele fizice cât și pentru cele juridice sunt aplicabile aceleași norme și sigur am făcut trimitere la articolul care precizează clar că toate reglementările anterioare se referă și la persoanele juridice, adică nu mai lasă nicio discuție dacă se aplică sau nu se aplică la persoanele juridice, asta a fost problema.

Participant: Pentru dumneavoastră am o întrebare sau o curiozitate. Ați spus la un moment dat că potrivit regulilor din Republica Moldova care corespund celor din România în materie de protecția datelor cu caracter personal, consimțământul la instalarea de cookies, egalează sau este echivalent unui consimțământ la prelucrarea datei cu caracter personal, așa am înțeles oare sau?

Dorin Cimil: Deci nu am vorbit de consimțământul cu privire la instalarea de cookies, cookies se instalează de către companiile respective indiferent de consimțământul utilizatorilor, și simpla accesare a unui site sau a unui link așa, deci permite accesarea automată a acestor cookies care prelucrează informații indiferent de voința utilizatorului și aici este o problemă, dacă într-adevăr persistă sau nu persistă voința internautului de a-și exprima acordul său în prelucrarea datelor sale cu caracter personal, dar altceva am vorbit despre acordul persoanei în utilizarea datelor cu caracter personal. Ce fel de acord? Cum calificăm noi acest acord? Un simplu acord sau o contraprestație care generează în sine și un anumit beneficiu, o plată sau altceva? Deci nu trebuie văzut acest acord doar un simplu act juridic, un consimțământ, dar în sine generează și alte efecte care permit ulterior prelucrarea datelor, stocarea, deci diferite forme de prelucrarea datelor. Acesta a fost mesajul meu.

Participant: Am înțeles. Mai că principial, după dreptul european, instalarea cookies trebuie să urmeze un consimțământ.

Dorin Cimil: Exact! Orice acțiune în privința unor persoane personalizate urmează să fie făcut cu consimțământul acestora, este un principiu general.

Participant: La fel există riscul considerării unei prelucrări ca nelegale, dar instalarea aceea se face și fără știința utilizatorului device-ului.

Dorin Cimil: În cele mai dese cazuri instalarea acestor programe cookies face fără știința și fără informarea lor prealabilă, de aceea există și problema dată. Mulțumesc!

Participant: Și eu vă mulțumesc!

Participant: Mă scuzați!

Bogdan Dumitrache: Da, vă rog!

Participant: Am o întrebare pentru doamna Sverdian, a vorbit despre faptul că victimele unor accidente rutiere atunci când au consumat băuturi alcoolice împreună cu conducătorul autovehiculului ar trebui să primească despăgubiri. Întrebarea mea este următoarea: din perspectiva dreptului de procedură penală, persoanele care cunosc fapta și nu își iau măsuri pentru a face cunoscută fapta favorizează practic făptuitorul, aceste persoane care sunt în cele din urmă victimele unor accidente rutiere atunci când șoferul a consumat băuturi alcoolice au favorizat făptuitorul însă nu au cunoscut faptul că ele vor fi persoanele prejudiciate de fapta lui, considerați că în această situație persoanele respective ar trebui să fie totuși despăgubite în contextul în care au favorizat făptuitorul unei fapte ilicite?

Irina Sferdian: Eu m-am referit la situația în care trebuie să se recunoască o răspundere proporțională celor două și la faptul că directivele europene aproape că obligă statele membre la stabilirea despăgubirii către terțelor victime indiferent că știau că respectivul vehicul era condus de o persoană în stare de ebrietate, sunt niște dispoziții cu caracter special în materia de RCA care urmăresc să asigure interesul prioritar al terțelor victimă, asta nu înseamnă că răspunderea lor va fi una integrală ci urmează să se constate o contribuție culpabilă la producerea prejudiciului dar nu cred că trebuie înlăturată complet de la garanția civilă.

Participant: Am înțeles. Și aș mai avea o întrebare, ați făcut referire la o hotărâre mai veche a Înaltei Curți și prin care persoanele care cunoșteau faptul că șoferul a consumat băuturi alcoolice nu pot fi despăgubite, Mai există o hotărâre mai veche, nu știu dacă tot a Înaltei Curți sau a Curții de Apel București, prin care o persoană care cunoștea faptul că șoferul consumase băuturi alcoolice a primit despăgubiri de natură materială, anume contravaloarea cheltuielilor medicale, însă nu a primit despăgubiri de natură morală. Considerați că se poate menține o soluție similară în prezent pe baza art. 1371?

Irina Sferdian: De fapt și Decizia aceasta din 2016, nu știu dacă pe aceasta o aveți în vedere dumneavoastră, se referea la despăgubirile morale pe care le solicitau victimele prejudiciate. Nu știu dacă ar trebui neapărat să facem această distincție.

Bogdan Dumitrache: Da, mă uitam la finalul alin. (1) că el pare să evoce ipoteza materială, deci în cazul în care victima a contribuit cu intenție sau nu din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a lovit, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu, partea de prejudiciu este sintagma care evocă mai degrabă materialul.

Irina Sferdian: Bun, dar totdeauna în cazul în care se stabilește o contribuție procentuală, și daunele materiale și cele morale au în vedere respectiva proporție.

Bogdan Dumitrache: Da aici nu știu cum aș face procente pe daune morale.

Participant: Da, dar în hotărârea aceea la care am făcut referire se menționează tocmai faptul că pe plan moral și-a asumat faptul că se vor produce prejudicii, tocmai pentru faptul că cel puțin drepturile nepatrimoniale nu pot fi cuantificate, faptul că prejudiciul are o valoare de un leu sau de 10 mii de euro, nu ar trebui să aibă vreo relevanță, practic, cel puțin din punctul meu de vedere, daunele morale au fost asumate în integralitate, valoarea acestora neavând relevanță pentru că ele reprezintă tocmai încălcarea unui drept al victimei.

Irina Sferdian: Nu știu dacă este chiar vorba despre o asumare aici, despre un consimțământ asumat. În speța aceasta este mai degrabă vorba despre o contribuție la cauzarea acestor condiții prilej, deci în aceasta constă, nu este numai o problemă de consimțământ, victima nu s-a aflat acolo doar aflând despre starea de ebrietate și asumându-și, a și contribuit în mod efectiv la creare unor condiții prilej cu rol cauzal, deci a intervenit cumva în nexul cauzal prin fapta sa. În afară de asta nu a făcut nimic de natură, a împiedicat producerea prejudiciului nici în tot nici în parte, simplul fapt dacă nu s-ar fi urcat în acel vehicul automat prejudiciul în ce privește nu s-ar fi dus. Deci nu cred că se pune problema din punct de vedere al consimțământului aici, cred că este realmente o contribuție culpabilă la producerea prejudiciului, adică eu așa aș vedea-o, nu cred că ar trebui să discutăm în termen de consimțământ aici.

Bogdan Dumitrache: Dacă mai sunt întrebări? Ușor, ușor văd că efectele prânzului se duc. Dacă nu mai sunt întrebări, ar însemna că facem o pauză.

 

Panel IV

 

Bogdan Dumitrache: Am ajuns la ultimul sfert că până acum a fost că până acum a fost linia de trei sferturi, da este al patrulea panel și ultimul al întâlnirii noastre de astăzi. Prima intervenție va fi una care ne va duce într-o altă ramură de drept despre care nu a fost vorba astăzi cel puțin și titlul este unul dubitativ după cum îl aveți pe program despre insuficiența ”in” este pus în paranteză o să vedem dacă domnul profesor Septimiu Panainte până la sfârșit va înlătura paranteza sau nu. “Despre insuficiența reglementării dreptului la demnitate în muncă”, domnule profesor, dați-i drumul!

