TRANSCRIPT
[restrict]

Ștefan Deaconu: Conferința de astăzi este o premieră, urmare a discuției avute cu Andrei Săvescu am stabilit anul trecut la sfârșit să organizăm o conferință dedicată arbitrajului, e o conferință maraton care se va desfășura pe parcursul întregii zile și totodată am stabilit ca această conferință pe care noi vrem să o organizăm cel puțin anual, am zis să o dedicăm și unei personalități care și-a dedicat cariera clădirii arbitrajului comercial în România și am început seria acestor conferințe dedicând conferința de astăzi doamnei profesor Brândușa Ștefănesc. Dânsa este un pilon al arbitrajului comercial în România, un om care și-a dedicat întreaga carieră arbitrajului comercial și îi mulțumim pentru tot ceea ce a făcut pentru acest domeniu. Observ că sunt în sală și domnii Tănăsescu, domnul profesor Dragoș Sitaru, care la fel sunt, aș spune, niște monștri sacri ai arbitrajului comercial românesc și le mulțumesc că sunt prezenți astăzi alături de noi și de doamna profesor Brândușa Ștefănescu. Trecând la subiectul de astăzi, mie îmi revine doar aș spune onoarea de a deschide această conferință și de a modera primul panel, pe parcursul acestei prime dimineți, panel care are ca vorbitori pe domnul profesor Buta, pe doamna Cristiana Stoica și înțeleg din păcate domnul Sora nu va participa din cauza unor probleme de sănătate, îi dorim multă sănătate. Așadar, vom rămâne cu doi vorbitori în acest prim panel, vorbitori care vor aborda următoarele tematici, aș spune eu foarte interesante și din perspectiva proiectului de reguli la care în momentul de față lucrăm, există o comisie și am să vă fac cunoscut acest lucru, există o comisie pe care am constituit-o noi la nivelul Curții de Arbitraj în iunie anul trecut, din ea fac parte domnul profesor Bazil Oglindă, este în sală, te salut, Bazil, domnul profesor Marian Nicolae, dânsul este plecat din țară și nu a putut participa, domnul profesor Schiau de la Brașov, Sorina Olaru și Cornel Popa, colegii mei din colegiul de conducere al Curții de Arbitraj. Există în momentul de față un prim draft redactat de această comisie, un prim draft pe care l-am transmis deocamdată numai arbitrilor și am primit un feedback din partea dânșilor urmând ca în perioada următoare să îl definitivăm cu toate acele imputuri primite din partea arbitrilor și să-l facem public, îl postăm pe pagina de internet a Curții de Arbitraj, urmând ca fiecare dintre dumneavoastră să puteți veni să ne dați un imput pe acest draft de reguli. Așadar, temele abordate spuneam de către vorbitorii acestui prim panel sunt: Participarea terților în litigiul arbitral, Arbitrul de urgență și măsurile provizorii sau asigurătorii, Conferința privind administrarea cauzei și calendarul procedural provizoriu, teme pe care domnul profesor Buta le va pune în discuție în această dimineață, apoi Probleme dificile constatate în etapa prearbitrală: interpretarea convenției arbitrale, alegerea instituției arbitrale și desemnarea arbitrilor, tematică pe care doamna Cristiana Stoica o va aborda în acest panel. Sperăm să fie o întâlnire utilă, fructuoasă pentru fiecare dintre dumneavoastră și totodată să aflați răspunsuri la întrebările care vă frământă din practică. Așadar, așa cum spuneam, mie îmi revine rolul de gazdă a acestei întâlniri, de a deschide întâlnirea și de a fi moderatorul primului panel. Am să dau cuvântul acum doamnei profesor Brândușa Ștefănescu care este special guestul nostru de astăzi să ne spună câteva cuvinte, sper eu, încurajatoare pentru arbitraj și de perspectivă, pentru că sunt o serie de tineri, văd, în sală care din moment ce participă la o astfel de conferință, bănuiesc că sunt interesați de arbitraj, vor să-și clădească o carieră în acest domeniu foarte frumos. Mulțumesc foarte mult! Doamna profesor, aveți cuvântul! Cred că puteți vorbi de acolo, fără să veniți aici la microfon.

Brândușa Ștefănescu: Vă mulțumesc foarte mult, e plăcerea mea să primesc această provocare și să mulțumesc în primul rând organizatorilor, dar și dumneavoastră că sunteți de față, iar organizatorilor și mai ales Societății de Științe Juridice, pentru că au avut inițiativă de a da acestei conferințe în materie de arbitraj numele meu. Vă mulțumesc pentru această onoare deosebită, dar cred că această onoare nu mi se datorează numai mie, ci are în vedere prin mine o recunoaștere a contribuției bătrânilor și vechilor arbitri la consolidarea arbitrajului de comerț internațional în România în perioade într-adevăr dificile, când reglementările nu erau așa de generoase în materia arbitrajului așa cum sunt astăzi. Și spun aceasta, pentru că am plăcerea, am onoarea, dar în ceea ce mă privește dată fiind vârsta, ar trebui să nu v-o spun, să fiu arbitru cu cea mai mare vechime atestată prin acte. Am primit acestă calitate în 1974 în luna aprilie pe un soare foarte frumos, de ce vă spun? Pentru că în viața profesională și activă a fiecărei persoane există momente onorante sau momente pe care și le amintesc ca fiind momente foarte foarte importante. În ceea ce mă privește și să știți că am foarte multe defecte, n-am fost niciodată și nu sunt ipocrită, în aceste condiții, vă mărturisesc cu toată sinceritatea că cel mai onorant moment în viața mea de început în profesie, eram deja lector universitar, predam deja dreptul comerțului internațional și dreptul internațional public în paralel și drept internațional privat la momentul acela, începusem să mă ocup foarte serios de dreptul Uniunii Europene și totuși cel mai onorant moment a fost acesta, al includerii pe lista arbitrilor la atunci Comisia de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț. De ce spun asta? Pe acea lista mari profesori universitari, mari specialiști în drept care nu aveau nicio legătură nici cu sistemul politic, cu absolut nimic, decât cu știința de carte, să fii pe aceeași listă și să șansa să fie alături de marele Traian Ionașcu, Savelly Zilberstein, Ion Nestor, pentru dumnevoastră sunt poate nume necunoscute, poate unii dintre dumneavoastră au mai citit, de domnul Căpățână, de domnul Băcanu, era o onoare extraordinară pentru mine, vă spun încă o dată, o fac cu sinceritatea, arbitrajul acela pentru mine în acea perioadă a reprezentat o școală, acolo am învățat cu adevărat drept procesual civil, acolo mi-am perfecționat cunoștințele de drept internațional privat, acolo am adăugat substanță cursului de drept al comerțului internațional. De ce? Pentru că la acel moment arbitrajul din România nu soluționa decât litigii de comerț internațional și vedeți că uneori și CAER-ul a reprezentat o șansă pentru arbitraj. În 1972 a intrat în vigoare Convenția de la Moscova potrivit căreia erau obligate toate persoanele juridice, la momentul acela numai despre ele era vorba, antrenate în raporturi de comerț internațional și făcând parte din statele membre CAER erau obligate să-și rezolve litigiile decurgând din astfel de contracte de comerț internațional numai pe calea arbitrajului. Convenția de la Moscova mergea chiar mai departe și stabilea că în ipoteza în care părțile care au un astfel de contract nu-și alegeau, vedeți că și atunci exista o oarecare limitare a clauzei arbitrale, dacă nu-și alegeau instanța competentă ca fiind o instanță permanantă de arbitraj din statele membre CAER, era competentă instanța de la sediul pârâtului. Sigur părțile puteau și atunci să-și aleagă arbitrii, arbitru alegea supraarbitru ș.a.m.d. La acel moment nu se puteau adresa decât întreprinderile de comerț exterior românești și străine, se puteau adresa mai apoi când s-au înființat societățile mixte cu participare română, societățile mixte cu participare străină din România și în sfârșit în baza unei clauze compromisorii așa cum scrie la carte, adică încheiată o convenție prezentă într-un contract se puteau adresa și părți într-un astfel de contract ambele străine, ambele din afara spațiului CAER, statelor membre ale CAER. A fost o școală pentru că am fost obligați să învățăm tot ce se putea în legătură cu aspectele de drept internațional privat, cu aspectele de drept al comerțial internațional pentru a da soluții corecte. O să vă mai spun ceva tot raportat la acea perioadă. Tot ne place nouă ICC, tot luăm model de la ICC. Primul regulament de arbitraj al Curții de Arbitraj de pe lânga Camera de Comerț se numea Regulament de conciliere și arbitraj din 1922, spunea că arbitrajul trebuie să fie gratuit, că se recunoaște dreptul arbitrilor de a li se returna cheltuielile întreprinse cu deplasarea la locul arbitrajului, dar că activitatea de arbitru trebuie să fie o activitate gratuită, pentru că arbitrul trăiește din onoarea care i se face de a fi invitat să soluționeze un astfel de litigiu. Și vă rog să credeți că în ceea ce ne privește și mă raportez la colegii mei care și atunci făceau parte din arbitraj, în timp s-au adăugat listei, care au făcut într-adevăr arbitrajul numai ca o onoare. Îmi amintesc că prima oară am primit o remunerare a acestei activități în anul 1979 pe un semestru, atunci s-a luat această decizie, pe un semestru de activitate și era uriașa sumă de 128 de lei. Ca lector aveam vreo 2200. Deci vă dați seama care era interesul pecuniar major al arbitrilor de atunci. Dar niciunul dintre arbitrii de atunci n-ar fi renunțat la această onoare de a fi înscris pe lista de arbitri. Mi-ar face mare plăcere ca aceasta să fie și ținta tuturor arbitrilor tineri care se găsesc astăzi pe lista Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie. Vreau să vă spun de altfel că acest aspect al remunerației a făcut să existe și această clădire, că dacă ne supărăm prea tare, toți arbitrii care au desfășurat activitate până la punerea în funcțiune a Camerei, ar cere măcar cotă de participare la proprietate, nu cotă de proprietate. S-a făcut în mod special în mare parte din ceea ce aducea arbitrajul, să știți că fondurile pe care arbitrajul le aducea Camerei erau extrem de importante, de aceea am și avut sprijin logistic și nu numai din partea Camerei de Comerț indiferent în modul în care s-a denumit sau de locul în care și-a desfășurat activitatea, fie Camera, fie arbitrajul. Aș vrea să vă subliniez legat de aceeași chestiune a onoarei care se face arbitrului un element, desigur colegii care se vor apleca mai serios asupra reglementărilor și asupra acestor proiecte de reguli au avut în vedere sau vor avea în vedere, dar eu mă raportez la arbitri. Reglementarea din Cartea a IV-a a Codului de procedură civilă aduce un element extrem de important pentru arbitraj și poate unul din avantajele majore ale arbitrajului care este ignorat. Faptul că în arbitrajul instituțional pot fi recuzați nu numai și ad hoc, pot fi recuzați arbitrii pentru faptul că nu îndeplinesc cerințele de pregătire profesională și de specialitate pe care le-au avut în vedere părțile la litigiul arbitral. Or acest element nu cred că a fost vreodată utilizat sub aspectul recuzării. Îmi amintesc în perioada un pic mai apropiată de 2 litigii, unul în transporturi internaționale și unul în asigurări când părțile au cerut expres, ne-au desemnat arbitri pentru că în dreptul arbitrilor de pe listă calificarea era foarte generală și putea să fie orice mare profesor de drept al comerțului internațional, de toate și nimic, deci spus concret care e specialitate și au cerut în mod special să fie desemnați arbitri care să aibă cunoștințe în aceste domenii. Au fost singurele 2. Poate că n-au ajuns la mine. Dar în orice caz nu este suficient exploatată această prevedere. Această prevedere care ar trebui să aducă tuturor celor interasați în a-și soluționa litigiile pe calea arbitrajului și tuturor celor care întocmesc într-un contract cu adevărat serios o clauză de arbitraj să aducă posibilitatea de a solicita desemnarea în perspectiva litigiului care va fi când va fi sau prin compromis cu privire la litigiul deja născut să ceară o anumită pregătire a arbitrilor care urmează să facă parte din completul de arbitrare. Mi s-a părut o chestiune deosebită și tot revenind la arbitri în condițiile în care există o serioasă concurență în materie de arbitraj și începe să devină tot mai serioasă, au apărut și alte instituții permanente de arbitraj în România sau există instituții suprarecunoscute din afară, numai dacă ne impunem prin calitatea hotărârile, dar aceasta este determinată de calitatea și pregătirea arbitrilor, dacă ne impunem prin calitatea și seriozitatea arbitrilor, nu pun la îndoială nici seriozitatea arbitrilor chiar și a celor mai tineri. Dar prin pregătire, nu vom face față acestei concurențe. Aș vrea să vă mai supun atenției 2 mici aspecte. Știți că noua reglementare iarăși nu voi intra în acest aspect, este avută în vedere posibilitatea de a fi atacate separat cu acțiune în anulare anumite încheieri care sunt precizate în 595. Sunt precizate printre altele încheierile care privesc suspendarea litigiului fie datorită suspendării de drept, limitându-se la dreptul comun din procedură, fie o suspendare determinată la cererea părțile de către tribunal. Mă raportez la suspendarea de drept care are în vedere în 412 alin. (1) pct. 7 situația în care se promovează de către instanță, spune 412, o întrebare prealabilă prejudicială la Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Or, încă din 1966 prin jurisprudența de atunci dezvoltată și recent numeroase situații ale Curții, aceasta s-a pronunțat cu privire la faptul că și arbitrajul comercial poate să promoveze astfel de întrebări prejudiciale spunându-se că este vorba de o structură organizată, de o instituție permanentă și se referă numai la instituțiile permanente de arbitraj și care emit o hotărâre într-o procedură contradictorie, hotărâre care este supusă unei forme de control jurisdicțional și la noi este vorba de acțiunea în anulare, de altfel și foarte recent, foarte recent însemnând 2009 și 2011, Curtea s-a pronunțat în același sens, e adevărat cu privire la alte instituții de arbitraj permanent din statele membre care au formulat asemenea chestiuni prejudiciale. Cred că trebuie să avem în vedere acest lucru, este în favoarea noastră a tuturor și ne obligă legislația deopotrivă civilă ca și legislația procedurală, ne obligă și în reglementările de internațional privat, dacă este vorba de un contract de comerț internațional să primeze acolo unde este posibil aplicarea dreptului Uniunii Europene, or asta înseamnă că în contractele noastre de nenumărate ori s-ar putea să ne confruntăm cu aplicarea măcar unui act legislativ, un izvor derivat de drept, fie regulamente, fie decizii, și deciziile pot fi invocate, fie directive, directivele care nu au fost transpuse în legislația națională devin obligatorii după ce s-a depășit termenul de transpunere, deci și în această ipoteză se pot promova chestiuni prejudiciale, întrebări prejudiciale în fața Curții de Justiție. Cred că și acesta este punct câștigat pentru arbitraj. Cred că efortul depus de înaintași, cei mai mulți mari profesori universitari. Cred că niciunul dintre cei care activează astăzi și care sunt cunoscători de drept și care sunt autori de carte juridică n-ar trece prin fața acestor mari juriști care unora dintre noi am avut șansa să ne fie și profesori. Un Traian Ionașcu care a fost și președintele Comisiei de Arbitraj, Filipescu, Ion Nestor, generația mea se mândește cu acest lucru, cercetător la Institutul de Cercetări Juridice, este autorul real al Regulamentului de arbitraj ad hoc care a fost adoptat de UNCITRAL și care se aplică astăzi în continuare, sigur a fost adaptat în 2010 realităților, dar să știți că nu în substanță, ci numai pentru elemente care aveau în vedere acomodarea cu o terminologie mai apropiată epocii moderne. Sunt cele câteva gânduri pe care am vrut să le împărtășesc cu dumneavoastră, sunt convinsă că această conferință va fi foarte utilă, este utilă chiar și avocaților cu experiență, ea trebuie să fie utilă tuturor și va fi utilă și consilierilor juridici și sugerez organizatorilor ca niciodată să nu uite să invite la asemenea conferințe și consilierii juridici care să știți că în unitățile din care fac parte ca salariați, cei mai mulți dintre ei sunt utilizați la desfacerea contractului de muncă sau la concedierea colectivă sau la niște lucruri marginale, nu sunt sprijiniți să se pregătească suficient în domeniul contractelor comerciale și îndrăznesc să spun contracte comerciale chiar și în condițiile noului Cod civil, vă spun foarte recent, Legea 150 din decembrie care modifică comercializarea produselor alimentare care nu are nicio legătură cu consumatorul, definește contractele comerciale care, am fost surprinsă să constat, care sunt contracte ce se încheie între producătorii care nu sunt consumatori și primii comercianți care comercializează aceste produse și care sunt persoane juridice, societăți comerciale. Nu este nici cea mai mică problemă, societățile înființate pe Legea 31 sunt tot societăți comerciale, deci aș vrea să vă aplecați asupra acestei legislații și să vedeți. Eu sunt de acord cu cei care au depus un efort major în acomodarea și modernizarea legislației noastre civile și de procedură civilă, recunosc acest Cod, este un Cod modern, recunosc că dreptul comercial este doar o ramură a dreptului civil, dar nu pot să fiu de acord cu exagerări care nu au niciun fel de temei, adică insistăm și nu scoatem termenul comercial, comerciant din legislația care are în vedere relațiile cu consumatorul, dar le scoatem de dincolo, adică eu bancă sunt o dată comerciant în relațiile cu consumatorul și sunt profesionist în relațiile cu societatea, e o copilărie. Vă mulțumesc!

Ștefan Deaconu: Vă mulțumesc foarte mult, doamna profesor! Și pentru lecția de istorie, și pentru lecția de drept pe care ați susținut-o. Mă bucur să fiți astăzi alături de noi. E o onoare și în același timp spuneați de necesitatea profesionalismului arbitrilor, pentru că într-adevăr arbitrajul funcționează pe baza încrederii, dacă nu există încredere părțile nu vor apela la arbitraj, iar această încredere este dată de oamenii care fac arbitrajul și necesar să fie oameni pregătiți cu o bună reputație profesională, oameni care să-și verifice foarte bine conflictele de interese și incompatibilitățile pe care le au atunci când decid să intre ca arbitri într-un dosar, deci foarte multe elemente de care trebuie să ținem cont atunci când vrem să construim un arbitraj credibil. Vorbeați de o listă a arbitrilor de la momentul la care ați intrat dumneavoastră pe lista de arbitri care cuprindea personalități de seamă, oameni cunoscători de carte. Avem nevoie de astfel de persoane după cum avem nevoie și de legi foarte bune care să nu fie pervertite în realitate. Acesta este un alt elment care cred eu ne îngreunează viața de zi cu zi, pentru că dacă legea nu mai e interpretată în sensul ei, cu bună-credință, atunci poți să știi o grămadă de carte, poți să fii, cum spune românul, tobă de carte, pentru că oricum se vor găsi o mie de oameni să te conteste și apoi vei fi singurul care vei spune că așa prevede legea, dar vor fi o mie de oameni care nu știu ce prevede legea, dar te vor contrazice. Asta mi-aduc aminte, tocmai am terminat de citit o carte scrisă de un neamț și vorbește despre pervertirea dreptului în perioada interbelică când existau tot felul de jurisți germani care încercau să dea tot felul de interpretări legilor și atunci o astfel de lege nu are cum să se aplice. Prin urmare, e bine să avem oameni bine pregătiți, dar cred că e la fel de necesar și de niște legi care să ne ajute și oameni care să interpreteze astfel de legi cu bună-credință. Mulțumesc încă o dată, o să dau cuvântul vorbitorilor, domnului Buta am să-I dau cuvântul acum. O chestiune organizatorică, v-aș propune să avem mai întâi prelegerile vorbitorilor și apoi întrebările. Cred că e cel mai util așa. Mulțumesc mult!

Gheorghe Buta: Mulțumesc! Sigur că este dificil să spargi gheața, dar voi încerca să o fac treptat. Deși temele sunt concrete, aș vrea să abordez câteva chestiuni generale pentru că pe de o parte au intervenit modificări importante în noul Cod de procedură civilă, au fost adaptate și regulile de procedură arbitrală și acestea au ridicat o serie de probleme. Poate ar fi fost interesant să discutăm despre acestea. Am preferat să aleg o altă abordare pentru că așa cum majoritatea știți au fost puse în dezbatere noile reguli, respectiv proiectul noilor reguli de procedură arbitrală și am considerat că este o ocazie foarte bună motiv pentru care și felicit Societatea de Științe Juridice și JURIDICE.ro pentru inițiativă, este o ocazie foarte bună pentru a discuta un pic pe marginea acestui proiect. În mod evident nu putem s-o facem fără să ne referim la actualele reguli și la dispozițiile din Codul de procedură civilă. Este important de analizat chiar și momentul în care intervine acest proiect de noi reguli. Și arbitrajul desfășurat de către Curtea de Arbitraj de la București a trecut prin niște momente mai dificile pe care le cunoașteți cu toții, au fost situații în care chiar regulile generale au trebuit fi schimbate pentru a proteja interesele părților și mă refer aici doar la acea regulă generală că se aplică arbitrajului regulile existente în momentul sesizării tribunalului arbitral. Datorită schimbării radicale în modul de numire a arbitrilor nu de către părți, ci de către autoritatea de nominare a tuturor arbitrilor a intervenit și o modificare în jurisprudență chiar, în sensul aplicării regulilor din momentul întocmirii sau acceptării clauzei arbitrale. Trecând peste asta, deci momentul este unul prin care se încearcă redinamizarea arbitrajului și el se înscrie într-o tendință generală. Arbitrajul internațional încearcă o înnoire și a regulilor și o modernizare, o diferențiere a activității arbitrale de cea jurisdicțională tocmai în ideea de a atrage mai multe litigii care să fie soluționate pe această cale. Este dificil și aici vreau să vă rog pe de o parte să vă implicați cât se poate de mult în analiza și propunerile care se pot face pentru îmbunătățirea acestui proiect și pe de altă parte să priviți cu înțelegere, cu bunăvoință această inițiativă, pentru că acesta este scopul. Dinamizarea activității arbitrajului și creșterea atractivității lui. Spuneam că e bine să o privim cu înțelegere, pentru că e greu de găsit un echilibru între cele 2 tendințe, una în a păstra cât mai mult regulile existente, o anumită viziune clasică și asta vine pe de o parte dintr-o situație obiectivă, respectiv reglementarea existentă în procedura civilă, iar pe de altă parte dintr-una subiectivă care ține de arbitri obișnuiți cu o anumită procedură, de avocați, chiar de părți. O schimbare radicală e important să nu șocheze și să fie bine înțeleasă, pe de altă parte păstrând o apropiere foarte mare cu procedura jurisdicțională scade din diferența dintre cele 2 și scade din atractivitatea arbitrajului, de ce ar fi ales arbitrajul dacă pe aceleași reguli partea poate să meargă sau dacă merge la arbitraj se judeacă după aceleași reguli după care se judeca la instanța de judecată? Și atunci există această tendință la nivel internațional și în acest proiect de diferențiere de o oarecare îndepărtare de procedura jurisdicțională și apoi în acesta se înscrie și tendința de a abandona nu total, de a reduce pe de o parte faza orală și introducerea unor elemente noi care să facă mai atractivă procedura arbitrală. În același timp deschizând o paranteză nu trebuie să pierdem din vedere că și procedura civilă și o observăm în noul Cod are o asemenea tendință, respectiv o limitare, o reducere a fazei orale, o dezvoltare a fazei scrise, o să revin asupra fazei de cercetare a procesului și alte asemenea măsuri. Nu știu dacă e curajos să spun, poate chiar împrumutând niște reguli sau influențe din procedura arbitrală, deci o influențare reciprocă a celor 2 proceduri. Pe de altă parte, cum spuneam, acest proiect va trebui să nu piardă din vedere pe de o parte o anumită realitate socială juridică existentă la noi, pe de altă parte, existența Codului de procedură civilă și regulile aflate acolo cu privire în principal în Cartea a IV-a privitoare la arbitraj și deci acest impact trebuie analizat cu foarte mare atenție. Trecând la niște chestiuni mai concrete, m-am oprit asupra câtorva aspecte din aceste reguli, 2 dintre ele de noutate absolută, dar ca întotdeauna acest absolut este relativ, deci ele au o noutate relativă și o să nuanțăm. Una dintre noutăți constă în conferința privind administrarea cauzei și calendarul procedural provizoriu și celălalt arbitrul de urgență, nu neapărat și măsurile asiguratorii și provizorii. În privința conferinței privind administrarea cauzei și calendarul procedural provizoriu sunt prevăzute în proiect la art. 33 și nu am să dau citire întregului text, doar unor dispoziții pentru că e bine să știm de unde pornim și poate că nu toți din auditoriu au luat cunoștință. Astfel se spune că după ce dosarul este transmis tribunalului arbitral, acesta va convoca imediat la inițiativa asupra arbitrului o conferință privind administrarea cauzei stabilind un termen la care vor fi citate părțile în scopul de a organiza programa și stabili procedura de urmat și etapele de depunere a înscrisurilor procesuale în vederea desfășurării eficenței și cu celeritate a arbitrajului, pentru că acesta este de fapt scopul principal al acestei conferințe. Intervine alin. (2) asupra căruia vom reveni și vom insista. Dacă aceste conferințe reprezintă primul termen de arbitrare. Conferința privind administrarea cauzei poate fi desfășurată fie în prezența părților, fie prin utilizarea mijloacelor audio sau video de comunicare la distanță. Faza scrisă a procedurii cuprinde 2 reguli, 2 etape de depunere a înscrisurilor și altor documente, respectiv etapa depunerii cerere de arbitraj și a întâmpinării, respectiv etapa depunerii memoriilor dezvoltatoare. Se poate elimina etapa a doua a depunerii memoriilor, este prevăzută obligația părților sub sancțiunea decăderii prevăzută la art. 41 din proiectul de reguli de a realiza anumite acte, respectiv să comunice tribunalului arbitral dacă obiecțiunile legate de organizarea arbitrajului, să renunțe la o etapă, dacă au obiecțiuni în legătură cu organizarea și competența tribunalului, dacă doresc să încheie o tranzacție, să se judece în echitate, să invoce excepția apărări care fac inutilă administrarea de probe, dacă au cerere de chemare în garanție sau introducere în cauză a altor persoane, tot la acel moment își verifică propria competență și pe parcursul conferinței sau imediat după aceasta va stabili la cererea părților sau din proprie inițiativă un calendar procedural provizoriu pentru desfășurarea procedurii care cuprind printre altele termenul pentru depunerea memoriilor, indicarea estimativă a datei dezbaterilor și pronunțarea hotărârii arbitrale. După cum vedeți, se elimină obligativitatea audierilor orale și se pune accentul pe faza scrisă, iar această conferință prezintă o serie de avantaje practice sporind eficiența procedurii arbitrale, de altfel de aceea a fost și introdusă în practica unor tribunale arbitrale internaționale reputate, ICC, Stockholm, Singapore și foarte multe. Ați văzut că în text se face trimitere la instituirea unei asemenea conferințe în cauzele complexe și în mod evident prezintă avantaje considerabile, aș spune că nici în cauzele simple nu este de neglijat o asemenea conferință, pentru că chiar simple fiind s-ar putea întinde din diverse motive pe o perioadă mai lungă, or o asmenea conferință poate să ajute la fixarea unor termene mai scurte, la eliminarea unor etape, eliminarea audierilor orale. Spuneam că pe de o parte conferința nu este total modul în care este privită, total diferită sau desprinsă de Codul de procedură civilă, pentru că în Cod vom găsi dispoziții care pot fi privite tot conturând o asemenea conferință, respectiv în 203, măsuri pentru pregătirea judecății, în 238 estimarea duratei procesului, în 239 alegerea procedurii de administrare a probelor. Și o primă chestiune terminologică, a apărut această discuție legată de folosirea termenului conferință. Cred că vine dintr-o preluare, dintr-o traducere din regulile arbitrale mai puțin folosite la noi în care și părțile și chiar arbitri sunt mai puțin obișnuiți, poate că termenul de ședință consacrat de întreaga legislație și de Cod este mai potrivit. În cadrul procedurii arbitrajului internațional s-a considerat că este un instrument extraordinar de util pentru stabilirea unei proceduri adaptate nevoilor părților. Și de regulă se organizează într-un stadiu incipient având rolul de a stabili cum spuneam procedura, iar foarte important în arbitrajul internațional, dar devine aplicabil tot mai frecvent și în arbitrajul intern este forma în care se realizează prezența părților fie că este ea o prezență fizică față în față, dar care poate fi realizată și prin mijloace audio sau video și vă dați seama de aceste avantaje în condițiile în care arbitri pot fi în diverse locații, în diverse țări și pot realiza toate acele activități care nu necesită o prezență fizică prin mijloace video sau audio, scutind în primul rând părțile de niște cheltuieli deloc neglijabile în asemenea situații. Revenind la această chestiune a conferinței, de fapt, sunt convins colegii mei arbitri pot să confirme aceasta, și actualmente la Curtea de Arbitraj în unele dosare, de regulă în cele mai complexe, de fapt are loc o asemenea conferință, respectiv o asemenea modalitate de a stabili la primul termen, al doilea termen un mod de desfășurare a procedurii, chiar niște reguli acceptate de către părți privind administrarea probelor, privind termenele de depunere a memoriilor. Asta vine pe de o parte din experiența unora dintre arbitri în arbitrajele internaționale și care transpun această experiență la nivelul arbitrajului intern fără însă a încălca drepturile părților și pe de altă parte vine și din nevoia unei mai bune organizări a procedurii în sensul de a crește celeritatea litigiului arbitral. Aș sublinia doar că mai ales la nivel internațional această conferință este privită ca rezolvând cu precădere aspecte administrative legate de desfășurarea eficientă și cu celeritate a procedurilor. Nu privește aspecte de judecată propriu-zisă. Or, așa cum vă spuneam, în alin. (2) al art. 33 se menționează că această conferință va constitui primul termen de arbitrare. O să trec peste câteva aspecte legate de primul termen în dreptul procesual civil român tocmai pentru că sunt lucruri cunoscute, dar realizați importanța acestui prim termen și semnificația lui dacă în procedura civilă, respectiv el este momentul în care, să spunem, se fixează cadrul procesual sau, în alți termeni mai arhaici, se leagă procesul sau se îngheață procesul și este extrem de important pentru că marchează momentul până la care pot fi îndeplinite anumite acte, după care intervine decăderea părților din dreptul de a le mai îndeplini, deci este o ghilotină până la urmă neiertătoare și de aceea trebuie să acordăm o atenție extrem de mare acestui termen. În stabilirea acestei conferințe ca prim termen de arbitrare și dându-i semnificația din Codul de procedură civilă într-un fel în mod firesc, s-ar putea să ne lovim de o serie de neajunsuri, deci discuțiile pe care le fac sunt unele discuții într-un fel pregătitoare pentru toată lumea, inclusiv pentru mine, pentru a recepta aceste reguli, pentru a le putea aplica mai ușor și pe de altă parte și pentru a sesiza anumite neajunsuri în ideea în care împreună și alți colaboratori vor reuși să îmbunătățească aceste prevederi. Or, vă dați seama că într-o asemenea conferință cum am spus cu precădere orientată spre aspecte administrative, invocarea unor excepții și a unor apărări asociate cu dispunerea unor măsuri pe acestea de către tribunalul arbitral este destul de dificilă cu atât mai mult dacă o asemenea conferință are loc prin mijloace audio sau video, s-ar putea să fie pus tribunalul arbitral în situația unei excepții sau a unor excepții să fie obligat să bifurce procedura în sensul de a lăsa spre soluționare unele excepții, de a merge mai departe cu această procedură, imaginați-vă chiar și aspectele și dificultățile privind eliberarea în situația în care s-ar pune problema de a se ridica unele excepții și ca tribunalul arbitral să se ponunțte tot într-o conferință video sau audio pe aceste excepții. Apoi sunt o serie de neconcordanțe care cred că ar trebui să fie avute în vedere și, știu eu, eliminate sau cât de cât reglate în sensul că reclamantul poate să ridice orice excepție privind existența sau calitatea convenției arbitrale și să își modifice cererea și să pronunțe noi dovezi până la acest prim termen de arbitrare, termenul la care este legal citat. Or, regulile prevăd ca după acest termen părțile să poată depune memorii dezvoltatoare în care reclamantul își va preciza valoarea exactă a pretențiilor, are dreptul să invoce orice obiecțiuni, iar pârâtul să invoce obiecțiuni în legătură cu existența convenției arbitrale, cu validitatea sau eficacitatea ei, de a solicita orice dovezi pe care își întemeiază pretențiile sau apărările, de a dezvolta temeiurile de drept și de fapt, reclamantul respectiv, pârâtul, iar dacă este reclamant reconvențional și în cererea sa reconvențională, în cererea reconvențională de a o motiva pe larg și de a arăta temeiurile care stau la baza acesteia, or toate acestea fac incompatibile cele două chestiuni, respectiv conferința și primul termen de arbitrare, pentru că dacă părțile trebuie să informeze la momentul conferinței, la momentul primului termen dacă au obiecțiuni. Pe de altă parte, la acel moment, tribunalul își verifică și competența, iar ulterior acestui moment, partea, respectiv pârâta, poate să invoce obiecțiuni în legătură cu existența, validitatea sau eficacitatea clauzei arbitrale, vă dați seama că în această situație, se reia discuția asupra acestui aspect care în mod normal după primul termen ar trebui să fie tranșat categoric. De aceea, pentru a nu rămâne doar la stadiul de a critica, există mai multe posibilități de amenajare a acestor neconcordanțe, respectiv reglementarea separată a conferinței și respectiv a primului termen de arbitrare sau de a renunța la primul termen de arbitrare astfel cum este văzută acum și de a institui anumite date-limită până la care părțile vor parcurge anumite etape și vor încheia anumite etape procedurale tocmai pentru a se putea fixa cadrul procesual cu privire la părți, la obiect, la probe ș.a.m.d. Deci, este un aspect important și sper că a fost sesizat, am sesizat și eu și alți colegi care au făcut n-aș spune obiecțiuni, ci propuneri, observații la proiect și ar fi util de avut în vedere. Un alt aspect de noutate îl constituie arbitrul de urgență, dar instituția arbitrului de urgență este legată de măsurile provizorii și asiguratorii și parțial ele vor fi abordate într-o alocuțiune ulterioară de un alt coleg, de domnul Cosmin Vasile și atunci n-o să insist foarte mult, dar unele abordări sigur sunt necesare. Pentru că și aici apar niște diferențe între reglementarea Codului de procedură civilă și regulile arbitrale, respectiv proiectul de reguli arbitrale, diferențe care vor trebui clarificate și făcute în așa fel încât să poată conviețui fără să intre în conflict având în vedere și posibilitatea discutării acestor aspecte într-o eventuală acțiune în anulare în fața instanțelor de judecată care se vor raporta în mod evident nu doar la regulile arbitrale, ci și la Codul de procedură civilă. În reglementarea actuală nu există nicio diferență. Și voi aborda aceste măsuri provizorii și asiguratorii pe de o parte din nevoia de a discuta această instituție a arbitrului de urgență și pe de altă parte și pentru că a fost o solicitare din public pentru abordarea acestei chestiuni. În reglementarea actuală atât din reguli, cât și în Cod nu există o distincție între măsurile asiguratorii care pot fi luate într-un litigiu arbitral sau într-un litigiu în fața instanțelor și nici cele care pot fi luate chiar într-un litigiu arbitral de către tribunalul arbitral sau de către instanța de judecată. Aceste măsuri asiguratorii sunt sechestrul asigurător, inclusiv sechestrul asigurator al navelor civile, poprire asiguratorie, sechestrul judiciar, iar ca măsuri provizorii sunt cele prevăzute în Codul de procedură civilă în materia dreptului de proprietate intelectuală, respectiv interzicerea încălcării sau încetarea provizorie, luarea măsurilor necesare pentru asigurarea, conservarea probelor, toate fiind luate pe măsurile provizorii pe calea ordonanței președințiale, dar această sferă a măsurilor provizorii cred că e important de subliniat cuprinde orice măsuri cu executare provizorie care pot fi luate pe calea ordonanței președințiale și mai sunt constatarea anumitor împrejurări de fapt și asigurarea de dovezi sau conservarea probelor. Iar condițiile de procedură pentru dispunerea unei măsuri provizorii sau asiguratorii sunt cererea părții, necesitatea depunerii cererii de arbitrare sau dovada că partea care a solicitat încuviințarea măsurii a cerut celeilalte să procedeze la numirea arbitrilor, justificarea unui interes, justificarea evident a urgenței în luarea măsurii. Nu este lipsit de interes să subliniem că în Codul de procedură civilă se instituie o serie de condiții specifice suplimentare pentru fiecare măsură asiguratorie în parte. În noile reguli sunt o serie elemente, unele preluate din actualele reguli, respectiv posibilitatea tribunalului arbitral de a dispune măsuri asiguratorii sau provizorii ca și instanța de judecată, dar și cu cerința de a se avea în vedere și aici subliniez, pentru că este important, condițiile de fond prevăzute în materia Codului de procedură civilă. Și bineînțeles și aceste noi reguli recunosc posibilitatea părții de a se adresa instanțelor de judecată direct pentru obținerea unor măsurii asiguratorii sau provizorii. Reglementările sau propunerile din proiect ridică o serie de întrebări, respectiv se spune că tribunalul arbitral poate dispune orice măsuri provizorii sau asiguratorii pe care le consideră potrivite și că aceste măsuri se dispun sub forma unei încheieri executorii, se introduce arătând arbitrul de urgență și o serie de întrebări se ridică cu privire la analizarea oportunității dispunerii măsurilor provizorii sau asiguratorii. În privința sintagmei orice măsurii provizorii sau asiguratorii pe care le consideră potrivite, se pare că se extinde destul de mult sfera acestor măsuri și o să vedem că există o serie de măsuri care pot fi luate și care se iau de către tribunalele arbitrale internaționale, altele decât cele prevăzute în Codul de procedură civilă și am fi tentați să credem că tribunalul arbitral pe această reglementare ar putea proceda la fel, dar cum am subliniat, se face cu respectarea condițiilor de fond prevăzute în Codul de procedură civilă român. Sunt o serie de probleme legate care pot apărea în arbitrajul internațional cu sediul în afara României, dar e chiar un subpunct care va fi atins probabil după-amiază așa că mă rețin să-l mai discut. Și o să enumăr doar câteva dintre măsurile pe care în mod obișnuit sau fără a se discuta asupra posibilității de a fi luate sau nu, tribunalele internaționale o fac pe arbitraj internațional, respectiv măsuri menite de a facilita procedura arbitrală, cum ar fi interdicția de face declarații publice contrare obligației de confidențialitate, interdicția de a introduce o acțiune în fața unui alt organ jurisdicțional contrar convenției arbitrale și aici deschizând o paranteză, mutatis mutandis, putem vedea situația creată prin somația de plată, anterior prin ordonanța de plată introdusă acum la instanța de judecată de către o parte a unui contract în care exista o clauză compromisorie, obligația de a efectua inspecții cu privire la anumite bunuri și altele, măsuri menite să conserve sau să restabilească status quo-ul dintre părți. Sechestrul judiciar, interdicția de a dispune de bunul care face obiectul disputei, constatarea faptului că un terț nu poate fi reprezentantul unei părți din dispută, obligarea producătorului de a oferi bunuri distribuitorului spre comercializare ori obligarea distribuitorului de a distribui bunurile produse, obligarea de predare a documentelor unei anumite societăți pentru supervizarea activității acesteia și altele sau a treia categorie, măsuri menite să faciliteze executarea hotărârii arbitrale, cum ar fi poprirea asiguratorie, obligarea de separare a patrimoniului pârâtului pentru a se asigura existența lichidităților în situația în care pârâtul va intra în insolvență și altele. Or, în acest context, menținerea cerinței ca măsurile dispuse de tribunalul arbitral să respecte condițiile de fond prevăzute de Codul de procedură civilă poate genera și dificultăți și incompatibilități cu alte asemenea măsuri care, să spunem, ar putea fi dispuse. Cealaltă chestiune legată de dispunerea măsurilor provizorii și asiguratorii sub forma unei încheieri executorii pentru că acesta este termenul, sigur că termenul este preluat din Codul de procedură civilă, respectiv găsim în 954 alin. (2), în 961 alin. (2) și dificultățile sunt ridicate de faptul că tribunalul arbitral este lipsit de imperiu, nu dispune de puterea de a impune măsuri asiguratorii, este o chestiune tranșată și la nivel internațional și intern de, sigur nu o să enumăr toți marii doctrinari și autori foarte importanți în materia arbitrajului care subliniază acest aspect. Deci, această chestiune a încheierilor executorii a creat și creează și actualmente probleme chiar în siatuația în care nu există o asemenea dispoziție, respectiv tribunalul arbitral, pentru că în lipsa arbitralului de urgență, acum tribunalul arbitral a fost cel care a luat o măsură asiguratorie care a fost sau pentru care s-a cerut punerea în executare adresându-se direct executorului judecătoresc care a și pus-o în executare. Chestiunea sigur ar putea atrage chiar răspunderea profesională a executorului pentru o asemenea modalitate de a proceda. Poate și datorită nefamiliarizării unor executori judecătorești cu distincția dintre efectul unei încheieri arbitrale sau a unei hotărâri arbitrale și efectul unei hotărâri judecătorești. O să reiau doar așa pentru a pune în context, potrivit 615 hotărârea arbitrală constituie titlu executoriu, se execută silit întocmai ca o hotărâre judecătorească, iar hotărârile arbitrale pot fi puse în executare numai dacă au fost învestite cu formulă executorie, pentru că după această, apar tot felul de tribulații legate de efectuarea executării silite, totuși s-a ajuns la acestă formulă și atunci inclusiv aceste încheieri urmează să fie hotărâri arbitrale, vor putea fi puse în executare în urma învestirii lor cu formulă executorie. După această trecere în revistă rapidă a măsurilor asiguratorii și provizorii, să ne oprim la arbitrul de urgență care într-adevăr care este o noutate absolută. Ea vine pe de o parte dintr-o necesitate, pe de altă parte sigur și din dorința de a oferi și este generală, de a oferi noi instituții, noi posibilități părților de a acționa și sigur care să facă și mai atractiv arbitrajul, sediul materiei este deocamdată în acest proiect în art. 42 alin. (4) și în Anexa 2, pentru că se prevede posibilitatea luării acestor măsuri asiguratorii sau provizorii de către tribunalul arbitral sau de către arbitrul de urgență. De ce s-a prevăzut? Pentru că așa cum bine știți constituirea tribunalului arbitral s-ar putea, deci din momentul sesizării până la constituire, să treacă un timp important, un interval de timp important, fie una dintre părți ar putea să fie prejudiciată sub acest aspect, dacă doar tribunalul arbitral după constituirea sa ar putea să ia aceste măsuri asiguratorii și atunci a fost introdusă această instituție a arbitrului de urgență introdusă în 2006 de Centrul de asociație americană de arbitraj de pe lângă Centrul internațional de soluționare a disputelor și apoi preluată de o mulțime de curți de arbitraj în regulile lor. Nu doar Stockholm și Singapore, Hong Kong, Elveția, Finlanda, Australia. În 42 alin. (4) se prevede că cererile privind măsurile provizorii sau asiguratorii solicitate înainte de inițierea procedurii de arbitraj sau înainte ca o cauză să fie înaintată unui tribunal arbitral, vor fi soluționate de un arbitru de urgență potrivit procedurii din Anexa 2 care detaliază această procedură. În această procedură a arbitrului de urgență sunt unele etape care se caracterizează prin termene mult mai scurte și printr-un formalism în mod evident mai puțin pronunțat. Orice parte care dorește să apeleze la această procedură va trebui să depună o cerere indicând datele de identificare a părților, o scurtă prezentare a disputei, o indicare a măsurii asiguratorii solicitate, a motivelor care justifică urgența, convenția arbitrală, indicarea locului arbitrajului care este și locul unde se vor lua măsurile asiguratorii, dreptul aplicabil, limba arbitrajului și plata costului procedurii de urgență. Președintele Curții va numi un arbitru de urgență în 48h de la primirea acestei cereri la secretariatul Curții și secretariatul Curții va și trimite cererea și celeilalte părți. Președintele Curții de Arbitraj poate însă să respingă cererea fără să mai desemneze arbitrul de urgență în situația în care este evidentă lipsa de competență a Curții de Arbitraj, locul procedurii va fi locul arbitrajului, în 2 zile de la data când a fost numit, arbitrul de urgență trebuie să stabilească un calendar provizoriu pronunțându-se și asupra necesității depunerii unei cauțiuni, iar în termen de 10 zile de la data la care numirea i-a fost comunicată, arbitrul de urgență va pronunța o încheiere executorie, subliniez, fără a mai revni asupra implicațiilor acestui termen, iar partea care dorește să recurgă la procedura arbitrului de urgență trebuie să plătească suma de 3000 de euro care include taxa arbitrală de urgență și taxa administrativă. S-ar putea să vi se pară o taxă ridicată, ea este în comparație cu taxa de urgență sau pentru luarea acestor măsuri de către arbitrul de urgență din alte reguli arbitrale, este o taxă redusă, aș spune, și trebuie avut în vedere la stabilirea cuantumului 2 aspecte: unul, pe de o parte, să nu fie prohibitoriu pentru partea care ar fi lezată prin imposibilitatea de a solicita și de a se lua măsuri asiguratorii, dar pe de altă parte nici să nu deschidă calea unui abuz din partea celei care solicită luarea acestor măsuri. Se prevede în mod expres că încheierea are caracter obligatoriu pentru părți, dar încheierea nu va produce efecte dacă pe arbitrul de urgență fie îl revocă sau modifică încheierea, tribunalul arbitral în mod evient după ce a fost constituit modifică sau anulează măsurile provizorii sau asiguratorii luate de arbitrul de urgență, în cazul în care pronunță o decizie pe fond tribunalul arbitral, dacă arbitrajul nu începe în termen de 30 de zile de la data emiterii încheierii, aici termenul nu începe, pe de altă parte, o să vedem un pic și anumite chestiuni terminologice, dacă 90 de zile nu sunt plătite costurile arbitrale sau nu se constituie tribunalul arbitral și dacă reclamantul a renunțat la judecarea cererii de arbitrare. Acum, pentru că se face trimitere la dispozițiile Codului de procedură civilă, o să vedem în ce măsură există compatibilitate cu aceste reguli și care aspecte sunt poate mai puțin compatibile, pentru că și pentru sechestrul asigurator și pentru poprire, potrivit Codului și potrivit actualelor reguli arbitrale, este necesară introducerea cererii de chemare în judecată, respectiv sesizarea tribunalului arbitral, or potrivit procedurii din Anexa 2 aceste cereri pot fi introduse acum chiar înainte de inițierea arbitrajului. În această situație cred că trebuie găsită o soluție fie în sensul în mod evident de adaptare și modificare a dispozițiilor Codului de procedură civilă, ceea ce trebuie să recunoaștem este mai dificil, dar pe de altă parte probabil că văzând ansamblul regulilor de procedură arbitrală vor trebui inițiate și niște modificări care se impun ale Codului de procedură, dar pe de altă parte ar trebui, să spunem, reduse, limitate trimiterile regulilor de procedură arbitrală la Codul de procedură civilă având grijă să nu intre în coliziune cu acestea tocmai față de, ce spuneam mai înainte, de chestiunea acțiunii în anulare în fața instanțelor de judecată. Și înainte de aceasta, mai intervine o altă chestiune, un alt control, respectiv un control chiar dacă mai superficial, cel al învestirii încheierii cu formulă executorie de către instanță. Sigur, soluția radicală ar fi cea de a elimina din aceste reguli posibilitatea introducerii unei cereri de măsuri asiguratorii sau provizorii înainte de sesizarea tribunalului arbitral. Această soluție reduce mult din eficiență, iar pe de altă parte aproape ar anula instituția titlului de urgență. Cred că ar fi util chiar reducerea termenului în care ar trebui să fie sesizat tribunalul arbitral pentru a evita abuzul din partea părții care solicită luarea măsurilor asiguratorii părții, de regulă reclamantul și a celui de constituire a tribunalului arbitral. Există o serie de standarde în aprecierea condițiilor care trebuie îndeplinite de o asemenea cerere, aceste standarde nu sunt prevăzute nici în regulile arbitrajului internațional, nici în regulile unor curți internaționale de arbitraj, nici în prezentele reguli, dar toate acestea aplică textul prevăzut art. 28 alin. (3), al regulilor de arbitraj UNCITRAL pentru a verifica temeinicia unei asemenea cereri care merg de la verificarea aparenței dreptului, deci pe prima facie rezonabilitatea de admitere a cererii, prejudiciu, urgența și ar trebuie prevăzute și o serie de măsuri de protecție a pârâtului pentru evitarea unor abuzuri din partea celui care solicită luarea măsurilor asiguratorii, dar o să le putem lua. Eu mă opresc aici, participarea terților nu ridică niște probleme deosebite în noile Coduri, este o situație mai restrictivă și parțial justificată, dar cu siguranță vom avea ocazia să discutăm despre toate. Mulțumesc!

