CCIR BUSINESS CENTER

Amfiteatrul Alexandru Ioan Cuza

19 iunie 2015, ora 10:00

Parteneri eveniment: MUŞAT & ASOCIAŢII ⁞ Susţinere: CCIR, INPPA

Executarea silită este aducătoare de mulțumire și nefericire. Conferința a reunit practicieni renumiți, specialiști prestigioși și profesioniști cu experiență.

Au fost abordate unele dintre cele mai spinoase probleme de executare silită, căutând soluții legale limpezi pentru situații complexe. Conferința a clarificat probleme de executare silită a căror dificultate a fost evidențiată în cadrul aplicării practice a dispoziților legale.

Conferința a fost organizată de Societatea de Științe Juridice, cu susținerea JURIDICE.ro și partenerilor noștri.

Comitetul de organizare: conf. univ. dr. Traian BRICIU, lector univ. dr. Claudiu DINU, conf. univ. dr. George MĂGUREANU, dr. Andrei SĂVESCU, lector univ. dr. Mirela STANCU.

---

Edițiile anterioare ale conferinței: 2014 | 2013 | 2012

---

SPEAKERI

---

PROGRAMUL

Conferința a început la ora 10:00 și s-a terminat după epuizarea temelor.

---

10:00-11:30

---

12:00-13:30

---

14:30-16:00

---

16:30-18:00

---

TEMATICA

GENERALE

1. Metode de investigare a debitorilor și modalități de îmbunătățire a timpului de răspuns al autorităților

2. Chestiuni novatoare în materia recunoașterii și executării hotărârilor în materie civilă și comercială

3. Formalismul publicității vânzării mobiliare în actualul Cod de procedură civilă

4. Contracte de colaborare între creditor și executor

5. Executori cu probleme de comunicare sau comportament. Cui ne adresăm? Abordare și măsuri de întreprins

TERMENE

6. Perimarea și prescripția dosarelor de executare

7. Interpretarea şi aplicarea art. 718 alin. (1) cu privire la momentul până la care încheierea de suspendare a executării produce efecte, respectiv data pronunţării în primă instanţă sau data rămânerii definitive a hotărârii date în contestaţie

8. Legalitatea sau moralitatea termenelor extrem de scurte (de multe ori de o zi) incluse în somațiile de plata emise de unii executori judecătorești

COSTURI

9. Analiza actelor de executare ce reprezintă titluri executorii intermediare în procedura de executare silită, respectiv procesele verbale de cheltuieli și încheierile de cheltuieli de executare, alte acte pe care legiuitorul le declara titluri executorii, efecte între părți

10. Acoperirea cu prioritate a onorariului executorului în defavoarea creantei și modalitatea de distribuire a sumelor încasate din popriri

11. Avansuri de onorariu practicate vs. actiuni întreprinse în dosare

12. Onorarii minimale sau maximale?

13. Cheltuielile poștale din procedura de executare silită se achită de către creditor în avans? Dispozițiile art. 717 alin. (2) Cpc republicat se interpretează în sensul posibilității executorului judecătoresc de a condiționa înaintarea dosarului de executare de achitarea cheltuielilor ocazionate de acesta sau în sensul că depunerea dosarului de executare este obligatorie, dovada achitării cheltuielilor de către partea interesată putând fi efectuată ulterior?

14. Regimul juridic al cheltuielilor generate de fotocopierea dosarului de executare în cadrul procedurii de judecată a contestației la executare

15. În ce măsură procesul-verbal de stabilire a cheltuielilor de executare (inclusiv onorariu executor judecătoresc, înainte de modificările aduse de Legea nr. 138/2014) reprezintă titlu executoriu şi poate fi pus în executare împotriva creditorului, în condiţiile în care creditorul nu a renunţat la executare, iar executarea silită împotriva debitorului nu s-a încheiat?

16. Timbrarea cererii de validare de poprire

INCIDENTE

17. Motive de refuz al demarării executării silite din partea executorului judecătoresc (cu specială privire asupra titlurilor executorii pentru care a intervenit prescripția dreptului de a cere executarea silită)

18. Suspendarea provizorie a executării silite

19. Problema restituirii cauțiunii judiciare. Corelare de texte: art. 1063 vs. art. 719 Cpc.

20. Validarea popririi. Cum se pune în executare silită sentința de validare a poprii fata de terțul poprit?

21. Conexarea dintre executarea silită efectuată de un executor judecatoresc și executarea silită efectuată de organele fiscale se realizează de drept sau prin intermediul instanței de executare?

22. În ce măsură este valabilă comunicarea actelor de executare silită cu o firmă de curierat care lasă actele în cutia poştală, fără a face nici un demers pentru a contacta personal debitorul?