Septimiu Panainte: Vă mulțumesc, domnule profesor, vă mulțumesc pentru invitația deosebit de onorantă care mi-a permis să fiu astăzi aici. Distinși colegi, stimați participanți, da, titlul este dubitativ, este în același timp evident că pentru toată lumea că întotdeauna este loc de mai bine atunci când vorbim despre reglementări. Reglementările sunt perfectibile, dar titlul pe care l-am propus, recunosc ca și alți antevorbitori dreptul la demnitate în muncă nu a făcut anterior obiectul unui studiu aprofundat din partea mea, de altfel nici în literatura de specialitate dreptul muncii nu am găsit studii dedicate la autorii consacrați, a apărut însă o monografie relativ recent care are o valoare certă și cred că este un lucru bun că în felul acesta am reușit să aprofundez un pic mai bine subiectul și sper eu suficient de mult ca să pot oferi un răspuns, dar acest titlu dubitativ vine pe fondul pe de o parte existenței doar unei reglementări generale, de principiu în legislația muncii cu privire la dreptul la demnitate în muncă sau la demnitatea salariaților, fără ca legiuitorul să fi făcut un efort pentru a defini acest drept la demnitate al salariaților. În același timp, însă, într-un alt plan cel al practicii judiciare am constatat că sunt destul de puține cauze, destul de puține hotărâri judecătorești în care să se fi antamat în principal încălcarea dreptului la demnitate în muncă și adeseori în considerentele soluțiilor pronunțate găsim referiri fie la dreptul la demnitate în general, fie la dreptul la demnitate în muncă, dar argumente subsidiare, secundare și atunci mi-am ridicat întrebarea, mi-am pus problema: Care este cauza pentru care până la urmă jurisprudența națională este destul de săracă din acest punct de vedere? Și o posibilă explicație poate fi sigur pe de o parte cantitatea de reglementare, o să explic imediat, pe de altă parte calitatea reglementărilor cu privire la dreptul la demnitate în muncă. O altă cauză poate fi reticența participanților la raporturile de muncă, sigur de a aduce în instanță până la urmă un conflict, o situație în care aceștia apreciază că le-a încălcat dreptul la demnitate în muncă. Din păcate și-mi permit aici o observație generală raportat la jurisprudența de dreptul muncii, aceasta este constituită în principal de cauze care pun în discuție aspecte foarte acute ale raporturilor de muncă, cele mai multe sunt cauze privind contestații la decizii de concediere, contestații la decizii de sancționare disciplinară și mai rar, dar cred că din ce în ce mai mult în ultimul timp acțiuni prin care se pune problema angajării răspunderii patrimoniale în mod deosebit a angajatorilor, dar destul de rar, acțiuni din acestea mai rafinate care să pună în discuție încălcarea unor drepturi ale salariaților pe parcursul executării contractului de muncă. Foarte adesea, salariații nu-și asumă aceste conflicte, riscă să le acutizeze pentru a nu suferi consecințe mai ample, asta spune destul de mult despre profilul litigantului și mă rog despre profilul participanților la raporturile de muncă din păcate. Revenind, intenționez o evaluare cantitativă, spuneam a reglementărilor, mai exact m-a preocupat în ce măsură acestea acoperă, reușesc să acopere comportamentele considerate în general încălcări directe sau indirecte ale dreptului la demnitate în muncă și pe de altă parte m-a preocupat și dimensiunea calitativă a unor reglementări, mai exact în ce măsură, în ce grad acestea exprimă exigențele impuse de respectarea acestui drept al salariaților și acest principiu, după cum veți vedea, afirmat până la urmă în planurile raporturilor de muncă. Aș mai spune faptul că un alt aspect, există cred o percepție cu privire la, să spun așa, o anumită volatilitate a conceptului de demnitate în muncă pe fondul lipsei unor definiții ferme, clare, precise în doctrina de specialitate, dar și pe fondul existenței unor dezbateri care nu sunt deloc noi, dar mai degrabă în plan filosofic și până la urmă cred că demnitatea umană ca valoare intrinsecă a ființei umane a fost fundamentată conceptual în plan filosofic și încet, încet s-au făcut pași către concretizarea juridică a unor drepturi care să exprime până la urmă niște trăsături, niște exigențe inițial coagulate în filozofie. Am mai observat și faptul că prin prisma conținutului noțional al dreptului la demnitate în muncă, acesta include în această materie a dreptului muncii și alte instituții care sunt destul de dezvoltate doctrinar și jurist prudențial cum ar fi cel al nediscriminării și dacă avem în vedere faptul că într-un anumit plan demnitatea în muncă presupune și nediscriminarea salariaților sigur am putea să revizuim afirmația ”cum că jurisprudența este săracă din acest punct de vedere”, dar în mod concret în Codul muncii în capitolul dedicate Principiilor fundamentale la art. 6 avem următoarea prevedere ”Orice salariat care prestează muncă, beneficiază printre altele de respectarea demnității și a conștiinței sale fără nicio discriminare”. În art. 39 alin. (1) lit. (m) este consacrat dreptul la demnitate în muncă al salariaților și mai găsim o singură referire expresă direct în Codul muncii la demnitate, mai exact la art. 242 care configurează conținutul generic al Regulamentului Intern astfel Regulamentul Intern cuprinde cel puțin următoarele categorii de dispoziție, printre acestea reguli privind respectării principiului nediscriminării și al înlăturării oricărei forme de încălcare a demnității și doar la asta se rezumă Codul muncii. Stăteam și mă gândeam față de, pe de o parte momentul adoptării Codului muncii și multiplelor modificări intervenite în timp, deci față de anul 2003 ar fi existat posibilitatea și cred resortul juridic pentru o conturare mai precisă a dreptului la demnitate în muncă în art. 26 din Cartea social europeană ratificată de România conform regulilor de ratificare din carte din 1999, aș spune, sunt suficiente repere pentru o definire a dreptului la demnitate în muncă. Din păcate, în 1999 la momentul ratificării Cartei, statul român a apreciat că nu este cazul, nu este momentul, poate nu are resursele să își asume și acest art. 26 cred că la acest moment nu mai constituie o problemă, după cum voi sublinia mai târziu. Se mai observă raportarea reglementărilor din Codul muncii strânsa legătură pe care legiuitorul o face între dreptul la demnitate în muncă și nediscriminare. Câteva cuvinte despre dreptul comun în materie, dispozițiile legislației muncii în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor juridice de muncă se completează cu dispozițiile legislației civile așa încât în mod firesc, în mod natural facem apel și la dispozițiile Codului civil cu privire la demnitate și după cum foarte bine cunoașteți în art. 2 alin. (1)”Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale”, alin. (2) “ Este interzisă orice atingere adusă onoarei, reputației unei persoane fără consimțământul acesteia sau fără respectarea limitelor prescrise de art. 75 din Cod”. Iată că și Codul civil evită definirea demnității persoanei dar asociază în mod ferm acest concept cu onoarea și reputația persoanei în întreaga arhitectonică a drepturilor personalității. Regăsim astfel, din punctul meu de vedere, totuși un sens juridic restrâns al demnității persoanei și demnității salariaților limitat la onoare și reputația persoanei, un sens distinct de cel larg în lumina căruia demnitatea constituie fundamentul rațional al tuturor drepturilor personalității până la urmă un principiu inclusiv materia dreptului muncii după cum ați putut vedea în reglementările Codului civil față de doctrina de specialitate și nu numai doctrina juridică pentru că spre exemplu cu privire la hărțuirea morală s-a scris foarte mult și în domeniul psihologiei și în domeniul sociologiei. Se poate aprecia că acest sens restrâns oferit de dispozițiile Codului civil este totuși unul prea restrâns față de specificul raporturilor de muncă, față de faptul că aceste raporturi de muncă presupun să luăm în considerare nu numai activitatea profesională a salariatului, ci în egală măsură și viața sa privată, viața sa personală pentru ca cele două sunt interdependente, se influențează în mod reciproc, așa încât în dreptul muncii ar fi nevoie de o definiție mai largă care să surprindă ceva mai mult din demnitatea umană ca valoare intrinsecă ființei umane. Pe acest fond, inevitabil trebuie să facem apel și la alte reglementări naționale care vizează în mod implicit dreptul la demnitate în muncă și regăsim aici o parte, dispoziții generale care privesc demnitatea umană și atunci evident sunt aplicabile și demnității în muncă, aceasta fiind până la urmă o formă particulară și alte dispoziții legale care surprind anumite aspecte am făcut mai devreme referire la discriminare, aspecte care până la urmă dau conținut acestui concept. În mod deosebit sunt importante și relevante dispozițiile Ordonanței nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare și cele ale Legii nr. 202/2002 privind egalitate de șanse și tratament între femei și bărbați, este adevărat că în această materie și jurisprudența Curții Europene de Justiție are, a avut o influență semnificativă. Regăsim în Ordonanța nr. 137 un articol 15 privind dreptul la demnitatea personală care prevede că “Fapta dacă nu intră sub incidența legii penale constituie contravenție și este vorba de acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare îndreptată unui persoane sau grup de persoane”, în sfârșit observăm că aici atingerea demnității și crearea unei atmosfere de intimidare ostile, degradante, umilitoare, ofensatoare apar ca fiind alternative. Aceeași ordonanță mai reglementează hărțuirea, o altă formă general acceptată de încălcarea demnității salariaților în mod particular, doar la aceasta mă refer și victimizarea, situația în care inclusiv un salariat suferă un tratament advers venit ca reacție la o plângere sau la o acțiune în justiție în cazul ordonanței cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal și al nediscriminării. Legea nr. 202 privind egalitatea de șanse și tratament între femei și bărbați, acesta este obiectul de reglementare, în mod paradoxal depășește această problematică a egalității de șansă, afirmă principiul respectării demnității umane ca principiu și stipulează în articolul 8 cumva și în concretizarea dispozițiilor art. 242 din Codul muncii faptul că ”angajatorii au obligația să prevadă în regulamentele interne sancțiuni disciplinare pentru angajații care încalcă demnitatea personală a altor angajați prin crearea de medii degradante de intimidare, de ostilitate, de umilire sau ofensatoare prin acțiuni de discriminare”. Textul citat nu are valoare prin faptul că impune angajatorului o obligație precisă, cât prin faptul că prima dată în legislația națională se conturează conținutul noțiunii de demnitate aplicabilă și în această materie a dreptului muncii. Aceeași Lege nr. 202/2002 se referă, definește hărțuirea legată de sexul persoanei, hărțuirea sexuală, hărțuirea psihologică. De asemenea prin art. 4 alin. 1 lit. (d) ind. (1) un text introdus în 2015 în această lege, hărțuirea psihologică fiind definită astfel “Orice comportament necorespunzător care are loc într-o perioadă, este repetitiv sau sistematic și implică un comportament fizic, limbaj oral sau scris, gesturi sau alte acte intenționate și care ar putea afecta personalitatea, demnitatea sau integritatea fizică sau psihologică a unei persoane” este destul de evident că acest text regăsit în Legea nr. 202 nu pune în discuție în mod particular, nu pune în prim plan discriminarea, este definiția largă a ceea ce adeseori este numit mobbing, o situație adeseori relevată de statisticile privind relațiile de muncă și modul de desfășurare al acestora. Mai amintesc pentru că este foarte mult timp faptul că relativ recent, iată, Codul penal a intrat în vigoare în 2014, definește hărțuirea pe de o parte la art. 208 incriminează ca infracțiune text aplicabil și raporturilor de muncă și care are alt conținut decât hărțuirea definită de Legea nr. 202 și de asemenea hărțuirea sexuală astfel pretinderea în mod repetat de favoruri de natură sexuală în cadrul unei relații de muncă sau unei relații similare dacă prin aceasta victima a fost intimidată sau pusă într-o situație umilitoare. O primă concluzie, iată că pe de o parte în ultimii ani legislația a evoluat, a căpătat o anumită consistență și pe cale de consecință cred că ar trebui să fie ceva mai mult curaj sigur ca aceste dispoziții legale să fie valorificate ca atare de către cei cărora le este încălcată demnitatea în muncă, deci ar fi suficientă, ca prim răspuns, reglementarea, dar sigur perfectibilă poate fi dezvoltată. Mai este însă o altă perspectivă pe care aș vrea să o prezint foarte pe scurt, plecând de la paradigma kantiană a demnității umane au fost, mă rog, conturate în literatura de specialitate juridică o serie de aspecte care substanțializează dreptul salariatului la demnitate în muncă, este vorba de autonomia salariatului, o trăsătură care este pusă în legătură directă cu respectarea principiului libertății de identitate a salariatului, o altă trăsătură care este asociată cu principiul egalității și interdicția instrumentalizării persoanei salariatului care ar presupune consacrarea, garantarea unor drepturi specifice pentru salariați și plecând de la această perspectivă, sigur largă, generică, la conceptul filozofic modern cu privire la demnitatea umană, mi-am pus problema: În ce măsură anumite reglementări actuale exprimă într-adevăr aceste exigențe? Și m-am oprit la instituția detașării reglementată în Codul muncii, instituție a cărei reglementare aș vrea să o analizez prin prisma necesității exigenței respectării autonomiei salariatului și prin prisma exigenței privind neinstrumentalizarea acestuia centralității ființei umane, într-o altă exprimare. Și atunci foarte pe scurt aș aminti regulile principale privind detașarea salariaților, în esență este o modificare unilaterală a locului muncii așa cum el a fost stabilit în mod convențional în contractul de muncă, o modificare permisă de lege, unilaterală permisă de lege, care prin urmare scoate salariatul din parametrii convenționali ai raportului de muncă, mai exact conform art. 45 din Codul muncii ”Detașarea este actul prin care se dispune schimbarea temporară a locului de muncă, din dispoziția angajatorului, la un alt angajator, în scopul executării unor lucrări în interesul acestuia”, acestuia din urmă, deci a terțului până la urmă față de pârțile contractului individual muncă. Față de această reglementare și de reglementarea din vechiul Cod al muncii, era asemănătoare, s-a conturat teoria unei cesiuni a contractului de muncă, o cesiune a contractului de muncă, o situație în care din interesul unui terț salariatul este pus la dispoziția acestuia, sigur putem prezuma că există, nu, logic, ar fi firesc, că există un interes al cedentului în situația asta, angajatorul inițial, un interes care nu este în niciun fel cuantificat în planul reglementării ”Detașarea poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult un an”, este foarte mult un an, fără o altă limită adăugată, în condițiile în care în cazul delegării unilaterală a locului muncii s-a introdus o limitare, se poate dispune pentru maxim 60 de zile într-un an, în 12 luni pentru a se evita niște abuzuri până la urmă semnalate de către practică, dar în cazul detașării unde modificările sunt mult mai ample, adică nu se modifică doar locul muncii, este iluzoriu să credem că doar locul muncii, se modifică colectivul, se modifică reglementările aplicabile raportului de muncă prin faptul că vor fi aplicabile spre exemplu dispozițiile regulamentului intern de la angajatorul cesionar, modificarea este mult mai amplă, plenară aș spune, da într-adevăr nu se modifică felul muncii, modificarea felului muncii nu se poate face decât cu acordul salariatului în cazul în care se dispune detașarea, dar și locul muncii și felul muncii sunt drepturi consacrate constituțional în sensul că salariatul este liber să și le aleagă și să încheie un contract cu niște parametri pe care în mod deliberat și le asumă. O modificare a locului muncii, în măsura în care și de cele mai multe ori aceasta presupune schimbarea localității în care se desfășoară activitatea are efecte indirecte, nu încălcării dreptului la viață privată spre exemplu și mă gândesc aici la demnitate ca valoare, ca fundament al tuturor drepturilor personalității, are efectul perturbării vieții private a salariatului din punctul meu de vedere într-un grad mai mare sau mai mic este adevărat. Relevând apare și modul în care este reglementată prelungirea detașării și respectiv posibilitatea salariatului de a refuza detașarea, art. 46 alin. (2)”În mod excepțional, perioada detașării poate fi prelungită pentru motive obiective ce impun prezența salariatului la angajatorul la care s-a dispus detașarea, cu acordul ambelor părți, din 6 în 6 luni”, textul este cel puțin discutabil prin prisma formulării, o dată că de abia acum se cere acordul salariatului, după ce a fost dispusă unilateral detașarea, ne spune legiuitorul în mod excepțional, dar cu acordul salariatului, mă rog se poate trece peste acest aspect, dar se subliniază pentru motive obiective ce impun prezența salariatului la angajator, ce sună ca și cum detașarea ca măsură unilaterală nu ar presupune asemenea motive, evident că ele trebuie să existe pentru a nu vorbi de un abuz, pentru că până la urmă trebuie să urmărim dimensiunea protectivă pentru salariat ”Salariatul poate refuza detașarea dispusă de angajatorul său nu mai în mod excepțional și pentru motive personale temeinice”, nu sunt definite de Cod, o altă carență, am ajuns să le preluăm, să le împrumutăm din, spre exemplu, Legea nr. 188/1999 privind statul funcționarului public și lucru nefiresc că dreptul muncii constituie până la urmă drept comun, să spun, pentru raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, în sfârșit, față de această reglementare apreciez și înțeleg să închei cu această concluzie pe care mi-o asum ca fiind la momentul acesta singulară în acest domeniu faptul că văzând demnitatea salariatului peste atât cât a reușit să fie ea definită în ultimii ani ca exprimând o valoare intrinsecă a ființei umane, detașarea contravine până la urmă acesteia, în plus într-un alt plan se poate realiza și un test de proporționalitate și concluzia cred eu, din punctul meu de vedere ar fi aceea a neconstituționalității, dar nu am văzut o excepție ridicată pe detașare și o analiză realizată prin prisma principiului proporționalității. Așadar chiar reglementările actuale pot fi analizate, reinterpretate prin prisma acestui principiu, acestei valori și din acest punct de vedere evident legislația poate evolua. Vă mulțumesc!