Ștefan Deaconu: Mulțumim foarte mult! Eu îmi cer scuze că suntem puțin în întârziere. O să vă cer permisiunea să ascultăm și intervenția doamnei Cristiana Stoica și apoi să facem o mică sesiune de întrebări înainte de pauză. Așa că în stilul românesc, n-o să respectăm programul. Vă mulțumesc pentru înțelegere!

Cristiana Stoica: Stimată doamnă profesor, stimate domnule Președinte, distinși colegi arbitri, distinși participanți, invitați la această conferință, am să încerc să nu îmi însușesc un stil pur românesc, am să încerc să îmi însușesc un stil pe care regretatul arbitru Serge Lazarevic îl afirma despre arbitraj, susținând că l’arbitrage est une affaire d’hommes, când spunea asta, de fapt avea în vedere că arbitrajul este o foarte frumoasă creație, dar în același timp este un mod de rezolvare a neînțelegerilor între gentlemen, gentleman e greu de tradus, dar cu toții înțelegem care este conținutul acestei noțiuni. Astăzi mi-am propus și vă mulțumesc pentru faptul că mi-ați dat această oportunitate, în acest fel fac botezul participării la sesiunile organizate de Societatea de Științe Juridice, am să încerc astăzi să vă fac o prezentare a unei tematici care mi s-a părut interesantă din următorul punct de vedere, nu pentru că subiectele sunt necunoscute, sunt convinsă că toți le cunoașteți foarte bine, ci pentru că s-ar putea să fie mai puțin discutate și dacă sunt mai puțin discutate, aceasta poate și din cauza faptului că nu reprezintă subiecte care au legătură strânsă, cel puțin la prima vedere, cu chestiunile pur tehnice ale arbitrajului. Când vorbim despre arbitraj, nu trebuie să uităm un lucru și anume că există întotdeauna un drum pe care arbitrajul îl parcurge și acesta este inițiat de către părți în momentul în care acestea decid să încheie o convenție arbitrală fie că includ această convenție în cadrul unui contract, fie că o încheie pe cale separată, sub forma unei clauze arbitrale în cadrul contractului sau a unui compromis. Așadar, drumul arbitrajului este mai lung decât drumul procedurii arbitrale propriu-zise și de aceea m-am gândit că este bine să ne uităm și la ceea ce se întâmplă în etapa prearbitrală și anume atunci când părțile elaborează clauza arbitrală, când părțile o negociază chiar în unele situații și ce se întâmplă ulterior înainte ca arbitrajul propriu-zis să înceapă sub forma procedurii arbitrale care se apleacă asupra dreptului substanțial și anume când ne aflăm în etapa în care trebuie să dăm efect convenției arbitrale încheiate de părți să vedem în ce măsură aceasta răspunde principiului autonomiei de voință a părților care este de presupus că a existat la momentul în care această convenție a fost încheiată. În structurarea acestei prezentări m-am gândit că ar fi foarte bine dincolo de expunerea pe care voi încerca să o fac cât mai concisă asupra problematicii pe care am desprins-o din doctrina și jurisprudența internațională în materie de arbitraj, m-am gândit că ar fi util să avem și câteva exemple de jurisprudență pe care de asemenea le-am selectat atât din practica internațională, dar și din practica noastră națională și dând în același timp curs unei uzanțe în arbitraj, arbitrajul este o muncă de echipă. O am alături de mine pe colega mea avocat Laura Radu care după terminarea prezentării mele vă va înfățișa câteva exemple de jurisprudență pe care le-am considerat relevante în legătură cu tematica de astăzi. Să nu uităm așadar unde trebuie să plasăm întotdeauna orice discuție despre arbitraj. Dimensiunea arbitrajului este una internațională și dacă avem un drept național al arbitrajului este pentru că întâi și întâi există un drept internațional al arbitrajului și raportul dintre acestea este cred bine cunoscut și dumneavoastră, în același timp este un raport care nu trebuie niciodată uitat, pentru că ceea ce se întâmplă la nivel internațional trebuie să se regăsească sub forma principiilor de bază și la nivelul dreptului național al arbitrajului, fie că acesta este reflectat într-un Cod de procedură civilă, fie în regulile de procedură arbitrală ale unei anumite instituții arbitrale. Așadar, rolul etapei prearbitrale este foarte important din perspectiva tematicii de astăzi tocmai pentru că etapa prearbitrală pregătește de fapt derularea procedurii arbitrale în conformitate cu voința părților, cum vă spuneam înainte și mai departe în legătură cu regulile de procedură aplicabile în cauză pe care părțile le-au ales sau pe care dacă nu le-au ales, trebuie determinate de către arbitri pentru a vedea care sunt acestea. Și dacă tot vorbim despre interpretarea convenției arbitrale, primul subiect al prezentării, aici observăm foarte bine că interpretarea diferă după cum ea provine de la cei care au nevoie de o asemenea interpretare, vorbim despre interpretarea din partea arbitrilor, de exemplu atunci când arbitrii trebuie să știe cum să-și îndeplinească misiunea pe care o au în timp ce părțile sunt datoare să interpreteze convenția ca să știe cum își dirijează conduita în cadrul arbitrajului. Am încercat să vă dau ca exemplu un renumit arbitru și profesor de dreptul comerțului internațional de la Facultatea de Drept din São Paulo, Luiz Olavo Baptista. El vorbea despre modul de interpretare și despre rolul pe care îl putem avea în mod diferențiat asupra interpretării. Când vorbim despre interpretarea unei convenții arbitrale firește că trebuie să avem în vedere conținutul acesteia, înțelesul noțiunii de interpretare, scopul în care se face interpretarea, metoda de interpretare, când e necesară interpretarea convenției arbitrale, care e rolul părților și respectiv al arbitrilor în interpretarea convenției și care sunt efectele și mai ales efcetele interpretării convenției arbitrale. În privința conținutul convenției arbitrale, am arătat deja și știm cu toții, aceasta se caracterizează fie prin existența unei clauze cuprinse într-un contract principal, fie este una de sine-stătătoare și prin intermediul convenției arbitrale părțile în primul rând trebuie să desemneze anumite aspecte care sunt esențiale unei convenții arbitrale începând cu desemnarea instituției arbitrale, cu regulile de procedură, cu metoda de desemnare a arbitrilor, cu locul arbitrajului și în special în arbitrajul internațional, limba arbitrajului, nu în cele din urmă evidenta lege a dreptului substanțial aplicabilă în cauză. Sunt aspecte care țin dacă vreți de condițiile esențiale pe care orice convenție arbitrală trebuie să le îndeplinească în momentul în care aceasta este elaborată. Ce înțelegem prin interpretarea convenției? Interpretarea unei convenții arbitrale presupune a determina existența, întinderea și efectele acesteia și fără doar și poate este important acest lucru dacă avem în vedere că primul lucru pe care trebuie să-l facă arbitrul este acela de a verifica convenția arbitrală în litera și spiritul acesteia în raport cu voința părțile, dar mai ales în raport și cu conținutul acesteia. Prin urmare, determinarea existenței este unul dintre elementele foarte importante în procesul de interpretare a convenției care intervine în momentul arbitrajului, dar de care părțile trebuie să țină seama atunci când elaborează convenția. Cât privește întinderea și efectele, toate acestea trebuie verificate tot în cadrul procedurii arbitrale propriu-zise, dar datoria este a părților de a putea anticipa și de a stabili prin intermediul convenției care sunt reperele ce țin de întinderea acestei convenții și de efectele pe care le produce. În ce scop se face o asemenea interpretare? În etapa prearbitrală, părțile examinează care sunt elementele ce intră în conținutul unei convenții arbitrale, întotdeauna potrivit specificului cauzei. Este de altfel îndeobște știut că întotdeauna cel puțin în materie de arbitraj acest lucru este îndeobște cunoscut, se interpretează la cauză, circumstanțele concrete ale cauzei au un rol esențial în stabilirea parcursului cauzei arbitrale. În cadrul etapei de derulare a procedurii arbitrale când examinarea revine arbitrilor, această interpretare este destinată să asigure că scopul pe care părțile l-au urmărit și anume acela ca respectiva convenție să-și producă efectele este atins. Cu alte cuvinte, să se ajungă prin intermediul convenției la a se determina în ce măsură cauza este o cauză arbitrală, în ce măsură arbitrii care au fost desemnați sunt competenți să purceadă la derularea procedurii arbitrale propriu-zise. Ce metode de interpretare există atunci când ne aplecăm asupra unei convenții arbitrale? Ei bine, aici, în urma unor studii care au fost făcute și unul dintre acestea este cel inițiat de către editura Kluwer International. Au scos la iveală câteva aspecte foarte interesante și anume că în cadrul arbitrajului internațional, interpretarea obișnuită a convenției arbitrale este una de tip eclectic, în sensul că nu se recurge doar la să spunem inetrpretarea teleologică sau nu se recurge doar la lex mercatoria, este o interpretare care are în vedere atât voința părților și se pornește de la voința părților ca interpretare literală sau dincolo de aceasta evident există referințele la doctrină care joacă și acestea un rol foarte important, dar nu în ultimul rând și extrem de important este construcția pragmatică care desemnează nu altceva decât experiența, cunoștințele, practica dobândită și orientarea personală și culturală a arbitrului, iată așadar că arbitrul are un rol fundamental în comensurarea prin această metodă de interpretare eclectică a efectelor pe care trebuie să le producă convenția arbitrală. Cu alte cuvinte, nu oricine este la fel de potrivit într-un arbitraj determinat să purceadă la interpreatrea unei convenții atâta timp cât aceasta este legată de o anumită cauză care trebuie soluționată. S-ar putea spune că independent de natura cauzei sub aspectul dreptului material, convenția arbitrală este una și aceeași, interpretarea acesteia este supusă acelorași principii, nu ridică niciun fel de probleme deosebite. Nu cred că este așa din mai multe considerente. Dar esențial apreciez că judecata asupra efectelor pe care trebuie să le producă o convenție arbitrală, pentru că acesta este unul dintre subiectele cele mai importante legate de interpretarea sa este în sensul determinării în mod cât mai exact a instituției arbitrale și a regulilor de procedură arbitrală, căci până la urmă ceea ce este esențial este ca părțile să știe de la bun început unde vor merge să soluționeze arbitrajul care ar putea să existe la un moment dat în legătură cu cauza lor; la momentul la care acestea încheie convenția arbitrală, ele nu sunt sigure că va exista vreodată vreun litigiu în legătură cu contractul pe care îl încheie, cu toate acestea, ele trebuie să anticipeze și mai mult, sunt obligate să anticipeze o serie întreagă de elemente concrete ale cauzei chiar în absența unor elemente care să conducă către convingerea că ar putea să existe un litigiu atunci când convenția este încheiată. Prin urmare, această diligență este una, aș numi-o eu, a unui profesionist, prin urmare atunci când părțile elaborează convenția arbitrală trebuie să cunoască deja elementele specifice ale arbitrajului atât sub aspect procedural, dar și sub aspect dreptului substanțial. Acest exercițiu pe care părțile sunt chemate să-l facă nu este într-adevăr unul simplu și necesită o anumită pregătire, educație și este de dorit ca între ceea ce părțile și-au propus în momentul în care au redactat convenția arbitrală și momentul în care aceasta este analizată de către arbitri să existe un echilibru cât mai bun. De altfel, acesta este și scopul pe care îl are interpretarea oricărei convenții arbitrale. În ceea ce privește părțile, firește că aici este un alt element care trebuie luat în considerare și anume spațiul juridico-economic și cultural din care părțile provin. În materie de internaționalitate, această chestiune se pune mult mai pregnant, poate că în materia arbitrajului intern, această chestiune este ceva mai puțin diluată. Totuși există și astăzi încă litigii arbitrale în care te confrunți cu o clauză arbitrală care nu are înțelesul unei clauze arbitrale în adevăratul înțeles al cuvântului pentru că însăși instituția care este denumită acolo este greșit referită. De asemenea, când nu există referințe concrete la arbitraj instituțional și se face încă o confuzie între arbitrajul ad hoc și cel instituțional. Sunt situații de acest gen cu care arbitrii se confruntă și cărora trebuie să le dea o rezolvare. Prin urmare, revin, spațiul juridico-economic și cultural este foarte important pentru ca părțile să înțeleagă și să știe de la bun început care este importanța pe care trebuie să o acorde în momentul în care încheie un contract și mai departe încheie o convenție arbitrală. În ceea ce privește atitudinea și calitățile arbitrilor, aici, în materie de drept internațional există cum probabil foarte bine știți și dumneavoastră o sinergie între ceea ce se cheamă dreptul anglo-saxon sau dreptul tip common law și dreptul continental. Există niște sinergii care însă până la urmă au dus către înclinarea balanței mai mult în favoarea unei viziuni de tip common law în felul în care este privită atât interpretarea unei convenții, dar mai departe însăși organizarea arbitrajului și poate de aceea mă gândeam în timp ce domnul profesor Buta își expunea extrem de bine toate problemele tehnice pe care noi le-am auzit astăzi extrem de interesante despre noul regulament al Curții, poate și din această cauză de multe ori avem o anumită dificultate în primirea unor reguli care să aibă o tendință modernă, o tendință de înnoire absolut necesară în materie de arbitraj și nu numai în materie de arbitraj, pentru că dacă ne inspirăm din regulamente ale unor curți internaționale de arbitraj unde sistemul common law este predominant, absorbția aceasta în sistemul nostru de drept s-ar putea să fie puțin mai greoaie pentru că noi sunteți obișnuiți cu o altă terminologie, cu o altă abordare, dar aici s-a spart gheața demult. Fac o paranteză, îmi aduc aminte că încă de la sfârșitul anilor 1990 a fost promovată o lege privind garanțiile reale mobiliare și când suflul nou pe care-l aducea această legislație a făcut ca mulți să fie pur și simplu speriați pentru că existau foarte multe instituții de drept anglo-saxon în cadrul acestei legi care nu puteau fi ușor compatibilizate cu viziunea de drept continental al sistemul nostru de drept. Cu toate acestea, s-a mers înainte dintr-un simplu motiv extrem de important și aici este de fapt elementul la care vreau să ajung, practica a impus această abordare legislativă și prin urmare suntem obligați în anumite situații să legiferăm într-un anumit fel care convine mediului economic și spațiului juridic existent. Așa și în arbitraj. Arbitrajul a făcut niște progrese remarcabile, cunoaște o schimbare într-adevăr iarăși foarte bine scoasă în evidență în cadrul prezentării Domniei Sale, de către domnul profesor Buta, trebuie să faci față acestui ritm de permanentă adaptare la cerințele care vin din cadrul spațiului economic și juridic în care arbitrajul este ancorat. Acest exercițiu trebuie să existe categoric și la nivelul sistemului nostru de drept. Pentru a continua aici în privința efectelor interpretării, doar rapid, ceea ce se întâmplă este, așa cum vă mai spuneam de altfel, arbitrul se pronunță asupra competenței și asupra arbitrabilității cauzei, existând soluții care sunt fie către valabilitatea convenției, fie către a declara că aceasta este nulă sau inaplicabilă ori inopozabilă. Vom avea câteva exemple jurisprudențiale cu ajutorul colegei mele pe care le-am selectat pentru a vă fi înfățișate și a vedea exact cum se pune problema și la nivel internațional și la nivel național în această privință. Al doilea subsubiect al tematicii de astăzi se referă la alegerea instituției arbitrale. Este și acesta un proces foarte important pentru părți și de multe ori poate că are un caracter pur formal, părțile desemnează o instituție arbitrală pentru că au auzit că acea instituție arbitrală se bucură de o anumită notorietate. Iată notorietatea este un element esențial în procesul de decizie, de alegere a unei instituții arbitrale, dar mai este și o altă examinare care ar trebui să fie făcută puțin mai în detaliu, sigur că aceasta din nou depinde părți, de calitatea acestora, dacă sunt sau nu asistate de persoana care le poate oferi îndrumarea necesară. Întâi trebuie să vedem dacă alegem între arbitraj și instanța de drept comun. Este foarte importantă această alegere și ea se face privind comparativ regulile de rocedură arbitrală ale unei anumite instanțe arbitrale cu standardul minim care se află în legea națională, să spunem, la noi alegerea între regulile de procedură arbitrală ale Curții de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României și pe de altă parte Codul de procedură civilă. De asemenea, trebuie să alegem între arbitraj instituționalizat sau ad hoc, știm foarte bine experiența de arbitraj ad hoc este destul de redusă la nivelul practicii arbitrale din România, fără a neglija însă rolul pe care acesta ar putea să-l aibă și fără a uita că de fapt regulile din Codul de procedură civilă sunt în Cartea a IV-a reguli pentru arbitrajul ad hoc, iar cât privește arbitrajul instituționalizat avem pentru prima dată o recunoaștere a principiilor care se aplică arbitrajului instituționalizat aduse cu prilejul adoptării ultimului Cod de procedură civilă, pentru prima dată există o secțiuni în care sunt înfățișate principiile care stau la baza arbitrajului instituționalizat și pentru a continua, mai departe se pune problema dacă este un arbitraj specializat cum ar fi arbitrajul FIDIC, ei bine aici regulile sunt mult mai aspre și trebuie să știm exact în ce domeniu suntem și să nu luăm neapărat doar prin asemănare de la FIDIC ca fiind reguli ale părțile pe care după aceea să le promovăm ca reguli proprii, pentru că acestea ar putea crea complicații neașteptate în cursul derulării procedurii arbitrale. Cu alte cuvinte, examinarea aceasta trebuie să se facă din aproape în aproape până când se ajunge la elaborarea unei convenții cât mai adecvate cauzei. Pentru a continua. Ce contează în această examinare este de asemenea experiența insituției arbitrale și a arbitrilor care sunt pe lista acestei instituții arbitrale. Cum spunea foarte bine doamna profesor Brândușa Ștefănescu, este într-adevăr o onoare și a fost dintotdeauna o onoare să te afli pe lista instituții arbitrale cu reputație. Nu sunt o persoană care să facă foarte ușor complimente, poate că e un defect. Nici despre mine nu-mi place să vorbesc foarte, dar nici nu vreau să dau mai mult Cezarului decât e al Cezarului, dar Curtea de la București cum obișnuim să spunem, adică această Curte care funcționează pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României a avut într-adevăr o istorie și a avut o istorie care s-a datorat arbitrilor care au fost pe lista acestei Curți și numele acestora a fost deja evocat. Oamenii determină întotdeauna calitatea instituției pentru care aceștia trebuie să-și exercite misiunea pe care o au, așa și în materie de arbitraj și dacă am reușit să traversăm și eprioadele mai grele din istoria recentă a acestei insituții este și datorită unora dintre oamenii care sunt arbitri la această Curte și cărora ar trebui probabil să le mulțumim pentru faptul că au reușit să ajute prin prestanța profesională a dumnealor la traversarea unei perioade mai dificile care ține de domeniul trecutului. Evident că mai sunt și alte chestiuni care țin alegerea instituției arbitrale, limba uzuală a arbitrajului, legislația locală în materie de arbitraj, experiența interioară a părților, părțile sunt obișnuite sau nu să meargă în arbitraj, numai una dintre ele a fost înainte în arbitraj, care este cultura și educația acestora și mai ales desemnarea instituției să fie una reală, adică să nu inventăm o instituție arbitrașă care ar putea să existe și de fapt nu există, bine și aici avem practică, referința la o instituție înseamnă implicit și alegerea regulilor aplicabile, întrebarea este dacă și referința la reguli fără a avea referința instituției înseamnă că am ales acea instituție arbitrală, sunt întrebări care în mod firesc se pot pune, pentru părțile în general nu sunt atât de diligente pe cât ar trebui și întotdeauna pot fi imperfecțiuni, nu neapărat neglijențe în redactarea unei clauze, dar pot imperfecțiuni, iar misiunea arbitrului este aceea de a da efect convenției arbitrale, pentru că atunci când părțile au încheiat convenția arbitrală au urmărit ca eventuala neînțelegere, eventualul litigiu să ajungă în arbitraj, nu să fie închisă poarta arbitrajului. Prin urmare, trebuie avut în vedere acest principiu al autonomiei de voință a părțile, care a fost intenția reală a părților în momentul în care au încheiat această clauză arbitrală, nu e cazul aici să vorbim despre tacticile așa-numite dilatorii despre guerrilla tactics sau alte asemenea atitudini pe care partea care ar avea interes să prelungească o procedură arbitrală sau ca aceasta să nu fie declanșată și care inițial a încheiat o convenție arbitrală le poate utiliza tocmai pentru a îndepărta convenția de la efectul pe care aceasta îl urmărește și anume să fie efectivă și să poată fi puse în aplicare așa cum părțile au gândit-o când au încheiat-o și nu în raport cu momentul în care s-a declanșat litigiul. Strânsă legătură cu alegerea instituției arbitrale ar fi câteva aspecte jurisprudențiale care țin de aplicarea legii în timp, de denumirea incorectă a instituției arbitrale pe care v-am semnalat-o și de funcționarea efectivă acesteia, se poate întâmpla ca instituția arbitrală să nu mai fie funcțională la momentul la care litigiul a apărut, deși în urmă cu 5 ani, să spunem, când au încheiat convenția arbitrală, aceasta avea o activitate semnificativă. Cât privește aplicarea legii în timp, trebuie să ținem seama de aplciabilitatea regulilor instituției la data încheierii clauzei care sunt foarte importante în raport cu regulile de procedură care trebuie să fie aplicate litigiului la data la care cauza este înregistrată. Este o diferență care trebuie bine știută. În privința desemnării arbitrilor, fără îndoială că aici tradițional avem unul sau 3, dar din ce în ce există și posibilitatea de a avea mai mulți arbitri în funcție de complexitatea cauzei, iar calitățile profesionale ale acestora trebuie să fie în mod evident adecvate cauzei. Nu trebuie să uităm de regulile de etică profesională, iar în această privință să ne amintim standardul pe care îl impune International Bar Association, în privința conflictului de interes, aici îmi permit să fac o rapidă observație și anume, să arăt că nu am constatat să există o diferență esențială între ceea ce reglementează acum regulile de procedură arbitrală ale Curții pe de o parte și proiectul actual, în materie de incompatibilitate a arbitrilor, am observat că s-au preluat aproape sută la sută aceleași cerințe și aici este într-adevăr o marjă de apreciere care e lăsată atât la îndemâna părților, dar și la judecata arbitrilor. Ce înțelegem prin independență, imparțialitate, care este standardul de referință pentru a judeca în ce situație un arbitru nu ar fi independent sau nu ar fi imparțial? În general, se folosește și termenul de îndoială de jsutificată care trebuie să existe întotdeauna la baza unei asemenea examinări, iar standardul de apreciere, în general se spune că trebuie să plece cel puțin de la acel standard pe care trebuie să îl avem în privința judecătorilor. De aceea probabil și cauzele pentru care arbitrii pot fi recuzați în primul rând sunt cauzele care sunt cele ce privesc judecătorii. Evident că părțile pot să prevadă și asta este foarte important în convenția arbitrală anumite standarde de etică profesională, dar acest lucru este destul de laborios. În experiența mea nu am văzut foarte multe situații, ba aș putea spune chiar una sau maximum 2 situații în care referințele erau chiar pasagere la calificarea arbitrilor, cu toate că așa cum spunea și doamna profesor Brândușa Ștefănescu, calificarea arbitrilor este până la urmă esențială, dacă aceștia nu cunosc problemei cauzei sau nu sunt capabili să le înțeleagă, rezultatul poate fi extrem de defavorabil părților și este un lucru foarte important ca arbitrul însuși atunci când este desemnat de către părți, el să își dea seama dacă face sau nu față acelei cauzei și să aibă curajul, îndrăznesc să spune, să nu-și asume acea misiunea dacă nu are convingerea să este compatibil cu dimensiunea dificultăților pe care le adresează problemele de drept ale acelei cauze. Nu cred că este o rușine să spunem că nu știm sau că nu cunoaștem suficient un anumit domeniu de drept, pentru că nu putem să cunoaștem totul și este parte din așa-numita duty of disclosure, acea obligație de dezvăluire care revine arbitrului nu numai la momentul desemnării, ci pe tot parcursul derulării cauzei, este o obligație pe care acesta o are și pe care trebuie să o înțeleagă că este în spiritul producerii unor efecte ale convenției arbitrale pe care părțile le-au dorit să fie un arbitraj eficient care să se deruleze rapid și să conducă către pronunțarea unei hotărâri arbitrale care să poată fi pusă în aplicare, care să poată fi executată. Sunt foarte multe lucruri care mai pot fi discutate în jurul acestui subiect. Eu aș dori să mă opresc aici. Vă mulțumesc foarte mult pentru atenția dumnevoastră, sper că nu am vorbit mai mult decât ar fi trebuit, colega are doar 5 minute să vă înfățișeze câteva exemple de cauze patologice pe care le-am identificat împreună și alte câteva exemple de practică și vă rog să-i posibilitatea și ei să vă comunice, te rog frumos, Laura! Mulțumesc foarte mult!