23. Executare silită începuta la solicitarea creditorului ipotecar. Bunul sechestrat de organul de urmărire penală. Executare silită suspendată. Legalitate?

24. Efectele deschiderii procedurii insolvenţei prevăzute de Legea nr. 85/2014 asupra actelor de executare întocmite sau, după caz, efectuate la data deschiderii procedurii sau cel târziu la data opozabilităţii acestei proceduri, caz de încetare a executării silite pe cale de excepţie

SITUAȚII SPECIALE

25. Executarea silită imobiliară pentru dosarele de valoare sub 10.000 RON. În ce situații se poate începe și până unde putem ajunge

26. Executarea silită a datoriilor rezultate din contracte de telefonie

27. Procesul verbal de insolvabilitate. Când se întocmește și care sunt implicațiile

28. Executare vs. Legea insolvenței persoanelor fizice

29. Este admisibilă o contestație la titlu prin care se invocă existența clauzelor abuzive într-un contract (de credit), raportat la dispozitiile art. 712 al. 2 Cpc republicat? Poate fi considerată o asemenea acțiune ca fiind o contestație împotriva executării silite înseși (având în vedere contestarea creanței) sau o contestație prin care se solicită lămurirea întinderii și aplicării titlului executoriu (cu aplicarea dispozițiilor art. 715 al. 3 Cpc republicat)?

30. Este legală începerea unei executări silite de către un creditor chirografar asupra unui bun imobil achiziționat în cadrul programului “Prima casă” (în baza OUG nr. 60/2009) (achizitie finanțata de către un alt creditor)?

31. Oportunități surprinzătoare pentru debitor – somațiile prevazute de normele speciale din Legile nr. 58/1934 și, respectiv, 59/1934

32. Executarea părților sociale. Care este diferența între sechestrul dispus asupra părților sociale și poprirea acestora? Când anume se popresc și când se sechestrează?

33. Lipsa de opozabilitate a cesiunii creanței urmărite față de debitorul cedat. Motiv întemeiat al contestației la executare?

34. Probleme practice privind executarea silită a contractului de asistență juridică pentru recuperarea onorariului de avocat

---

ÎNREGISTRARE VIDEO

[restrict]

Partea I

Partea a II-a

Partea a III-a

Partea a IV-a

[/restrict]

---

TRANSCRIPT

[restrict]

Traian Briciu: Bună dimineața! Mă numesc Traian Briciu, unii probabil cunoașteți acest aspect. Se pare că de data asta chiar va trebui să mă suportați o lungă perioadă de timp. De obicei veneam, spuneam ce aveam de spus și plecam. De data aceasta, organizatorii s-au gândit să mă păstreze pe întreaga durată a conferinței și mi-au dat calitatea – probabil cea mai complicată – de moderator. Calitatea aceasta, pe care o s-o duc pe perioada conferinței, are dezavantaje și avantaje. Marele avantaj este că poți să vorbești numai când știi, pentru că atunci când nu știi ai întotdeauna cel puțin o persoană care și-a asumat tema respectivă. Partea cu adevărat ingrată este că trebuie să stăpânești într-o anumită măsură cam tot ce se discută, astfel încât să filtrezi întrebările, să le conexezi atunci când este cazul pentru a respecta timpul și a face tranzitul de la o problemă la alta, de la un panel la altul, într-un mod cât mai logic pentru buna desfășurare a conferinței. În plus, mai are și un dezavantaj mare, și anume efortul fizic, în sensul că trebuie să stai de la început și până la sfârșit în conferință. Cam atât era de spus despre situația mea. Trecem la conferință, propriu-zis. E a patra ediție a Conferinței privind executarea silită, „Probleme dificile de executare silită” – ca și cum executarea silită ar putea să ridice și probleme care nu sunt dificile. Aș începe această conferință cu o constatare, după care, evident, o să intrăm în dezbaterile propriu-zise. Deunăzi purtam o discuție cu un coleg avocat și discutam despre cum e bine să fie legea: mai stufoasă sau mai puțin stufoasă. Adică reglementarea să fie extrem de clară, precisă sau, din contră, să aibă formulări mai laxe, de genul „în mod corespunzător” sau așa mai departe. Și constatam că nu e bine nici așa, nici așa, pentru că, de fapt, nu prea contează atât de mult. Ceea ce contează foarte mult este modalitatea în care e interpretată de către cei care o aplică, pentru că ambele variante au dezavantaje, or ele se văd la executare silită. Vechiul Cod avea o reglementare privind executarea silită mult mai diluată, să spunem așa. Și nu putem spune că aveam mult mai multe probleme decât acum, ba chiar din contră, aș zice că acum când reglementarea executării silite e una mult mai riguroasă, rigurozitatea în care s-a reglementat face ca problemele cu care ne confruntăm să fie cu atât mai multe, pentru că orice text în plus, orice alineat sau teză în plus aduce vreo două-trei clarificări și vreo cinci-patru interpretări. Pe când, atunci când nu exista deloc, existau vreo două interpretări, în lipsa unui text. Deci, prin urmare, lipsa textului se pare că este, în cele din urmă, parcă, mai bună decât chiar existența lui, în materie de executare silită și nu numai. Multe, de fapt, dintre problemele noastre sunt, dacă mă uitam, create ca urmare a unei reglementări mai riguroase a executării silite care a adus, evident, și întrebări despre modul în care se aplică, se interpretează textele acestea. Au fost sintetizate 34 de probleme care o să fie distribuite, nu neapărat în ordinea în care s-au pus întrebările respective. Ordinea a fost stabilită de noi și avem un prim panel în care îi avem ca invitați pe domul executor judecătoresc Flavius Ioachim, pe domnul judecător Mihnea Tănase – Președintele Judecătoriei Sectorului 5, și pe domnul avocat Cosmin Vasile – Partener Coordonator la Zamfirescu Racoți & Partners și, de asemenea, este unul dintre formatorii de bază, la procedură civilă, ai Institutului Național pentru Pregătirea și Perfecționarea Avocaților. O să încep cu o primă problemă care a fost ridicată, și anume cea a titlurilor executorii intermediare în procedura de executare silită. Adică, procesele-verbale de cheltuieli, încheierile de cheltuieli de executare și alte acte pe care legiuitorul le declară titluri executorii, problemă asupra căreia voi da cuvântul domnului executor Flavius Ioachim.