Bogdan Dumitrache: Mulțumim și noi domnule profesor Panainte, pe această temă încă nu am văzut vreo excepție de neconstituționalitate și pentru că n-am văzut excepția de neconstituționalitate, n-am văzut-o nici admisă că totuși să admiți o excepție care nu a fost invocată e destul de dificil, dar cine știe cu apetitul actual al Curții, iată o idee bună pentru avocații salariatului.

Valeriu Stoica: Și încă un motiv de revoltă pentru Marian.

Bogdan Dumitrache: Da, cred că de-aia nici nu a mai venit, nu a mai suportat. Bun, sub titlul întâlnirii de astăzi “Dreptul personalității și protecția datelor personale”, a mai fost vorba și în prima parte a zilei de regulamentul care ar urma să intre vara viitoare în vigoare așa că într-un fel este firesc ca ultima intervenție să fie consacrată acestui regulament. Autorul acestei intervenții a vorbit deja și la lansarea tratatului profesorului Chirică, a vorbit și cu ocazia panelului trei în care a pus întrebări și a incitat la discuții și la precizări pe speakerii care au fost invitați în panelul trei, i-a venit rândul să vorbească și în nume propriu domnul profesor Ionuț Florin Popa :”Impactul Regulamentului privind protecția datelor cu caracter personal asupra răspunderii civile”, domnule profesor!

Valeriu Stoica: Îl pun în dificultate de la început pe Ionuț, observ că toată lumea vorbește despre Regulamentul privind protecția datelor, regulamentul privește protecția persoanei în legătură cu prelucrarea datelor.

Bogdan Dumitrache: Persoana să se ferească de date, nu datele de persoană.

Ionuț Florin Popa: Eu credeam, îmi cer scuze, că o să-mi spui că dacă am vorbit pot să mă abțin mai departe.

Bogdan Dumitrache: Nu facem imputația.

Valeriu Stoica: A avut această idee când nu erai tu prezent, dar a renunțat la ea.

Ionuț Florin Popa: Am înțeles. Este o prescurtare a denumirii, e varianta prescurtată europeană a denumirii regulamentului, fără să însemne că folosind-o îndrăznesc să vă contrazic în privința valorii reale a Regulamentului pentru drepturile personalității. Revenind, trebuie să vă mărturisesc că citind regulamentul în urmă cu câteva luni am fost profund dezamăgit pentru că într-o primă fază nu am înțeles aproape nimic, mi s-a părut că este un domeniu care nu are nicio legătură cu preocupările mele obișnuite, începând să-l recitesc și să citesc sistematic comentariile lui, mi-am dat seama că are o mare importanță chiar și pentru dreptul civil și că merită.

Valeriu Stoica: Îl poate strica cu totul dacă sunt rezerve față de Codul civil.