Ștefan Deaconu: Mulțumim și noi!

Laura Radu: Voi fi succintă. Vă promit având în vedere că suntem în întârziere. Și bună dimineața tuturor! Îi mulțumesc foarte mult doamnei Stoica pentru această inițiativă de a fi asociată prezentării de astăzi, de a forma o echipă, nu doar la societatea de avocați, ci și în cadrul acestei conferințe și vă voi puncta cu câteva exemple din jurisprudență aspectele pe care le-a prezentat dumneai anterior. Clauzele patologice. În practică s-a constatat că nu toate clauzele arbitrale respectă modelul recomandat de către instituțiile permanente de arbitraj. Știm cu toții că există un model recomandat de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă CCIR, un model de la ICC și de la instituții permanente de arbitraj. Dar viața nu este perfectă, nu e un tipar și părțile pot redacta și clauze în mod deficitar așa-numitele clauze patologice. Cele mai frecvente vicii privesc spre exemplu desemnarea insituției de arbitraj de o manieră eronată sau insuficient precizată, aparența de caracter facultativ al arbitrajului, stipularea unor reguli de procedură care fac arbitrajul imposibil sau foarte dificil. Și atunci se pune problema la ce se dă prevalență? La interpretarea restrictivă a clauzei contra arbitralem conventionem sau dimpotrivă in favorem arbitralem conventionem și răspunsul dat atât de doctrină, cât și practică a fost că se impune interpretarea extensivă a clauzei dând eficiență voinței părțile de a recurge la arbitraj. Spre exemplu, într-o Decizie pronunțată de Tribunalul federal elvețian prima instanță civilă la data de 3 iunie 2015 s-au conturat câteva principii de interpretare a convenției arbitrale, oricât de deficitară ar fi exprimarea clauzei, ea trebuie să reflecte fără echivoc voința părților de a recurge la arbitraj, deci aceasta este esențial. Apoi convenția arbitrală ca orice contract se interpretează după regulile generale de interpretare a contractelor, trebuie decelată intenția reală a părților dincolo de literalitatea termenilor, dincolo de generalitatea lor sau de inexactitatea denumirilor. Apoi se va expresie principiului utilității, respectiv se va da clauzei patologice un sens care să permită menținerea convenției arbitrale. Și în practica noastră convenția arbitrală imperfectă a fost reținută ca producând efecte chiar dacă ea avea un conținut generic și incomplet și citez 2 sentințe – sentința arbitrală nr. 8 din 2011 a Curții noastre de pe lângă CCIR sau sentința arbitrală nr. 24 din 2007. Foarte pe scurt, un alt tip de clauză patologică, așa-numita clauză arbitrală alternativă. Uneori în practică părțile spun că în cazul disputelor născute din sau în legătură cu contractul, ele vor recurge fie la arbitraj, fie la instanța de judecată, la instanța de drept comun. S-a pus problema dacă o astfel de clauză este sau nu valabilă. Am identificat o Decizie pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, este foarte recentă, 318 din 2016 Secția a II-a civilă care spune că da, o astfel de clauză arbitrală este valabilă în măsura în care reclamantul în virtutea opțiunii pe care o avea pentru una sau alta dintre căi a mers la arbitraj, iar pârâtul din arbitraj nu a formulat excepții cu privire la competența tribunalului arbitral, atunci pârâtul nu mai poate formula acțiune în anulare pe motiv că nu ar fi existat o convenție arbitrală și recursul împotriva sentinței curții de apel prin care se respinsese acțiunea în anulare a fost la rândul său respins ca nefondat de către Înalta Curte de Casație. În același sens și o sentință arbitrală a Curții de pe lângă CCIR nr. 283 din 2009 unde clauza suna în mod asemănător ca și în cealaltă speță, părțile se obligau să încerce să soluționeze disputa pe cale amiabilă, iar dacă ar fi eșuat această tentativă fiecare parte poate solicita ca disputa să se soluționeze fie prin arbitraj la CCIR, fie de către instanța judecătorească din România. Partea a optat pentru arbitraj, pârâtul nu s-a opus, deci clauza arbitrală alternativă a fost considerată ca fiind valabilă. Apoi mai există așa-numită clauză implicită, atunci când convenția arbitrală rezultă din introducerea de către reclamant a cererii de arbitrare și acceptarea pârâtului ca aceasta să fie soluționată de către de Curtea de Arbitraj. Avem și un text expres în regulile de procedură arbitrală care ne permite această concluzie. Câteva exemple tot succint pe extinderea clauzei arbitrale la alți participanți față de cei care au fost inițial semnatarii convenției arbitrale și aici aș menționa grupul de contracte, sentința arbitrală 163 din 2006 tot a Curții noastre de arbitraj, în speță izvorul litigiului era un contract de vânzare-cumpărare de orzoaică cu clauză compromisorie în legătură cu un alt concract de depozitare cereale care nu avea clauză arbitrală, iar tribunalul arbitral a reținut că este competent să soluționeze litigiul în care s-a pus problema analizării celor 2 contracte. Preluarea de datorie este o altă ipoteză, spre exemplu în Decizia Tribunalului federal elvețian din 19 august 2008 se menționează că preluarea de datorie și transferul unor creanțe antrenează transferul tuturor drepturilor accesorii, indiferent că e vorba de un nou debitor care înlocuiește vechiul debitor sau de adăugare de nou debitor care devine debitor solidar alături de cel vechi și această preluare antrenează și transferul convenției arbitrale și extinderea acesteia către cesionar. Cu privire la cerința ca instituția arbitrală să funcționeze efectiv la data nașterii litigiului, punctez prin 2 exemple, într-o situație Curtea de arbitraj comercial internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României a fost sesizată cu soluționarea unui litigiu, clauza arbitrală prevăzând însă că acesta ar fi fost de competența Comisiei de arbitraj comercial de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Giurgiu, pârâtul s-a opus soluționării cauzei de către Curtea de pe lângă CCIR, iar tribunalul arbitral a constatat că acea clauză compromisorie este inoperantă pentru că în realitate niciodată la nivelul Camerei județene Giurgiu nu s-a constituit vreo comisie de arbitraj pe lângă această structură teritorială a Camerei și întrucât pârâtul s-a opus soluționării de către Camera din România înseamnă că doar justiția statală poate fi competentă să soluționeze cauza, pentru că instituția arbitrală avută în vedere de către părți nu există și nu funcționează efectiv. În același sens și o hotărâre a Curții de Apel din Liège, Belgia pronunțată în martie 2015 Cauza Planning SPRL contra Bernadette și Cedric. Am încercat să sintetizez, mai erau și alte lucruri, dar sperăm că au fost edificatoare.

Ștefan Deaconu: Mulțumim foarte mult! Dacă sunt întrebări, aș zice 10 minute, cu scuzele de rigoare. Dacă nu, oricum sunt o serie de teme care vor fi abordate uitându-mă pe program. O serie de teme vor fi abordate și în celelalte paneluri legate de multiparty arbitration, de procedurile de soluționare urgentă a arbitrajului, referitor la discuția pe care domnul Buta a purtat-o în ceea ce privește arbitrul de urgență. Ce aș vrea să rețineți e faptul că cel puțin în temele abordate de către domnul Buta au fost subiecte ce rezidă din modificările pe care intenționăm să le introducem în noile reguli, modificări care așa cum am subliniat și la începutul acestei discuții vor fi puse în dezbatere publică, adică în momentul de față mulți dintre dumneavoastră care sunteți în sală nu le știți pentru că așa cum am subliniat ele au fost transmise doar către arbitri într-o primă parte, dar o discuție pe marginea lor cu sigguranță vom avea atunci când le veți vedea cu toții afișate pe pagina de internet a instituției, pentru că e normal ca o perioadă de timp ele să poată fi aduse la cunoștință, dezbătute până să intre în vigoare. Dorința noastră e aceea de a veni în întâmpinarea celor care apelează la arbitraj, acesta este și motivul pentru care anul trecut împreună cu colegii mei din cadrul Colegiului de conducere am făcut un survey, am adresat o serie de întrebări, colegul meu Cosmin Vasile cel care a făcut această activitate întrebând avocații, firmele care apelează la arbitraj ce modificări cred că sunt necesare pentru a flexibiliza cumva procedura arbitrală și a veni în întâmpinarea potențialilor clienți care apelează la arbitraj, modificările sunt în trend și cu modificările făcute la nivel internațional în materie de arbitraj, colegii mei din sală care sunt în această Comisie și Bazil și Cornel Popa, cu siguranță, vă pot da mai multe informații. Dacă sunt întrebări, dacă nu, vă mulțumesc foarte mult, luăm o scurtă pauză de 25 de minute.

 

Panel II

 

Bazil Oglindă: Bună ziua! Bine aţi revenit, permiteţi-mi să vă prezint colegii mei de panel, doamna executor Nicoleta Răduță, va avea o prezentare despre executarea hotărârilor arbitrale străine, domnul avocat Cosmin Vasile, Managing Partner ZAMFIRESCU RACOȚI & PARTNERS și arbitru la Curtea de Arbitraj, de asemenea, membru al Colegiului Curţii, are două teme punctuale „Posibilitatea de a obţine instituirea de măsuri asiguratorii pe teritoriul României pe parcursul desfășurării unui arbitraj internațional având locul arbitrajului dincolo de granițele României” și „Dacă există situaţii în care înscrisul intitulat sentinţa arbitrală nu este titlu executoriu”. În ceea ce mă priveşte, deşi figurez cu o temă care poate părea foarte largă, o să vă mărturisesc şi din ce cauză, iniţial când am transmis această temă a fost o propunere de titlu pentru panel. Ulterior am înţeles că nu aceasta era procedura şi atunci am rămas cu o temă atât de largă care ar cuprinde cel puţin douăzeci de subiecte din care numai trei a încercat şi le-a reuşit, de altfel, să le puncteze foarte bine domnul Buta în prima parte, care se referă la celeritate şi la calitatea procedurii arbitrale.

Gheorghe Buta: Am mai lăsat loc.

Bazil Oglindă: Bineînţeles că aţi mai lăsat loc, ideea este să mai avem şi noi timp şi subiectele sunt foarte interesante, sunt trei dintre cele mai importante instituţii de noutate, de fapt aţi abordat două şi dumneavoastră din lipsă de timp. Oricum, ideea este următoarea, ca o temă atât de largă, m-am gândit în drumul astăzi spre Curte ce să fac şi m-am gândit că ar fi poate mai util să abordez o temă punctuală şi aceea se referă la o chestiune extrem de delicată care pune însă o problemă atât de celeritate cât şi de calitatea procedurii arbitrale şi aceea se numeşte bifurcarea procedurii arbitrale şi mai mult m-am gândit să mă orientez pe ceea ce înseamnă chestiunile de fond şi nu cele de procedură care ar implica bifurcarea. Prin urmare, despre asta o să vorbim. În ceea ce priveşte procedura, v-aş propune o manieră mai informală în măsura în care nu aveţi prezentări PowerPoint, putem să stăm jos dacă şi dumneavoastră sunteţi de acord să fim într-o manieră mai apropiată spiritului procedurii arbitrale şi, de asemenea, o manieră cât se poate de interactivă. În ceea ce mă priveşte aş da dreptul la întrebări imediat după fiecare prezentare pentru a nu se pierde ideile. Vă mărturisesc că am fost tentat să intervin imediat după ce a vorbit domnul Buta, dar după aceea dându-mi seama că nu mai era timp, adică era o discuţie frumoasă la un moment dat, mai ales la măsuri asigurătorii, mi-a plăcut foarte mult ideea şi îmi dau seama că e o chestiune controversată. Pentru început, doamna Nicoleta Răduță – Executarea hotărârilor arbitrale străine. Vă rog.

Nicoleta Răduță: Mulţumesc. Da, nici subiectul meu nu este unul care poate fi prezentat foarte succint, de asta o să aleg doar câteva aspecte pe care le-am considerat eu a fi importante sau care au generat dificultăţi de aplicare în practică, însă, vă invit în măsura în care nu vor fi acoperite anumite aspecte să adresaţi întrebări şi în măsura în care e posibil le vom discuta. O să încep în primul rând cu definirea noţiunii de hotărâre arbitrală străină şi ce înţelegem prin executarea acesteia. Găsesc important să fie definită această noţiune, întrucât nu întotdeauna este simplă procedura de calificare a hotărârii. Astfel, o să dau întâi citire art. 1124, Cod procedură civilă, care arată că: sunt hotărâri arbitrale străine orice sentinţe arbitrale de arbitraj intern sau internaţional pronunţate într-un stat străin şi care nu sunt considerate hotărâri naţionale în România. Dispoziţia se regăseşte în mod similar şi în convenţia de la New York, convenţie la care o să fac ori de câte ori va fi cazul referire, întrucât ea implică şi priveşte executarea silită şi a hotărârilor pronunţate în România pe teritoriul altor state. În acelaşi sens la art. 1 în convenţia de la New York stabileşte două categorii de hotărâri care pot fi considerate hotărâri arbitrale străine. Prima categorie este aceea a hotărârilor pronunţate într-un alt stat faţă de statul în care este solicitată executarea silită, iar a doua categorie ar fi aceea a hotărârilor care nu sunt considerate sentinţe naţionale de către statul în care se cere executarea. Dacă privitor la prima categorie de hotărâri stabilirea acestui criteriu este foarte simplă, se aplica raportul teritorialităţii în funcţie de locul arbitrajului, cu privire la cea de-a doua categorie au existat numeroase discuţii în practică privitoare la care vor fi regulile de calificare a hotărârii şi de cele mai multe ori acestea sunt lăsate la latitudinea atât a legislaţiilor cât şi a instanţelor din statul solicitat cu o astfel de cerere. De ce găsesc a fi foarte importantă precizarea asta prealabilă, procedura de executare a unei hotărâri arbitrale considerată naţională, este total diferită faţă de hotărârea de executare a unei hotărâri apreciate străine, astfel, dacă ne aflăm în prezenţa unei hotărâri domestice, procedura de executare va reprezenta sesizarea organului de executare cu o cerere directă de executare silită, iar în cazul în care hotărârea este considerată a fi străină, este necesară parcurgerea prealabilă a procedurii de încuviinţare şi executare a acesteia similară exequatorului. Astfel, în situaţia în care avem executarea naţională, partea care înţelege să se împotrivească executării silite, are doar posibilitatea de a formula o cerere în anulare a hotărârii şi eventual să ceară o suspendare a executării silite cu plata cauţiunii prevăzute de lege. Trebuie precizat că în România, atât în doctrină cât şi în jurisprudenţă, este îmbrăţişat, spun eu, într-o opinie majoritară, prevalența criteriului teritorialităţii. Astfel, a fost reţinut de către numeroase instanțe că, dacă un litigiu este soluţionat de către un tribunal arbitral ce îşi are sediul în România, hotărârea astfel pronunţată va avea un caracter naţional, indiferent de criterii cum ar fi componența tribunalului arbitral, legea aplicabilă fondului litigiului sau procedurii arbitrate, locul în care a fost executat contractul, naţionalitatea părţilor implicate în litigiu. În acelaşi sens şi în practica judiciară a Curţii de Apel Bucureşti, chiar recentă, a existat o decizie în care curtea învestită cu soluţionarea unei cereri în anulare a unei hotărâri pronunţate în Elveţia, între o parte de naţionalitate română, o parte de de naţionalitate străină, litigiul în care legea aplicabilă fondului cauzei a fost legea romana, s-a pronunţat în sensul stabilirii excepţiei necompetenței generale a instanţelor române de a soluţiona o cerere de anulare a unei hotărâri pronunţate într-un stat străin. Există însă în doctrină şi opinii divergente potrivit cărora în situaţia în care există elemente de extraneitate care pot să tindă la neutralizarea caracterului naţional al hotărârii, în sensul că devine foarte puţin relevant criteriul geografic sau am în vedere hotărârile judecătoreşti soluţionate în baza unei alte legi, hotărârile anaționale, hotărârile care conţin elemente de extraneitate, cum ar fi, ambele părţi au sediul într-un alt stat ori contractul este executat într-un alt stat, acestea pot fi considerate în România a fi hotărâri străine. În state precum Germania sau Marea Britanie, de asemenea, sunt luate în considerare, pe lângă locul arbitrajului, criterii ce ţin de legea care guvernează litigiul respectiv. Au existat, de asemenea, reglementări, chiar în sensul că, de exemplu, în Belgia, unde printr-o lege a arbitrajului adoptată în 1985 s-a statuat că indiferent după cum legea aplicabilă, locul arbitrajului a fost stabilit în Belgia, legea naţională a fost aplicată litigiului, dacă ambele părţi erau de naţionalitate străină, acestea nu puteau apela la instanţele din Belgia pentru a obţine anularea hotărârii respective. Bineînţeles că efectul a fost acela că Belgia şi-a atras o reputaţie nu foarte favorabilă în scopul stabilirii sediului tribunalului arbitral în teritoriul aceste ţări şi legea a fost abrogată la zece ani după, însă, această interpretare potrivit căreia trebuie avut în vedere strict caracterul teritorial, are un avantaj major, anume acela că împiedică, evita situaţiile în care o hotărâre poate să fie declarată, validată în circumscripţia unui stat şi în acelaşi timp aceeaşi hotărâre să fie anulată potrivit soluţiei instanţelor dintr-un al doilea stat. În continuare, aş vrea să mă refer la cererea de încuviinţare a executării hotărârii arbitrale, de recunoaştere şi executare a hotărârii arbitrale, însă, întrucât a fost o întrebare din public adresată cu privire la recunoaşterea hotărârilor arbitrale străine, cred că este important să se facă o distincţie între aceste două noţiuni. Astfel, raportându-ne atât la criteriul efectelor cât şi la modul de a acţiona, recunoaşterea şi executarea sentinţei arbitrale sunt două noţiuni distincte. Distincţia rezultă atât din articolul 3 din Convenţia de la New York, precum şi din reglementarea articolului 1125 cu privire la eficacitatea acestor hotărâri. Trebuie înţeles că recunoaşterea hotărârii arbitrale se referă în principal la recunoaşterea caracterului autorităţii de lucru judecat al acelei hotărâri în ordinea juridică a statului în care aceasta este solicitată. Astfel, recunoaşterea poate fi privită în general ca un mijloc de apărare, ea poate fi solicitată pe cale incidentală în cadrul oricărui litigiu în care partea înţelege să se prevaleze de dreptul recunoscut prin intermediul acelei sentinţe, nu neapărat în statul în care se solicită executarea silită. Bineînţeles, în România interesul în a solicita recunoaşterea unei hotărâri arbitrale străine fără executare, este minim, întrucât aceste proceduri pot fi cumulate şi obţinute împreună. Voi continua, aşa cum spuneam, cu cererea de recunoaştere şi încuviinţare a executării hotărârii arbitrale străine şi în principal la documentele ce trebuie să însoţească această cerere. Astfel, potrivit articolului 1128, cererea trebuie însoţită de hotărârea arbitrală şi convenţia de arbitraj în original sau copie şi, bineînţeles, dacă este cazul, traducerile legalizate ale înscrisurilor respective. Aceleaşi dispoziţii sunt reluate şi la articolul 4 din Convenţia de la New York, totodată, potrivit articolului 548 Cod procedură civilă, este reglementat faptul că, sub sancţiunea nulităţii, convenţia arbitrală se încheie în formă scrisă. Găsim această prevedere şi la art. 2 punctul 1 din Convenţia de la New York, care precizează faptul că statele vor fi ţinute să recunoască convenţia scrisă prin care părţile stabilesc ca un litigiu să fie soluţionat pe calea arbitrajului. Numeroase discuţii s-au ridicat în practică cu privire la situaţii în care părţile se găsesc în imposibilitatea de a produce în faţa instanţei învestite cu soluţionarea cererii de recunoaştere, convenţia arbitrală în original sau chiar lipseşte convenţia arbitrală asumată prin semnătura de către ambele părţi. Avem în vedere, de exemplu, situaţia în care, în ipoteza extinderii convenţiei arbitrale la terţi nesemnatari. Se întâmplă, e o doctrină ce a fost adoptată în ultima vreme chiar de către jurisprudenţa arbitrală naţională, este îmbrăţişată de doctrina franceză, la fel se găseşte în jurisprudenţa elveţiană, este vorba, în principal, despre doctrina grupului de societăţi potrivit căreia atunci când un semnatar al convenţiei face parte dintr-un grup de societăţi, aplicarea convenţiei de arbitraj se poate extinde şi la nesemnatarul convenţiei, dacă se dovedeşte că acesta are un rol important în încheierea, modificarea, încetarea contractului sau dacă are un rol esenţial, dacă poate fi probat de către părţi, că intenţia comună a fost că acesta să fie ţinut atât de contract cât şi de convenţia de arbitraj. Întrebarea este extrem de relevanţă în ce priveşte admisibilitatea în fața instanţelor din România a unei cereri în anularea unei hotărâri pronunţate prin aplicarea acestei doctrine, însă ea nu e deloc lipsită de interes nici în privinţa soluţionării unei cereri în anularea unei hotărâri pronunțate prin aplicarea acestei doctrine, însă ea nu e deloc lipsită de interes nici în privința soluționării unei cereri în recunoașterea hotărârii respective pronunțate pe teritoriul unui alt stat, deoarece printr-o aplicare foarte strictă a articolului căruia i-am făcut citirea mai devreme, 1127, este evident că instanţa învestită cu soluţionarea cererii de recunoaştere nu va avea în faţă o convenţie arbitrală însuşită prin semnătură de către nonsemnatarul asupra căruia a fost extins efectul convenţiei arbitrale. În opinia mea, oricare ar fi soluţia adoptată de către instanţă în soluţionarea cererii de anulare, va trebui să se regăsească în oglindă şi în ceea ce priveşte soluţionarea cererii de recunoaştere a executării hotărârii pe teritoriul României. De asemenea, pot să apară o mulţime de alte impedimente în privinţa furnizării acestui document și tocmai pentru acest motiv, este opinia mea că instanţele nu ar trebui de plano să refuze cererea de recunoaştere şi încuviinţare a executării silite în lipsa convenţiei arbitrale ce ar trebui să ia act de probatoriul pe care partea îl pune la dispoziţie în intenţia acestuia de a suplini convenţia arbitrală asumată de către părţi. Exemple de acest gen pot fi multiple. Unul dintre ele la care mă pot gândi este depunerea la dosarul cauzei de către părţi, să spunem, în situaţia unui litigiu soluţionat potrivit regulilor ICC, a termenilor de referinţă care sunt asumaţi de către părţi prin semnătură, acestea ar putea fi un document care să suplinească convenţia arbitrală în forma ei materială semnată de ambele părţi. Totodată, discuţii interesante se pot purta atunci când partea interesată să obţină recunoaşterea hotărârii, pune la dispoziţia instanţei o altă hotărâre prin care o instanţă de drept comun şi-a stabilit necompetența în soluţionarea litigiului şi a declinat cauza în favoarea unui tribunal arbitral, hotărâre prin care este statuat cu privire la validitatea clauzei arbitrale. Acestea ar fi câteva discuţii, practica instanţelor din România, cel puţin în privinţa punerii la dispoziţie a unei alte hotărâri sau a unui alt înscris din care rezultă intenţia părţilor de a supune litigiul arbitrajului, a fost primită în privinţa extinderii convenţiei arbitrale către un nonsemnatar, practică judiciară eu nu am găsit până la acest moment, nu ştiu dacă există, dar va fi foarte interesant de urmărit soluţia adoptată de către instante. Înţeleg şi necesitatea în a se face această verificare la momentul recunoaşterii hotărârii arbitrale întrucât doar prin convenţia de arbitraj şi dacă mergem pe teoria contractuală cu privire la arbitraj, atunci doar convenția arbitrală poate să exprime voinţa părţilor de a deferi soluţionarea litigiului către tribunalul arbitral şi numai pe această convenţie hotărârea pronunţată de către tribunal se fundamentează pe ea. Nu se mai fac alte discuţii privitoare la documentele necesare, dar dacă sunt întrebări sau alte aspecte pe care nu le-am pe care nu le-am avut în vedere pot fi aduse în discuţie. Vreau în continuare să fac o discuţie privitoare la, probabil cel mai important motiv pentru recunoaşterea executării hotărârilor arbitrale. Cel mai des invocat motiv de refuz din partea părţilor, anume încălcarea ordinii publice. Este totodată şi cel mai uzitat motiv pentru anularea hotărârilor arbitrale în fața instanţelor hotărârilor arbitrale naţionale, deşi în perspectiva anulării acestora cred că de foarte multe ori părţile invocă acest motiv de refuz în scopul de a atrage o reverificare pe fond a litigiului, de drept nepermise de către instanţă, dar cred că acesta este unul dintre motivele pentru care e atât de populară invocarea ordinii publice. În abordarea pe care v-o propun, vreau să am în vedere atât perspectiva instanţei sesizate cu o cerere de recunoaştere şi executare a hotărârii arbitrale cât şi perspectiva arbitrilor învestiţi cu soluţionarea diferendului. Ca o precizare prealabilă alături de arbitrabilitate, ordinea publică constituie o condiţie de eficacitate a hotărârii arbitrale a cărei analize se realizează de către instanţă din oficiu şi prealabil analizei oricărui alt motiv de refuz invocat de către cealaltă parte. În materia executării silite a hotărârilor arbitrale la art.1125 este prevăzut că, orice hotărâre arbitrală este recunoscută şi poate fi executată în România dacă diferendul formând obiectul acesteia poate fi soluţionat pe cale arbitrabilă în România şi dacă hotărârea nu conţine dispoziţii contrare ordinii publice de drept internaţional privat român. Este important în contextul acesta să fie observate, poate pentru comparaţie, şi dispoziţiile art. 608 alin. (1) privitoare la motivele de anulare a hotărârii arbitrale, care la litera h arată ca o hotărâre arbitrală naţională poate fi anulată pe motiv că încalcă ordinea publică, bunele moravuri şi dispoziţiile imperative ale legii. Diferenţa aceasta este foarte importantă pentru a delimita scopul în care poate fi invocată ordinea publică în situaţia cererii de recunoaştere a hotărârii arbitrale, în opoziţie cu o cerere în anulare a unei hotărâri arbitrale. O decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este foarte relevantă cu privire la acest aspect, pentru că arată foarte clar că, nu toate normele de ordine publică în dreptul intern pot fi considerate şi drepturi de ordine publică în dreptul internaţional privat, fiecare îndeplinind o funcţie diferită, astfel, ordinea publică în dreptul intern arată care sunt limitele în care este permisă libertatea iniţiativei juridice a părţilor în încheierea unei convenţii. În schimb, ordinea publică de drept internaţional privat arată în ce măsură o lege străină poate fi recunoscută şi aplicată pe teritoriul României. Aşadar, această excepţie se invocă ca şi regulă împotriva unei legi străine prin compararea efectelor pe care aceasta le produce cu legea romană şi prin compararea eventualelor diferenţe ce pot să apară între cele două legislaţii. Important este că diferenţele trebuie să fie fundamentale, astfel încât acest motiv de refuz să poată fi admis şi este relevant că în acest aspect să avem în vedere şi dispoziţiile art. 2564 Cod civil, care ne arată că aplicarea legii străine încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român, în măsura în care ar conduce la un rezultat incompatibil cu principiile fundamentale ale dreptului român ori ale dreptului Uniunii Europene şi cu drepturile fundamentale ale omului. Fără să accentuez mai mult decât atât pe diferenţa dintre cele două tipuri de ordine publică ce pot fi invocate, cred că este foarte util să schimbăm puţin perspectiva de la instanţa de control către tribunalul arbitral şi mă refer aici în principal la obligaţia stabilită de către diverse reguli de procedură, de exemplu, regulile ICC, la art. 41, stabilesc în sarcina tribunalului arbitral o obligaţie de a depune toate eforturile pentru a asigura că hotărârea arbitrală pronunţată este executorie. Întâlnim obligaţii de genul acesta şi în regulile de procedură ale Curţii de Arbitraj de pe lângă CCIR, care la fel la art. 7 arată că tribunalul arbitral va trebui să asigure părţilor sub sancţiunea nulităţii hotărârii, egalitate de tratament, respectarea la dreptului la apărare şi principiul contradictorialității. În acelaşi sens, bineînţeles în multe alte reguli de procedură ale altor instituţii, implică o astfel de obligaţie pozitivă în sarcina tribunalului arbitral. Întrebarea ce se ridică este dacă, tribunalul arbitral este ţinut să respecte norme de ordine publică în pronunţarea hotărârii, şi dacă da, care ar fi acele norme pe care tribunalul ar trebui să le aibă în vedere. La fel de importantă este şi întrebarea în ce măsură arbitrii pot interveni în limitarea convenţiei arbitrale sau înlăturarea aplicării unor prevederi conţinute în convenţia arbitrală atunci când respectarea normelor de ordine publică o impun. Mă refer la situaţii în care chiar prin modalitatea de redactare a convenţiei arbitrale, părţile stabilesc o procedură care tinde pe durata desfăşurării procesului să stabilească o anume inechitate în ceea ce priveşte chiar dreptul la apărare acordat părţilor. O speţă foarte interesantă în sensul acesta pe care am am citit-o, cuprindea în convenţia arbitrală un timp acordat fiecărei părţi pentru audierea martorilor, timp care era stabilit de la început ca fiind de o anume durată, fiecare parte în audierea martorilor consuma din timpul respectiv. În speţa respectivă, arbitrajul se desfăşura în limba naţională a uneia dintre părţi. Acea parte, în mod evident, în audierea martorilor, nu au avut nevoie de traduceri, în schimb, cealaltă parte avea nevoie de traduceri, toţi martorii au avut nevoie de aceste traduceri. Tribunalul arbitral la acel moment avea, bineînţeles, cele două posibilităţi, prima era să dea efect principiului autonomiei de voinţă a părţilor şi să dea efect convenţiei arbitrale exact aşa cum ea a fost încheiată, sau putea, în intenţia de a respecta dreptul la apărare al ambelor părţi şi nu a stabili o inechitateîn privința procedurii, să acorde celeilalte părţi timp suplimentar. În speţa respectivă tribunalul a acordat într-adevăr timp suplimentar părţii ce a avut nevoie de mai mult timp pentru audierea martorilor respectivi, hotărârea a fost menţinută de către instanţele de control din statul în care a fost pronunţată. Prin prisma obligaţiilor stabilite în sarcina arbitrilor, de a pronunţa o hotărâre care să poată fi pusă în executare, apreciez că tribunalul arbitral poate limita autonomia de voinţă a părţilor, în scopul salvgardării hotărârii arbitrale, or punerea acesteia la adăpost de eventuale critici cu privire la încălcarea ordinii publice care pot să apară în momentul soluţionării cererii de recunoaştere a hotărârii arbitrale, această limitare a convenţiei arbitrale poate să aibă loc numai în situaţiile în care este evident că s-ar încălca un principiu fundamental sau că ar fi create premisele anulării sentinţei. Nu ştiu exact cât timp mai am la dispoziţie, dar aş vrea să fac şi eu o precizare mai apropiată de executarea silită, în sensul că am observat o confuzie ce este întâlnită destul de des în practică în privinţa procedurii prevăzute la art. 1125, de recunoaştere şi executarea hotărârii arbitrale şi procedura prevăzută la 666 Cod procedură civilă şi anume încuviinţarea executării silite. Aceste două noţiuni nu se confundă prin recunoaşterea hotărârii arbitrale străine, practic acea hotărâre va face parte din ordinea juridică a statului în care a fost solicitată recunoaşterea şi executarea după care ea va fi pusă în executare întocmai ca o hotărâre arbitrală naţională, ca o hotărâre străină şi prin străină mă refer la pronunţată în afara Uniunii Europene care a parcurs o procedură de exequator sau la fel ca o hotărâre judecătorească română. Astfel, procedura de la 666 de încuviinţare se va aplica în continuare, procedură ce are evident un scop mult mai larg decât procedura de exequator, fiind luate în analiză nu numai caracterul de titlu executoriu al înscrisului ci şi elemente ce ţin de competența teritorială a executorului judecătoresc sesizat, caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei respective şi multe alte elemente. La fel. o situaţie practică pe care am întâlnit-o destul de des, este generată de prevederea potrivit căreia hotărârea arbitrală naţională comunicată părţilor, este titlu executoriu şi este definitivă şi obligatorie pentru părţi. De foarte multe ori, părţile omit necesitatea de a depune împreună cu cererea de executare silită a hotărârii naţionale dovada că acest înscris a fost comunicat părţii împotriva căreia a fost pronunţată. De fiecare dată instanţa, în soluţionarea cererii de încuviinţare. va solicita depunerea acestui înscris, soluţie pe care o găsesc a fi firească întrucât, în primul rând vorbesc despre principiul executării voluntare a hotărârilor arbitrale şi atunci mai înainte de comunicare este firesc ca executarea să nu poată fi cerută. Bineînţeles, dovada de comunicare este emisă de către tribunalul arbitral existând o obligaţie în Codul de procedură privitoare la acest aspect. Nu aş vrea să iau toate motivele de refuz în analiză pentru că, cu siguranţă timpul nu mi-ar permite să fac asta, însă v-aş invita pe dumneavoastră acolo unde sunt nelămuriri sau unde aplicarea unuia dintre motivele de refuz a generat practică neunitară, să adresaţi întrebări şi poate să discutăm exact pe acele motive de refuz.