Flavius Ioachim: Bună ziua! Mă numesc Flavius Ioachim și țin să relev că provin din foștii executori bancari. Este pentru prima dată când particip la o astfel de conferință și mulțumesc persoanelor care m-au recomandat! Nu o să analizez reglementarea fiecărui act de executare silită, în ceea ce privește procesele-verbale de cheltuieli, încheierile stabilite de către executorul judecătoresc, ci încerc să relev diferențele dintre cheltuielile de executare stabilite, cât și cele efectuate. În privința cheltuielilor de executare, astfel cum legiuitorul a reglementat în Codul de procedură civilă din 1865, veți vedea că procesul-verbal de cheltuieli de executare constituie titlu executoriu împotriva debitorului și nu o să suporte orice cheltuială de executare stabilită, cât și efectuată. A uitat, probabil, să menționeze că acel act produce efecte și în privința creditorului, ceea ce regăsim în modificările Codului de procedură civilă. Și printr-o curiozitate, reducerea onorariului sau, mai bine zis, în ultimele modificări ale Codului de procedură civilă, în cazul în care debitorul este insolvabil, creditorul va fi ținut să achite, cu excepția onorariului, toate cheltuielile de executare silită. Acum, după cum bine știm, Hotărârea nr. 1 a Uniunii Naționale a fost abrogată și au fost eliminate acele onorarii pentru fiecare act pe care executorul îl încheia, rămânând în aplicare anexa de la Ordinul nr. 2550 care prevede, la punctul 1, onorariul privind notificarea și comunicarea actelor de procedură și, la punctul 12, alte acte de executare pe care le regăsim în dispozițiile art. 669 alin. (4), respectiv (5). Veți vedea pe parcursul acestei mici prezentări pe care încerc să o fac că încheierea de cheltuieli de executare constituie titlu executoriu atât pentru creditor, cât și pentru debitor, sens în care raportul juridic, de principiu, ca debitorul să suporte cheltuielile de executare este bine înțeles fiind într-o culpă procesuală. Dar nu de multe ori ne regăsim situația în care debitorul este insolvabil și va trebui să pună în aplicare acel titlu executoriu și în raport cu creditorul care este obligat a susține cheltuielile de executare pe care executorul i le cere. Partea care solicită îndeplinirea unui act este obligată să avanseze cheltuieli de executare. Creditorii care solicită punerea în executare a unui titlu executoriu avansează anumite sume pe care executorul le cere și le negociază, de principiu. Pe parcursul derulării procedurilor execuționale pe care creditorul le indică, demersurile pe care executorul le face conduc la realizarea scopului și obiectului executării silite, sens în care nu de puține ori o să vedeți că în dosarele de executare silită sunt foarte multe acte de executare făcute, adesea de informații, de a a afla dacă debitorul are sau nu un patrimoniu – bunuri identificate. M-am întâlnit cu o problemă de a pune în executare un proces-verbal de cheltuieli de executare silită emis pe vechiul Cod de procedură civilă împotriva creditorului muritor care, sigur, cred că nu a înțeles să achite o sumă pe care executorul a dorit să o negocieze. Atunci părerile pe care le identificăm și, de principiu, sunt bine a le rezolva pe calea contestației de executare și pentru a identifica soluțiile pro și contra în privința creditorului care menționează și spune „Procesul-verbal de cheltuieli de executare nu este titlu executoriu împotriva mea decât în momentul în care eu renunț în mod expres la executare.” Ceea ce, după cum veți vedea, modificările aduse de noul Cod de procedură civilă din Legea nr. 134/ 2010, precum și cele din Legea nr. 138/ 2014 conferă obligativitatea creditorului de a suporta și aceste cheltuieli în anumite cazuri. Drept pentru care, pe calea contestației la executare, a fost solicitată anularea acestui proces-verbal de cheltuieli de executare care, sigur, a fost comunicat de ceva timp. Termenul de contestație a expirat, înțelegând să invoce o contestație la executare la momentul punerii în executare a acelui titlu executoriu.