Ionuț Florin Popa: Până la rezerve, cred că, dacă îmi permiteți o să încep cu câteva observații legate de raportul pe care evoluția dreptului la protecția datelor cu caracter personal înspre un drept fundamental și normele europene îl au cu răspundere pentru că locul dreptului în ierarhia normativă europeană are o mare importanță pentru tipurile de răspundere incidente în contextul protecției datelor cu caracter personal. Domnul profesor Chirică în prima parte a zilei a schițat o istorie sumară să zicem a evoluției acestui drept la protecția datelor cu caracter personal subliniind originea sa existentă în art.8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului din practica, din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a rezultat de fapt că acest emergent drept la protecția datelor cu caracter personal nu se poate rezuma la un accesoriu al vieții private că el este de fapt un drept radiant și că încălcarea lui poate aduce atingere și altor drepturi și libertăți fundamentale, tocmai de aceea insistența legiuitorului european a fost către crearea unui nou drept fundamental care să fie inclus în dreptul primar. Dincolo de efortul cu aceea Convenție 108 privind protecția datelor cu caracter personal din anul 1981 al cărei efect este destul de limitat cred ca adevăratul succes normativ al acestui drept fundamental constă în introducerea în tratatele privind Uniunii și funcționarea Uniunii a câte unui articol care vizează dreptul la protecția datelor cu caracter personal. Și esențial în context este art.16 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, practic introducerea acestui drept și complementar adoptarea Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene în care dreptul la protecția datelor cu caracter personal a apărut distinct reglementat în art. 8 față de dreptul la protecția vieții private marchează un moment esențial în evoluția reală a dreptului de care vorbim și aici o să îndrăznesc să fac o paranteză care poate părea teoretică, dar voi încerca să vă demonstrez că are efecte cât se poate de practice. În Teoria drepturilor omului s-a vehiculat de-a lungul timpului o interesantă ideologie, să zicem, a aplicării cu efecte orizontale a drepturilor fundamentale. Se știe că în mediul european concepția atât la adoptarea CEDO, cât și la adoptarea Cartei, a fost că acest așa zis third-party effect nu exista și că în principiu această teorie care se numește de fapt dirt vircum și provine din dreptul constituțional german nu era aplicabilă, sensul teoriei este următorul: În anii ’50 Germania având un avans considerabil în materia drepturilor omului față de restul țărilor europene printr-o reglementare constituțională la vremea aceea foarte avansată se crea pentru trecut și atunci probabil era nevoie de o Constituție radical diferită de ceea ce fusese până atunci, în acel context s-a invocat ideea că drepturile fundamentale ar putea fi invocate și în raporturile dintre privați, nu doar în raporturile cu statul. Astăzi poate să pară ușor ridicolă dezbaterea dar vă asigur că nu este deloc așa și că în contextul Cartei drepturilor și libertăților fundamentale se consideră că dreptul prevăzut, protejat de art.8 din Cartă nu produce efecte orizontale, el poate fi invocat doar în instituțiile Uniunii și cu statele membre, nu poate fi invocat între raporturile dintre particulari. Mergând mai departe s-a considerat că adevărata aplicare a Teoriei dirt vircum în materia art. 8 din Cartă a constat în adoptarea directivei privind protecția datelor cu caracter personal, aceea faimoasă Directivă 95/46 și mai mult astăzi Regulamentul ar constitui această, să zicem, soluție a teoriei avansate care ar oferi posibilitatea unui efect orizontal în privința invocării dreptului cu privire la protecția datelor cu caracter personal și ca să rezum voi trage o concluzie să zic așa grăbită asupra aplicabilității teoriei dirt vircum la acest drept al protecției datelor cu caracter personal, în concepția de bază se consideră că drepturile fundamentale sunt potențate de această aplicabilitate a lor orizontală. Aplicabilității orizontale îi corespunde astăzi directiva și mă rog de la anul îi va corespunde Regulamentul și implicit aplicabilității orizontale sau nemijlocite îi va corespunde răspunderea delictuală sau contractuală reglementată de Regulament în art. 82, pe de altă parte în aceeași teorie se vorbește și de o aplicare mijlocită a drepturilor omului care de fapt presupune o obligație de conformitate a dreptului statelor membre cu dreptul primar și nu este de mică importanță faptul că toată interpretarea Regulamentului, azi a Directivei, mâine a Regulamentului, trebuie să se facă în conformitate cu concepția care există în privința drepturilor fundamentale și că asta face să intre în scenă un nou actor care este Curtea Europeană de Justiție, mă rog, de Justiție a Uniunii Europene, această a doua expresie a efectelor drepturilor fundamentale este oglindită de răspunderea Uniunii și respectiv de răspunderea instituțiilor Uniunii față de persoanele vizate ca și de răspunderea statelor pentru conformitatea dreptului produs cu dreptul primar adică cu acest drept fundamental și aplicabilitatea este ilustrată deja de Curtea de Justiție a Uniunii Europene care în cel puțin două rânduri și-a dovedit vitalitatea de actor, apărător al acestui drept al protecției datelor cu caracter personal anulând în Digital Rights Ireland Directiva nr. 2006/24 în data de 8 aprilie 2014, domnul profesor Chirică a menționat această speță, era vorba de anularea unei directive care permitea o supraveghere globală practic a comunicării datelor cu caracter personal din mediul așa zisului internet of things adică viza înregistrarea semnalelor tuturor aparatelor care pot presupune o comunicare și emiterea datelor cu caracter personal și mai ales prin a doua speță Facebook Ireland în care domnul Maximilian Schrems a obținut mai multe decât și-a propus și anume anularea, invalidarea comisiei europene 2000/520 faimoasa harbor safe care permitea transferul către Statele Unite a datelor cu caracter personal de fapt aceste două hotărâri ca să dau doar două exemple nu sunt altceva decât o aplicare a Teoriei răspunderii directe a Uniunii și instituțiilor sale pentru transpunerea defectuoasă a dreptului primar pentru că este de fapt vorba despre niște acte de drept secundar considerate neviabile de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Revenind însă la efectul orizontal o să încerc să cobor pe pământ și să vă spun câteva aspecte practice așa cum le-am identificat eu legate de răspunderea reglementată în Regulament de art.82 din Regulament. Sigur că în acel capitol 8 sunt menționate tot felul de forme de presiune asupra operatorilor și procesatorilor de date cu caracter personal menite să aibă un efect disuasiv și să-i atenționeze asupra importanței existenței acestui drept fundamental. Amenzile administrative prevăzute în acest capitol sunt impresionante și pe unii mari procesatori de date cu caracter personal sigur o să-i impresioneze și sigur că această formă de răspundere administrativă își va produce efectele ei, dar pe noi ne interesează răspunderea reglementată de art. 82. În acest art. 