Bazil Oglindă: Mulţumim frumos, doamna executor Nicoleta Raduță. Dacă sunt întrebări întrebări pentru dumneaei?

Participant: S-a făcut cerere în anulare pentru că s-a judecat la Paris, a făcut cerere în anulare la Curtea de Apel de la Paris, Curtea de Apel de la Paris a respins ca inadmisibilă cererea în anulare şi a dat din nou cheltuieli de judecată de data aceasta prin hotărâre judecătorească a Curţii de Apel de la Paris. Prima dată s-a făcut cerere de executare, s-a încercat executarea hotărârii în România  a ambelor hotărâri, instanţa le-a respins pe amândouă şi așa solicitat, a spus că trebuie exequator pentru ambele hotărâri şi pentru hotărârea arbitrală, pronunţată de Curtea de Arbitraj de la Paris şi pentru hotărârea pronunţată de către Curtea de Apel de la Paris, consider eu cu încălcarea art. 4, Directivei 44. Încă se judecă de vreo 5 ani de zile, partea adversă tot invocă tot felul de căi de atac.

Nicoleta Răduță: Cred că în situaţia aceasta, problema a fost de fapt că au fost solicitate împreună. Pentru hotărârea pronunţată de instanţa din Franţa de anulare sau de menţinere a hotărârii arbitrale, intra pe regulamentul 1215 sau regulamentul 44, dacă era înainte de 10 ianuarie şi împreună cu certificatul emis în temeiul regulamentului 1215 prevăzut la art. 53, executarea se putea cere în mod direct în temeiul hotărârii respective.

Participant: Instanţa putea să admită parţial sau să respingă, deci a respins totalmente cererea de încuviinţare, nu a admis-o parţial, măcar pentru hotărârea pronunţată de Curtea de Apel de la Paris.

Nicoleta Răduță: Da, dar în privinţa executării silite a unei hotărâri pronunţate în Uniunea Europeană, aceasta nu este considerată a fi o hotărâre străină, prin urmare nu sunt aplicabile dispoziţiile în ceea ce priveşte exequatorul.

Participant: S-a făcut cererea de încuviinţare, prima dată s-a făcut direct la executor pentru ambele hotărâri. Instanţa a respins încuviinţarea executării pentru ambele hotărâri.

Nicoleta Răduță: La executor a fost depusă atât hotărârea, cât şi certificatul 53 emis în baza regulamentului 1215. Da, cred că soluţia nu este corectă, acolo ar putea fi admis în parte, hotărârea, dacă îndeplinea condiţiile privind stabilirea autenticităţii şi dacă era depus certificatul privind caracterul executoriu emis din Franţa, ar fi trebuit să admită, cu privire la cheltuielile de judecată acordate prin hotărârea pronunţată de instanţă franceză. În privinţa încuviinţării hotărârii arbitrale, într-adevăr, trebuia parcursă procedura de recunoaştere anterior sesizării organului de executare cu o cerere de executare silită. Sunt de opinie că acolonu era o problemă ca să fie admisă în parte, nu stiu dacă a existat o cale de atac, sau?

Participant: A existat şi s-a respins şi s-a spus că trebuie mers pe ambele hotărâri cu recunoaştere.

Nicoleta Răduță: Deci s-a solicitat recunoaştere pentru o hotărâre pronunţată în Uniunea Europeană.

Participant: Da, de către Curtea de Apel de la Paris. Instanţa a decis a trebuie să urmeze calea.

Nicoleta Răduță: Nu sunt de acord cu această hotărâre, probabil că se poate întâmpla.

Bazil Oglindă: Există alte opinii? Mai există alte opinii?

Participant: Și mai era o altă speţă legată de unde se promovează calea de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti. Dacă alegem arbitrajul, să zicem că alegem Curtea de Arbitraj de la Paris, dar locul arbitrajului este în România, cererea în anulare se formulează la locul arbitrajului?

Bazil Ogindă: La locul arbitrajului, Curtea de Apel București.

Participant: Curtea de Apel Bucureşti, într-o speță similară a respins că inadmisibilă cererea în anulare formulată împotriva unei hotărâri arbitrale pronunţată de către Tribunalul ICC Paris, dar cu locul de desfăşurare Bucureşti. S-a formulat cale de atac a recursului iar Înalta Curte, într-adevăr, a stabilit că cererea în anulare este admisibilă, numai că, Curtea de Apel de la Bucureşti şi în casarea cu trimitere, întrebarea mea era următoarea: Deci, ar fi trebuit să fie locul unde se desfăşoară, numai că practica instanțelor judecătorești şi interpretarea instanţelor judecătoreşti diferă de acest aspect. Nu întotdeauna instanţele sunt de acord cu locul, deci dacă stabilim regulile străine de arbitraj instituţionalizat.

Nicoleta Răduță: Voiam să vă întreb, care a fost legea aplicabilă litigiului?

Participant: Contractul a fost pe legea română, dar hotărârea este a arbitrajului instituționalizat din Franța.

Nicoleta Răduță: Dar nu are importanță, pentru că este o hotărâre pronunțată potrivit regulilor ICC, singura relevanță o are locul pronunțării, locul tribunalului arbitral, nu este un element care să facă o diferențiere.

Participant: Instanța română a refuzat și a spus că este inadmisibilă cererea în anulare promovată în România.

Bazil Oglindă: Cosmin, te rog.

Cosmin Vasile: Încerc să simplific această problemă care de altfel este foarte simplă. Nu contează nimic altceva în afară de locul arbitrajului. Dacă locul arbitrajului este România, București, calea de atac este cea dată de Codul de procedură civilă. Ce spuneți dumneavoastră s-a întâmplat nu numai la Curtea de Apel, există cel puțin o decizie de speță și a Înaltei Curți, care de acolo de sus, a spus că este inadmisibilă acțiunea în anulare împotriva hotărârii ICC cu locul București, această interpretare este fundamental greșită, nu are sens să discutăm altceva la o conferință de acest gen.

Participant: Știți că de regulă în hotărârile arbitrale se scrie că locul arbitrajului este București, nu scrie specific locul pronunțării și este posibil ca acest lucru să genereze o discuție.

Cosmin Vasile: Nu există. eu nu am văzut așa ceva. Locul arbitrajului este ceea ce contează și nu orice hotărâre ICC, absolut orice hotărâre ICC, locul arbitrajului este indicat ca și capitol expres în partea introductivă a hotărârii.

Participant: Da, dar criteriul în legea română este locul pronunțării.

Cosmin Vasile: Nu. Este vorba de locul arbitrajului, chiar dacă interpretarea literală ar fi locul pronunțării. Locul arbitrajului este cel care determină în dreptul internațional privat, căci despre asta vorbim, nu despre dispozițiile de drept intern în materie de arbitraj, legea aplicabilă procedurii respective. Aici nu este loc de dilemă ci este loc de interpretări greșite chiar și din partea instanțelor.

Bazil Oglindă: Aceasta este și opinia mea. Mai sunt alte chestiuni? Dacă nu, am să îi dau cuvântul domnului Cosmin Vasile, care poate s-a gândit la altă temă între timp, ordinea oricum este stabilită de dumnealui.

Cosmin Vasile: Eu îmi propun să termin în 20 de minute, maxim 25 cu extensie de timp, în care îmi îngădui și o introducere pe care o socotesc imperios necesară, este vorba de niște dezvăluiri spectaculoase, nu pe surse ci de la sursă. Conferințele organizate de JURIDICE.ro sunt fie urmate, fie uneori precedate, de o cină care are scopul de a crea un prilej de interacțiune între moderatori și speakeri. În contextul în care există cele trei conferințe succesive, procedură civilă, arbitraj și executare silită, se vrea a fi o mare cină pentru data de 14 februarie. Un vuiet s-a auzit pe mail, spunându-i lui Andrei Săvescu că nu se poate să fixezi de Valentine’s Day cina, și nu a mai avut loc așa. Prima concluzie pentru dumneavoastră este că aveți cei mai romantici speakeri, nu numai astăzi ci și la celelalte conferințe. Cea de a doua concluzie care se impune este că sunteți cei mai romantici participanți la conferințe, pentru că eu sărbătoresc dragostea de pe 14 pe 24 pe zile libere, adică de pe 13 pe 25 februarie, sper că la fel și voi. Și acum, pentru că mari lucruri interesante nu o să vă spun, o să fiu scurt după cum am promis și la sfârșit ofer la schimb fie discuții libere, fie îmbrățișări cu Codul de procedură civilă deschis la arbitraj. Întrebarea mea, provocarea pe care doresc să o lansez ca dezbatere este ce te faci în cazul în care într-un arbitraj, să zicem ICC, cu locul fie Viena, fie Paris, iar tu dorești instituirea de măsuri asigurătorii în România, locul arbitrajului fiind dincolo de granițele României și nevoia de măsuri asigurătorii privind doar o parte română fiind de actualitate doar aici, în granițele României. Te uiți la Codul de procedură civilă și constați că nimic din ce scrie în el nu se aplică, pentru că nu este vorba nici de arbitraj intern, nici de arbitraj internațional care se aplică dacă locul arbitrajului este în România. Aceasta este ipoteza mea care impune o analiză exclusiv a art. 1075 din Codul de procedură civilă care sună în felul următor: “În situaţii de urgenţă, instanţa română este, de asemenea, competentă să dispună măsuri provizorii, conservatorii şi de executare privind persoane sau bunuri aflate în România la data introducerii cererii, chiar dacă, potrivit dispoziţiilor cărţii de faţă, ea nu ar fi competentă să judece fondul”. Deci, avem un text de lege situat în partea privind dispozițiile de drept internațional privat, care ne spune în esență că instanța română care nu este competentă, devine competentă dacă într-o situație de urgență este vorba de cele trei categorii de măsuri, fie privind bunuri, fie privind persoane în România. Acesta este textul de lege, în doctrină se vorbește despre forum de necesitate pentru a desemna această situație în care instanța necompetentă devine de nevoie, mă exprim plastic, competentă. De ce oare o asemenea dispoziție? În Codul nostru de procedură civilă, la art. 1103 alin. (2), aflăm că hotărârile străine prin care s-au luat măsuri asigurătorii și cele date cu executare provizorie nu pot fi puse în executare pe teritoriul României. Iată că acest mecanism generos, mai ales în cazul Uniunii Europene, care permite o recunoaștere aproape instantanee a hotărârii străine, nu se aplică cu privire la măsurile asigurătorii. Nu este nicio noutate, pentru că și Legea nr. 105/1992 în art. 173 prevedea același lucru, deci este o chestiune de tradiție în materia dreptului internațional privat. Mai mult decât atât, un text similar există în Regulamentul nr. 1215/2012, art. 35 care stabilește într-o altă definire riguroasă aceeași posibilitate, instanțele naționale pot să dispună măsuri conservatorii sau provizorii chiar și în cazurile în care acea instanță națională nu este competentă. Până acum v-am vorbit de drept internațional privat și nu de arbitraj, întrebarea firească fiind ce treabă are cu arbitrajul? Pentru a vă răspunde riguros la întrebare, trebuie să ne ducem nu la mamă, ca rudă de gradul I a Regulamentului nr. 1215/2002 și anume Regulamentul nr. 44, ci la bunica lui, Convenția de la Bruxelles din 1968, căci asta a fost ordinea în Europa a reglementărilor care au devenit reglementări de drept european inclusiv pentru România, după 2007. Încă din Convenția de la Bruxelles din 1968 exista o asemenea dispoziție și problema care se punea este dacă dispoziția respectivă care vizează instanțele de judecată și dreptul internațional privat și nu arbitrajul, care din totdeauna a avut reglementări separate, se aplică și în materie de arbitraj? O asemenea dezlegare a fost dată de Curtea Europeană de Justiție care prin speța nr. C391/1995, la momentul acela vorbeam de convenția de la Bruxelles, a stabilit că această competență excepțională a instanțelor se aplică și când e vorba de o procedură arbitrală, acțiunea de drept comun în legătură cu care este nevoie de măsuri conservatorii, provizorii, asigurătorii etc. Deci, pentru a răspunde la întrebarea inițială, ce te faci dacă vrei o categorie de măsuri de acest gen în România, deși nu ai o competență a instanțelor române, art. 1075 îți permite în acele situații și cu îndeplinirea acelor condiții, să ceri instituirea măsurilor indicate pe teritoriul României, de către instanța română care devine competentă exclusiv în legătură cu acest aspect. Acum, câteva cuvinte despre acest art. 1075, se vorbește de măsuri provizorii, conservatorii și de executare, asta este definiția legală. Prima întrebare este ce sunt acelea? Ce înseamnă măsuri provizorii, conservatorii și de executare? Dacă vă uitați, răsfoind acolo unde trebuie Codul de procedură civilă, constatăm că avem măsuri asigurătorii și provizorii, art. 978 – art. 979 fiind măsurile provizorii doar în materie de proprietate intelectuală, iar măsurile asigurătorii fiind celebrele sechestre judiciare și asigurătorii și respectiv poprirea asigurătorie. Pe de altă parte, la arbitrajul intern, art. 585 vorbește de posibilitatea instanței să încuviințeze măsuri asigurătorii și măsuri provizorii cu privire la obiectul litigiului, art. 1117 vorbește de măsuri provizorii și conservatorii care pot fi dispuse de instanța română atunci când un arbitraj internațional se desfășoară în România, cu locul arbitrajului în România. După ce am trecut în revistă toate aceste terminologii similare dar în niciun loc identice, nu putem fi decât bulversați, pentru că trebuie să răspundem la întrebarea, ce sunt alea măsuri provizorii, conservatorii și de executare? Aici cred că sunt două repere care simplifică eventualele dileme. Doctrina spune că în măsuri provizorii și conservatorii se includ fără discuție și măsurile asigurătorii, pentru că ele nu sunt expres enumerate, dar măsurile asigurătorii fac parte conceptual din această categorie. Ce sunt alea măsuri provizorii și conservatorii? Această noțiune este ca sorginte una de drept european, legiuitorul român nu a inventat-o el când a împrumutat modelul de reglementare din dreptul european în dreptul intern și în legătură cu noțiunea de măsuri provizorii și asigurătorii, există și o decizie de speță a Curții de Justiție a Uniunii Europene, cauza nr. C104/2003 care lămurește acest concept definindu-l într-o manieră sintetică, nu cred că are sens să o redau acum, pentru că poate fi consultată decizia respectivă. Prin urmare, ca să înțelegem ce se poate face în baza art. 1075, doctrina ne spune că sunt posibile și măsurile asigurătorii, evident, potrivit legii și condițiilor legii române, iar conceptul de măsuri provizorii și conservatorii este pe de o parte definit de dreptul european de unde l-am împrumutat și noi, pe de altă parte este o realitate existentă și detaliată cu mult mai mult în doctrina de arbitraj internațional decât în dreptul intern. Eu am la birou cel puțin două cărți care tratează cu tipurile de măsuri provizorii, nu asigurătorii, care pot fi luate de Tribunalul Arbitral Internațional. Teoretic, sfera este nelimitată, dar există reperele care permit încadrarea unei anumite măsuri concrete în această sferă de aplicare, fiind vorba și de asigurarea de dovezi, de păstrarea unor dovezi, de prezervarea unei situații de fapt, de păstrarea intactă a unui bun, de interdicția de înstrăinare a unui bun ș.a.m.d. După care, să ne uităm puțin asupra condițiilor prevăzute de art. 1075. Prima din ele este ”în situații de urgență, instanța română este de asemenea competentă”, să zicem că luăm cele mai domestice măsuri pentru o instanță română, fie o măsură asigurătorie, fie pe calea ordonanței președințiale o altă măsură provizorie, și la măsura asigurătorie oricare ar fi ea, și la ordonanța președințială prin care cer orice aș vrea eu să cer, am condiția urgenței în cuprinsul lor. Prima întrebare este dacă această urgență este alta decât urgența de la reglementarea de drept intern privind cele două? Răspunsul meu foarte profund este că nu știu, dar cred că este greu de încercat și artificial o distincție între aceste două noțiuni. Urgența nu este nicăieri explicitată, nici în Codul de procedură civilă, nici în altă reglementare de drept intern din România. Prin urmare, evitând cu abilitate întrebarea la care nu știu să răspund, formal este o altă condiție, dar în opinia mea, dacă este întrunită urgența pentru măsuri asigurătorii, este întrunită și urgența prevăzută de art. 1075. Dacă am urgența pentru ordonanța președințială, o am și pe aceasta. Dacă ceea ce cer este nu o măsură asigurătorie ci o măsură provizorie care nu are o reglementare specifică în România, cu siguranță nu voi putea izbândi dacă nu justific urgența pentru acea măsură provizorie, interdicția de a nu face nu știu ce debitoarea în legătură cu care solicit acea măsură provizorie și nu asigurătorie. Pe de altă parte, o a doua condiție foarte clară este aceea a obiectului vizat de aceste măsuri și anume, bunuri sau persoane situate în România. Nu am de ce și nu am cum să atrag competența excepțională a instanței române care nu este competentă, dar devine competentă, altfel decât pentru acest element faptic esențial. Interesul meu se situează pe teritoriul României, deci fie că vorbesc de o persoană care poate să fie și juridică nu fizică, căci nu discutăm aici de sechestrarea persoanei fizice, fie că este vorba de bunuri imobile, dar chiar și bunuri mobile, ele trebuie să fie esențialmente pe teritoriul României. În acest caz, se poate naște paradoxul dureros ca lipsa dovezii sau imposibilitatea de a dovedi că bunurile se situează pe teritoriul României, să ducă la respingerea cererii nu pe fond, ci ca nefiind de competența instanței române, pentru că instanța va socoti pe bună dreptate necesar să vadă de ce devine competentă. Și uite așa o problemă de competență se suprapune măcar o dată în viață cu o problemă de admisibilitate a acestui tip de cerere. În fine, ultimele elemente la care doresc să mă refer raportat la acest text de lege, îl vizează stabilirea instanței competente. Textul ne spune că instanța română este de asemenea competentă. Când suntem în dreptul internațional privat, instanța română nu înseamnă judecătoria, tribunalul, curtea de apel, ci sistemul instanțelor judecătorești din România, acea piramidă care începe cu Înalta Curte și se termină cu judecătoriile. Odată ce am atras competența internațională a instanțelor române, mă uit în Codul de procedură civilă să văd care instanță este competentă material, teritorial, poate și funcțional. Ce te faci însă că la sechestrul asigurător, să zicem, dar și la ordonanța președințială ni se spune că cererea se depune la instanța competentă să soluționeze cererea pe fond, în cazul meu, această instanță nu există, nu există fie pentru că competența instanței române a fost înlăturată de o convenție arbitrală validă sau de o altă regulă de drept internațional privat, fie și acordul părților de a o exclude, dar poate să nu existe și pentru că nu a existat niciodată. Dacă doi cetățeni năstrușnici se judecă, unul fiind australian și unul neozeelandez, și se judecă în Franța, și la un moment dat se află că pârâtul neozeelandez a fugit cu toate tablourile lui de Picasso care sunt singurele bunuri pe care le deține și a venit în România, atunci instanța română care nu ar fi fost niciodată competentă în niciun fel, poate teoretic să fie accesată pentru a se dispune o categorie de măsuri în legătură cu acele bunuri care se situează împreună cu persoana parte la acțiunea de fond, pe teritoriul României. Pentru a găsi totuși care este instanța competentă, ne raportăm la dispozițiile Codului de procedură privind competența materială, pentru că altfel am intra într-un cerc vicios din care n-ar fi ieșire. Deci, nu este vorba de acea instanță care neapărat va judeca sau ar fi judecat, ci acea instanță care, dacă cererea era de competența instanței române, fiind cert și tranșat dacă am ajuns în punctul acesta, că nu este de competența instanței române, ar fi judecat pricina. A doua problemă este până când produc efecte aceste cereri? Că este cerere de instituire de măsuri asigurătorii, că este ordonanță președințială, rămânând la o realitate cu care suntem cu toții familiarizați, ele sunt esențialmente temporare și accesorii. Ele sunt create ca să ofere o protecție până la momentul la care există titlu executoriu. Niciodată instanța română nu va fi sesizată și nu va deveni instanța de fond care pronunță o hotărâre prin care se obține sau nu titlu executoriu. Atunci, răspunsul este poate surprinzător, acțiunea de fond nu are de ce să fie căutată vreodată în România, pentru că nu poate să existe în România, ci este cea de afară, acțiune în fața instanței de judecată sau acțiune în fața instanței arbitrale. Acum, ca să închei și să mă mut la următorul subiect, nu pot să nu spun, pentru că sunt o persoană sinceră, decât că nu vă doresc să treceți și să vedeți motivarea pe care am obținut-o eu când am încercat, o singură dată până acum, instituirea unei măsuri provizorii în contextul unui arbitraj ICC, cu locul arbitrajului Viena, la Tribunalul București, nu vă doresc să treceți și nu pot să spun cum a fost motivată hotărârea de respingere a cererii ca nefiind de competența instanței române, desigur, pentru motive care nu au nimic în comun cu art. 1075, art. 1074 pe vremea aceea căci nu se renumerotase. Cel de-al doilea subiect, după care cred că întrebările pot fi puse în legătură cu ambele, este dacă se poate vreodată ca înscrisul intitulat hotărârea arbitrală să nu fie titlu executoriu? În condițiile în care Codul și acum și în trecut și pururea stabilește că hotărârea arbitrală comunicată părților este titlu executoriu. Pe vremea când eram eu un tânăr student, am reținut și citez din memorie, într-un tratat de procedură, cred că celebrul tratat galben al profesorului Ciobanu, următorul pasaj: ce se întâmplă și care este sancțiunea procedurală în cazul în care cineva plăzmuiește o hotărârea judecătorească? Ne închipuim doi oameni la o cârciumă în care scriu “hotărâre judecătorească”, pun o ștampilă vag lizibilă cum este de cele mai multe ori ștampila instanței, dar hotărârea respectivă nu a fost pronunțată de un judecător în cadrul unei instanțe. Pe marginea acestui exemplu, se discuta despre mult controversata sancțiune a inexistenței în procedura civilă care, apropo, s-a tranșat, sancțiunea inexistenței nu există în procedura civilă, există doar acelea prevăzute de lege. Acum, mutându-ne la problema noastră, să zicem că din varii motive, fie dragostea, fie presiunea de a fi în fața unui auditoriu avid de informații, eu și Bazil ne pierdem mințile și pronunțăm astăzi, în complet de doi, par, o hotărâre arbitrală ad-hoc, semnată de mine și de Bazil, prin care dispune obligarea tuturor participanților la conferință să plătească celor două colege din firma mea prezente aici, câte 100 de lei daune morale pentru această zi însorită petrecută aici. E un arbitraj ad hoc. Noi semnăm hotărârea, dacă cineva se întreabă dacă suntem arbitri, suntem pentru că suntem pe lista de aici și mergem la doamna executor și depunem cererea de încuviințare a executării silite a acestei hotărâri arbitrale. Interesant este că în materie de arbitraj, nemaiexistând ca în vechiul Cod de procedură civilă vreo reglementare specială, revin la chestia asta, ți se cere să depui doar hotărârea arbitrală în original și eu și Bazil suntem grijulii, o să semnăm în original, și dovezile de comunicare, uitați-vă pe verso la diploma de participare la această conferință că o să primiți aeastă dovadă de comunicare când semnați. Dacă această cerere se depune la executor, mă tem că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă pentru a se dispune încuviințarea executării. Dacă vă gândiți la o chestie elementară, dar nu există convenție arbitrală, vă uitați în Cod și aflați ă nu scrie nicăieri că împreună cu hotărârea arbitrală trebuie depusă convenția arbitrală. Asta e valabil la recunoașterea hotărârilor arbitrale străine potrivit Convenției de la New York. Lăsând exemplele pe care le găsesc pe lângă amuzante, cât se poate de sugestive, problema rămâne una serioasă de arbitraj, de procedură și de executare silită. Se poate ca un înscris pe care este menționată hotărârea arbitrală să nu fie titlu executoriu? Și acuma mai arunc așa câteva elemente apropo de posibilitatea practic a instanțelor de executare de a cenzura executorialitatea inexistentă a unui înscris numit hotărâre arbitrală, dar care nu este de fapt hotărâre arbitrală pe calea unei contestații la executare. Nu interesează pentru ce propun eu analizei posibilitatea ca hotărârea arbitrală respectivă să fie desființată prin calea de atac prevăzută de lege sau cealaltă posbilitatea ca eu și Bazil să sfârșim, noroc că nu ne-am pierdut mințile, 7 ani cu executare sau cât se dă pentru o asemenea fapte. Nu discutăm chestiunile acestea, vorbim doar de contestația la executare și cenzurarea acestei inexistenței a caracterului executoriu al înscrisului care degeaba poartă mențiunea hotărâre arbitrală dacă nu e în accepțiune alegii române. Interesant este că sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă, 367¹ și 368 care vorbeau de învestire cu formulă executoriu la hotărâre arbitrală spuneau că în cazul în care există îndoieli se dispune citarea părților în faza de învestire, hotărârea devenind titlu după învestire, existența acelor îndoieli nu poate vreodată să vizeze într-o procedură de învestire cu formulă executorie fondul cauzei sau dezlegarea, e vorba doar de acea aparență, de formă și iată că undeva într-un mod înțelept la care achisiez, legiuitorul a lăsat posibilitatea ca procedura necontencioasă de învestire cu formulă executorie să devină contencioasă dacă judecătorului i se părea că aceea nu e o hotărâre arbitrală. În noul Cod în care avem pachetul 2 în 1, învestire și încuviințare, nu mai există o asemenea posibilitate, iar ceea ce legea obligă a fi depus pentru a se obține încuviințarea în materie de arbitraj este exact ce am enunțat, hotărârea în original și dovada de comunicare, nimic altceva. Din această perspectivă eu spun că față de reglementarea actuală este imposibil și de neimaginat ca un judecător să spună că hotărârea arbitrală nu e hotărâre arbitrală dacă poartă mențiunea, are semnăturile și dovezile de comunicare. Nu găsesc elemente care să sprijine instanța nici în exemplul grotesc să cenzureze cererea resăectivă de încuviințare a executării. Mai departe, întrebarea delicată devine dar ce e o hotărâre arbitrală pronunțată de ICC sau de Curtea de arbitraj, deci de instituții serioase, care nu este hotărâre arbitrală? Ar fi acea situație, acea ipoteză în care înscrisul deși intitulat hotărâre arbitrală nu îndeplinește exigențele prevăzute de legea române, acele dispoziții imperative pentru o hotărâre arbitrală, adică acea hotărâre prin care se soluționează pe fondul cauzei disputa între părți cu respectarea tuturor principiilor prevăzute în materie de arbitraj, atrag atenția că există un text de lege în materie de arbitraj intern, 575, care stabilește care sunt principiile din procedura civilă aplicabile în materie de arbitraj și în afară de 2-3 care sunt incompatibile cu arbitrajul cum ar fi publicitatea, să dau un singur exemplu, toate celelalte sunt aplicabile. Această formă de justiție privată nu este una lăsată la îndemâna oricui și într-o derivă, ci trebuie să îndeplinească aceleași exigențe înalte întocmai ca judecata îndeplinită de instanțele naționale. La sfârșitul reglementărilor privind hotărârea arbitrală ni se spune că 606 – efectele hotărârii arbitrală, hotărârea comunicată este definitivă și obligatorie, atât ni se spune despre efectele hotărârii arbitrale. În altă parte, la 666, ni se spune că este titlu executoriu, fiind enumerată după hotărârea judecătorească și hotărârea arbitrală. O întrebare, este o paranteză la ceea ce încerc să explic aici, întrebarea este de ce noul Cod de procedură civilă nu a reluat vechea reglementare din vechiul Cod care spunea că hotărârea comunicată și învestită are aceleași efecte cu hotărârea judecătorească. Eu nu cred sub nicio formă că intenția legiuitorului noului Cod a fost să creeze un alt regim pentru hotărârea arbitrală, dar cu toate acestea nu se spune ce se spunea înainte, ci doar că este definitivă și obligatorie și atunci ca să vin și să ofer răspunsul, de fapt răspunsul este mai degrabă punctual, principial și nu dezlegarea unei probleme care nu poate fi în opinia mea dezlegată nici în 10 minute și nici atât de superficial, dacă hotărârea arbitrală prin conținutul ei nu este definitivă și obligatorie, dacă din conținutul ei rezultă aceste lucruri, ea nu este ceea ce legea română definește a fi hotărâre arbitrală conferindu-i aceleași efecte ca unei hotărâri judecătorești în urma încuviințării care acum comprimă și învestirea cu formulă executorie și încuviințarea executării silite. Acesta ar răspunsul principial și un al doilea răspuns care se deduce este că da, este posibil ca ceea ce este intitulat hotărâre arbitrală să nu fie o hotărâre arbitrală și să nu fie executoriu. Sub imepriul vechiului Cod de procedură civilă, dezlegând aceleași probleme și cu mențiunea că nu mi se pare că s-a schimbat mult mai puțin faptul că a dispărut învestirea cu formulă executorie, această fantomă care a bântuit în ultimii 10 ani executarea silită, ba fiind scoasă, ba suprimată, ba inclusă în încuviințare, am intrat, adică sunt în posesia și într-o bună zi când o să am timp împreună cu colegii mei, vom scrie pe această temă, hotărâre irevocabilă de respingere a învestirii cu formulă executorie a unei hotărâri arbitrale ICC și doi, hotărâre definitivă de anulare a executării silite a unei hotărâri arbitrale ICC, în esență este vorba despre celebra și nemuritoarea dilemă, se poate sau nu să se execute, să capete caracter executoriu prin intermediul pronunțării unei hotărâri arbitrale, parțiale sau provizorii, o hotărâre DAB în legătură cu care părțile și-au exprimat insatisfacția și merg mai departe cândva în arbitraj și răspunsul la această problemă, hotărârea fiind ICC și nimic caricatural ca în exemplele mele, instanțele naționale au refuzat învestirea cu formulă executorie, iar ulterior la momentul la care ea s-a putut executa pentru că nu mai exista învestirea cu formulă executorie, au anulat executarea, în esență și fără a intra în detalii, scopul meu nu este fac publicitate hotărârii favorabile obținute de mine, că acea hotărâre care în esență este una temporară și care presupune prin definiția ei, obligația tribunalului arbitral să revină cu privire la ea prin hotărâre arbitrală finală, nu este nici definitivă și nici obligatorie. Și în minutul 21, deci nici măcar 25 de minute nu vă țin, mai atrag atenția asupra unui singur lucru, 606 vorbește despre hotărârea arbitrală comunicată care este definitivă și obligatorie, definitivă de la definiția efectelor hotărârii arbitrale nu este definitivul prevăzut de Codul de procedură civilă în legătură cu hotărârea judecătorească care rămâne definitivă, nu este supusă apelului sau recursului după apel, ea fiind atacabilă cu acțiune în anulare, definitiv înseamnă un concept specific hotărârii arbitrale și înseamnă ceea ce am încercat și nu știu cât am reuși să explic eu, aceeași esență pe care o are hotărârea judecătorească, dezlegarea pentru totdeauna pentru a avea putere de lucru judecat a problemei de drept deduse și asta înseamnă și definitiv și obligatoriu, pentru că nici tribunalul arbitral întocmai ca instanța de judecată nu poate să revină pentru că dezînvestirea prin pronunțarea hotărârii arbitrale împiedică orice formă de revenire cu privire la soluția respectivă. Cred că am fost parolist. 21 de minute.