Traian Briciu: Din prezentările pe care ați început să le faceți se desprind câteva chestiuni care mie mi se par de real interes, sala ar trebui să confirme sau nu. Ați vorbit despre cheltuieli efectuate sau avansate. În practică, dar și în teorie, se pune des problema în ce măsură reprezintă cheltuială de executare – din cea care poate fi trecută în procesul-verbal și ar fi titlu executoriu – suma înscrisă în contractul de asistență judiciară, cu titlu de onorariu de avocat, pentru faza de executare, facturată, eventual, sau nefacturată, dar cu termen expres, în orice caz neplătită. Repet, nu e vorba de un onorariu de succes. Discutăm dacă putem să avem onorariu de succes în materie de executare silită. Sigur, textul nu interzice acest lucru în mod expres. Poate logica, eventual, să creeze niște probleme, dar textul nu interzice. Însă nu despre asta e problema, pentru că aici discutăm despre o altă problemă: dacă onorariul de succes poate fi cheltuială de judecată sau nu, ori cheltuială de executare. Noi vorbim de un onorariu datorat, asumat de către creditor, dar pe care creditorul, din varii motive, nu l-a plătit, motivele neținând neapărat de alesul procedurii, ci ori că are un termen de plată mai îndepărtat ori că, pur și simplu, nu a avut bani să plătească, iar avocatul nu a înțeles să renunțe la mandat, adică l-a păsuit, cu alte cuvinte. Ele sunt cheltuieli asumate, dar, evident, neefectuate. Cum vedeți problema? Ar putea fi făcute? E o chestiune care am văzut că frământă pe mulți dintre avocați și judecători, de altfel, pentru că se pot confrunta cu contestații la executare pe tema asta.

Flavius Ioachim: Din câte am înțeles, discutăm despre un onorariu de avocat neachitat, dar cu termen, care poate fi considerat datorat și pus în discuție în fața executorului judecătoresc de a-l stabili. A stabili un onorariu de avocat datorat, părerea mea e că este greu de interpretat, și a-i comunica debitorului, în sensul că îi vei reține o sumă de bani pe care creditorul o datorează ca onorariu de avocat, în măsura în care nu vei putea justifica faptul că a fost achitată. Sau onorariul de avocat va fi luat în considerare la momentul recuperării, operând sub o condiție. În sensul că recuperez suma de bani, poate înțeleg și eu chiar cu termen să-mi încasez sau nu onorariul de avocat. Nu recuperez suma de bani, chiar renunț la onorariul de avocat. Și atunci se pune în discuție dacă executorul judecătoresc, fără a face dovada achitării onorariului de avocat, va putea stabili această cheltuială de executare ca fiind efectuată. Din punctul meu de vedere, mă gândesc că este greu de interpretat dacă o pot stabili. De putut stabili, consider că se poate stabili.

Traian Briciu: Ea e stabilită în contract.

Flavius Ioachim: E stabilită.

Traian Briciu: Eu nu vreau să mă pronunț pe chestiunea asta, deși am spus-o în alte rânduri. Înțeleg, ca executor, ați avea o anumită rezervă în a o trece ca fiind cheltuială.

Flavius Ioachim: Aș avea o anumită rezervă, sub aspectul plății datorate și nedovedite.

Traian Briciu: Haideți să facem o scurtă oprire pe chestiunea aceasta și să luăm punctul de vedere și al celorlalți doi membri din panel pentru că unul este avocat și celălalt judecător. Scurt, evident.