82 din Regulament, liniile generale consacrate de noul instrument european sunt în sensul că noua răspundere nu are un efect eluziv asupra răspunderii care ar putea fi reglementată deja în dreptul național, asta înseamnă că răspunderea operatorilor, procesatorilor de date cu caracter personal poate fi invocată alături de o eventuală răspundere rezultată din dreptul național în sensul că la noi ar putea fi invocate pe lângă art. 82 din Regulament textele de la art. 1349, 1350,1351 și următoarele, Cod civil sau cele de la art. 219, 220 Cod civil care prevăd anumite măsuri legate de protecția drepturilor personalității respectiv textele care vizează răspunderea contractuală pentru ipoteza în care răspunderea operatorilor ar fi una contractuală. O a doua observație care se poate face este că în contextul art. 82 ca de altfel în ambianța întregului Regulament distincția răspundere contractuală- răspundere delictuală s-ar putea să nu aibă o mare relevanță, atâta timp cât operatorii sunt întotdeauna niște profesioniști și atâta timp cât în privința profesioniștilor limitarea reparării prejudiciului la prejudiciul previzibil este cvasi nerelevantă. O a treia caracteristică dedusă din redactarea art. 82 vizează persoanele îndreptățite la reparație. Chiar dacă la prima vedere ar părea că persoanele îndreptățite la reparație sunt doar persoanele vizate adică celor ale căror date personale sunt prelucrate jurisprudența existentă deja în țările europene pe marginea directivei subliniază că nu este așa și că persoane îndreptățite sunt toți cei care se pot considera victime ale încălcărilor drepturilor la protecția datelor cu caracter personal exemplul tipic fiind cel al ipotezei în care din cauza unui profiling ilegal o persoană își pierde locul de muncă și implicit pierde întreținerea, persoanele aflate în întreținerea sa. La fel ipoteza în care o formă de așa zis i-recruiting ilegală generează neangajarea unei persoane care altfel ar fi putut, putem prezuma că ar fi putut deveni angajat, poate la rândul ei să ducă la crearea unui prejudiciu în defavoarea unor terți, chestiune ilustrată parțial și de o jurisprudență germană în materie și în felul acesta am trecut la o a patra chestiune legată de art. 82 care vizează prejudiciul. Prejudiciul în terminologia art. 82 spre deosebire de terminologia echivalentă a directivei indică faptul că reglementarea se referă atât la prejudiciul material cât și la prejudiciul moral și poate să pară ridicol astăzi că a fost nevoie de o asemenea precizare, dar au existat jurisprudențe naționale în care s-a considerat că lipsa prevederii exprese a prejudiciului moral în textul echivalent din directivă înseamnă că acest prejudiciu nu este esențial să fie reparat și pe de altă parte în Austria și Germania a existat o dezbatere îndelungată pe tema prejudiciilor morale lămurită în epoca directivei adică și epoca de astăzi în sensul că oricum ar fi prejudiciul moral va trebui acoperit și exemple de prejudicii morale generate de încălcarea dreptului la protecția datelor cu caracter personal subliniază de fapt efectul radiant al acestei încălcări, este vorba de forme de discriminare socială, de stres, de inhibarea dezvoltării libere a personalității și asta este o soluție foarte interesantă a Curții supreme germane din 1994 de reducere a personalității umane la obiectul recoltării unor date, prejudiciu considerat indemnizabil de Curtea supremă germană. Mai departe o dezbatere poate avea loc pe tema persoanelor responsabile, dacă aplicăm schema răspunderii delictuale cu care suntem obișnuiți, putem observa că art. 82 instituie în alin. (3) o formă de răspundere graduală prioritizând într-o anumită formă răspunderea operatorului căruia îi atribuie o răspundere de drept strict care dacă nu este obiectivă e aproape de tip obiectiv. Este greu să faci o calificare în privința tipului răspunderii în condițiile în care cauza de exonerare de răspundere prevăzută de același text nu poate fi asimilată neapărat unor ipoteze de forță majoră, dar se admite că avem de-a face cu o răspundere de drept strict și că de fapt în majoritatea ipotezelor încălcarea dreptului la protecția datelor cu caracter personal va fi angajată în sarcina operatorului independent de o eventuală dovedire a culpei sale cu precizarea că și în domeniul prelucrării datelor cu caracter personal se admite că măsurile de securitate în vederea confidențialității datelor, de exemplu, cunoaște o latură evolutivă așa cum este riscul de dezvoltare în sfera răspunderii pentru produse defectuoase și că în esență obligațiile operatorilor trebuie determinate în contextul rezonabilității măsurilor pe care ei trebuie să le implementeze pentru protecția procesării datelor cu caracter personal. Mai este reglementată în același paragraf o răspundere a împuternicitului operatorului de date cu caracter personal care va avea într-o mare măsură calitatea unui prepus delictual sau contractual al operatului și a cărui răspundere individuală cel mai probabil va fi calificată ca personală bazată pe vinovăție. Există și în domeniul acesta o jurisprudență interesantă pe care nu o putem dezbate acum din păcate. În fine, o ultimă precizare pe care doresc să o fac în contextul art. 82 este legată de solidaritatea cooperatorilor ca persoane implicate în producerea unui prejudiciu, nu zic cu autori ai unor fapte ilicite că nu este sigur că asta a fost rațiunea de bază, în acest context aparent nu ne miră solidaritatea pentru că noi suntem obișnuiți cu ea din dreptul comun care este cam la fel prin toate țările Uniunii Europene, dar ne poate mira posibilitatea contra excepției care poate fi invocată în contextul solidarității, de exemplu sub imperiul deciziei Comisiei europene numită harbor safe și sub imperiul noii decizii a Comisiei europene Privacy Shield care decizii, una considera, alta consideră, și este în vigoare astăzi, că transferul transatlantic de date către companiile din Statele Unite este legal dacă acele companii satisfac un mecanism de certificare prevăzut, astăzi, de Privacy Shield, prevede într-o anexă, Privacy Shield, la fel era și cu Harbor Safe, într-o anexă răspunderea non solidară a transmițătorului datelor respectiv, să zicem, persoanei către care au fost transmise aceste date și întrebarea care se pune este : Oare comisia prin validarea unui acord cu Statele Unite să modifice o dispoziție din dreptul secundar, directivă astăzi, regulament mâine în privința solidarității? Cred că este greu de dat răspunsul, dar este foarte posibil ca la un moment dat să se pronunțe și în această privință Curtea de Justiție a Uniunii Europene, problema rămâne oricum delicată pentru că operatul care trimite datele se bazează pe un cadrul legal, o decizie de adecvare din partea Comisiei, în timp ce, și atunci se consideră bineînțeles exonerat de răspundere pentru că satisface un cadru legal să zicem așa pe care Regulamentul i-l permite, în timp ce victima, persoana vizată sau cine o fi, este interesată doar de repararea prejudiciului și solidaritatea este o măsură menită să o protejeze în orice context, din păcate nu pot să dau un răspuns la această întrebare. Mai departe, mi-am permis, cred că mai am vreo 10 minute, așa pare.