Bazil Oglindă: Mulțumim, Cosmin! Întrebări, vă rog!

Participant: Cristina Alexe, știm de hotărâre din știri și o așteptam cu toții să fie redactată, cel puțin eu.

Cosmin Vasile: Cea de care vorbești este anularea acelei hotărâri. Locul a fost București. A fost anulată, dar înainte de a fi anulată, am obținut hotărâre definitivă de anulare a executării ei. S-a anulat executarea ei, iar ulterior, deși s-a stabilit că nu poate fi pusă în executare, s-a anulat pentru alte motive decât cele pentru care nu putea fi executată pe care le vom vedea. Și nu s-a redactat încă motivarea Înaltei Curți. Și oricum când se redactează nu o dăm la nimeni, mai întâi scriem noi articolul și apoi o facem publică. Și la mine asta durează mult.

Participant: Mulțumesc! Revenim la ipoteza standard, ultima detaliată, respectiv cea cu hotărârea DAB și fac un pic trimitere la prima parte a expunerii, respectiv la cererea adresată instanței naționale, prin ipoteză avem o cerere adresată unui arbitraj internațional, e vorba de o hotărâre DAB, partea care cere sau care e reclamantă cere într-o primă instanță o recunoaștere cel puțin provizorie a efectelor hotărârii DAB, dar nu cere o hotărâre provizorie și vine la instanța națională și cere măsuri provizorii de executare la instanța română a efectelor acestor hotărâri, dacă se poate să elaborezi puțin pe subiect.

Cosmin Vasile: Cred că am înțeles corect ipoteza, întâi răspund ce aș face eu dacă aș avea hotărâre DAB și aș vrea executarea ei, hotărârea DAB în momentul în care există este foarte energică ca efecte contractuale, problema e cum o faci executorie. În niciun caz în România nu poți să faci pe calea unei hotărâri arbitrale, iar ceea ce este calea, e adevărat spinoasă uneori, dar nu din motive de rigoare juridică, ci din motive de practică judiciară este ordonanța de plată, exact asta îți trebuie și nimic mai mult cu condiția ca instanța română să fie competentă. Dacă aș putea pe calea 1075 să atrag competența instanței române care altminteri n-ar fi competentă, sunt tentat să spun nu, deși simt nevoia să mai reflectez asupra problemei respective. Și arucând de data aceasta lui Adrian și tuturor întrebarea mea, la 1075 eu am înțeles tot ce vrea și la tot ce se referă. Nu înțeleg ce înseamnă măsurile de executare ca ultima categorie de măsuri prevăzută de 1075, adică s-ar părea că deși instanța română nu e competentă în niciun fel, poți să-i ceri măsuri de executare ca instanță de executare sau în ce fel? Ultima teză cu măsurile de executare și care nu se regăsește în reglementările europene care au inspirat reglementarea este una pe care nu o înțeleg sau nu sunt confortabil cu interpretarea ei.

Participant: Care trebuie coroborată și cu măsurile provizorii. Ce înseamnă provizorii și ce însemană executare, nu sunt definite de Cod.

Cosmin Vasile: La provizorii și conservatorii ne inspirăm și ne ducem în spațiul internațional. La măsurile de executare, a treia ipoteză, eu nu găsesc un răspuns. Să fie o executare provizorie? Poate. Aici îmi mărturisesc incapacitatea de a fi ajuns la un răspuns.

Bazil Oglindă: Mai sunt întrebări? Dacă nu, te poți retrage.

Cosmin Vasile: Motivul pentru care mă retrag și îmi cer scuze că mă retrag este că sunt membru al Comisiei de Disciplină a Baroului București care și-a început ședința de o oră. Întrucât deși nu este practică, cred că lipsa unui membru e abatere disciplinară, dați-mi voie să nu mă sinucid.

Bazil Oglindă: Mulțumim, Cosmin! După cum vă spuneam inițial, m-am gândit la celeritate și calitate, de fapt ar fi fost cel puțin 3 variante de titlu, celeritate și calitate, celeritate plus calitate în procedura arbitrală sau chiar celeritate versus calitate, pentru că există dimensiuni diferite de abordare, însă vă spuneam că nici timpul, nici o analiză aprofundată a unui astfel de subiect, timpul în niciun caz nu ne permite, nici măcar enumerarea tuturor problemelor care s-ar înscrie în acest deziderat care ar putea fi simplificat într-un cuvânt și s-ar numi eficiența procedurii arbitrale, de aceea mă gândeam să abordez un singur aspect și să vă cer în același timp părerea dumneavoastră asupra unui subiect pe care îl consider extrem de important la stadiul legislativ actual și mă refer la noul Cod de procedură civilă, actualele reguli de procedură și chiar din perspectiva viitoarelor reguli de procedură civilă ale proiectului din acest moment, subiectul se numește bifurcarea procedurii și n-am să mă refer la ce înseamnă bifurcarea procedurii, este un subiect extrem de familiar dumneavoastră acelora care lucrați în domeniu, mai ales a arbitrajului internațional, mai ales pe chestiunile de procedură, dar pentru cei care lucrați în domeniul arbitrajului internațional, l-ați întâlnit uneori și pe chestiunile ce țin de fondul dreptului. Pentru arbitrajul domestic și pentru instanța de drept comun este un subiect extrem de delicat și am să mă refer exact la o speță care nu este neapărat imaginară, ar fi teoretică în momentul acesta doar pentru ce înseamnă jurisprudența arbitrală și cea judiciară din România. Se pune problema unei acțiuni în răspundere contractuală în care un reclamant cheamă în judecată un pârât pentru încălcarea unor obligații decurgând dintr-un contract și bineînțeles solicită niște despăgubiri. Aceasta este ipoteza pe care o luăm în calcul. Ideea este dacă într-o astfel de speță, prima întrebare: la stadiul legislativ actual s-ar putea bifurca procedura? Sub ce aspect? Dacă tribunalul arbitral s-ar putea pronunța și dacă s-ar putea pronunța, prin ce ar trebui să se pronunțe? Mai întâi asupra îndeplinirii condițiilor răspunderii contractuale și de-abia apoi asupra întinderii prejudiciului? O chestiune de lămurit din start, de ce discutăm despre acest lucru și de ce în contextul celerității și calității? Foarte simplu, de foarte multe ori anumite litigii au o anumită complexitate decurgând mai ales din aspectele de ordin tehnic și verificarea uneori a întinderii prejudiciului fac obiectul unor expertize extrem de complexe. Uneori tribunalul arbitral ar putea verifica în baza înscrisurilor, a interogatoriilor și eventual a unei audieri a unor martori îndeplinirea condițiilor răspunderii contractuale și atunci bifurcarea este o măsură de eficiență. Ea este extrem de familiară arbitrajului internațional și arbitrajului pe alte reguli de procedură. În primul rând, ICC, avem în art. 2 o definiție a ceea ce înseamnă și acolo se ia prin hotărâre parțială, avem appendixul 4 care recomandă bifurcarea. Este foarte adevărat că este o chestiune care este lăsată la înțelepciunea tribunalului arbitral în funcție de speță, dar este o posibilitate incontestabilă, chiar și atunci când locul arbitrajului ar fi București. Important este să fie un arbitraj ICC. Ipoteza pe care vream să o aduc în discuție astăzi în fața dumneavoastră nu are legătură cu arbitraj ICC, are legătură cu un arbitraj instituționalizat pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, început anul trecut sau ieri, să zicem, pe actualele reguli și actualul Cod de procedură civilă. Întrebarea pe care voiam să o lansez, dacă acceptați o altă modalitate de desfășurare, adică să fie dialog între mine și dumneavoastră, ce părere aveți? Credeți că se poate pe actualele reguli? Dacă acceptați provocarea. Pe actualele reguli de procedură și pe ce înseamnă Codul de procedură astăzi, credeți că se poate bifurca procedura în acest mod? Și care ar fi riscurile dacă s-ar putea sau dacă nu se poate?

Participant: Mă gândeam că partea reclamantă în mod normal trebuie să-și precizeze petitul. Deci are o anumită viziune asupra daunei pe care am suferit-o ca urmare neîndeplinirii obligațiilor contractuale.

Bazil Oglindă: Desigur, ea își precizează, problema este următoarea, că proba în sine a întinderii prejudiciului va fi extrem de complexă, iar avantajul acesta al bifurcării ar fi pentru că tribunalul arbitral are posibilitatea într-o fază preliminară administrând numai o parte din probe și nu cele care ar duce litigiul să dureze 3-4-5 ani poate. Între 3 și 5 ani poate să dureze numai din cauza probelor ce nu au legătură cu îndeplinirea condițiilor de fond ale răspunderii contractuale, ci numai cu una dintre ele și mai exact cu cuantumul, cu întinderea prejudiciului și atunci este aceasta o măsură eficientă? Eficientă este indiscutabil pentru că este practicată. Dar este legală? Este posibilă? Își poate permite astăzi un tribunal arbitral să ia o astfel de măsură? Dacă da, prin ce act de procedură? Pentru că prin hotărâre parțială se întâmplă la Paris, la noi hotărârea parțială are un cu totul alt concept, se referă la hotărârea de recunoaștere parțială a pretențiilor pârâtului. În limba juridică română asta înseamnă hotărâre parțială, nu avem în sensul utilizat de regulament și atunci ideea este următoarea, ar putea să o ia? Haideți să mergem la un text ca să facem un pas înainte. Mergem la Codul de procedură civilă, în primul rând. 235 definește încheierile preparatorii și interlocutorii, instanța nu este legată de încheierile premergătoare, îmi spune în prima teză, nu mă interesează, sunt încheieri interlocutorii acelea prin care fără a se hotărârî în totul asupra procesului, se soluționează: 1. Excepțiile procesuale, 2. Incidente procedurale, 3. Ori alte chestiuni litigioase. După cum observați din redactarea textului eu cred că este un text care tind să zic că mă ajută în sensul că se referă pe de o parte la excepții procesuale și până acum nu era nicio problemă, adică bifurcarea pe ce înseamnă excepții, că sunt de procedură sau de fond, era aboslut posibilă. Ideea este dacă pot să bifurc procedura și să mă pronunț printr-o încheiere interlocutorie pentru că am anticipat cumva răspunsul. Este instituția cea mai apropiată și pe care o găsesc de altfel în Cod prin care tribunalul arbitral să pronunțe o încheiere interlocutorie prin care să spună că ar fi îndeplinite condițiile. Cu alte cuvinte, întorcându-mă, din perspectiva eficienței bifurcării într-o astfel de situație legată de răspundere, fiind învestit cu o astfel de cerere, tribunalul arbitral analizând condițiile răspunderii după ce a administrat proba cu înscrisuri, interogatoriu și martori, dacă este nevoie pentru aceasta, va rămâne în pronunțare pe îndeplinirea condițiilor răspunderii și va avea din punct de vedere procedural 2 posibilități. Dacă nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii, va pronunța o hotărâre finală de respingere pe fond a acțiunii într-o fază incipientă fără să mai administreze un probatoriu complex legat de întinderea prejudiciului, dacă sunt îndeplinite condițiile răspunderii va pronunța o încheiere interlocutorie în temeiul lui 235 din Codul de procedură civilă în care va constata îndeplinite condițiile răspunderii și va continua procedura administrând probele complexe, expertize tehnice, contabile, finanaciare, evaluatorii etc. ce presupun speța respectivă. Vi se pare posibil? Antepronunțare, interesantă ideea.

Participant: Subscriu în totalitate acestei posibilități. Am reflectat puțin la subiectul acesta, pentru că tema mea pe care voiam să o abordez după-amiază autonomia procedurii arbitrale și voiam să o leg cumva de această idee cu bifurcarea. Este practicată pe scară largă în arbitrajul internațional. Se poate în România? Eu zic că se poate, pentru că pe lângă argumentele menționate de Bazil, mai există și textele din Cod care ne ajută, textele spun că primul lucru la care mă uit în momentul în care am de stabilit procedura arbitrală este să determin dacă există un raport al părților cu privire la procedură, spune Codul de procedură chiar în textele de început ale reglementării arbitrajului. Dacă părțile nu dispun, tot Codul vine și spune, tribunalul, cred că este art. 544 alin. (3) care zice că în lipsa regulilor prevăzute la alin. (2) tribunalul arbitral va putea stabili procedura de urmat așa cum va socoti mai potrivit. Deci în funcție de circumstanțele speței și văzând faptul că părțile nu au agreat ele însele asupra procedurii, tribunalul ar putea să o facă. O astfel de putere a tribunalului arbitral de a stabili procedura ca să fie bine folosită, trebuie folosită cu înțelepciune. Un tribunal arbitral bun este un tribunal care este capabil să genereze consens cu privire la procedură. Rolul unui astfel de tribunal ar fi ca în situația în care evaluând speța ajunge la concluzia că din punct de vedere procedural este mai ieftin sau mai eficient să separe procedura în 2 sau 3 etape, pentru că se vorbește de bifurcare și cu privire la jurisdicție, acolo poate lucrurile sunt mai simple din perspectiva dreptului procedural românesc. Dacă tribunalul ajunge la această concluzie poate pune cu înțelepciune, diplomație, poate să genereze chiar un acord al părților cu privire la bifurcarea procedurii. Întrebarea este ce se întâmplă dacă părțile deși li se explică, nu sunt de acord. Poate tribunalul și să spună peste ele că nu, el așa vede procedura organizată. Textul citat din Cod pare să indice că răspunsul este că da, se poate. Faptul că se poate nu înseamnă neapărat că și trebuie. În funcție de circumstanțele speței, tribunalul trebuie să se orienteze și să înțeleagă în ce măsură s-ar putea expune în situația în care impune părților o procedură în care ele nu sunt neapărat de acord, în ce măsură ar putea să expună hotărârea arbitrală unei eventuale acțiuni în anulare, pentru că până la urmă acesta este scopul, să pronunțe o hotărâre arbitrală validă. Dar pentru a mă întoarce la tema care era pe masă, eu tind să cred oarecum fără rezerve că răspunsul este pozitiv.

Bazil Oglindă: Mulțumesc mult, Cornel. Aș vrea să dați microfonul în față, pentru că s-a exprimat un punct de vedere legat de o eventuală antepronunțare. Era o chestiune pe care am mai discutat-o cu niște colegi. Vă rog!

Participant: Eu am vorbit de antepronunțare considerând că în cazul în care tribunalul ar spune că pârâtul nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, de acum va rămâne tribunalului să stabilească doar cuantumul prejudiciului și atât.

Bazil Oglindă: El poate să stabilească că este 1 leu sau 10 milioane de euro. Adică el mai are de judecat în continuare. Sigur că răspunderea este clară, însă ce mai are de judecat din acel moment nu ar fi, din punctul meu de vedere, asimilat cu antepronunțare, însă discutând cu câțiva colegi avocați am văzut că există tendința de a te duce la instituția antepronunțării pentru că noi într-adevăr nu avem cultură spre această bifurcare care obișnuită și în sistemele judiciare, iar faptul că v-am citat un text din Codul de procedură civilă, asta înseamnă că nu ar fi o posibilitate, cel puțin în opinia mea, extraordinară și specială și specifică azi pentru un tribunal arbitral, chiar și o instanță din România poate ar fi bine să procedeze, are la îndemână mijlocul, dar nu-l folosește pentru că nu-l vede așa, deși cred că există și interpretări în doctrină și care îi sunt favorabile și care sugerează că astăzi printr-o încheiere interlocutorie nu soluționezi, nu te pronunți în mod tranșant asupra unor probe, soluționezi excepții, cum era într-adevăr pe vechiul Cod. Orice chestiune litigioasă tocmai la asta se referă pentru că am excepții incidente, noțiunea de excepție și noțiunea de incident, excepții procesuale și incidente procedurale eu cred că epuizează toate mijloacele procedurale prin care un pârât se poate apăra. Iar celălalte după virgulă urmează alte chestiuni litigioase.

Participant: Și atunci ce înțelegem prin chestiuni litigioase?

Bazil Oglindă: Chestiunile litigioase sunt cele de fond și din punctul meu de vedere chiar îndeplinirea unor condiții ale răspunderii ar putea fi.

Participant: Pornim de la ipoteza în care avem un tribunal arbitral învestit cu o serie de pretenții care necesită 2 paliere de dezvoltare, unul este să zic așa admisibilitatea în principiu a respectivelor pretenții și al doilea, cuantificarea și probatoriul legat de ceea ce înseamnă cuantumul acestor pretenții pentru că sensul acestei discuții înțeleg că este prima etapă procedurală care ar fi finalizată printr-o încheiere interlocutorie ar fi dezlegarea în principiu măcar a unei părți în acest litigiu și nu se separarea unor categorii de pretenții complet, ceea ce înseamnă soluționarea completă și sub aspectul cuantumului prin acea încheiere interlocutorie și atunci mă gândesc la efectele practice. Dincolo de discuție, și eu aș înclina de principiu să fiu de acord cu colegul Cornel Popa și să zic că este admisibilă o asemenea hotărâre, dar nu uităm că trăim în România și că aici există o apetență a celor care se adresează arbitrajului spre conflict și nu spre o soluționare amiabilă și atunci în momentul în care se tranșează printr-o încheiere interlocutorie, partea de admisibilitate în principiu automat cel puțin una dintre părți va fi nefericită, pentru că se va da o hotărâre de principiu pe problemele de drept, dacă nu cumva amândouă părțile vor fi nefericite, dacă se admit în parte numai unele pretenții și altele să zicem că rămân în continuare pe masa de discuție și atunci automat partea respectivă probabil va încerca să promoveze dacă este vorba de o hotărâre interlcoutorie sau încheiere sau orice altă titulatură, calea de atac specifică în fața instanței judecătorești. Problema este că indiferent dacă va face acest lucru, procedura arbitrală va merge înainte. Există un echivoc cel puțin atâta timp cât se promovează o cale de atac în fața instanței competente, acțiune în anulare sau altă cale cu privire la prima parte a soluției, ceea ce însemană că în paralel se va desfășura partea a doua a procedurii care judecă cuantumul și probatoriul făcut pe cuantum, în paralel cu o procedură jurisdicțională în fața instanței de drept comun care vine să atace bazele dezlegării în principiu ceea ce face o poziție foarte incomodă pentru arbitri cu privire la hotărârea finală. Ceea ce aș vrea eu să spun este că în dreptul internațional unde convenția arbitrală și apetența pentru compromis și pentru o dezlegare rapidă face ca acest instrument al hotărârii parțiale să fie un instrument eficient, în România pentru că ne gândim în primul rând la câștigarea timpului.

Bazil Oglindă: Adrian, te pot întreba ceva că știu că ai mare experiență în arbitraj?

Participant: Da.

Bazil Oglindă: Care este diferența între un arbitraj ICC cu locul arbitrajului în București și un arbitraj sub egida Camerei de Comerț din această perspectivă?

Participant: Arbitrajul se desfășoară în primul rând cu referire la arbitri și la persoanele arbitrilor și nu sunt mari diferențe.

Bazil Oglindă: Mă refer din perspectiva posibilității de a ataca și apropo de apetența de conflict, atâta timp cât am stabilit că instanța competentă este tot Curtea de Apel București, de ce Curtea de Apel București să-și pună niște probleme în momentul în care a judecat o curte de arbitraj? Este o încheiere interlocutorie care poate fi atacată numai o dată. Eu nu m-am referit la ipoteza în care prin încheiere se pot rezolva pretenții efectiv, pentru că nu se pot rezolva prin încheiere. Una este să constați îndeplinite în principiu condițiile răspunderii, asta este o încheiere interlocutorie, dar neexecutorie, prin urmare nu prejudiciază imediat și în mod direct pârâtul și urmează a se pronunța și a se relua în hotărâre bineînțeles argumentația așa cum se reia uneori în hotărâre argumentația competenței dacă vrei a Curții de Arbitraj care dacă s-a invocat excepția necompetenței este respinsă printr-o încheiere interlocutorie și nu este atacată imediat acea încheiere. Așa cum acea încheiere nu este atacată, încheierea prin care tribunalul arbitral își asumă competența în ciuda faptului că pârâtul a invocat excepția de necompetență, la fel și această încheiere va fi atacată numai o dată cu hotărârea asupra fondului. Asta este și o opinia mea. Nu m-am referit la ipoteza sigur că nu poate rezolva tribunalul arbitral o parte din pretenții și să oblige printr-o încheiere, nu asta era ipoteza, deci de aceea eu cred că și la stadiul legislativ actual se poate, numai că nimeni nu îndrăznește, acesta este motivul pentru care în viitoarele reguli, vom prevedea expres și acum vine întrebarea 2, dacă există și am simțit în sală rezerve cel puțin. Este normal să existe și nici nu m-așteptam ca toată lumea să îmbrățișeze, ipoteza pe care eu am vrut să o aduc în discuție era numai acea ipoteză în care pârâtul nu este de acord, pentru că nu am nicio îndoială pe de altă parte că dacă pârâtul este de acord, tribunalul arbitral poate organiza lucrurile, sigur că pârâtul nu este de acord și nu va fi de acord. De ce își va dori un pârât să știe că este de vină mai devreme vreodată sau mai târziu, asta este o întrebare. Eu nu cred că își va dori sau mă rog. Nu că nu s-ar putea din punct de vedere teoretic, dar practic eu zic că în cvasiunanimitatea situațiile nu își va dori, deci tribunalul va trebui să-și asume pentru o bună administrare a unui litigiu chestiunea aceasta sau nu. Își va permite? Din punctul meu de vedere nu sunt îndeplinite condițiile de la antepronunțare, art. 142 parcă din Codul de procedură civilă, dar asta nu înseamnă că acel tribunal arbitral nu se expune. Pe de altă parte, în noile reguli de procedură în art. 2 în definiții, definim încheierea ca orice hotărâre preparatorie sau interlocutorie dată în cursul procedurii prin care nu se rezolvă, vedeți așa este dată definiția, în întregime fondul cauzei sau nu se dezînvestește tribunalul arbitral. Acesta este art. 2 pct. 8 din proiect și cumva acesta articol corobat cu 235 ar putea face lucrurile mai clare din această perspectivă. Eu zic că dezbaterea poate rămâne deschisă pe acest subiect. Cred că ați înțeles-o în contextul celerității și calității pe care o astfel de procedură o poate aduce în procedura arbitrală și sper că măcar mai mulți dintre dumneavoastră să fiți de acord că în situația în care niște reguli de procedură ale unui arbitraj instituționalizat care se numește arbitrajul instituționalizat de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României va prevedea în mod expres la fel cum prevede de altfel și regulamentul ICC și alte reguli de procedură, cum ar fi Stockholm sau altele. Astfel de posibilități și mai ales la ICC mă refer când locul arbitrajului este București, România și atâta timp cât Curtea de Apel București nu a desființat hotărâri pentru acest motiv, sper să fiți de acord cu mine că în viitor într-o prevedere expresă, superfluă din punctul meu de vedere acum exprimat în cadrul unei conferințe care are o valoare științifică, dar din punct de vedere pragmatic, pentru eficiență și eficacitate, am considerat-o utilă, sper să fiți de acord că o astfel de procedură a bifurcării și atunci când sunt aduse în discuție chestiuni ce țin de fondul dreptului ca cel din exemplul dat să fie posibilă. Vă mulțumesc!

 

Panel III

 

Claudiu Buglea: Bine aţi revenit! Panelul 3, unificat cu panelul 4, pentru că din panelul 4 persoana care mai trebuia să participe lipseşte, ne-am unificat, cu alte cuvinte suntem doi moderatori, am luat eu primul cuvântul, îi mulţumesc co-moderatorului şi, în primul rând, să spun şi eu două, trei cuvinte despre această interesantă conferinţă, să felicit organizatorii, adică pe Andrei, JURIDICE.ro, Societatea de Ştiinţe Juridice şi eu sunt parcă co-organizator, deci, ca atare această conferinţă pare cu atât mai interesantă cu cât poartă numele doamnei profesor Brândușa Ștefănescu, e o alegere extraordinară pentru care l-am felicitat deja pe Andrei. Într-adevăr, întotdeauna trebuie să ne raportăm la personalităţi ale domeniului, iar doamna Brândușa Ştefănescu, o ştie toată lumea, chiar este o personalitate, eu ştiu, în mod deosebit eu aş putea fi bănuit iniţial de subiectivism pentru că mi-a fost coordonator de doctorat, dar pe de altă parte la câte chinuri m-a supus în perioada doctorală ar trebui să fiu bănuit de alte idei, dar întotdeauna cred că genul acesta de persoană ne ajută pe toţi să mergem mult mai bine înainte, pentru că, în momentul în care ai un coordonator de talia dumneaei, totul pare altfel. Aceasta fiind introducerea, dumneavoastră deja v-aţi fi familiarizat cu această conferinţă, deja aţi avut o droaie de speakeri, dar întotdeauna, ştiţi foarte bine, desertul e la final, lucrurile interesante şi plăcute se spun la final, astfel încât, dacă până acum aţi discutat despre generalităţi, zic eu, astăzi în continuare o să avem doar vorbitori care vor spune lucruri cele mai interesante pe care le aveam de pregătit pentru momentul acesta şi o să începem cu un coleg de-al nostru de la Cluj, ne bazăm şi pe cei de la Cluj la conferinţele de la Bucureşti să nu fie neglijaţi, să nu considere că doar Bucureştiul ține stindardul arbitrajului, credem că şi pe la Cluj sunt specialişti, prin urmare, unul dintre specialiştii de la Cluj, şcoala de de la Cluj din domeniul arbitrajului, domnul Sergiu Golub, ne va vorbi despre ce ne va vorbi, are mai multe teme dacă v-aţi uitat în planul de prezentare. Hai să ne gândim aşa pentru început să ne vorbească despre forma autentică a clauzei compromisorii. De ce cred eu că ar fi bine să ne vorbească? Pentru că, foarte bine ştim toţi, arbitrajul debutează cu voinţa, autonomia de voinţă a părţilor, manifestată până la urmă în clauza compromisorie. Nu avem clauză compromisorie, nu avem competență, prin urmare, dacă vorbim de competență domnul profesor Golub ne va vorbi despre clauza compromisorie.

Sergiu Golub: Bună ziua şi mulţumesc organizatorilor pentru invitaţie. Am înţeles că trebuie să servim ştiinţă pe pâine, s-ar putea ca unii să fie dezamăgiţi, am decis să vă spun o poveste. O poveste care, e adevărat, toate cele trei ipoteze, sunt trei, chiar mai multe dosare, existente, reale, dar întrucât mi-a fost destul de greu să anonimizez cele vreo patru, cinci hotărâri, cuvântul ăsta e în mare vogă, dar nu l-am găsit în DEX, d-asta îl şi pronunţ mai greu şi întrucât arbitrajul este şi trebuie să fie confidenţial, am hotărât să le transform într-o poveste. De altfel, am şi început să intru în rol, în rolul povestitorului meu preferat, dacă era conferinţa peste vreo patru, cinci luni.

Claudiu Buglea: Aveaţi barba că a mea.

Sergiu Golub: Exact asta am vrut să spun, ajungeam să arăt ca idolul meu.

Claudiu Buglea: Nu, nu erau idoli.

Sergiu Golub: Ion Creangă. Nu, că la Ion Creangă mă refeream, dar îmi pot schimba oricând idolii, deci nu e bătut în cuie. Pentru părţile care s-ar putea să se uite la această emisiune sau în sală cu siguranţă nu-s dosarele fiind pe rolul Curții de Arbitraj de la Cluj, orice asemănare cu realitatea este perfect neîntâmplătoare. A ales moderatorul forma autentică a clauzei compromisorii, schimb povestea, oricum e povestea mea, nu o ştiți, poate să fie cât de lungă sau cât de scurtă vreau eu, asta e partea interesantă la orice poveste. Încep să depăn firul poveştii, contract de antrepriză în care preţul este plătit parţial în bani şi parţial vreo, nu mai ştiu, nu are sens să-mi forţez memoria acum, 22.47% se plăteşte în natură, două etaje din imobilul construit. Clauza compromisorie în forma actului sub semnătură privată. Vine momentul când se ridică construcţia, pentru transferul proprietăţii asupra celor 22,47% se încheie un act autentic notarial care strămută proprietatea. Peste câtva timp apare un litigiu banal şi care nu are nicio legătură cu, tehnic vorbind, contractul de antrepriză şi executarea, legat de reglarea problemei TVA-ului. Aşa s-a întâmplat că a prins în tranziţie, de la TVA de 20 la TVA de 19 şi în faţa tribunalului arbitral s-a ridicat, printre altele, e adevărat din oficiu, și excepţia lipsei formei autentice a clauzei compromisorii. E adevărat una dintre părţi a mai ridicat şi excepţia nearbitrabilității litigiului fiind o problemă fiscală. Nu am considerat a a fi o problemă fiscală, ţinea de contract şi ajung la textul cu pricina, 548 alin. (2), una din inovaţiile, nu mai poţi să-i spui noului Cod de procedură civilă, actualului Cod de procedură civilă în materie de arbitraj. În cazul în care convenţia arbitrală se referă la un litigiu legat de transferul dreptului de proprietate și/sau constituirea altui drept real asupra unui imobil, convenţia trebuie încheiată în formă autentică notarială, sub sancţiunea nulităţii absolute. O spune expres, o nulitate expresă, spre deosebire de alin. (1), al aceluiaşi articol se mulţumeşte legiuitorul doar cu menţionarea nulităţii, fără să ne spună că e absolută sau relativă, aici nu ezită şi o spune tranşant, clar, nulitate absolută. Sigur că tot e în mare vogă să discutăm despre urgenţă şi mai ales urgenţă cuprinsă în ordonanţă de urgenţă, cândva probabil prin, la început de ianuarie, nu am verificat exact data, într-o mare urgenţă legiuitorul român a simţit nevoia prin Ordonanţa nr. 1 din 2016, de urgenţă, la art. 603.

Claudiu Buglea: E un alt guvern, asta era ideea.

Sergiu Golub: Nici nu contează asta, tot timpul e un alt guvern.

Claudiu Buglea: Şi tot timpul e urgenţă.

Sergiu Golub: Exact, să modifice alin. (3) de la art. 603 şi pe lângă faptul că pretinde ante factum o clauză compromisorie în forma autentică, lucru de altfel, ca să fac o paranteză, destul de rar întâlnit, ca să nu spun nemaiîntâlnit, pentru că nu am găsit nicăieri, dar nu aş băga mâna în foc că nici nu am căutat peste tot şi atunci mai bine relativizez, dublează practic această condiţie a formei autentice a clauzei compromisorii, o dublează şi pentru o cerinţă legat de produsul final a acestui demers a judecăţii arbitrale şi pretinde, e mai lung alineatul, nu o să-l citesc, dar am văzut că aţi primit toţi Codul de procedură civilă, pretinde şi hotărârii arbitrale să îmbrace şi aici oferă o paletă mai largă, fie forma autentică notarială într-o operaţiune post hotărâre, fie o hotărâre judecătorească care, practic, nu face altceva decât să dubleze hotărârea arbitrală, fie ultima ipoteză, dacă hotărârea arbitrală se execută silit, verificările prevăzute în prezentul alineat vor fi efectuate de către instanță, deci tot hotărâre judecătorească, în cadrul procedurii de încuviinţare a executării silite. Întrebarea, simplu, din punctul meu de vedere este mai mult decât excesiv și împotriva esenţei arbitrajului cum s-a şi subliniat, unde libertatea ar trebui să domine. Am mai spus în discuţiile cu prietenii, din punctul meu de vedere, părţile când semnează o clauză compromisorie se aseamănă cu măiastra lui Brâncuşi, au o formă aşa alungită, se uită în sus, sigur, unii mi-au reproşat că în anumite vremuri măiastra aia mai ţinea şi o punguţă în mână, de rafie sau de ce o fi, ca să impresioneze autoritatea de nominare, ca să mai şi vadă arbitrul sau supraarbitrul potrivit, totuşi nu asta este esenţa arbitrajului, arbitrajul trebuie să fie liber, or exigența formei autentice care sigur şi asta se spune că se întâmplă în numele libertăţii, nu prea concordă din punctul meu de vedere cu ideea de libertate în materie de arbitraj. De altfel, nici nu văd care ar fi utilitatea unei clauze compromisorii în formă autentică şi sincer nici nu cred că au fost semnate chiar aşa de multe, de la momentul intrării în vigoare a acestei dispoziţii. Întrebând notarii din zona noastră, niciunul nu mi-ar fi confirmat că ar fi autentificat vreun contract cu clauză compromisorie în formă autentică. Poate nu am întrebat notarii potriviţi, poate nu i-am întrebat pe toţi, poate o fi foarte multe, nu ştiu, sau cu siguranţă o fi foarte multe dacă în Ordonanţa nr. 1 din 2016 legiuitorul s-a grăbit să securizeze această condiţie iniţială cu o condiţie suplimentară ca şi hotărârea dată de tribunalul arbitral să fie îmbrăcată în formă autentică. Nu ştiu cum arată urgenţa respectivă, dar cu siguranţă a fost dacă a apărut această ordonanță. Din punctul meu de vedere e un regres noua reglementare şi nu cred că ăsta ar trebui să fie viitorul în materie de arbitraj şi libertatea părţilor în materie de arbitraj. Trecând la a doua.

Claudiu Buglea: Vreţi să treceţi deja la a doua?

Sergiu Golub: Da, păi e scurtă. Soluţia din povestea noastră, mă rog, rectific un pic starea de faţă, adaug, augmentez, pe lângă contractul iniţial de antrepriză au mai fost două acte adiţionale, toate au conţinut clauze compromisorii, toate sub semnătură privată, în schimb contractul nenumit că nu avea o denumire, prin care s-a transferat proprietatea unei părţi din imobil pentru preţ nu conţinea clauză compromisorie şi atunci am fost puşi într-o situaţie delicată dar cu aceeaşi finalitate, fie dacă consideram că acele trei clauze compromisorii acopereau şi ipoteza transferului de proprietate erau nule absolut pe motiv de lipsă forma autentică, fie aşa cum am considerat în speţa respectivă, privind autonom contractul autentic de transfer al proprietăţii, deci plata, sau una din porţiunile plăţii, întrucât părţile nu au prevăzut că orice litigiu legat de plata în natură, adică în transferul proprietăţii asupra acelui imobil să fie judecat de tribunalul arbitral, am considerat că nu exista deloc clauză compromisorie, prin urmare ne-am declarat necompetenţi pentru acest motiv.