Cosmin Vasile: Problema mi se pare susceptibilă de ambele interpretări. Nu am reușit să găsesc în practică argumente decisive sau un curent de practică care să mi se pară a fi cel dominant. Deci, mi-e greu să spun acum, dintr-o perspectivă practică și nu pur teoretică, care ar trebui să fie orientarea corectă.

Traian Briciu: Problema e în text, că așa am și început. Dacă reglementarea n-ar fi existat, nici nu ne mai puneam problema, numai dacă aveam o factură urmată de un ordin de plată sau chitanță am fi discutat. De ce discutăm noi această problemă? Discutăm, pentru că textul de la art. 670, teza a doua, spune „De asemenea, debitorul va fi ținut să suporte cheltuielile de executare stabilite sau, după caz, efectuate”. Noi eram educați să gândim că cheltuiala de judecată e cea pentru care vii cu contract, cu factură și ordin de plată sau, în fine, chitanță, și toate să aibă o corespondență între ele. Elementul nou ni-l dă tocmai reglementarea. Nu știu dacă s-a dorit lucrul acesta, e greu de spus. Dar ne spune „stabilite sau, după caz, efectuate”, creându-ne viziunea că ar putea fi și cheltuieli care nu au fost efectuate. Și acum dăm cuvântul pe această problemă incidentală și domnului judecător.

Mihnea Tănase: Opinia mea este plecând de la dispozițiile art. 671 alin. (4), care prevede faptul că „sumele datorate care urmează să fie plătite se stabilesc de către executorul judecătoresc prin încheiere pe baza dovezilor prezentate de partea interesată”. Acum, prin „dovadă prezentată de partea interesată” aș merge pe ideea că dovada trebuie să ateste plata efectivă a onorariului. Odată sesizat cu o contestație la executare, ca judecător, de către debitorul contestator care solicită anularea încheierii de executare pe motiv că plata respectivă nu a fost efectuată, că nu reprezintă o cheltuială pentru debitor, aș tinde să dau dreptate debitorului contestator.

Traian Briciu: Mulțumesc! Nu știu dacă sunteți satisfăcuți, nu trebuie să fiți satisfăcuți de răspuns. Este un exercițiu de gândire asupra unei probleme. Sunt argumente contrare suficiente. Vă rog!

Participant: Horia Țiț, de la Facultatea de Drept, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Din punctul meu de vedere, trebuie să observăm și temeiul substanțial al obligării debitorului la plata acestor cheltuieli care este o răspundere civilă delictuală și atunci sigur că ne punem problema existenței condițiilor substanțiale de la răspunderea civilă delictuală. Se pune problema dacă și în ce măsură există un prejudiciu în patrimoniul creditorului în condițiile în care el nu a efectuat plata acelui onorariu.

Traian Briciu: Da, mulțumesc! Nu vreau să lungesc mai mult discuția, pentru că avem foarte multe probleme, vreau doar să punctez următorul lucru: tocmai aspectul pe care l-ați spus aruncă, de fapt, lucrurile în dilemă, pentru că, în realitate, ce se întâmplă acolo? Creditorul și-a asumat prin contract față de avocat plata unei sume pe care nu a plătit-o, din diverse motive. În patrimoniul avocatului s-a născut creanța, în patrimoniul creditorului, care s-a obligat, e deja un pasiv, chiar dacă el n-a plătit, el e deja debitor față de avocat. Astfel încât, din perspectiva asta, pare mai curând justificată ideea că el are deja un minus patrimonial și chestiunea efectuării unei cheltuieli pentru el mai puțin are relevanță dacă a plătit sau n-a plătit efectiv, pentru că ceea ce este esențialmente, și anume că datorează suma de bani pe baza unui contract, ce e titlu executoriu la rândul lui, deja s-a produs. Adică, el are un minus patrimonial, deci mai curând teza asta ar merge pe ideea că și aceste onorarii care, repet, nu sunt aleatorii, ci țin realmente de obligația asumată, indiferent de rezultatul procedurii de executare ar putea să intre. De asta zic că dacă intrăm foarte mult pe fond s-ar putea să ajungem nu neapărat la poziția contrară, dar oricum într-o dilemă mai mare.