Valeriu Stoica: Să zicem șapte.

Ionuț Florin Popa: Șapte, da. Am sintetizat câteva ipoteze de răspundere sau câteva ipoteze de obligații a căror încălcare poate da naștere la răspunderea orizontală de care am vorbit și prima din aceste ipoteze se referă la raporturile dintre big date, profiling și luarea unei decizii automatizate cu efecte individuale. Cumva, o să simplific dezbaterea pe tema asta, reamintind ce s-a mai discutat în panelurile anterioare în legătura cu big data, cumva acest Big data înseamnă o sumă mare de informații care includ sau nu date cu caracter personal, pe noi ne interesează numai în măsura includ date cu caracter personal a căror valoare nu stă în informațiile în sine cât în raporturile dintre ele și în posibilitatea procesării lor în funcție de niște algoritmi care pot da răspunsuri prezumtiv adevărate la anumite întrebări și domnul profesor Valeriu Stoica ne-a dat un exemplu de asemenea mecanism de procesare a Big data în sensul creării de profile, nu înseamnă că Big date vor fi folosite doar pentru profiling, da este sigur că în exemplul domnului profesor s-a subliniat chiar această legătură între Big data și Profiling, în materie de Big data există o oarecare jurisprudență începând cu anii 2000 și această jurisprudență subliniază de fapt că esența raportului lor cu datele cu caracter personal este pseudonimizare sau o anonimizare a datelor cu caracter personal. De exemplu, într-o interesantă speță s-a ajuns la concluzia că soluțiile de marketing urban bazate pe emisia de date cu caracter personal din partea așa zisului Internet of things, adică a tuturor device-urilor care se conectau la rețeaua publică dintr-o anumită localitate este legală, adică procesarea în scopuri de geomarketing este perfect legală pentru a determina care sunt centrele de interes ale localității și a promova soluții urbanistice corecte de genul în piața cutare sunt mai mulți tineri între 18 și 35 de ani ale căror venituri sunt plasabile între suma de și suma de, preocuparea lor este, nu știu, să bea bere în mod special sau să bea altceva și atunci ideea era ca în locurile respective să se promoveze o anumită politică urbanistică. În contextul respectiv s-a decis că prelucrarea și crearea de macro profiling și efectuarea de macro profiling este perfect legală dacă Big data cu caracter personal sau datele cu caracter personal sunt anonimizate și niciodată nu oferă efectul invers al întoarcerii dinspre rezultat spre persoanele sau spre instrumentele electronice ale persoanelor care au emis aceste date cu caracter personal. Bun, în contextul Regulamentului se vorbește în câteva rânduri și de marketingul direct despre care toată lumea știe ce înseamnă și care poate implica un stres teribil în sensul că adesea marketingul direct poate avea semnificația unei hărțuiri a consumatorilor în sfârșit a persoanelor vizate și ar trebui să existe un drept la opoziție al acestor persoane față de această manieră de prelucrare a datelor cu caracter personal care îi implică în formule de practică direct care la rândul lui poate implica și el profiling-ul sau se bazează adesea pe profiling. În fine, Regulamentul include o serie de drepturi remedii pentru aceste ipoteze și pornind de la experiența anterioară în materie include, le enumăr că nu poate fi vorba de mai mult, un drept de retractare a consimțământului pentru ipoteza în care datele au fost furnizate pe baza consimțământului în contextul primei variante de colectare a datelor prevăzute de art.6 din Regulament. Dreptul de retractare a consimțământului seamănă oarecum cu dreptul de retractare a consimțământului din dreptul consumului doar că nu este în principiu limitată în timp și acolo unde culegerea datelor se bazează pe consimțământ are un caracter pur și general potestativ, pe lângă acest drept art. 21 din Regulament indică două drepturi de opoziție. Unul din ele vizează dreptul de opoziție al persoanei vizate față de prelucrarea de date cu caracter personal în două ipoteze limitate și anume atunci când legalitatea prelucrării este dată interesul public respectiv de interese legitime urmărite de un operator sau un terț ceea ce face ca acest drept prevăzut de art. 21 alin. (1) să fie complet diferit de cel la retractarea consimțământului chiar dacă seamănă cu un drept de opoziție. Acest drept este activ numai dacă persoana vizată dovedește că interesul său la suspendarea prelucrării datelor este justificat de situația sa particulară din nou există jurisprudență în materie și s-a considerat buna oară că poate fi considerat un interes justificat accederea persoanei respective la o demnitate care implică un secret profesional care trebuie cu strictețe respectat și care ar putea fi periclitat de prelucrarea datelor cu caracter personal și mă rog alte exemple mai pot fi date. Pe lângă acest drept mai există și un drept special la opoziție care este pur potestativ și care vizează dreptul la opoziție față de marketingul direct e reglementat de art. 21 alin. (2) din Regulament, în fine și ajungem la dreptul cu adevărat interesant cel reglementat de art. 22 alin. (1) din Regulament care vorbește de un drept special la opoziție față de procesul individual automatizat, practic Regulamentul se dovedește neîncrezător în deciziile pur marginale care au efecte asupra persoanei umane și nu consacră în acest prim paragraf un drept general la opoziție al persoanei umane de a fi subiectul unui proces automatizat. Sigur că întrebarea care se pune este: Care este natura acestei norme? Dacă este vorba de un drept care poate fi invocat într-un anumit context sau este vorba de o prohibiție generală a operatorilor de a utiliza acest tip de hotărâri auto informatizate cu efecte individuale și soluția care consider eu că se impune este că avem de-a face cu o prohibiție de principiu a operatorilor și în consecință de posibilitatea angajării unei răspunderi a lor în această privință. Mai departe următoarele paragrafe sunt pentru noi disuasive pentru că instituie atâtea excepții de la primul paragraf prohibitiv bazate ba pe consimțământul persoanei vizate, ba pe alte tipuri de interese încât nu știu dacă rămâne mare lucru din dreptul la opoziție al persoanei vizate. Cred că oricât mi-aș dori nu pot să spun foarte multe în plus deși mai aveam vreo trei sau patru ipoteze pentru care am analizat o serie de hotărâri ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, dar lăsați-mă să mai fac două foarte scurte precizări legate de două situații particulare care cred eu că atestă importanța rolului Curții de Justiție a Uniunii Europene în jocul acesta a dreptului secundar, al reglementării secundare vizând dreptul la protecția datelor cu caracter personal. În primul rând, în ipoteza opoziției între dreptul la securitate reglementat de art. 6 din Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale și alături de libertate și el în egală măsură ocrotit se pune problema opoziției dintre acest drept la securitate și dreptul la protecția datelor cu caracter personal. Oare care câștigă atunci când le punem față în față? Pentru că interesul public este întotdeauna să ni se spună că acolo unde este vorba de interese publice, toate drepturile cedează și că la urma urmei niciun drept nu este suficient, scuzați-mi formula, de fundamental încât să rămână neschimbat și în consecință adesea interesul public este folosit ca și pașaport al instituțiilor, se vede și europene, nu numai naționale, pentru a batjocori de fapt anumite drepturi fundamentale. Rolul Curții într-o extrem de interesantă hotărâre pe care presupun că o știe toată lumea Digital rights sign in a fost acela de a invalida un asemenea act de putere la urma urmei care a constat în emiterea Directivei nr. 24/2006 care reglementa conservarea datelor generate sau procesate în legătură cu mijloacele de comunicare public disponibile sau rețelelor de comunicare publice și în contextul invalidării acestei directive Curtea a reținut câteva linii directoare în privința conflictului care poate exista între protecția datelor cu caracter personal, libertatea și dreptul la securitate și în particular ne atenția temerea afișată de Curte față de o supraveghere globală care putea să fie instituită prin această directivă pentru că de fapt spune Curtea această directivă genera o arhivare uniformă a datelor pe tot teritoriul Uniunii Europene și de fapt urma să aibă interferență, a și avut de altfel, o interferență cu drepturile fundamentale ale întregii populații a Uniunii Europene. Mai departe spune Curtea că riscul încălcării secretului profesional generat de această colectare indistinctă și fără excepție a tuturor datelor de trafic electronic precum și accesul prea larg al ofițerilor publici simplific formula la aceste baze de date cu caracter personal ca și lipsa unor garanții contra transferului acestor date către state terțe fac directiva să fie un act defectuos de punere în aplicare a dreptului primar. Astea sunt motivele principale pentru care între altele Curtea a anulat directiva menționată și în continuarea jurisprudenței oferite de Curte în Digital Rights Sign In sunt sigur că v-a atras atenția și dumneavoastră problema transferului de date cu caracter personal către state terțe și în general problema transferului de date cu caracter personal în raport cu libertatea de circulație a acestor date cumva libertatea circulației datelor cu caracter personal despre care a vorbit domnul profesor în prima parte a zilei este limitată de fapt la statele membre ale Uniunii Europene și nu poate fi extinsă decât în anumite condiții la circulația în afara Uniunii Europene. Pentru transferul de data către state terțe sau organizații internaționale principiul este că este nevoie de o echivalență, de asigurare a unui regim echivalent și Regulamentul încearcă astăzi să își adecveze soluțiile la o interesantă soluție prin care domnul Maximilian Schrems a obținut fără să vrea anularea unei decizii a Comisiei Europene de adecvare a unui mecanism de certificare care permitea transferul de date către companiile din Statele Unite ale Americii. Practic, domnul Maximilian Schrems a cerut suspendarea procesării transferului de date cu caracter personal dinspre Facebook ca subsidiară a companiei Facebook din Statele Unite către compania mamă Statele Unite, a cerut asta comisarului privind protecția datelor cu caracter personal irlandez. Autoritatea de supraveghere irlandeză a invocat existența deciziei comisiei care considera adecvată acest transfer, așa zisul Harbor Safe și ca urmare a respins cererea domnului Schrems care s-a adresat justiției și în fine a cerut în justiție să se întâmple asta. Curtea Supremă a Irlandei a adresat o întrebare, niște întrebări preliminare Curții legate de posibilitatea autorității naționale de supraveghere de a verifica adecvarea reală și existența garanțiilor în țara terță în privința transferului de date cu caracter personal și surpriză Curtea în loc să dea un răspuns la aceste întrebări a depășit cadrul întrebărilor preliminare și a invalidat decizia Comisiei Europene considerând-o neconformă cu dreptul.

Valeriu Stoica: Cred că s-a autosesizat!

Ionuț Florin Popa: Un fel de!

Valeriu Stoica: Deci nu doar Curtea Constituțională are asemenea

Bogdan Dumitrache: Este posibil.