Claudiu Buglea: În principiu, înţeleg că tehnica din această conferinţă a fost ca întrebările să se pună la final. Mie nu prea îmi place ideea asta, adică mie îmi place o dezbatere puţin mai dinamică, în general dacă stau să ascult cinci persoane care vorbesc mă plictisesc şi uit despre ce era vorba, astfel încât eu am nişte întrebări, dacă dumneavoastră nu aveţi, adică subiectul dumneavoastră nu cred că trebuie epuizat foarte rapid, pentru că sunt multe lucruri de discutat, adică, pe de o parte avem reglementarea legală care există ca atare, că e bună, că nu e bună, înţeleg că principiul dumneavoastră şi eu sunt adeptul aceluiaşi principiu, limitează într-un fel ideea aceasta pe care o avem noi privind autonomia de voinţă a părţilor, libertate contractuală, libertate şi aşa mai departe, principiul consensualismului. Bun, în principiu, dacă clauza compromisorie este introdusă într-un contract principal, iar contractul prin structura lui este un contract care trebuie scris în formă autentică, nu cred că avem vreun dubiu.

Sergiu Golub: Oricum se încheie în formă autentică.

Claudiu Buglea: Bun, problema atunci rămâne în situaţia în care, ca să lămurim lucrurile din punctul meu de vedere, situaţia ar fi în cazul în care ar apărea clauze separate de contractul principal translativ de proprietate, sau nu, sau care ar fi situaţia?

Sergiu Golub: Bine, acum chiar m-am grăbit, probabil de emoţii.

Claudiu Buglea: Oricum, emoţiile dacă sunt şi te grăbeşti, oricum nu te lăsăm în pace.

Sergiu Golub: Asta e de bine. În primul rând, e o problemă intrinsecă a textului dincolo de fundamentul său potrivit sau nepotrivit, cronic sau anacronic, cu arbitrajul şi mersul arbitrajului. Dacă lecturăm atent textul legal spune în felul următor: în cazul în care convenţia arbitrală se referă la un litigiu legat de transferul dreptului de proprietate. Deci, vedeţi că nici măcar nu vizează țintit un litigiu în care se discută transferul propriu-zis, deci, tehnic vorbind, orice litigiu care este legat cumva, nu ştiu, cu aţă, cu sfoară, cu sârmă, de transferul de proprietate, în cazul nostru TVA-ul, care nici nu era problema de TVA, ci era doar de reglat de TVA la 20 la 19%, dar nu am putut să remarcăm că este un litigiu legat, pentru că cauza iniţială era transferul dreptului de proprietate. Că era un efect fiscal care între noi fie vorba este un raport ulterior raportului de drept comercial şi al transferului de proprietate, părţile au invocat şi acest lucru, că nu ar fi trebuit să ne cramponăm, textul nu se referă la asta, dar legat de modul extrem de larg de redactare a textului nu cred că am fi putut limita efectele acestei dispoziţii legale, să spunem că nu este legat de imobil, de transferul imobiliar, pentru că era legat de transferul imobiliar. Sigur că era o opţiune a tribunalului arbitral să decidă ce înseamnă legat de, asta a fost decizia în acea speţă.

Claudiu Buglea: Ideea este ca noi lucrăm în arbitraj, colegele noastre din arbitraj se vor izbi pas cu pas de aceste convenţii.

Sergiu Golub: Nu ştiu cât de des, dacă e aici în sală careva care a avut un litigiu legat de transferul unui drept imobiliar până acum? Am căutat sincer să fiu, doctrină, jurisprudență, nu am găsit nimic.

Claudiu Buglea: Şi aici se face distincția, apropo de distincţia clasică pe care o facem între clauza compromisorie şi compromisul de arbitraj. Într-adevăr textul din Cod se referă la convenţia de arbitraj în general care include atât clauza compromisorie cât şi un posibil compromis și atât clauza inclusă într-un contract, cât şi în contract paralel care să aibă ca obiect strict delimitarea competenței instanţei arbitrale.

Sergiu Golub: Sigur, dacă părţile ne-ar fi adus un compromis autentic lucrurile ar fi fost tranşate, dar vă daţi seama, în secunda în care se ajunge la un litigiu nici dacă îi întrebi cât e ora nu îţi spun amândoi acelaşi lucru, dar altminteri să-ţi aducă o convenţie arbitrală în formă autentică, deci era de neconceput lucrul ăsta, aşa că nu s-a întâmplat. Deci de asta spun, oricum ipoteza era puternic marginală. Nu cred că e o vogă, mai ales în sistemul nostru, ca transferul de proprietate să conţină clauze compromisorii, nu ştiu de ce. Am încercat să discut cu cei implicaţi în elaborarea codurilor, s-ar părea că nimeni nu ştie.

Claudiu Buglea: Din punctul meu de vedere, acum nu ştiu, nu sunt prea mulţi notari prin sală, dar punctul meu de vedere este că tot datorită, ca să nu zicem din cauza faptului că notarii vor să autentifice toate actele. Cred că ăsta este motivul, acum sincer vorbind, ăsta este motivul pentru care o clauză de genul, clauza compromisorie trebuie să îmbrace forma autentică.

Sergiu Golub: Dacă asta a fost explicaţia, atunci se ilustrează încă o dată înţelepciunea milenară, socoteala de acasă cu aia de la târg nu bat. Probabil niciun notar nu a luat niciun onorariu pentru o asemenea autentificare.

Participant: Cred că totuşi dumneavoastră v-aţi plafonat puţin legat de transferul dreptului de proprietate sau de constituirea unui act de transfer.

Sergiu Golub: La noi era transfer, deci nu m-a interesat ipoteza a doua. Ok.

Participant: Operaţiunea de transfer înseamnă trecerea unui bun din proprietatea cuiva în proprietatea altcuiva, deci dacă dumneavoastră aveaţi ceva privitor la o taxă, nu cred că trebuie să vă raportaţi.

Sergiu Golub: Dar nu-mi spune transfer. Nu-mi spune un litigiu care are ca obiect transferul, un litigiu legat de transfer. Păi ăla era un litigiu legat de transfer. Transferul era punctul de pornire.

Participant: Se referă strict la proprietate.

Sergiu Golub: Păi era un transfer de proprietate. Corect, am înţeles ce spuneţi şi cum punctaţi. E o viziune restrictivă, noi am mers pe viziunea extinsă.

Participant: Eu cred că puteaţi să mergeţi foarte bine pentru că transferul se referea strict la trecerea unui bun din patrimoniul cuiva.

Sergiu Golub: Vedeţi partea proastă ca noi nu prea am vrut s-o dregem, înţelegeţi?

Participant: Nu trebuia dres, dar eu vă spun.

Sergiu Golub: Am înţeles ce spuneţi, evident că vă daţi seama că s-a discutat.

Participant: Deci dacă dumneavoastră aţi avut o discuţie despre un impozit, o taxă sau TVA, am înţeles.

Sergiu Golub: Da, da, o reglare de TVA ca şi ăla a fost plătit.

Participant: Asta nu viza strict transferul.

Claudiu Buglea: Dar până la urmă se ajungea la executarea în natură a contractului, aşa înţeleg că s-a întâmplat, nu?

Participant: Păi am înţeles că nu erau probleme de transfer, erau probleme numai de taxe.

Sergiu Golub: Da, dar era un litigiu adus în faţa tribunalului arbitral în temeiul unei clauze compromisorii.

Participant: Da, dar care nu viza transferul, viza o taxă privitoare la transfer.

Sergiu Golub: Noi suntem perfect de acord, numai că această sancţiune foarte brutală de altfel, dar atât de dragă legiuitorului român, nulitatea absolută, nu este o chestiune pe care să o laşi în coadă de peşte şi să spui că e aşa sau nu e aşa, or dacă legiuitorul şi aici nu comentez cine e, cum e, nume, prenume, CNP şi aşa mai departe, a considerat că e o chestie atât de importantă încât să o sancţionezi cu nulitatea absolută, asta însemnând că un interes social primordial e protejat prin acest mecanism, noi am considerat că ar trebui să o luăm aşa cum rezultă.

Claudiu Buglea: Vă mulţumim. Dacă mai putem să discutăm după aceea.

Sergiu Golub: Da, asta a şi fost intenţia, că altfel nu am fi spus la nimeni.

Claudiu Buglea: E foarte frumos.

Participant: Deja este foarte rigid, devine mai rigid ca la instanţă.

Claudiu Buglea: Este extraordinar că am creat o dispută, ăsta este scopul unei conferinţe.

Sergiu Golub: Dacă ar fi vrut să o lege direct spunea „un litigiu care are ca obiect transferul de proprietate”. Eu aşa aş fi făcut.

Claudiu Buglea: Vă mulţumim mult, o să luaţi cuvântul pentru celelalte teme. După aceea îi dau cuvântul co-moderatorului să prezinte următorul speaker şi după aceea o să vă dăm de asemenea cuvântul, să vă mai revină emoţiile.

Cornel Popa: Bună ziua, tuturor! Ardeam de nerăbdare să spun şi eu câteva vorbe, dar dat fiind faptul că îl am în dreapta mea pe domnul profesor Mihai Șandru, președinte al Societăţii de Ştiinţe Juridice, sunt sigur că el are chestii şi mai interesante de zis, aşa că îi predau microfonul pentru moment.

Mihai Șandru: Acum să nu uitaţi ce vreţi să spuneţi, mai bine vorbiţi dumneavoastră.

Claudiu Buglea: O să-i dau cuvântul după aceea, o să-l prezentăm.

Cornel Popa: Mie îmi place să intervin în ambuscade mai degrabă, decât aşa că văd şi eu dacă se poate.

Mihai Șandru: Păi să încep să mulţumesc organizatorilor că m-au invitat la conferinţă, deşi sunt şi preşedintele Societăţii de Ştiinţe Juridice, dar trebuie să spunem clar că domnul Andrei Săvescu se ocupa de toată conferinţa şi chiar el m-a invitat la conferinţă şi m-a şi invitat să mă răzgândesc când m-am răzgândit. Aş începe să vă arăt o carte, este teza de doctorat a doamnei Brândușa Ștefănescu. E o teză de doctorat din 1977, publicată în 1977, care, în condiţiile de atunci, cu literatura ştiinţifică de atunci, prezintă Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, cum ar veni Curtea de Justiţie a Uniunii Europene de astăzi şi am răsfoit-o astăzi din nou, am mai răsfoit-o mai demult, chiar la un moment dat am vorbit cu doamna profesoară ca să o reedităm şi a fost complet împotrivă şi mi-a spus: „Vai, dar cum reeditaţi şi cărţile proaste? Nu se poate aşa ceva”. Dar dumneavoastră o ştiţi pe doamna Brândușa Ștefănescu și stilul dumneaei şi am văzut aici la istoricul Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, că una dintre ipotezele luate în considerare, una dintre alternativele de constituire a unei instanțe la nivelul Uniunii Europene, a fost o instanță arbitrală, dar instanța arbitrală care a căzut sau un proiect care a căzut, întrucât s-a considerat că o instanţă jurisdicţională care pronunţă hotărâri este ceva mai ferm şi cred că aşa şi este. Acum, noi astăzi suntem în domeniul arbitrajului, în 2007 sau 2008, chiar am şi scris despre Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene că atunci încă prinsesem această noţiune, ca instanţă ea însăşi de arbitraj, pentru că poate să fie instanţă de arbitraj dacă părţile vor să ajungă acolo ca arbitraj, dar nu o să vă vorbesc despre Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, nu o să vă vorbesc despre duelul, lupta arbitrajului cu protecţia consumatorului, ştiţi bine că protecţia consumatorului, clauzele abuzive nu se au în relaţii bune cu arbitrajul, chiar sunt hotărâri Asturcom, de exemplu şi găsiţi asta şi pe internet, un comentariu la Asturcom făcut în 2010, publicat în 2010 cu Evelina Oprina, în care spuneam că acea hotărâre e o hotărâre nefericită şi ar trebui limitată interpretarea ei chiar în România şi chiar de instanțele judecătoreşti, pentru că acolo în Asturcom e o chestiune foarte interesantă, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene spune: „Instanţa judecătorească poate din oficiu să analizeze eventuala clauză abuzivă inserată, referitoare la o clauză compromisorie sau clauza compromisorie să o considere ea însăşi din oficiu clauză abuzivă”. Acolo sunt nişte contexte nefericite, respectiv o asociaţie de arbitraj a impus o anumită clauză, a făcut un contract standard pentru editură şi aşa mai departe. Ideea este că dreptul Uniunii Europene şi arbitrajul nu se află într-o relaţie prea fericită din punctul de vedere al protecţiei consumatorului, chiar la recunoaşterea hotărârilor arbitrale, la fel, este exclusă din regulament, arbitrajul este exclus din regulament. Cu privire la dreptul concurenţei şi arbitraj, ştiţi e o literatură vastă, la fel, încă duelistică, astăzi o să vă prezint însă, câteva din hotărârile Curţii noastre de arbitraj, de aici de la Bucureşti, în care s-a aplicat şi s-a interpretat dreptul Uniunii Europene. M-aş duce acolo pentru că am făcut în PowerPoint şi le puteţi citi integral. Am găsit o hotărâre, o sentinţă arbitrală din 2008 în care tribunalul arbitral şi aici sunt mai multe exemple de acest fel, aduce ca argument de autoritate, aplică legea română, dar pe lângă aplicarea legii române aplică sau adaugă şi Directiva Europeană. E bine, nu e greşit, nu e o chestiune complicată. Aici este o chestiune de administrarea justiţiei mai degrabă decât o chestiune pură de drept european, doar se face referire la faptul că atât noi cât şi instanţele din Uniunea Europeană, instanţele arbitrale din Uniunea Europeană, mă rog aici ar putea să fie şi instanţele din Consiliul Europei sau din statele membre ale Consiliului Europei şi aşa mai departe şi asta este o hotărâre a unor foşti arbitri dintr-o vreme mai complicată a arbitrajului nostru în care se face o oarecare referire la raportul dintre dreptul Uniunii Europene şi dreptul internaţional privat şi în care sentinţa arbitrală reţine că, în aprecierea măsurilor dispuse din paragraful anterior, tribunalul arbitral a luat în considerare o situaţie de fapt care se regăseşte în practică în numeroase contracte, prezentând complexitatea celui de faţă, precum şi suprapunerea relaţiilor comerciale, a celor de drept administrativ şi elementul de externalitate este în original, cu o notă de subsol, termenul de externalitate nu este cu adevărat potrivit în cazul chestiunilor legate de Uniunea Europeană din care şi România face parte şi de instituţii ale acesteia care sunt în aceeaşi măsură instituţii ale României. Mă rog, instituţiile Uniunii Europene nu sunt ale României. Situaţia rămâne o externalitate în raport cu contractul şi se închide nota de subsol, reprezentat de condiţiile specifice şi termenele limită presupuse de finanţările europene. Aici tocmai am discutat mai devreme chestiunea referitoare la recunoaşterea şi la regulamentul referitor la recunoaşterea hotărârilor arbitrale. Aici este o chestiune în următorul exemplu, întemeierea unui drept a unei acţiuni arbitrale pe o Directivă. Sunt două chestiuni care ar putea să fie luate în considerare, sunt litigii pur interne, deci nu sunt litigii internaţionale, nu sunt litigii nici măcar între entităţi care să fie în state ale Uniunii Europene, sunt litigii pur interne intre societăţi care chiar nu sunt subsidiare, nu sunt filiale din străinătate, sunt nişte biete societăţi din România, dar care invocă şi dreptul Uniunii Europene şi sunt două situaţii. O situaţie în care invocă dreptul român şi paralel cu invocarea dreptului român invocă şi dreptul Uniunii Europene care a fost transpus în dreptul român şi atunci există o corelaţie în invocare şi este relativ simplu de apreciat, dar există posibilitatea, încă nu am găsit-o la Curtea noastră de Arbitraj, ca să fie invocat doar dreptul Uniunii Europene, doar dreptul, să zicem, străin. Ce este arbitrajul în raport cu dreptul Uniunii Europene? Arbitrajul este o modalitate de soluţionare a litigiilor ca entitate privată. Nu are atribuţiile şi nu are obligaţiile pe care le are o instanţă judecătorească şi în consecinţă, dreptul Uniunii Europene nu este aplicabil. Depinde ce drept al Uniunii Europene, pentru că dacă suntem în faţa unui regulament acela se aplică tuturor entităţilor, dar dacă suntem în faţa unei decizii sau care nu este obligatorie şi nu este general, ce faci? Sunt chestiuni care nu s-au întâlnit în practică, la noi, cum spuneam, situaţia este doar de dublare, de motivare în fapt şi în drept şi în drept se motivează atât cu legislaţia naţională cât şi cu legislaţia europeană. Am găsit şi aici e o chestiune, chiar Directiva aceasta referitoare la clauze abuzive a fost de câteva ori subiectul unor hotărâri ale Curţii de Arbitraj de la noi, o chestiune destul de interesantă până la urmă, în această hotărâre este interpretată inclusiv noţiunea de consumator şi este o interpretare, cum să spun, într-un fel restrictivă, formală, în sensul că, societăţile având în vedere că au personalitate juridică, nu sunt consumatori. Chestiunea e puţin mai complicată de atât, dar ce ar fi putut să facă Curtea de Arbitraj? Curtea de Arbitraj, în această situaţie, trebuia să soluţioneze litigiul şi trebuie să dea în cazul în care, mai ales dacă părţile iau în considerare şi invocă dreptul Uniunii Europene, trebuie să motiveze hotărârea având în vedere toate aspectele pe care părţile le prezintă în faţa instanţei arbitrale. Nu spun că ar trebui să facă o chestiune mai elaborată, dar în acelaşi timp, poate ar fi trebuit să fie avută în vedere şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie în soluţionare. Asta este o copilărie, există un contract între părţi, contractul nu se execută şi una dintre părţi spune „păi da, nu am executat contractul pentru că între timp a apărut o Directivă care ne impune alţi parametrii tehnici şi în consecinţă degeaba am executa acest contract pentru că în final ar trebui să”. Lucrurile sunt şi aici complicate pentru că, într-adevăr, chiar dacă Directiva respectivă intră în vigoare la douăzeci de zile de la publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene şi trebuie transpusă într-un an, un an jumate şi aşa mai departe, ea are forţă juridică, dar este un fapt extern contractului, aici chiar că este drept străin şi ar trebui dovedit ca atare, pur şi simplu, dar a fost respinsă. Aici la fel, aici se face o aplicare a unei Directive fără să se ia în considerare domeniul de aplicare al Directivei, adică dacă această Directivă privind combaterea întârzierii plăţilor în tranzacţiile comerciale s-ar fi aplicat sau nu faţă de părţile, faţă de subiectele avute in vedere, părţile litigiului arbitral. Si aici este aplicarea unei Directive, la fel, între două entităţi, în care una nu este societate fostă comercială. O motivare mult mai elaborată decât vedeţi, de o jumătate de pagină, sunt 2-3 pagini de motivare a unei instanțe care a pronunţat o hotărâre de aproape o sută de pagini, între altele face şi referire la scopul transpunerii Directivei, intră în detalii cu privire la nota de fundamentare a ordonanţei de urgenţă, cum să spun, aduce toate argumentele posibile şi imposibile având în vedere caracterul confidenţial, v-aş fi spus dacă aş fi putut să stau de vorbă cu supraarbitrul respectiv, cine a făcut parte, în orice caz o hotărâre foarte interesantă. Acestea au fost exemplele de astăzi, mulţumesc pentru atenţie.

Claudiu Buglea: Înainte de a pleca de acolo, în calitate de moderator înainte de a pune întrebările din sală, aţi văzut că în momentul în care mă aveţi moderator mă aveţi şi un ghimpe în spate. Aţi păşit în mod plăcut pe tărâmul internaţionalului privat şi aţi vorbit despre legea aplicabilă, despre legea aplicabilă în arbitraj, cu alte cuvinte aţi pătruns pe tărâmul internaţionalului privat, norme conflictuale, lex causae, iar în momentul în care lex causae, până la urma arbitrii ce fac? Arbitrii aplică legea unor raporturi juridice, aplică legea dacă există elementul de extraneitate la care norma conflictuală trimite. Mai mult decât atât, deja pentru noi care suntem aici de faţă şi ne bănuim specialiştii în internaţional privat, ştim că avem norme conflictuale în Regulamente europene care sunt Regulamente europene, am spune. La prima vedere am fi pe tărâmul discuţiei domnului Șandru cu dreptul Uniunii Europene. Eu nu cred în dreptul Uniunii Europene de asta am intervenit, eu consider că este dreptul României, majoritatea reglementărilor fac parte din dreptul României. Cu alte cuvinte, am un litigiu comercial cu element de extraneitate, un litigiu, majoritatea litigiilor de la Curtea de Arbitraj dacă ar fi cu element de extraneitate, ne uităm în Roma I, vedem ce spun normele conflictuale, deci aplicăm dreptul Uniunii Europene în sens larg, din punctul meu de vedere Regulamentele europene, după care, dacă norma conflictuală trimite la dreptul român sau la dreptul oricărui stat membru intrăm pe tărâmul dreptului Uniunii Europene, pentru că reglementările Uniunii Europene interesează şi sunt parte din dreptul fiecărui stat. Într-adevăr, cred că aici dezbaterea dumneavoastră atinge un anumit punct în legătură cu Directivele, care Directivele nu se aplică instantaneu, cu alte cuvinte, aici există o discuţie în legătură cu aplicabilitatea unei Directive la un raport juridic deja existent, dar în legătură cu tot ce înseamnă legislaţia aşa-zisei Uniunii Europene, legislaţia principală, Regulamente şi aşa mai departe, ele fac parte, din punctul meu de vedere, din dreptul intern. Cu alte cuvinte, instanţa arbitrală nu are relevanță că este instanţă statală sau nu, aspectele astea ţin doar de procedura de organizare a litigiului. În rest, discutam cu colegul de plen să zicem aşa, în afara situaţiei în care părţile hotărăsc să judece în echitate, oferă arbitrilor judecarea în echitate, în rest arbitrii judecă în drept strict şi dreptul strict înseamnă ceea ce norma conflictuală indică, iar dacă norma conflictuală indică dreptul român avem în vedere toate dispoziţiile dreptului român şi cele ale Uniunii Europene aplicabile, de asemenea, în situaţia în care trimit la legislaţia unui alt stat membru. Da, da vă rog. Am declanşat o discuţie, adică nu mi-o luaţi în nume de rău.

Mihai Șandru: Chestiunea cu regulamentul care conţine norme de drept internaţional privat, este o chestiune de negociere a normelor juridice la nivelul Uniunii Europene, pentru că statele nu se înţeleg şi nu ajung la o concluzie şi atunci spun potrivit normei de drept intern şi au făcut praf un regulament, pentru că atunci de fapt regulamentul acela este un regulament paradoxal, este un regulament care se aplică cu caracter obligatoriu în toate statele membre, având douăzeci şi opt de tipuri de aplicare. Din moment ce faci trimitere la legea unui stat membru, ai terminat. Pe de altă parte, chiar şi regulamentul poate să ajungă să devină, el este drept român, dacă spuneţi în contextul ăsta că se aplică în România.

Claudiu Buglea: Asta cu condiţia să fie instanţa sesizată dintr-un stat membru.

Mihai Șandru: Da, dar se poate întâmpla ca şi acel regulament să aibă termeni asupra cărora instanţa să nu cadă de acord asupra interpretării termenului, asupra unei proceduri şi aşa mai departe şi poate că acolo ar fi necesar să se pronunţe Curtea de Justiţie printr-o hotărâre preliminară. Asta este o altă discuţie dacă instanţa arbitrală ar putea să formuleze o întrebare preliminară, pentru că sunt o grămadă de regulamente interpretate prin hotărâri preliminare, hotărâri care sunt externe regulamentului propriu-zis, dacă spuneţi că regulamentul deja este normă internă, am înţeles, o internalizăm şi zicem că face parte din dreptul aplicabil litigiului, dar în acelaşi timp poate să se europenizeze problema respectivă prin faptul că acolo ar trebui într-un fel interpretat chiar şi regulamentul acela.

Claudiu Buglea: În legătură cu regulamentele, sunt o sumedenie de regulamente, nu intrăm în dezbaterea regulamentelor europene şi aşa mai departe, dar în legătură cu regulamentele care conţin norme conflictuale, e foarte clar în ceea ce priveşte raporturile obligaţionale, nu mai avem dispoziţie în Codul civil. Codul civil în materia normelor conflictuale, adică în orice moment o instanţă arbitrală, nu e o poveste. Instanţa arbitrală română, în momentul în care are un litigiu cu un element de extraneitate derivând dintr-un contract, se va uita doar în Roma I, pentru că Codul civil român spune foarte clar, norma conflictuală română o găsim în dreptul Uniunii Europene. Cu alte cuvinte, acolo nu e o problemă ce să interpretezi, e ca şi cum ai spune că instanţa îşi interpretează propria normă. Nu ai ce să interpretezi. Te uiţi în norma conflictuală, abia după ce norma conflictuală română, adică cea din Regulamentul Roma I te trimite la dreptul străin, intrăm în analiza pe aspectele de fond ale raportului juridic, cum se aplică legea şi aşa mai departe, dar aici ce să dezbatem? În momentul în care am normă conflictuală care îmi indică că părţile pot să opteze, care sunt elementele şi aşa mai departe. Aici ce să analizeze instanţa, ce să dezbată? E o normă care este de aplicabilitate pentru instanţă în momentul respectiv. În fine, ok. Mulţumesc mult. Mai aveaţi întrebări pentru domnul Șandru?

Mihai Șandru: Eu sunt de acord, să ştiţi.

Claudiu Buglea: Sunt convins. De aceea şi cred.

Mihai Șandru: Cu arbitri care nu se întreabă, dar să ştiţi că sunt arbitri care se întreabă şi unii chiar au încercat să formuleze întrebări preliminare.

Claudiu Buglea: Bine, pe aspecte de fond, dar nu pe aspecte cum aplic o normă conflictuală. Să mă sune pe mine dacă mai au vreo problemă sau am studenţi foarte buni care au luat zece la internaţional privat şi recomand. Domnul co-moderator, spre deosebire de mine care nu am niciun material de prezentat, domnul co-moderator, pe lângă calitatea aceasta de moderator are şi calitate de speaker, prin urmare îmi revine mie plăcerea de a-l prezenta. Ne va vorbi despre ceva foarte interesant, pare la prima vedere, totul depinde de dumnealui de felul în care prezintă, dar având în vedere că este un avocat performant, este evident că ne va prezenta într-un mod la fel de performant ca toţi vorbitorii de aici. Autonomia procedurii arbitrale, domnul avocat Cornel Popa.