Participant: Ofelia Dobra, executor judecătoresc. Eu cred ca ar trebui să abordăm problema în felul următor: până la urmă, creditorul ajunge să ceară punerea în executare a unui titlu tocmai datorită refuzului – de a-și onora obligația prevăzută în titlu – debitorului. În acest context, sigur, realitatea juridică vine întotdeauna un pic în urma realității sociale. Creditorul are dreptul de a fi asistat de un avocat, numai că nu-și poate permite să avanseze acest onorariu avocatului său, avocat care își manifestă înțelegerea în sensul de a-l încasa la realizarea obligației. De curând am văzut o decizie a Curții Europene extrem de frumoasă în care argumentul era bazat mai mult pe spiritul decât pe litera legii, în sensul că în contextul în care s-ar aprecia că nu poate fi inclusă ca fiind cheltuială de executare onorariul avocatului neachitat efectiv, am asista de altfel la o restrângere a dreptului la asistența juridică pe care o are orice cetățean. Să nu uităm că aceste onorarii, până la urmă, fie că sunt ale executorului, fie că sunt ale avocatului pot fi cenzurate, finalmente, de către instanța de executare. Or, în contextul dat nu văd care ar fi problema pentru care nu am include în cheltuielile de executare onorariile prevăzute pe contractele de asistență ale avocatului, creditorul, încă o dată, fiind pus în situația de a trebui să promoveze o acțiune de executare silită și este dreptul lui să apeleze la asistența unui avocat în contextul în care toate aceste lucruri sunt datorate pasivității debitorului. Eu aș mai avea o rugăminte la dumneavoastră, ca și includere a unei subteme pe acest subiect: în ce măsură suspendarea voluntară cerută de către părți a procedurii de executare impietează asupra dreptului executorului de a-și solicita plata onorariului pe perioada cât durează suspendarea voluntară? Vă mulțumesc frumos!

Traian Briciu: Mulțumim și noi! Da, este o problemă incidentală interesantă. Mulțumesc celor care au avut puncte de vedere. Aș lega problema aceasta, pe care a început să o expună foarte bine domnul executor Flavius Ioachim, de o chestiune pe care o avem, la fel, între discuțiile din panelul 1, și anume o altă problemă pe care vreau s-o conexez: este cea a efectelor deschiderii procedurii insolvenței prevăzută de Legea nr. 85/2014 asupra actelor de executare întocmite sau, după caz, efectuate la data deschiderii procedurii. Aș ridica următoarea problemă: dacă creditorul a angajat cheltuieli de executare, dar pe parcursul procedurii de executare, înainte ca aceasta să se finalizeze, intervine o procedură de insolvență, potrivit Legii nr. 85, caz în care executarea silită se suspendă, ba chiar încetează dacă hotărârea de deschidere a procedurii rămâne definitivă, dar să zicem că se suspendă, care este soarta cheltuielilor de executare angajate de către creditor până atunci, în ele incluzându-se în mod cert onorariul executorului, eventual onorariul avocatului și alte cheltuieli pe care le-a făcut în efortul de a identifica bunurile, de a notifica, de a transmite somația, orice alte cheltuieli mai mici decât cele două, dar primele două sunt foarte bine conturate. Asta ar fi problema și ține de ambele: și de prima problemă și de cea a procedurii insolvenței. În cea ce privește creanța creditorului, treaba este relativ clară. Dacă executarea nu s-a încheiat, creditorul respectiv se duce cu creanța în procedura colectivă. Întrebarea este ce se întâmplă cu aceste cheltuieli, merg și ele la procedura colectivă sau nu?