Ionuț Florin Popa: Este posibil, da, da. La urma urmei a analizat conformitatea unui act inferior cu directiva deși cadrul era cel al unor întrebări preliminare, dar dincolo de, în sfârșit, această dezbatere s-a subliniat că a fost în mare măsură o decizie de politică externă a Uniunii Europene pentru că o dată Curtea a amânat pronunțarea soluției până în momentul în care i s-a confirmat că așa zisul Umbrella Agreement care permitea cooperarea în materie de crimă organizată și terorism a fost negociat și că urmează să intre în vigoare și abia după aceea a pronunțat soluția de anulare a Harbor Safe. În fine, rezultatul care a fost? Că o perioadă de timp nu se știe în baza căror temeiuri legale au fost procesate datele cu caracter personal, dar este limpede pentru toată lumea că au fost utilizate celelalte versiuni din directivă care permiteau acest transfer și care ofereau de fapt și mai puține garanții că doar nu crede nimeni că nu s-au mai transferat date către Statele Unite ale Americii. În fine, rezultatul a fost că în cele din urmă, Comisia a adoptat după negocieri îndelungate Privacy Shield, o nouă formă de mecanism de certificare menită să ofere această posibilitate a transferului liber de date către Statele Unite dacă mecanismul de certificare este satisfăcut și bineînțeles că adoptarea s-a făcut în pofida declarației multor oficiali europeni care au fost revoltați de conținutul Privacy Shield care este similar, dar mult mai dezvoltat față de cel cuprins în Harbor Safe și în consecință nu ne miră că la 16 septembrie 2016 Digital Rights Ireland limited a formulat o acțiune în scopul anulării Privacy Shield încă nu există o soluție dar este foarte probabil ca Privacy Shield să fie anulat, mai ales că dacă aveți curiozitatea să studiați acest document la care nu o să ajungeți foarte ușor pentru că este cuprins în niște anexe de fapt a unei decizii a Comisiei, până o să vă lămuriți care este mecanismul de accedere la justiția americană pentru încălcarea acolo a dreptului la protecția datelor cu caracter personal o să vă ia mult timp și o să vedeți că de fapt este un mecanism profund divergent față de cel tipic european că de fapt accesul la justiție în privința cetățenilor europeni nu este egală așa cum s-a promis celor americani în materie de privacy și că în consecință garanțiile pe care Curtea le-ar fi cerut din partea unei decizii de adecvare nu țin de un regim echivalent așa cum trebuie el să existe pentru legalitatea transferului de date și bineînțeles că mă opresc și vă mulțumesc!

Valeriu Stoica: Eu renunțasem să te mai opresc pentru că cele șapte minute s-au transformat în 20 de minute și atunci am spus că nu mai are rost să intervin. Totuși aș pune două întrebări una domnului profesor Panainte și una ție Ionuț. Pentru domnul Panainte: În dreptul comparat cum este cu detașarea tot așa este un an?

Septimiu Panainte: Nu, există o noțiune de detașare la nivel european, există o directivă privind detașarea lucrătorilor transfrontalieri are un alt înțeles diferit de cel al instituției din dreptul național, dar ea ca instituție mai este reglementată. Toată problema este daca presupune sau nu acordul salariatului. Critica pe care am făcut-o este prin prisma faptului că această formă inițială nu presupune voința salariatului și îi încalcă până la urmă dreptul constituțional privind libertatea de alegere a locului muncii cu toate efectele pe care le presupune acest lucru în planul autodeterminării, vieții profesionale, private, mă rog.

Valeriu Stoica: Și estimezi că o excepție la Curte va fi admisă? Dacă va fi făcută? Că deocamdată așa cum a spus Dan, Curtea nu a ajuns până acolo să se autosesizeze din oficiu.

Septimiu Panainte: Cred că depinde destul de mult de calitatea reglementării. Acum, sigur s-au formulat foarte multe critici la adresa Curții Constituționale, deciziilor din ultima vreme. Acum nu am în vedere neapărat ultimul an sau ultimii doi ani, dar pentru materia dreptului muncii au fost pronunțate niște decizii de cât se putea constituțională, la nivelul anului 2012, 2013, destul de importante. Este adevărat discutate, dar care au permis să ieșim oarecum și noi doctrinarii dintr-o anumită inerție în abordarea unor instituții și măcar din acest punct de vedere deciziile Curții Constituționale au o valoare incontestabilă.

Valeriu Stoica: Acum nu aș vrea să se înțeleagă că noi demonizat Curtea Constituțională, nici Marian măcar nu demonizează, dar el este un pic mai aspru, mai sever decât noi. Ce voiam să te întreb, Ionuț : După decesul persoanei fizice ce se întâmplă cu datele personale?

Bogdan Dumitrache: Dumnezeu știe!

Valeriu Stoica: Da, Dumnezeu știe, dar problema este am putea afla și noi? Adică mai sunt protejate din acel moment? Adică au același regim pe care îl au de exemplu alte elemente ale persoanei care sunt ocrotite și după deces?

Ionuț Florin Popa: Într-o anumită măsură ar trebui să aibă un regim similar, doar că drepturile conferite persoanei vizate e discutabil dacă pot fi transmise în privința datelor cu caracter personal. Însă pentru că este vorba de un drept mijloc, este de admis că și succesorii în drepturi ar putea, da, dar asta nu înseamnă că, pentru că în dreptul nostru de exemplu ar trebui ca drepturile personalității, așa cum sunt reglementate de dreptul civil sau protecția drepturilor personalității să acopere și acest aspect, dar fiindcă datele personale nu sunt decât o fațetă a acestor drepturi.

Valeriu Stoica: Bogdan, eu mi-am pus întrebările dacă tu mai ai sau dacă cineva din sală are întrebări.

Bogdan Dumitrache: Dacă cineva din sală are întrebări. A fost panelul cel mai lung, era logic pentru că fiind cele mai puține intervenții era normal să fie panelul cel mai lung.

Valeriu Stoica: Întotdeauna este invers proporțional.

Bogdan Dumitrache: Și a avut multă politică acest panel și pe partea de prezentare a profesorului Panainte și pe cea a lui Ionuț Popa și și este normal ca să fie așa pentru că zona este una strategică.

Ionuț Florin Popa: Am uitat să menționez că Curtea Constituțională..

Valeriu Stoica: Dacă nu mai sunt alte întrebări, vă mulțumesc tuturor pentru participare. Mai întâi îi mulțumesc profesorului Chirică pentru că a acceptat să vină și să intervină împreună cu noi în chestiuni care păreau să nu ridice niciun interes la început, de altfel am observat că a fost un laitmotiv, o figură de stil, toți intervenții au spus “am fost surprins când am auzit tema asta și era de la bun încet gata să refuz” dar uite că încet, încet s-a dovedit că tema este interesantă și toată lumea a scos ceva din tema asta și noroc că ne-am oprit aici că am putea să mai scoatem încă și de aici înainte câte ceva. Da, o să citiți textele intervențiilor în revista Numere de Drept Privat și cu ocazia aia o să mai descoperiți și alte interesante probleme și multe răspunsuri discutabile. Vă doresc un weekend plăcut tuturor și în final îi mulțumesc și lui Andrei Săvescu pentru că este neobosit, de fapt toată echipa JURIDICE.ro este neobosită. În orice caz trebuie să constați și tu că n-am mai împins dezbaterea până la 8-9-10 seara cu alte cuvinte Bogdan, iată că mi-a ieșit! Biciul a funcționat. Un weekend plăcut vă doresc!
[/restrict]

TRANSCRIPT