Cornel Popa: Da, mulţumesc. S-a înălțat ștacheta, trebuie să-mi iau avânt şi să-mi fac curaj. Autonomia procedurii arbitrale. De ce am considerat că e un subiect interesant? E parcă unul dintre acele lucruri care sunt evidente, dar nu se vorbeşte îndeajuns despre el, mi se pare important să se discute mai mult despre acest subiect. De ce? Pentru că trăim într-o perioadă în care despre arbitraj se vorbeşte destul de mult, cumva acesta a fost şi scopul conferinţei, să discutăm ce probleme apar, avem necazuri cu reglementarea, de foarte multe ori reglementările ridică probleme, am avut un exemplu ceva mai devreme cu cerinţa formei autentice, pentru clauzele compromisorii legate de transferul dreptului de proprietate, discutabil şi după mine şi una dintre prevederile cele mai negative, zic eu, pentru arbitraj din actualul Cod de procedură civilă şi de care nu cred că era nevoie între noi fie vorba, dar perspectiva de la care aş vrea să încep e un pic alta. Mă situez inerent şi prin experienţa mea de avocat implicat în tranzacţii comerciale, mă situez nu doar în perspectiva arbitrului care trebuie să rezolve o dispută care deja a apărut pe baza unui contract semnat cândva, poate cu mulţi ani înainte, privesc lucrurile şi din perspectiva avocatului care creează un contract de la zero, sau mă rog, nu chiar de la zero, de multe ori folosim modele dar asta contează mai puţin, important e să ne inspirăm din modelele pozitive. În acest context apare de foarte mult discuţia, ok, dar de ce să mergem noi la arbitraj şi că unii dintre colegii avocaţi sau consilieri juridici care nu au timp neapărat să se informeze foarte mult în materia asta, le-a mai ajuns la urechi câte ceva, nu a sunat foarte bine. Acum chiar dacă lucrurile s-au schimbat în continuare poate o rezervă a rămas în mintea lor şi trebuie să fii capabil să le explici de ce e bună o clauză de arbitraj comparativ cu alternativa tradiţională, by default, respectiv recursul la instanţa judecătorească şi aici e o listă de avantaje tradiţionale, dar puteţi să căutaţi pe Google, o s-o găsiţi. Se vorbeşte despre confidenţialitate, câteodată e un avantaj, câteodată nu. Dacă arbitrajul implică o entitate statală, fie că e o entitate administrativă, fie că e o societate comercială, de multe ori în zona aceasta despre confidenţialitate se vorbeşte aşa puţin în colţul gurii şi cu o bănuială, oarece au ceva de ascuns, nu e neapărat un avantaj. Pentru operaţiunile comerciale pur şi simplu în care avem doi actori privaţi de o parte şi de alta, da într-adevăr, confidenţialitatea rămâne un avantaj dar nu e neapărat unul decisiv aş spune, cu foarte mici excepţii. Un alt avantaj tradiţional despre care s-a vorbit este costul. S-a spus că ar fi mai ieftin să mergi la arbitraj, nu mai ştiu dacă e adevărat, e posibil să nu mai fie chiar aşa. Deşi, apropo de costuri, e o chestiune care m-a frapat la ultima modificare a legii taxelor de timbru, a fost că s-a introdus, din câte cunosc, s-a introdus o taxă de timbru pentru acţiunea în anulare, fixă, de 100 de lei, iarăşi dacă nu greşesc, 50 de lei sau 100 de lei, o chestiune care, iarăşi, nu mi se pare neapărat pozitivă din perspectiva stabilităţii hotărârii arbitrale pe de o parte Codul de procedură civilă spune că hotărârea arbitrală e definitivă, e obligatorie, trebuie adusă la îndeplinire şi aşa mai departe, iar pe de altă parte o tratez din punct de vedere al taxări deşi pot să am mize financiare importante ca pe orice altă acţiune neevaluabilă în bani. Nu cred că este firesc dar în momentul în care vorbim de costul arbitrajului trebuie să avem în vedere şi acest lucru care s-ar putea să influenţeze destul de mult în favoarea arbitrajului aparent în defavoarea stabilităţii hotărârii arbitrale în realitate. Nu am sa trec prin toată lista de avantaje reale sau pretinse, am să ajung la tema care ne interesează şi despre care vreau să vă vorbesc de fapt şi care e autonomia procedurii arbitrale. După părerea mea, subiectivă poate, încerc însă să v-o prezint ca fiind cât se poate de obiectivă, autonomia procedurii arbitrale este în acest moment principalul avantaj al procedurii arbitrale vis-a-vis de procedura din fața instanţelor judecătoreşti şi este mai mult decât atât, în special în ceea ce priveşte arbitrajele interne, într-o oarecare măsură şi arbitrajele internaţionale judecate în România este un avantaj insuficient exploatat pentru că cei implicaţi în dosare arbitrale cunosc lucrurile, în afara faptului că programarea se ţine, dacă un dosar e programat la ora 9 şansele sunt foarte mari ca dosarul să se ia la ora 19, depinde de instanţă şi e un mediu un pic mai amical unde se desfăşoară toate lucrurile comparativ cu procedura judecătorească, în afară de aceste mici aspecte de coloratură, dacă îmi daţi voie, în general procedura urmată în arbitraj seamănă destul de mult cu ceea ce se întâmplă în instanțe. E cam aceeaşi secvenţă a inscrisurilor, se cer probe, se dezbat probele, se administrează interogatorii, se administrează expertiză, una dintre cele mai mari consumatoare de timp în materia arbitrală şi nu numai arbitrală, se dau termene peste termene şi aşa mai departe şi în final se ajunge Codul de procedură civilă spune şase luni, dar în realitate nu prea se respectă întotdeauna acest termen. Dacă vom compara această stare de lucru cu ceea ce se întâmplă în arbitrajul internaţional, vom vedea că acolo, în genere, lucrurile stau cu totul diferit. Acolo există o foarte mare subliniere a importanţei fazei scrise a procesului, majoritatea probelor şi argumentelor dintre părţi se prezintă în formă scrisă, există un calendar procedural, iar în ceea ce priveşte audierea, câteodată se renunţă la ea, iar în momentul în care nu se renunţă la ea vom avea o audiere sau două audieri care poate să dureze şi câteva zile consecutive de regulă şi rezervate cu multe luni înainte sau, în unele cazuri mai complicate, cu ani înainte şi acesta este dosarul. E o manieră de a proceda care salvează foarte mult timp. Discutam despre costuri şi evident când vorbim despre costuri majoritatea dintre noi se uită în portofel. Când vorbim de costuri, insă, trebuie să vorbim şi de timp, mai ales în materie comercială pentru că, nu-i aşa, timpul ştim cu toţii contează şi el din punct de vedere financiar, inclusiv, iar o procedură arbitrală care să îşi asume curajul să se depărteze puţin de confortul pe care îl asigură Codul de procedură civilă în ceea ce priveşte procedura judecătorească poate să ajute foarte tare. Încă suntem la acest moment în procedura arbitrală, cel puţin în cea internă, în situaţia, zic eu, a marinarilor de pe vremuri care plecau cu corabia şi tot timpul simţeau nevoia să vadă ţărmul undeva foarte aproape sau, în orice caz, dacă nu foarte aproape să-l aibă în raza lor vizuală. Nu ăsta este sensul real al reglementărilor cu privire la arbitraj. S-a spus dimineaţă, s-au atins câteva idei care au legătură cu autonomia procedurii arbitrale, s-a spus dimineaţă, cineva a remarcat că de fapt reglementarea pe care o avem în Codul civil cu privire la arbitraj care este relativ extinsă, de fapt ea se referă la o formă de arbitraj care nu este uzitată aproape deloc în România şi în lume în general. În lume poate mai mult decât în România, dar la noi foarte rar o vedem, e vorba de arbitrajul ad-hoc. Majoritatea zdrobitoare a arbitrajelor pe care cel puţin le-am văzut şi cred că e situaţia în care se află cam toată lumea au fost cele instituţionale. În România avem câteva instituţii de arbitraj, instituţia tradiţională pe care o ştim, este foarte aproape de noi aici în momentul de faţă, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional a CCIR care are reguli proprii. În general însă, deşi, aşa cum spuneam, regulile de procedură civilă au devenit super drept în România în ultima vreme, m-au făcut să merg în zona asta. Deci, Codul de procedură civilă reglementează arbitrajul ad-hoc. Acum întrebarea este ce spune totuşi acest Cod de procedură civilă, el are şi prevederi generale care se aplică ambelor tipuri de arbitraj atât ad-hoc cât şi instituţional şi are şi anumite prevederi care se aplică în mod distinct arbitrajului instituţionalizat. Păi, în primul rând, chiar unul din primele articole, dacă nu mă înşel chiar primul articol care are de a face cu arbitrajul, el vorbeşte, art. 541 din Cod, exact, este primul articol din cartea ¨Despre arbitraj¨, spune exact ceea ce încercam să explic mai devreme şi anume: alin (2), părţile litigante şi tribunalul arbitral competent pot stabili reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun cu condiţia, şi avem şi limitele aici, ca regulile respective să nu fie contrare ordinii publice şi dispoziţiilor imperative ale legii. Acum eu sincer aş fi considerat că acest text este suficient pentru a stabili principial atât existenţa principiului autonomiei părţilor şi a tribunalului arbitral în stabilirea regulilor procedurale ale arbitrajului, cât şi din perspectiva limitelor pe care le are aplicarea acestui principiu, dar lucrurile continuă, Codul de procedură în continuare repetă de vreo 2-3 ori această idee, din păcate uneori o repetă într-o manieră uşor contradictorie dar nu neapărat ireconciliabilă cu ceea ce spune, zic eu, destul de clar art. 544 alin. (2). Prima reluare a principiului o avem la art. 544. Alin (2), dispune că părţile pot stabili diverse aspecte şi e o listă acolo întreagă de aspecte asupra cărora părţile se pot pronunţa, prin acordul lor, pot stabili diverse aspecte care să se aplice în legătură cu procedura arbitrală până la constituirea tribunalului arbitral. Dacă ele nu-şi utilizează această putere atunci tribunalul vine, alin. (3) al art. 544 şi spune: tribunalul arbitral, în lipsa unei proceduri stabilite de către părţi el este cel care intervine şi stabileşte procedura şi după aceea alin. (4) spune exact ce ziceam mai devreme, stabileşte caracterul supletiv a normelor din Codul de procedură civilă, care se aplică numai în cazul în care: 1) părţile nu agrează; 2) tribunalul nu dispune. Aceeaşi idee o găsim la articolul 576 puțin mai încolo, din nou se spune: părţile pot stabili regulile de procedură, nu ştiu de ce se repetă aceste idei în reglementarea Codului, probabil că este o raţiune, nu am identificat-o aşa cu mare uşurinţă, dar din nou 576 vine şi spune că părţile pot stabili regulile de procedură sau pot împuternici, zice, pe arbitri să stabilească această regulă. Pare să fie o diferenţă de nuanţă faţă de ceea ce am stabilit, faţă de ceea ce ce am văzut că s-a stabilit ceva mai devreme, se cere că părţile să împuternicească, dar nu cred că e neapărat cazul să ne alarmăm foarte tare, cred că principiul rămâne în continuare cel stabilit, în special de art. 541 şi 544, cel care îl urmează foarte repede şi care spune că tribunalul are oricum acest drept de a stabili regulile de procedură. La fel, ştiţi că avem o carte separată cu privire la arbitrajul internaţional, cinci sute de articole mai departe, aceleaşi idei sunt reluate de data aceasta în contextul arbitrajului internaţional, este vorba de articolul 1115. În sfera arbitrajului instituţional avem aceeaşi idee prinsă de articolele 617 şi 619, acestea sunt două texte care nu sunt neapărat cele mai bune din lume care se puteau imagina pe această temă. E şi aici o explicaţie istorică, nu are rost, teleologică dacă vreţi, dar nu are rost să insistăm neapărat asupra ei în acest cadru, art. 617 dispune că în caz de contrarietate între convenţia arbitrală şi regulamentul arbitrajului instituţionalizat la care aceasta trimite va prevala convenţia arbitrală. Se întâmplă câteodată ca în contract părţile să spună, se aplică regulile de arbitraj ale Curţii de Arbitraj de pe lângă CCIR. Foarte bine, dar pe langă acest lucru se întâmplă că părţile să vrea anumite lucruri fie cu privire la calificarea arbitrilor, cu privire la pronunţarea deciziei, cu privire la limba în care se desfăşoară arbitrajul şi aşa mai departe, sfera de opţiuni a părţilor este una foarte extinsă şi atunci se pune întrebarea: bun, dar dacă am deja reguli ce se aplică? Se aplică, zice 617, se aplică convenţia părţilor. Lucrurile sunt în regulă până aici, din nefericire urmează art. 619 alin. (2) care spune că prin desemnarea unui arbitraj instituţionalizat ca fiind competent în soluţionarea unui anumit litigiu părţile optează automat pentru aplicarea regulilor sale de procedură. Şi mai departe zice, e cumva şi o inovaţie, zic eu, de la regimul nulităţii, până la urmă, orice derogare de la această prevedere este nulă, afară numai dacă ţinând seama de condiţiile speței şi de conţinutul regulilor de procedură indicată de către părţi conducerea arbitrajului instituţionalizat competent decide că pot fi aplicate şi regulile alese dintre părţi şi în fine textul continuă cu câteva detalii. E cumva spuneam, o uşoară inovaţie vis-a-vis de regimul nulităţii, ce e nul de obicei nu produce efecte. Pe de altă parte, spune nu, de fapt, ne putem uita, ne putem gândi şi conducerea arbitrajului instituţionalizat poate da totuşi efecte convenţiei părţilor. Nu prea, nu e în regulă. Dacă ne uităm la practica recentă şi de salutat a Curţii Constituţionale care s-a inspirat din practica CEDO ce ne spune despre o lege? O lege trebuie să îndeplinească pe lângă cerinţele de formă, să fie votată de Parlament în cazul ordonanţelor să fie votată de guvern şi aşa mai departe, trebuie să îndeplinească anumite condiţii de calitate, legea trebuie să fie clară, predictibilă. E predictibil acest art. 619 alin. (2)? Nu prea e, nu prea e. O dată se contrazice cu 617 care dispune că are prioritate voinţa părţilor faţă de prevederile regulamentului arbitrajului instituţionalizat, iar pe de altă parte îmi spune, ştiţi putem să mai negociem, putem să mai discutăm şi o altă hibă pe care cred că o are actuala reglementare din art. 619 alin. (2), este că se referă la conducerea arbitrajului instituţionalizat. Conducerea arbitrajului instituţionalizat de regulă este formată din persoane foarte respectabile, singura problemă este că, în mod normal, conducerea arbitrajului instituţionalizat ar trebui să aibă atribuţii foarte aproape de zero legate de ceea ce înseamnă stabilirea procedurii arbitrale într-un dosar. Cel care este suveran în momentul în care să constituie este tribunalul arbitral, nu conducerea instituţiei arbitrale. Probabil cred că este vorba de o stângăcie de exprimare, probabil că s-a avut în vedere tribunalul arbitral dar textul nu dezvăluie aceste intenţii.

Mihai Șandru: Pe vreme aceea conducerea era alta.

Cornel Popa: Ăsta era aspectul despre care ziceam că nu vreau să discut.

Claudiu Buglea: Care este textul pe care îl invocaţi, nu pe 619, celălalt, 617. Aici am putea să dăm o interpretare, 617, da.

Sergiu Golub: Până atunci aş vrea să intervin o secundă, e într-adevăr o nulitate exotică, profund atipică, iarăşi nu ne spune dacă e absolută sau relativă, deducem că e relativă că poate fi acoperită, dar ar fi o premieră.

Cornel Popa: Acoperită şi nu de părţi.

Sergiu Golub: Exact, ar fi o premieră că e o nulitate care nu protejează părţile unui contract ci conducerea instituţiei care probabil simţindu-se protejată din când în când vrea să renunţe la protecţie. Uneori e periculos să renunţi la protecţie că pot apărea efecte secundare, m-aş gândi de două ori dacă aş fi conducerea arbitrajului.

Claudiu Buglea: Nu, eu mă oprisem în discuţii că mi se pare aproape imposibil dincolo de faptul că legiuitorul român este într-adevăr de foarte multe ori foarte ciudat, totuşi e o diferenţă. Art. 617 spune: în caz de contrarietate (mă refer strict la termeni şi putem să-i analizăm), în caz de contrarietate între convenţia arbitrală şi regulamentul arbitrajului instituţionalizat, nu vorbeşte de regulile de procedură. Art. 619 vorbeşte de regulile de procedură arbitrală ale arbitralului instituţionalizat, se adoptă, adică totuşi sunt nişte lucruri puţin diferite care ne pot duce la discuţii pe tema aceasta. Adică ce să înţelegem prin regulamentul Curţii de Arbitraj şi ce să înţelegem prin regulile de procedură. Sunt două acte normative diferite. Unul este regulamentul şi altceva sunt regulile de procedură. Regulile de procedură nu sunt alese de către părţi. Părţile aleg nişte elemente care sunt prevăzute, pe care prin convenţia arbitrală, care pot fi prevăzute în regulament şi din punctul meu de vedere textul este corect. Mie mi se pare că trebuie să prevaleze autonomia de voinţă a părţilor în ceea ce priveşte numirea şi anumite aspecte ce ţin generic, în schimb în momentul în care e abilitată o instanţă, instanţa respectivă îşi aplică propriile reguli de procedură, ceea ce nu intră în contradicţie cu articolul anterior, ăsta este punctul meu de vedere, nu insist că ar fi punctul de vedere corect. Da, da ziceţi, cred că ar fi bună o discuţie.

Cornel Popa: Din primul moment voiam să spun că legiuitorul este înţelept şi că trebuie să avem cel mai mare respect, cea mai mare încredere şi sigur dacă avem impresia că e o greşeală, de fapt greşeala e a noastră. L-am auzit în fundal pe domnul profesor Golub spunând că este şi mai grav dacă e aşa cum spuneţi şi cred că are dreptate, pentru că dacă 617, într-adevăr, am remarcat şi eu diferenţa de formulare, 617 vorbeşte de regulament iar 619 de reguli. Problema este că, conceptual, noi vorbim de procedura arbitrală aici. Regulamentul instituţiei de arbitraj e o chestiune internă a instituţiei respective. Aici părţile nu au ce căuta din start, regulamentul stabileşte, regulamentul Curţii de Arbitraj de aici de la Bucureşti, de exemplu, stabileşte funcţionarea, atribuţiile colegiului de conducere, cum se stabileşte lista de arbitrii şi aşa mai departe. Părţile au zero atribuţii în materia asta, părţile nu au a se pronunţa decât asupra procedurii arbitrale, deci greşeala e şi mai gravă.

Claudiu Buglea: Un punct de vedere feminin, o să-i dăm cuvântul şi după aceea, dar vrea să spună punctul de vedere pe această temă şi comeseana noastră, ca să-i zicem aşa.

Cristina Florescu: Problema aici, într-adevăr, era între regulament şi reguli. Ideea este că în regulament există în mod clar specificat cum se aleg arbitrii tribunalului arbitral, ce-i cu el şi aşa mai departe. În principiu la noi există o listă dacă vorbim de regulile noastre, nu la modul general internaţional, lista noastră se pare că este cam închisă, se doreşte încet, încet să se deschidă. În momentul în care s-a făcut acest nou Cod, lucrurile erau să spunem îndoielnice vis-a-vis de acest aspect. Acum noile reguli spun că ar fi posibil să numim un arbitru care nu este pe listă, dar îmi trebuie confirmarea Curţii în acest sens, asta se află în regulament. Deci, dacă există o problemă, convenţia arbitrală conţine un nume care nu există pe listă, în principiu am spune că nu se poate, dar iată că regulamentul e cel care ne dă voie şi dacă se spune că există o contradicţie intre şi între, că prevalează convenţia, deci îmi dă voie chiar dacă acela nu e pe listă căci acolo sunt nişte probleme, iar la 619 au avut în vedere complet altceva. Mari probleme în contractele FIDIC, statul român e implicat foarte mult în astfel de litigii în care este pârât din păcate, most of the time, ca să spun aşa şi acele contracte cadru au fost toate încheiate mai demult înainte de regulile ICC din 2012 care spun: în momentul în care aleg regulile ICC automat se trigger-uiește şi instituţia ICC. La noi invers, am ales instituţia, se trigger-uiesc automat regulile automat se aplică, mi-a venit în minte ICC-ul ce spune. Deci aici e o mare problemă la toate cele internaţionale regulile atrag instituţia automat. La noi este invers, problemă mare. Deja clauzele sunt încheiate într-un anumit fel, adică arbitraj după reguli ICC La Curtea noastră din Bucureşti, România. Nu se mai poate. Dacă arbitrajul se naşte acum ICC-ul sare, România sare, deci nu avem cum să facem ca să împăcăm şi să se poată merge pe arbitraj, să salvăm clauza arbitrală de această patologie care a intervenit între timp datorită schimbărilor regulilor şi Codurilor şi aşa mai departe, la nivel internaţional s-a încercat această soluţie. Nu spun că e cea mai fericită, dar asta este în spate, deci regulile ICC nu pot să le aplic. De ce? Nu am scrutinity, nu am terms of reference şi nu am alte lucruri care acolo se aplică şi pe care eu nu pot aici, nu am cum şi atunci prin analogie încerc să le aplic. Cum? Numai conducerea Curţii, care e conducerea, că e preşedinte, că e acum şi colegiul de conducere, pentru că el trebuie să-şi dea aprobarea şi aşa mai departe, deci ce înseamnă conducerea Curţii la momentul respectiv va analiza, nu părţile, nu tribunalul arbitral dacă se pot aplica acele reguli sau nu. Și ICC-ul are ceva asemănător şi la el există, conducerea Curţii analizează, prima face anumite lucruri prin secretariat sau prin conducere. Treaba asta cu alte reguli, am vorbit chiar cu domnul Alexis Mourre, i-am pus aceste întrebări şi zic dacă apare și la voi ceva de genul ăsta şi există şi totuşi şi după 2012 s-a găsit această formulă.

Participant: Au schimbat regulamentul, cum l-a schimbat ICC-ul, adică nu era nevoie în Codul de procedură. Locul dumneavoastră de dispoziţie este în regulamentul instituţiei respective, nu în Codul de procedură.

Cristina Florescu: Da, dar noi am vrut prin Cod să salvăm ceva ce nu era atunci şi nu se putea salva, pentru că la noi atunci nu se puteau introduce datorită situaţiei nefericite din acel moment.

Claudiu Buglea: Sperăm că la astea s-au gândit. Vă mulţumim mult. Vorbitorul mai are ceva de spus, aţi văzut, am dat cuvântul femeilor şi în momentul respectiv au captat discuţia, dacă mai aveţi ceva de spus vă mai dăm cuvântul.

Cornel Popa: Eu mă bucur că am stârnit reacţii.

Claudiu Buglea: Da, asta e de fapt ideea. În continuare, aşa cum v-aţi obişnuit, invitatul nostru din provincie deşi îşi pregătise un cuvânt, o continuitate, de fapt o infracţiune continuată din trei elemente obiective, următorul element obiectiv al discuţiei ceva care are legătură cu discuţia de până acum, vorbeşte domnul Golub Sergiu despre regulatorul de competență. Îl aşteptăm cu ceva foarte interesant de la Cluj, de asemenea.

Sergiu Golub: Da, dar înainte de asta dacă e tot pe timpul meu şi nu m-aţi lăsat pe timpul vostru, legat de 619, cine poate mai mult, poate mai puţin. Dacă părţile pot dezlega, cu ghilimelele de rigoare, mâinile arbitrilor să-i lase să se judece în echitate, deci fără niciun fel de normă de procedură, de ce nu ar putea să impună nişte reguli peste regulile arbitrajului instituţionalizat.

Mihai Șandru: Asta cu echitatea, mă scuzaţi, chiar am citit ieri un articol şi acolo scrie că cele mai multe hotărâri sunt pronunţate în echitate. Nu am văzut niciuna.

Sergiu Golub: De facto tind şi eu să spun că da, dar de iure nu am avut niciodată. Chiar dacă i-am rugat măcar aşa de sămânţă să ne lase şi nu ne-au lăsat niciodată.

Mihai Șandru: De şcoală poate, nu ştiu.

Claudiu Buglea: Minunat! Totuşi vorbiţi-ne despre regulatorul de competență. Pe timpul dumneavoastră.

Sergiu Golub: Da, deci revenim la capra cu trei iezi, după cum v-am spus, fiecare ied are o poveste.

Cornel Popa: Doi au murit, asta e problema.

Sergiu Golub: Acum o să trageţi concluziile care au murit, care nu. Tot într-un contract de antrepriză se întâmplă, s-ar părea că sunt în mare vogă, deci suntem o naţie de constructori, de data asta legat de o autostradă, nu vă spun care, oricum sunt atât de multe, ţara asta e înţesată de autostrăzi, nu aveţi nicio şansă să vă daţi seama de care.

Claudiu Buglea: În zona Cluj-ului, acelea de vreo douăzeci de kilometrii pe care numai dumneavoastră le folosiţi la Cluj.

Sergiu Golub: Nu le putem folosi ca nu avem pod care să le unească cele două bucăți, dar asta e pentru altă viaţă.

Claudiu Buglea: Vă plimbaţi dimineaţa cu maşina.

Sergiu Golub: E pentru altă conferinţă, e pentru aia cu abuzul în serviciu, nu e pentru asta. Un contract de antrepriză, de data asta cu o clauză exotică am spune. Spune atât, citesc din memorie, v-am spus că e o poveste, la un moment dat probabil o să le publicăm poveştile astea şi vor apărea şi date cu ghilimele. Competent CCI şi atât, locul arbitrajului, Cluj, limba română. Nu s-au înţeles, la un moment dat antreprenorul sau subantreprenorul, cine o fi fost, se duce şi depune o acţiune în instanţă, chiar dacă avea o asemenea clauză în contract. Pârâta se opune în mod evident, ridică excepţia existenţei clauzei compromisorii, instanţa o acceptă şi ne trimite dosarul la Cluj la Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Cluj, aşa e denumirea oficială la care, fiind învestiţi cu acest dosar, pârâta mai ridică odată excepţia necompetenței Curţii de arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Cluj şi nu am avut niciun motiv să nu le-o admitem întrucât dintr-o pură întâmplare, clauza era aşa cum se recomandă, luată cu copy/paste de pe site-ul CCI-ului, la care erau adăugate cele două chestii exotice, locul arbitrajului Cluj şi în limba romană.

Claudiu Buglea: Asta era exotic că era în limba română, putea să fie în limba maghiară.

Sergiu Golub: Până acum am auzit numai de la Bucureşti. Uite că există şi la Cluj. Ne-am constatat propria necompetenţă în temeiul kompetenz-kompetenz, de asta apare acolo trecut, ca să fie şi mai exotic, în principiu toată lumea înţelege care este semnificaţia acestui principiu şi noi consideram că nu, alţii au considerat că da, s-a născut un conflict negativ de competență care conform Codului de procedură civilă, a ajuns să fie judecat de instanţa superioară, de tribunalul, nu mai spun care că am zis că nu trebuie să vă daţi seama care autostradă este.

Claudiu Buglea: Dar de ce s-a judecat la Tribunal? Era de competența judecătoriei?

Sergiu Golub: Da, era o sumă infimă, am uitat să vă spun.

Claudiu Buglea: Deci era de competenta judecătoriei, asta era întrebarea.

Sergiu Golub: Da, era o sumă, 12000 de lei sau ceva de genul ăsta şi tribunalul ce ne lăudă pe vreo zece pagini „ce arbitrii frumoşi, deştepţi” şi aşa mai departe, după vreo zece pagini ne spune, cu toate acestea veţi judeca litigiu cu pricina, că dacă au zis oamenii la Cluj în limba română acum nu o fi maniaci să ceară CCI-ul. Au scris ei aşa, dar nu cred că au avut în vedere chiar aşa. Şi ne-am trezit în temeiul a 554 alin. (1), pe care imediat o să-l citesc, cu acest regulator de competență, la care, acum vă spun povestea imaginară, reală, după asta o putem dezvolta, la care am fi constatat din nou în temeiul la kompetenz-kompetenz, că nu suntem competenţi să judecăm şi asta e problema de drept generată de acest Cod de procedură civilă, pentru că în ciuda faptului că legiuitorul nevăzut, echivalent instanţelor, probabil făcându-ne o onoare sau nu ştiu, o consolare sau nu ştiu cum să-i spun, în ciuda acestui fapt şi în ciuda unei hotărâri judecătoreşti care teoretic vorbind ar fi trebuit s-o respectăm, noroc că nu am avut oportunitatea să ajungem chiar până acolo, impertinenţi fiind am fi dat prevalență, totuşi, principiului kompetenz-kompetenz şi am fi constatat încă o dată a doua oară propria necompetență de a judeca fără a putea arăta cu degetul aşa cum a făcut instanţa în temeiul acestui text, cine este competent să judece, nu avem voie să ne pronunţăm asupra acestor aspecte, putem hotărî doar că noi nu eram competenţi să judecăm, totuşi nu am ajuns până în momentul ăla fericit din punctul meu de vedere, pentru că ar fi fost mai frumoasă povestea, restul e doar imaginaţia şi imaginaţia e pentru simplul fapt că, între timp, partea care a inserat acea clauză exotică fiind în mod evident un contract de adeziune, ne-a destăinuit aşa off record că tocmai pierduse un arbitraj la CCI şi tot aşa de o sumă infimă, iar cheltuielile au fost de circa 16000 de euro, atât costă exotismul la CCI când vrei să-i deranjezi cu un litigiu de 12000 de lei şi fiind rapid puşi la punct de client au venit cu o idee genială, miraculoasă, să ne semneze un compromis în faţa tribunalului arbitral care era gata, gata să-şi declare propria necompetență. Nu a reuşit să se usuce bine cerneala de pe compromis ca deja şi-au şi plătit, ne-au şi eliberat de povara judecăţii a acelui dosar, deci totul a fost bine şi frumos. Dar speculând mai departe, că tot suntem într-o poveste, mi-am pus întrebarea care a fost logica sau imperativul acestei a doua inovaţii din punctul meu de vedere pe ziua de astăzi, dincolo de clauza compromisorie autentică şi hotărâre dublată de un act autentic, care a fost raţiunea a 554 alin. (1) care şi asta este o inovaţie. Nu e un accident și de multe ori i se întâmplă legiuitorului accidente, o să vedem că este o inovaţie ca o vede global şi chiar complex. Instanţa judecătorească sesizată cu o cauză cu privire la care s-a încheiat o convenţie arbitrală, îşi va verifica propria competenţă, deci un fel de kompetenz-kompetenz, dar un pentru instanţă, nu pentru noi şi se va declara necompetentă numai dacă părţile sau una dintre ele solicită aceasta invocând convenţia arbitrală. În acest caz, instanţa îşi va declina competenţa în favoarea organizaţiei sau instituţiei pe lângă care funcţionează arbitrajul instituţionalizat care, în temeiul hotărârii de declinare, va lua măsurile necesare în vederea constituirii tribunalului arbitral. În cazul arbitrajului ad-hoc, instanţa va respinge cererea ca nefiind de competenţa instanţei judecătoreşti. Ultima propoziţie e exact ce a fost şi până acuma şi ceea ce se regăseşte în principiu peste tot. Instanţa, nu o interesează care instituţie e competentă şi nu decide lucrul ăsta şi mai ales nu decide greşit lucrul ăsta cum s-a întâmplat în speţa noastră, instanţa doar spune atât ca ea e necompetentă. Părţile nu au decât să-şi rezolve conform contractului încheiat, propriile probleme, modul în care au prefigurat prin contract sau prin clauza compromisorie. Dincolo de, haideţi să spunem această inovaţie, de fondul acestei inovaţii şi de faptul că legiuitorul a văzut în principiu tribunalele arbitrale de pe lângă organizaţiile şi instituţiile cum se exprimă legea, ca fiind echivalente sau fiind elemente echivalente în sistemul judiciar, astfel încât să justifice regulatoare de competență, pentru că alin. (3) ne confirmă lucrul ăsta, conflictul de competenţă dintre tribunalul arbitral şi o instanţă judecătorească este soluţionat de instanţa judecătorească ierarhic superioară celei aflate în conflict. Deci clar nu e o greşeală, este o chestiune asumată. Mai e o problemă, de data asta tehnică, care sigur, probabil că fiecare Curte o rezolvă într-un mod propriu. Nu am înţeles şi am întrebat în mai multe părţi dar nu am primit o explicaţie, ce înseamnă juridic vorbind „va lua măsurile necesare în vederea constituirii tribunalului arbitral”. Dacă tot s-a adus în discuţie problema costurilor şi a diferenţelor de costuri, spre exemplu, în ipoteza respectivă partea a trebuit să suplimenteze dacă nu greşesc, sumele oricum erau infime, am spus, dar era o problemă de principiu, trebuiau să suplimenteze, mă rog suplimenteze, să mai plătească încă o dată, pe lângă taxa judiciară pe care o plătise în acţiunea iniţială, reclamanta trebuia să mai plătească încă o dată taxa de arbitrare care era şi mai mare valoric vorbind decât taxa judiciară şi nu a fost foarte fericit, e uşor de înţeles, plăteşti a doua oară şi mai mult plus că în conformitate cu regulament şi cu regulile de arbitrare el trebuie să-şi schimbe, acum am anticipat dar era legată de a treia poveste şi de al treilea ied cu ordonanţa de plată, că de fapt ei au avut o ordonanţă de plată.

Claudiu Buglea: Vreţi să vă pregătiţi dar nu o să vă dau cuvântul acum, vă lăsăm din nou emoţiei, o să-i dăm cuvântul doamnei, v-aţi pregătit trupeşte şi sufleteşte, dar înainte de lucrul ăsta, pentru speţa asta ca întotdeauna când deschideți un subiect, dar eu nu ştiu, eu tot timpul am întrebări, ce să fac, asta e, aveţi şi dumneavoastră să înţeleg, dar vreţi dumneavoastră prima întrebare ca să nu ziceţi că sunt nepoliticos?

Participant: Da, sunt curioasă de ce în cazul de faţă nu a invocat art. 132 alin. (4), adică dacă instanţa se declară necompetentă sau nefiind de competența instanţelor romane, deci era clar că nu este de competența instanţelor române.

Sergiu Golub: Dar ea a considerat că suntem competenţi noi.

Participant: Nu puteaţi să analizaţi, să vedeţi?

Sergiu Golub: Doamnă, noi nu suntem instanţă, eu nu am ce căuta la 132. Noi eram tribunal arbitral.

Participant: Da, pentru că eu am avut o speţă.

Sergiu Golub: Eu nu eram instanţă, eu nu am ce căuta la textul ăla, îmi pare foarte rău.

Participant: Haideţi să vă spun, eu am avut un litigiu, o reclamantă ne-a dat în judecată pe regulile ICC la Curtea de Arbitraj de la Bucureşti, am invocat excepţia de necompetență generală a Curţii de Arbitraj de la Bucureşti, considerând că nu este competentă şi nicio instanţă din România nu este competentă să judece această cauză, tribunalul a continuat să ne judece, s-a dat o sentinţă arbitrală prin care ne-a obligat să plătim, am făcut acţiune în anulare la Curtea de Apel, ulterior recurs, la Înalta Curte ne-a casat, ne-a trimis înapoi la Curtea de Apel spre rejudecare, iar mi-a respins sentinţa, acţiunea în anulare, după care la Înalta Curte anul trecut în martie ne-a admis acţiunea în anulare, da recursul, şi a anulat sentinţa arbitrală ca nefiind de competenta instanţelor române, ceea ce vă spuneam eu.

Claudiu Buglea: Nu, aici problema era exact ce am discutat puţin mai înainte, nu, deci din punctul meu de vedere sunt două situaţii diferite dar au legătură. Acolo era exact ce a spus colega noastră puţin mai înainte. Era vorba despre faptul că în clauza dumneavoastră compromisorie din câte înţeleg, discut pe ceea ce spuneţi dumneavoastră, se vorbea despre regulile ICC şi despre competenţa instanţei române, instanţei arbitrale române. Cu alte cuvinte, era de discutat.

Participant: Erau regulile ICC cu locul de arbitrare la Bucureşti sau de la Cluj.

Cristina Florescu: Care era instituţia menţionată?

Participant: ICC.

Cristina Florescu: Păi şi atunci?

Participant: Nu, erau doar regulile. Aşa a fost şi cazul meu.

Cristina Florescu: Regulile trigger-uiesc clar. Dacă nu apărea Curtea de la Bucureşti nu aveam probleme.

Sergiu Golub: La noi lucrurile erau şi mai clare, era luată clauza cu copy/paste de pe site-ul lor.

Claudiu Buglea: Aici situaţia dumneavoastră e următoarea la care mă gândisem. Eu am crezut că vă apropiaţi de ideea la care mă gândisem şi eu. Era în felul următor: propriu-zis în faţa instanţei române, mă refer la instanţă nu la tribunalul arbitral, deci avem în speţa dumneavoastră două instanțe. O instanţă arbitrală, instanţa de drept comun adică o judecătorie şi pe de altă parte aveam instanţa arbitrală. Judecătoria considera, s-a judecat la judecătorie sau doar la tribunal?

Sergiu Golub: Nu, judecătoria a trimis-o la noi.

Claudiu Buglea: Bun, judecătoria a considerat că nu este competentă. Unde apare greşeala din punctul meu de vedere pentru că judecătoria, în mod corect se declara necompetentă, evident, dar pe de altă parte.

Participant: O respingea ca inadmisibilă.

Participant: Ca inadmisibilă pe 132 alin. (4).

Claudiu Buglea: Aici problema, nu putea să respingă ca inadmisibilă, ea putea să constate că nu este de competența instanţei atât timp cât nu există o clauză compromisorie. Problema noastră este în legătură cu clauza compromisorie. Din punctul meu de vedere această clauză compromisorie putea fi declarată de către instanţă, cel mult putea fi declarată de către instanţă nulă, pentru anumite elemente.

Sergiu Golub: Nu, era perfect cu regulamentul CCI-ului, nu avea niciun motiv de nulitate.

Participant: Nu, că se prevedeau regulile de la ICC.

Sergiu Golub: Era valabil, 24 spunea că locul poate să fie oriunde şi nu ştiu cât 26 spune că limba poate fi oricare, deci pe banii lor orice capriciu, nu era nicio problemă, clauza era perfectă.

Claudiu Buglea: Cu alte cuvinte, din punctul dumneavoastră de vedere, ca asta poate nu am înţeles eu şi poate mulţi din sală. Teoretic, răspunsul dumneavoastră corect la întrebare, la dilema noastră, era rezolvat de către Camera de Comerţ şi Industrie de la Paris, se deplasau la Cluj şi judecau, ca să ne înţelegem că poate nu aţi avut clar acest lucru şi de asta am vrut să lămuresc cu dumneavoastră.

Sergiu Golub: Nu, eu doar am înţeles ce aţi spus. Ideea era simplă, noi nu puteam deconta greşelile nimănui.

Claudiu Buglea: Corect.

Sergiu Golub: Noi nu avem treabă, noi doar ştim sau ştiam că nu eram noi competenţi. Eu asta imput acestei norme pentru că tehnic vorbind dacă judecătorul citea corect clauza nu o trimitea la Cluj, ci trebuia să o trimită la CCI. Acum imaginaţi-vă CCI când primeşte de la judecătoria, nu mai spun care, o sesizare şi spune.

Participant: Dar nici nu poate, nu poate să facă aşa ceva.

Sergiu Golub: Ia să citim încă o dată textul.

Participant: Respinge ca inadmisibilă.

Sergiu Golub: Ia să citim încă o dată textul. În acest caz, instanţa îşi va declina competenţa în favoarea organizaţiei sau instituţiei pe lângă care funcţionează arbitrajul instituţionalizat.

Claudiu Buglea: Nu spune român sau străin.

Sergiu Golub: Nu-mi spune că te uiţi numai în judeţul tău sau la satul tău sau în regiunea istorică. CCI e suficient de eligibil pentru aceasta normă. Eu critic norma în primul rând. După asta, problema instanței e problema instanţei, şi-o rezolvă ei. Deci norma nu are nicio noimă din punctul meu de vedere, trebuia să o lase în pace, instanţa pe 132 spune că e necompetentă general, iar părţile nu au decât să afle ce au vrut să scrie în contract atunci când au scris.

Participant: Da, dar e necompetentă generală aici.

Claudiu Buglea: Dumneavoastră spuneţi că nu e de competența generală a instanţelor din România, indiferent care ar fi instanţa din România.

Sergiu Golub: Dar nu scrie România.

Claudiu Buglea: Ştiu.

Participant: Pe arbitrajul intern.

Participant: Da, nu este de competența niciunei instante din România, ce aţi spus dumneavoastră?

Sergiu Golub: Şi atunci de ce mă trimite instanţa la mine şi repet?

Participant: Păi a greşit instanţa, a greşit.

Sergiu Golub: Instanţa a plecat 554 alin. (1).

Participant: Pentru că în Bucureşti, deci îmi pare foarte rău, dar în Bucureşti avem peste treizeci, patruzeci de sentinţe în care în care noi am invocat foarte des necompetența generală a instanţelor de judecată pe regulile ICC şi se admite această excepţie cu respingerea acţiunii ca inadmisibilă şi sunt şi căi de atac diferite.

Sergiu Golub: Este foarte posibil ca instanţele locale să nu fi ajuns până la 554, s-au oprit la 132.

Cristina Florescu: Nu, pentru că nu pot să-i spun Curţii de la Paris judecă, nu ne aflăm în acelaşi sistem de judecată.

Sergiu Golub: Dar Curţii de la Cluj îi poate spune judeca, e perfect, e ok.