Flavius Ioachim: Da, bună întrebare! Am avut ocazia să identific astfel de efecte ale deschiderii procedurii insolvenței și în Legea nr. 36, sau legea veche, precum și în Legea 85/2014. Procedând la o vânzare în cea de-a doua zi a deschiderii procedurii, dată la care debitorul nu a reușit să facă dovada cel puțin cu un certificat de grefă sau o soluție de reportare a instanțelor de judecată a deschiderii procedurii. Din câte am înțeles, problema, ca efecte ale datei deschiderii procedurii, a fost tranșată la nivelul profesioniștilor în lichidare, înțelegând că de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept orice acțiune judiciară și extrajudiciară. Ne regăsim în situații excepționale în care poți întocmi un act în ziua deschiderii procedurii și îl ai la cunoștință a doua zi sau ulterior. Se pune în discuție ca executorul judecătoresc care nu are un temei să suspende valorificarea unui bun chiar în ziua sau ulterior deschiderii procedurii, dat fiind faptul că nu i s-a adus la cunoștință sau nu i s-a putut dovedi. Aceste aspecte, după părerea mea, au rămas încă nesoluționate deoarece creditorul își dorește banii, executorul ia la cunoștință și atunci s-ar putea să elibereze sau nu suma de bani rezultată din valorificarea bunurilor mobile sau imobile, spre exemplu, mai degrabă la cele mobile unde poți să faci și predarea în aceeași zi. Acum, cu privire la cheltuielile de executare efectuate, stabilite, haideți să le luăm, de principiu, pe cele stabilite, cât și cele efectuate de creditor, încasate și de executor și identificând un caz de încetare a executării silite la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii insolvenței, pe cale de excepție, astfel cum prevăd dispozițiile art. 702 din Codul de procedură civilă, executorul nu are temei să se înscrie în procedura colectivă, sens în care deschiderea procedurii insolvenței face să închidă o procedură individuală, cea a executării silite, deschiderea procedurii colective, iar acesta îi poate solicita creditorului să achite cheltuieli de executare, chiar și cele stabilite, având în vedere că încheierea este titlu executoriu atât pentru creditor, cât și pentru executorul judecătoresc, sens în care, pe accesorii, cheltuielile efectuate stabilite, precum și onorariul de avocat, dacă a fost achitat, creditorul se va putea înscrie alături de titlul executoriu principal în procedura insolvenței, ca și creditor cu rang prioritar, făcute în procedura de executare silită. Am identificat o problemă de excepție în cazurile în care debitoarea, aflată în insolvență, vei afla destul de târziu că s-a deschis procedura de insolvență, astfel încât s-a și radiat din registrul comerțului, nemaiputând să-i soliciți creditorului urmăritor achitarea cheltuielilor de executare, astfel cum prevăd dispozițiile art. 669, ca atunci când debitorul nu are sau se află într-o stare îndeobște cunoscută de insolvabilitate, cheltuielile de executare vor fi achitate de către creditor, urmând a le recupera de la debitor când starea patrimonială o va permite, ceea ce nu va mai fi cazul când s-a radiat societatea din registrul comerțului. Ca să concluzionez în privința deschiderii procedurii, e o întrebare foarte bună pe care doamna Dobra a pus-o în privința suspendării executării silite, pe care creditorul o solicită, uitând că ai și tu, ca executor, o încheiere de cheltuieli. Sigur, suspendarea operează pe timpul cât vrea creditorul urmăritor. Consider că nu poți condiționa suspendarea sau să-i constați că creditorul ți-a solicitat o suspendare a executării silite, iar tu să mergi, în continuare, pe încheierea de cheltuieli împotriva debitorului urmăritor. Pentru că eu mai degrabă aș vedea o apreciere din partea executorului să încaseze niște sume de bani de la creditorul care îi acordă suspendare, de ce? Pentru că identifică motive de recuperare a creanței. Atunci să-i soliciți creditorului să ia în calcul și suma de bani cu titlu de cheltuieli stabilite, cât și efectuate, la momentul când închei o înțelegere cu debitorul urmărit, pentru că deseori creditorul uită să stabilească și să identifice soluția în recuperarea acestor sume.

Participant: Mădălina Rotaru – coordonator Rotaru și Asociații. Se vorbește despre cheltuielile de executare silită. Mai mult decât atât, se vorbește despre apariția stării de insolvență notificată executorului judecătoresc sau adusă la cunoștință creditorului care, până la urmă, are și el obligația de a notifica executorul judecătoresc în acest sens. Îmi pare rău că distinsul coleg, domnul executor judecătoresc, nu a stabilit, în mod clar, faptul că se va face aplicarea dispozițiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014. Acest articol prevede foarte clar și foarte concret modalitatea în care executorul judecătoresc se va comporta din momentul în care s-a deschis procedura insolvenței. Toate cheltuielile de executare silită dovedite, într-adevăr, urmează să fie reținute de către executorul judecătoresc, parte din ele eliberate și creditorului, în situația în care există sume indisponibilizate în contul de consemnațiuni, urmând ca restul sumelor de bani existente în acel cont de consemnațiuni să fie virate administratorului judiciar sau lichidatorului judiciar, după caz. Aceasta este soluția care – cred că toată lumea este de acord cu mine – cred că trebuie să fie aplicată în aceste situații. Aveți cumva și alte opinii?

Traian Briciu: E perfect ce ați spus, evident, dar nu cred că aici era o dispută…

Participant: Nu era o dispută, dar îmi pare rău că nu a fost atins și acest subiect, pentru că, într-adevăr, în momentul în care se deschide procedura insolvenței se aplică dispozițiile art. 75.

Traian Briciu: Fără îndoială. Chiar o să-l găsesc acum, ca să putem să vedem ce acoperă și ce nu acoperă. Că aici nu cred că era o discuție, că nu se aplică art. 75.

Participant: Nu, trebuie să fie aplicat, dar îmi pare rău că nu a fost susținut acest argument. Mulțumesc!