Cristina Florescu: Sistemul intern este unul. Problema este cu această trimitere făcută către instanţele arbitrale care ele sunt dezînvestite odată ce au pronunţat o hotărâre, nu mai există tribunalul ăla. Problema e la 613, ce mă fac când trebuie să rejudec, pentru că nu poate acelaşi tribunal din nou să rejudece aceeaşi cauză ci va trebui constituit altul. Pe banii cui? E clar că pe banii părţilor nu, deci pe banii, avem şi această problemă.

Sergiu Golub: Şi pe banii cui nu am înţeles, că dacă ai părţilor nu a arbitrilor probabil.

Cristina Florescu: Noul Cod a venit cu ideea asta care a fost din greşeală, instanţele judecătoreşti procedau în acest fel şi până la urma părţile au spus da, dar pierdem termenul de prescripţie, de aici vin problemele şi au zis ok, hai să venim în întâmpinarea părţilor care ele vin, pentru ele sunt făcute aceste lucruri, nu? Pentru asta scoatem nişte norme, un Cod şi aşa mai departe, să ajute părţile, oamenii care vin să se adreseze instanţei să aibă acces liber la justiţie, să nu fie blocaţi unii de alţii.

Claudiu Buglea: Vă mulţumim foarte mult. Ia uitaţi s-a făcut ora 17, înţeleg că dumneavoastră ne veţi vorbi despre?

Cristina Florescu: Nici eu nu ştiu despre ce că nu aveam în plan.

Claudiu Buglea: Aşa, vă alocăm vreo 15 minute, maximum 20, ca să vorbiţi despre.

Cristina Florescu: Eu voiam să trag nişte concluzii, nu mai trag niciun fel de concluzii.

Claudiu Buglea: Îl mai lăsam pe domnul de la Cluj.

Sergiu Golub: Va mai spun o poveste şi apoi trageţi concluziile.

Claudiu Buglea: Bine, haideţi atunci, continuaţi cu ultima problemă şi anume „ordonanţa de plată în arbitraj”. Pare a fi interesant.

Sergiu Golub: Din astea avem cred că vreo trei-patru, atât la Cluj, cât şi la Mureş. O chestiune şi mai bizară din punctul meu de vedere decât 554 alin. (1), în noua reglementare, 1014, domeniul de aplicare al ordonanţei de plată, cât de atent l-aţi citi nu o să întâlniţi nicio urmă de referire cu privire la arbitraj. Părţile sfătuite de avocaţi aşa cum au auzit şi sfătuite bine de avocaţi, înserează în contractele pe care le încheie clauze compromisorii. Vine momentul când nu sunt plătiţi, moment des întâlnit şi redundant pentru mulţi, sumele fiind relativ mici lucrurile fiind cât se poate de clare, contract, factură neplătita, se duc şi depun în temeiul la 1014, o cerere de ordonanţă de plată. Nu la toţi, la unii funcţionează din prima, instanţa le dă ordonanţa de plată alţii, surpriză, sau aceeaşi parte în diferite ipostaze, surpriză, judecătoria constată propria necompetență şi pe 554 alin. (1) trimite exact acolo unde au vrut părţile, teoretic vorbind, de la bun început, la instanţa arbitrală şi instanţa arbitrală are o mică-mare problemă, cel puţin noi cu un regulament învechit, nemodificat, dacă nu greşesc chiar înainte de 2012, ne dăm seama că noi nu putem judeca procedura ordonanţei de plată. Nu avem în regulament nicio prevedere pentru că la vremea respectivă ordonanţa de plată, somaţia de plată anterior şi apoi ordonanţa de plată, nu era de competența tribunalului arbitral, nu se putea judeca, era o procedură specială ca şi insolvența ca şi alte proceduri speciale, deci de asta nimeni, nu cred că că are nici Bucureştiul în regulament la ora actuală vreo dedicaţie pentru ordonanţa de plată, pentru că conceptual era imposibil. Uite că acest Cod face totul posibil, dar vă arăt, deja am strâns un teanc, atenţie, ca o să povestim şi a doua, exact despre asta urmează să povestim. Dacă răsfoim două paginuțe mai încolo până la art. 1026, procedura cu privire la cererile de valoare redusă, o să ne uităm cu surprindere că la lit. h) de la alin. (3), arbitrajul este eliminat în mod expres, fără niciun dubiu, alin. (3). De asemenea, prezenta procedură nu se aplică cererilor referitoare la, şi la lit. h) apare arbitrajul. E un principiu simplu de interpretare, unde legiuitorul a vrut s-o spună a spus-o exact aşa cu limbajul ăsta, putea să apară un alin. (3) şi la 1014 şi să ne rezolve problemele tuturor, să păstreze un status quo în acest domeniu, să fie o procedură specială inaccesibilă arbitrajului, or legiuitorul nu a făcut-o, în 1026 o elimină expres, iar la 1014 nici măcar nu povesteşte, ceea ce înseamnă că din perspectiva mea ca interpret acolo unde legiuitorul nu distinge, nici eu ca şi cititor nu pot să o fac. Nu e raţionamentul meu, e raţionamentul la x hotărâri judecătoreşti care sunt legate de aceste două diferenţe notabile între cele două proceduri, cum aţi spus, speciale. Părţile, de obicei, din păcate, uneori chiar aceeaşi parte cu x probleme, facturi neplătite, se trezeşte într-o situaţie foarte bizară. În anumite instante în funcţie de unde e debitorul se judecă de judecătorie, ordonanţa e ok, în altele îşi declină pe 554 alin. (1) la tribunalul arbitral, unele nu am verificat, nu pot să afirm dar aşa am auzit, tribunalele arbitrale refuză să judece, altele, am încercat şi noi de asta v-am întrebat, dacă am fost întrerupt, ce înseamnă la 554, în temeiul hotărârii de declinare va lua măsurile necesare în vederea constituirii tribunalului arbitral. Ce o fi însemnând asta din punct de vedere juridic? Pentru că atunci când îmi vine o declinare dintr-o somaţie de plată care e taxată cu, nu mai ştiu cât, 200 cred, în fine, nu ştiu, nu sunt practician, 20 de lei şi în conformitate cu regulamentul camerei noastre trebuie să-i calculez taxa de arbitrare şi e vreo 3000 de lei. Ce o fi însemnând din perspectivă practică instituţia organizatoare a arbitrajului va lua toate măsurile ca dosarul respectiv să se judece? Adică, plătim noi diferenţa? Rugăm partea politicos să bage mâna în portmoneu să mai scoată vreo 3000 de lei, să nu vă spun cele trei părţi cum au răspuns într-o primă fază, că bulina roşie nu am văzut-o pusă şi e numai un pătrăţel roșu aici în faţa mea, nu ştiu dacă e echivalent cu bulina roşie, până la urmă culmea că s-au conformat, deci au fost forţate de această libertate neţărmurită, că tot despre asta povestim, a arbitrajului şi a selecţiei căilor de urmat şi au plătit taxa de arbitrare, dar asta nu e tot, pentru că o cerere de ordonanţă de plată nu este identică cu o acţiune de arbitrare, pentru că acolo trebuie să prezinţi doar formal contractul, factura şi să demonstrezi că e ok că nimeni nu cercetează fondul, asta e esenţa acelei proceduri, aici trebuie să schimbi strategia, trebuie să mergi pe fond. Sigur că uneori la facturile neplătite sunt aceleaşi, dar trebuie să schimbi inclusiv denumirea de la acţiunea de ordonanţă de plată sau cum se numeşte, cerere de ordonanţă în plata la acţiunea arbitrală şi aşa mai departe, care nu e foarte uşor şi nu înţeleg de ce legiuitorul lasă această povară pe umerii firavi a secretarelor de la Curţile de Arbitraj, pentru că ei primesc într-o primă fază toate acele complimente şi tot ce aud până se hotărăsc părţile să vină, totuşi, în arbitraj. Deci de asta, din punctul meu de vedere, argumentul pe care l-am auzit că sunt două proceduri speciale excluse, ce obţii din perspectiva faptului că una este eliminată expres şi una nu, din start ne duce cu gândul la un viciu, sau cel puţin pe mine mă duce cu gândul la un viciu de reglementare. Deci, 1014, din păcate trebuie completat cu o eliminare expresă exact aşa cum e la 1026 şi, atenţie, la 1026 e chiar o procedură pe fond, nu este o procedură sumară. Da.

Participant: O intrebare, dacă se poate.

Claudiu Buglea: Spuneți.

Participant: Deci la 1016, la instanţa competentă, e adevărat că nu este precizat expres că este vorba despre instanţa judecătorească, dar dacă, mă gândesc, ar fi fost admisibil arbitrajul ar fi fost formularea „instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei”.

Sergiu Golub: Da, dar ştiţi care e problema mea în materie de procedură civilă? Eu nu sunt plătit să gândesc. Eu sunt plătit să citesc un Cod de procedură civilă şi să-l aplic. Am putea gândi mult şi chiar, culmea, o şi facem, dar problema nu e a a noastră. Nu trebuie să o gândim noi, trebuie să o gândească legiuitorul.

Participant: Putem gândi unde legea nu dispune, dar circumstantțierea cred ca, totuși.

Sergiu Golub: Da dar nu în materie de norme imperative de procedură. Așa pot să gândesc şi insolvența, mai ales că asta fac, poate şi insolvența, de ce să nu mă gândesc eu că ar fi foarte fain ca o procedură în arbitraj şi uite că nu e, deci, din pacate, repet, nu e funcţia noastră primară să gândim, noi muncim.

Participant: Da, se pare că nici a unor judecători care au pronunţat.

Sergiu Golub: Eu sunt de acord dar, din păcate, judecătorul respectiv se foloseşte de acest Cod, care de la o zi la asta îl acreditează să dea orice soluţie, fie una da, fie nu. Deja, din păcate, prea multe păreri.

Claudiu Buglea: Dar acum cinstit vorbind, dincolo de dispoziţiile Codului de procedură care ne plac sau nu ne plac, haideţi, dacă tot am rămas doar noi între noi şi e ora cinci şi ceva nu ne mai ascultă nimeni, au rămas doar cei de la masă şi vreo douăzeci de persoane în sală, acum dacă ar fi să rescriem noi Codul de procedură civilă vi s-ar părea că poate fi arbitrabil un asemenea litigiu, sau nu? Hai să gândim logic.

Participant: Problema este că dacă avem clauză compromisorie într-un contract, te poţi duce pe somaţia de plată? Deci, avem clauză compromisorie şi spunem în felul următor: te poţi duce pe somaţia de plată în instanţă sau îţi faci somaţia de plată pe arbitraj, pentru că noi avem şi spunem, toate litigiile, toate disputele, deci aşa sună clauză, toate disputele.

Claudiu Buglea: Nu e vorba despre procedura ordonanţei de plată.

Participant: Păi da, dar problema e următoarea, că dacă avem clauza arbitrală în contract şi spunem că orice dispută, orice neînţelegere, se judecă doar de tribunalul arbitral, orice neînţelegere înseamnă şi neplata unei facturi, orice neînţelegere.

Claudiu Buglea: Păi asta vă spun şi eu.

Cristina Florescu: Dar pe fond nu poţi să aleg o procedură specială în cadrul unei proceduri speciale, legea îmi spune clar, arbitrajul este la rândul ei specială, este evident, are o reglementare specială, ordonanţa asta de plată este specială. Nu pot să cer aşa ceva, pot numai pe fond să mă duc la arbitraj. Degeaba vin cu necompetența generală că aşa ceva nici nu există.

Participant: Deci în Bucureşti am reuşit pe anumite somaţii de plată unde aveam clauză arbitrală să solicităm respingerea ca inadmisibilă a somaţiei de plată.

Cristina Florescu: Şi nu puteţi decât pe fond să mergeţi la arbitraj.

Participant: Şi să mergem pe fond la arbitraj.

Sergiu Golub: Da, dar atunci limitaţi drastic opţiunea părţii.

Cristina Florescu: Bun, dar atunci nu mai am posibilitatea să merg pe o procedură specială.

Sergiu Golub: Eu sunt eligibil cu 200 sau 20 de lei, cât aţi spus să mă duc să vreau o somaţie şi nu o pot face.

Participant: Am ales clauza arbitrală. Din moment ce e un contract, am ales că orice dispută, orice neînţelegere.

Sergiu Golub: Bun, am înţeles ce aţi spus, numai aşa nu a îndrăznit nimeni până acum. Atunci ar trebui să-mi vină în arbitraj direct cu o somaţie de plată ceea ce nu e posibil. Regulamentul nostru nu permite ca e vetust, acum mă gândesc că oricum trebuie să-l refac, păi o să-l fac să fie permis. De ce nu? Regulamentul îl facem noi şi o să-mi fac un regulament în care o să fac somaţie de plată pe bandă rulantă. Ba o să fac dacă nu schimbaţi Codul până atunci.

Claudiu Buglea: Asta am vrut să spun, dincolo de opinii avem, exact cum spuneaţi dumneavoastră, Codul de procedură şi interpretarea pe care dumneavoastră aţi oferit-o este explicabilă.

Sergiu Golub: Pot să judec asemenea litigii.

Claudiu Buglea: Mi-a citat domnul profesor un text de lege care exclude în mod expres anumite proceduri pe care le exclude de la arbitrabilitate şi per a contrario.

Sergiu Golub: Per a contrario, acolo unde nu se exclud expres, sunt ok.

Claudiu Buglea: Chiar dacă într-adevăr, mergând pe ideea pe care colega noastră o emite şi anume că există proceduri speciale care nu se pot suprapune, dumnealui vine cu interpretarea corectă şi din punctul meu de vedere, nu pot să o exclud, dacă legiuitorul a dorit e problema lui de ce a uitat să o includă acolo.

Sergiu Golub: Nu mă interesează, eu trebuie să o respect.

Claudiu Buglea: Atât timp cât nu a inclus-o din aspectele care sunt arbitrabile, de ce să nu o folosim, aşa a considerat instanţa şi până la urmă dumneavoastră ce aţi făcut? Că nu am înţeles, poate nu am înţeles eu finalul poveştii.

Sergiu Golub: Noi avem secretari de arbitraj foarte persuasivi, ei au pus să aducă bani de acasă, i-au pus să mâzgălească acolo cerere de ordonanţă de plată să scrie acţiune de arbitrare.

Claudiu Buglea: Ce a făcut?

Cristina Florescu: Adică a mers pe fond.

Sergiu Golub: Da, evident, evident.

Claudiu Buglea: Vă mulţumim.

Sergiu Golub: Nu am recalificat. Eu așa am fost învestit. Ei au recalificat. Benevol, fiind forţaţi de legiuitorul român.

Claudiu Buglea: Exact asta s-a întâmplat.

Sergiu Golub: Vedeţi libertatea de voinţă la ce cote a ajuns şi autonomia procedurii şi tot ce se povesteşte, e apoteotic.

Claudiu Buglea: Am atins toate principiile procedurii arbitrale, autonomie, libertate şi aşa mai departe. Să vedem în încheiere ce mai aveţi dumneavoastră să ne spuneţi ca după aceea să ne luăm la revedere de la cei aici prezenţi.

Cristina Florescu: Sunt multe idei care mi-au venit şi pe care le-am tot schiţat în timp ce am stat astăzi pe parcursul conferinţei să aud diverse lucruri interesante. În afara faptului că vor intra aceste noi reguli şi în momentul în care se va face o dezbatere pe marginea lor ar fi bine să încercaţi să vă exprimaţi punctul de vedere. Eu, până la urmă, le salut pozitiv pentru că ele încearcă să dea o flexibilitate, o nuanţă de modernitate, o deschidere spre internaţionalitate, o desprindere de procedura de drept comun cum s-a mai spus şi mai devreme de către colegii mei şi eu cred că ar trebui să salutăm acest demers, să intrăm şi noi puţin în rândul lumii. Într-adevăr, s-au luat modele mai noi de la Stockholm, Paris, Singapore, Hong-Kong, care sunt trendsetters să spunem, în acest domeniu, nu toate se pot aplica, dar eu zic că s-a încercat destul de frumos să se preia cât s-a putut, depinde de anumiţi termeni cu care nu suntem obişnuiţi, apropo de acel conference care s-a tradus conferinţă şi de fapt este o sesiune de întâlnire, de cunoaştere, a participanţilor, a tuturor participanţilor din arbitraj, pentru a încerca să vedem cum să gestionăm mai eficient întreaga procedură şi cum să asigurăm acea celeritate despre care se discută şi pe care părţile atât de mult o doresc, nu, că despre asta e vorba. Ce să zic? Sunt o mulţime de idei interesante şi sunt multe dezbateri şi largi problematici, se vede şi din publicaţii, din articole, din cărţi, trebuie să avem grijă şi să vedem exact care sunt importante, care nu sunt şi să observăm că e în rapidă creştere şi mişcare toată treaba asta, apropo de cererile de valoare redusă că ne-a adus aminte domnul profesor că există o procedură specială în Codul nostru. Atenţie la ICC când mai redactaţi câte o clauză că poate mai sfătuiţi dintre clienţii dumneavoastră, se aprobă o nouă procedură, să vă duceţi să vă uitaţi, să nu puneţi aşa din inerţie clauzele, să vă mai uitaţi la ce se schimbă, orice este sub două milioane de dolari, ca la ei este în dolari, automat intră într-o procedură accelerată, complet schimbată, mult mai rapidă, numai hârtie, fără hearing, fără una, fără alta, taxe speciale, în principiu un singur arbitru, poate să meargă şi peste convenţia arbitrală, au ajuns să fie stat în stat, sunt anumite lucruri, nu vin cu asta acum că nu e scopul meu, dar atenţie, atrag un semn de alarmă că lucrurile se schimbă şi trebuie să fiţi informaţi şi d-aia încerc să vă atrag atenţia, asta e un subiect foarte fierbinte care e în mare discuţie. Deci, încercaţi să căutaţi pe site la ei, vedeţi exact cum arată această procedură, pentru că aveţi opţiunea când redactaţi clauza să optaţi pentru a nu se aplica aceste reguli, dar trebuie să ştiţi. Cine nu ştie, până la urmă nu mai poate ieşi din acea procedură, pentru că prea târziu veţi încerca să vă înţelegeţi cu partea cealaltă, evident, la momentul disputei nu vă mai înţelegeţi de niciun fel. Apropo, că sunt singura femeie în acest panel şi pentru că observ că în sală o mulţime de doamne care ne ascultă şi mult prea puţini bărbaţi, mi-a venit în minte, apropo, colegul meu mi s-a adresat că uite, să dea cuvântul doamnelor. Apropo de noutăţi în materie de arbitraj, cuvântul diversitate naşte nişte furtuni extraordinare, s-a iniţiat un angajament, se cheamă „Era Pledge – Equal Representation în Arbitration”, care se referă la diversitate, mai ales la genul feminin. Bineînţeles, nişte doamne din industria arbitrajului că aşa pot să îi spun, au încercat să intre mai serios pe piaţă, au văzut că în principiu şi asta este o chestie foarte veche cu „stale male and pale”, numai albi de o anumită vârstă şi bărbaţi şi asta era marea problemă că doamnele au acces mai greoi, nu sunt atât de bine văzute şi mai ales tinerii încearcă să intre în acest domeniu dar destul de greu. Când e să se aleagă, tot bărbaţi şi până la urmă fiecare doreşte pe cine este mai bun, cine este mai renumit, cine este profesor şi aceia sunt la un anumit nivel, tot bărbaţi, e o discuţie foarte aprigă, foarte serioasă, o să vedeţi că găsiţi peste tot. Au semnat aceste, cele mai mari instituţii de arbitraj, cele mai mari case de avocatură, somităţile şi personalităţile în materie, se ţin fel de fel de conferinţe pe tema asta şi a devenit un curent foarte puternic. Apropo de arbitral woman, poate intraţi pe site să vedeţi, vă puteţi şi înscrie şi încet, încet să vedeţi ce se mai întâmplă, se pare că se mai deschid uşile şi pentru doamne.

Claudiu Buglea: În altă ţară.

Cristina Florescu: Nu, pentru că o să râdeţi, tocmai la noi e foarte deschisă uşa şi chiar am lăudat, Curtea noastră are destule doamne şi care nu sunt numai pe listă, ci chiar și funcţionează şi au și arbitraje, deci lucrurile s-au desfăcut destul de mult şi internaţional se pune accent şi încearcă să numească mai tinere. Colega noastră, Cristina, după ce a absolvit un master foarte interesant şi important la ICC, datorită lui a fost numit arbitru internaţional. Să ştiţi că nu avem prea mulţi arbitrii internaţionali la ICC şi este o mare deschidere. Trendul acesta deschide nişte uşi şi nişte posibilităţi, deci ca să ştiţi de cuvântul ăsta diversitate şi pentru că încet, încet, femeile încep să-şi facă loc.

Claudiu Buglea: Pe acela nu am reuşit să-l notez, dar pe asta cu diversitate feminină, cum era ăla?

Cristina Florescu: Da, da. Păi nu că s-a gândit şi la rasial şi la astea şi la mai multe femei de culoare să fie şi mai ales tineret, se încearcă să se promoveze tineretul pentru că sunt numai oamenii foarte în vârstă care încep să nu mai înţeleagă, nu mai sunt atenţi, nu mai văd bine, nu mai aud, sunt foarte mulţi oameni la o anumită vârstă care sunt numiţi şi fac faţă din ce în ce mai greu şi experienţa lor, însă, reputaţia şi aşa mai departe îi preced şi până la urmă importantă este mintea care se află în spate şi care, într-adevăr, reuşeşte până la urmă să pronunţe o hotărâre la un anumit nivel. Despre asta e vorba. Aici e o contradictorialitate între finalitatea procesului, pentru că toată lumea doreşte o hotărâre cât mai bună, care să nu poată fi supusă altor acţiuni în anulare şi altfel de probleme. Şi bineînţeles că cei cu experiență reuşesc să scoată alt produs decât cei tineri care nu ştiu, dar de aceea există programe de iniţiere, de internship de secretariat, de tribunal arbitral şi aşa mai departe, care sunt foarte interesante, asta ca să fiţi aşa, să auziţi despre lucrurile astea. Altă discuţie mare, apropo de ce a spus colegul meu, domnul Popa mai devreme, despre costuri. Evident, de mult arbitrajul nu mai este ieftin şi se discută cum să rezolvăm până la urma, totuși, această problemă, pentru că end userii vin să ţipe ca nu mă mai duc la arbitraj când încerc să pun pro şi contra şi încerc să fac o socoteală contează până la urmă. Tot pe umerii arbitrilor au căzut, toată lumea a dat acolo, să fie cât mai proactivi. Bun, implicare cât mai devreme şi a fost discuţia cu această conferinţă, această întâlnire iniţială, prin care să se stabilească cât mai devreme paşii care sunt de urmat şi să se gestioneze cât mai eficient timpuriu. Să nu se aştepte numai să se facă un calendar, un desfăşurător al procedurii, ci să se ia nişte acţiuni din timp, să se citească documentele depuse şi să se observe spre ce duce treaba asta şi să nu se stabilească termene foarte lungi, un calendar procedural pe doi, trei, cinci ani, mai punem un submission, mai dăm încă două luni, punem şi cealaltă parte, ne mai gândim odată, mai punem încă un submission şi după aceea începem să ne gândim la probatorii şi mai aducem şi alte probatorii şi alţi experţi şi experţi peste experţi şi nu mai ajungem să terminăm. Lucrurile spre asta se duc, spre încurajarea arbitrilor să fie cât mai proactivi, să încurajeze ei la rândul lor părţile să se focuseze pe lucrurile cele mai importante şi să se încerce o adoptare a unei proceduri, de exemplu, în momentul în care se ajunge la şedinţa de arbitrare la hearing, cât mai inchizitorială, apropiată de sistemul acela cu common law, cu cross examination, cu astea şi cu sistemul civil unde la noi judecătorul este cel care examinează martorul, pentru că, în principiu, în arbitrajul internaţional se merge pe ideea de common law. Acum, din ce în ce mai mult, se doreşte ca arbitrul să fie implicat în audierea martorilor, el să pună întrebările pe care doreşte să şi le lămurească, pentru că asta este important, nu jocul, show-ul acela, cum să-l discredităm şi ce vreau să înţeleg eu de la acel martor mai ales dacă este un expert şi să nu se mai aştepte zile întregi, câte 5 zile de hearing, am fost într-un hearing acum, trei zile nu am ştiut cum să omoare unii pe alţii. Stăteam şi aşteptam şi mă gândeam, zic: Doamne, ce joc absurd şi pe mine mă interesează nişte lucruri, pe care i-am întrebat şi zic, domnule, dar ştiţi ce dumneavoastră sunteţi aici datorită experienţei. Nici nu mă mai uit că X a făcut aşa şi că Y a făcut aşa şi că aţi încercat să fiţi subminaţi şi de-ai dumneavoastră şi de partea cealaltă, până la urmă. Bietul expert, săracul se gândea: Doamne de ce am mai ajuns aici? E normal să vreau să ştiu, aia, aia şi toată lumea a rămas uimită că în fine, până la urmă, cineva doreşte ceva. Altă problemă, să nu se mai depună memorii atât de lungi, să se scurteze numărul de pagini, post hearing brief-ul acela, bineînţeles, să nu mai dureze nu ştiu cât şi doar să se răspundă punctual la întrebări pe care deja la tribunalul să le formuleze în urma şedinţei de arbitrare. Deci rolul ăsta proactiv are o parte bună, dar problema este că după aceea se spune că nu a fost respectat principiul contradictorialităţii, că nu am fost lăsat să-mi expun tot cazul pentru că mi-ai tăiat prea repede posibilitatea de a mă exprima şi după aceea că nu am putut să emit o hotărâre de calitate ca nu am lăsat pe toată lumea să vină cu toate expertizele şi cu toate probele şi toate documentele ca, într-adevăr să fie de calitate şi bineînţeles, recuzare pe antepronuntare. În momentul în care deja pun nişte întrebări, se înţelege cum a bătut vântul. Cu grijă, cum le pun? Rol proactiv, toată lumea la toate conferinţele, peste tot, numai arbitru să fie cât mai proactiv, să întrebe, să facă, au fost întrebaţi mai ales avocaţii, cum doriţi să fie, ce doriţi, există deja formulare, foarte serioasă şi toată lumea merge pe asta, fără să se gândească că bietul arbitru este supus şi el între ciocan şi nicovală să facă nişte alegeri destul de delicate. Nişte lucruri legate de arbitrul de urgenţă. Mi s-a părut foarte interesant subiectul, a fost destul de abordat astăzi. Ce e de fapt? Că m-am gândit eu că e o oportunitate de a căuta o rezolvare interimară, mai rapidă, a unor probleme de fapt care nu suferă amânare, că asta este ideea până se constituie tribunalul arbitral. Deci, eu m-am adresat deja arbitrajului dar nu mai pot să aştept toată procedura aceea, până ajung să am tribunal arbitral şi aşa mai departe şi, deci, trebuie să fie o decizie din scurt, aţi văzut că e în 48 de ore şi în alte părţi e tot aşa destul de scurt. Acum, avantaje, m-am gândit eu. Apropo de ce s-a discutat mai devreme, confidenţialitate. În momentul în care nu mă duc la instanţă, la arbitraj am această posibilitate. În momentul în care sunt nişte lucruri mai delicate, poate mă interesează această confidenţialitate. Avantaj, e în acord cu dorinţa părţilor, apropo de ce s-a discutat adineauri de a se recurge numai la arbitraj şi de a se exclude complet recurgerea la instanţele judecătoreşti de drept comun şi atunci nici acolo nu mă duc pentru aceste măsuri provizorii, tot la arbitru, să zicem că am fi în concordanţă cu asta. Arbitrul acesta este numit numai pentru această procedură specială şi nu va face parte din tribunalul arbitral ulterior, deci ideea de antepronuntare şi problematici de acest gen nu se mai pune.

Claudiu Buglea: A fost creat pentru ordonanţa de plată a domnului Golub. Aţi văzut? Aţi fost împotrivă şi acum l-aţi găsit pe arbitrul acesta.

Cristina Florescu: Asta e altceva. Am creat o procedură specială, dar trebuie să o creez, să-i dau voie, trebuie să existe cumva.

Participant: Singura problemă vor fi costurile. Pentru că indiferent de sumă ar trebui raportat la valoarea litigiului.

Cristina Florescu: E o discuţie, pentru că eu îl convoc din scurt, iar el trebuie să analizeze un volum, se pare destul de mare şi aşa este întotdeauna, nu au fost foarte multe cazuri, dar au fost mari şi foarte serioase şi depinde de instituţie, 5000, 10000 şi aşa mai departe sunt în alte părți. Munca nu este neapărat raportată la valoare. Munca arbitrului de urgenţă este mult mai grea, pentru că el în două zile trebuie să spună da sau nu, să se uite deja pe acele lucruri şi trebuie să emită repede.

Claudiu Buglea: E presiunea pieței. În general tot ce e de urgenţă atrage o responsabilitate mai mare.

Cristina Florescu: Dezavantaje, m-am gândit. Mi-a venit în minte tot când am auzit nişte discuţii şi mi-am zis că arbitrul de urgenţă nu poate judeca fără să notifice pârâtul. Gândiţi-vă că la instanţa de drept comun se poate fără citare. Da, aici nu se mai poate, deci, trebuie neapărat să citez, cum ar veni, deci trebuie să-l notific pe celălalt. Da, cam aşa e. Şi el are dreptul să se apere, din scurt, are drept, bineînţeles pe hârtii dar atenţie, ca dezavantaj mi-a venit. Natura consensuală a arbitrajului, ce zicea colegul meu, până la urmă, această procedură nu poate fi aplicată terţilor. De ce mă interesează? Pentru că opozabilitatea acestei încheieri pe care o dau ca arbitru de urgenţă, de multe ori se reflectă asupra unor bunuri pe care doresc să le opresc asupra unor lucruri în mâinile terilor, sau să fac o vizită la un sediu unde se fac nişte măsurători despre una alta, să sechestrez alte lucruri din alte părţi, deci am treabă cu terţii, nu pot. Da, nu pot, asta e o problemă, da? Pentru că numai între părţile contractante am arbitraj. Marea problemă, forţa executorie. Aici este, deci finalitatea, da, deci nu şi alea provizorii, chiar dacă ar fi fost hotărâre parţială noi tot avem problemă la noi. Ca să salveze au început deja pe plan internaţional să se gândească, iarăşi Singapore se pare că chiar au ajuns trendsetteri. Au venit cu un amendament la actul lor, „Internaţional Arbitration Act” şi se face o recunoaştere a acestei încheieri care la ei se cheamă „Ordin”, deci ordinul este cum e ordinul procedural, tot ordine sunt, iar acestea sunt recunoscute ale arbitrului de urgenţă ca fiind executorii, deci se recunoaşte în legea lor, deci au venit să ajute. Deci aici, atenţie, la noi ar trebui făcut aşa ceva. Şi-au dat seama, deci amendamentul ăsta a venit în urma practicii şi a înţelegerii că degeaba o am dacă nu o fac şi executorie. Şi mi se pare că a mai fost şi Hong-Kong-ul că au ordonanţă. Deci, avem problema aceasta că dacă nu o respect, până la urmă, e ca o hotărâre, intru pe penal că nu am respectat hotărârea. Deci, neîndeplinirea aceasta de bunăvoie e o mare problemă. Poate să aibă impact ulterior. Când s-a constituit tribunalul arbitral să fie influenţat de faptul că nu a dorit partea să respecte şi are deja o bilă neagră în procedura care urmează şi ar fi bine să evite aşa ceva, dar astea sunt lucruri mult prea delicate. Ce am zis eu problemă? Poate fi disponibilă procedura şi partea care o alege va fi oprită din obţinerea unei măsuri conservatorii, atenţie, deci la ce se alege că pot să am prea multe, pot să am şi instanţă, pot să am arbitru de urgenţă, pot să am şi tribunalul arbitral. Atenţie, mi-a venit în minte FIDIC-ul, DAB-ul. Problemă foarte delicată şi nu cred că este rezolvată încă, interacţiunea asta este foarte neclară cu DAB-ul. DAB-ul e pe tot parcursul contractului şi deci, eu mă duc la el să-mi rezolve nişte treburi, automat prin contract mi se spune înainte să ajung la arbitraj. Dacă intervine ceva când eu încă nu am ajuns la arbitraj, am dat notice of dissatisfaction la DAB şi urmează să mă duc la arbitraj taman în perioada aia, cum se numeşte, de culling of, cât sunt 56 de zile sau, aşa, în care eu trebuie să mai încerc să mai settle-uiesc şi pe urmă mă duc la arbitraj. Pot să mă duc sau nu la arbitru de urgenţă. Am văzut undeva ca cineva a zis că se poate. Eu nu cred. Până nu ajung în fata arbitrajului şi nu am înregistrată o cerere la arbitrajul respectiv, nu pot să mă duc să cer arbitrul.

Participant: Înseamnă că te poţi duce pe somaţie, te poţi duce, dacă ai un DAB admis să te duci să încerci să te duci pe somaţie de plată.

Cristina Florescu: Eu vorbeam de arbitru de urgenţă şi mă gândesc că am citit o dată ceva cu discuţia cu DAB-ul, unde mă pot duce, dacă mă pot duce. Există posibilități, părţile să fi modificat deja clauza compromisorie, deci să fi modificat clauza 20 referitoare la DAB şi să zică DAB-ul nu e obligatoriu şi mă pot duce direct la arbitraj, să zică că e cu poate deci nu e obligatoriu, că dacă e obligatoriu am înţeles. Ce fac atunci? Mă duc la un DAB pe care îl am deja, totuşi, numit sau mă duc la un arbitru de urgenţă sau aştept arbitrajul. Aici poate că m-aş putea duce, dar eu cred că tot DAB-ul este mai indicat.

Claudiu Buglea: Am văzut conexiunea minunată dintre dumneavoastră şi colegele din sală, am depăşit foarte mult panelul 3.

Cristina Florescu: Multumesc frumos. Chiar aveam multe idei, dar în fine.

Claudiu Buglea: Da, chiar mi-am dat seama că v-aţi notat foarte multe lucruri, dacă ar fi să vă lăsăm cred că aţi putea să vorbiţi până mâine despre toate acestea. Eu ce să vă spun, vă mulţumesc tuturor invitaţilor, mulţumim audienţei şi cred că a fost o conferinţă interesantă, dacă aţi rămas cu ceva de aici e cu adevărat un câştig. Eu am rămas cu nişte cunoştinţe, cu o senzaţie plăcută, un ardelean l-aţi văzut ce frumos vorbeşte cu accent moldovenesc, un ardelean care încearcă să vorbească ca un bucureştean. Ce să vă spun, o seră frumoasă, să ne vedem la următoarea conferinţă. Succes! [/restrict]