Traian Briciu: Imediat vă spun care cred că e reala problemă în cazurile acestea și are, evident, o soluționare, și cred că chiar cea spusă de domnul executor judecătoresc. Art. 75 ne spune că „de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate executările”, asta e foarte clar. „Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererilor de admitere a creanțelor”. Ne spune pe urmă când se repun pe rol ș.a.m.d. Alin. (5): „În cazul bunurilor debitorului deja adjudecate sau sumelor indisponibilizate prin proceduri” – spune exact ce ați spus dumneavoastră. „Sumele provenite din executări vor putea fi plătite de administrator” chiar mai repede, aceasta este o consecință. Problema pe care o puneam este următoarea, nu știu dacă e rezolvată aici, legată de cheltuielile de executare avansate, cum ar fi onorariul avocatului, în cazul creditorului, onorariul executorului care e trecut în procesul-verbal. Deci, nu s-au luat banii încă, asta e problema. Deci, pentru acele creanțe s-au stabilit prin procesul-verbal, fără îndoială, însă executarea nu a ajuns într-o fază în care să existe disponibil, astfel încât să se aibă ce să se vireze în procedura de lichidare, cred că aceasta era, de fapt, problema.

Participant: Evident, chiar și în această situație se face aplicarea dispozițiilor Legii nr. 85, și câtă vreme se dovedește o creanță certă, lichidă, exigibilă, nu văd de ce un birou de executare judecătorească nu se poate înscrie la masa credală a acelui debitor intrat în procedura insolvenței.

Traian Briciu: Asta era, de fapt, problema, că biroul personal poate să intervină.

Participant: Personal, am numeroase dosare de insolvență, în care, din păcate, sunt multe birouri de executare judecătorească înscrise ca și creditori, deopotrivă cu restul creditorilor la masa credală.

Traian Briciu: Știți de ce cred că apare o mică problemă? E foarte bună intervenția din perspectiva aceasta pentru că e adevărat că e titlu executoriu – procesul-verbal -, problema este dacă nu cumva el este un titlu executoriu atât pentru creditor, cât și pentru executorul judecătoresc. Întrebarea este: față de cine? Nu cumva este un titlu executoriu al creditorului față de debitor și un titlu executoriu al executorului față de creditor? Pentru că, dacă lucrurile stau așa, înseamnă că executorul nu are un titlu executoriu contra debitorului, e adevărat că el face executarea contra debitorului și în executare intră și aceste valori care reprezintă cheltuielile, dar o face în numele creditorului, nu în numele lui propriu. Dacă lucrurile stau așa, în sensul că avem următorul raport: creditorul are un raport cu executorul față de care este obligat să avanseze, să suporte cheltuielile, el, și le avansează, le și datorează dacă la sfârșit nu obține sumele de la debitor; pentru acestea titlul executoriu ar fi procesul-verbal, dar ar fi un titlu al executoriu contra creditorului. Și, e adevărat, acel proces-verbal e și titlu executoriu al creditorului contra debitorului lui, ca să poată să ia, dar nu este un titlu executoriu și al executorului, personal, contra debitorului, caz în care, într-adevăr, poziția exprimată de domnul executor judecătoresc, cum că are rezerve că executorul s-ar putea duce la masa credală, poate fi luată în considerare. Există cel puțin o poziție, cred că a doamnei Andreea Tabacu, e exprimată în scris în Revista Română de executare silită, care tot exprimă rezerve legate de posibilitatea executorului într-o asemenea ipoteză de a se înscrie la masa credală pentru sumele astea. Sigur, creditorul poate, fără îndoială.

Participant: Bine, dar creditorul, până la urmă, ce vină are să plătească, să fie prejudiciat, practic, de două ori?

Traian Briciu: Aici e problema. Am luat act de poziția dumneavoastră, problema majoră nu era art. 75, evident, acolo aveți deplină dreptate, ci era această parte care, în interpretarea, în care art. 670, alin. (6) mai ales, care vorbește despre titlul executoriu al procesului-verbal, natura titlului executoriu al procesului verbal privind cheltuielile e și pentru creditor și pentru executor, dar nu spune față de cine; acolo, într-adevăr, există o falie de interpretare, care ar conduce către o poziție diferită. Dumneavoastră spuneți că executorul nu ar avea nicio problemă să se înscrie la masa credală în cazul acesta.

Participant: Din practica mea de până acum am observat că nu este. Într-adevăr, în opinia mea, consider că nu este nici un fel de problemă, este pe deplin dovedită, dar, pe de altă parte, sunt dispusă să mă judec cu orice executor judecătoresc care dorește să pretindă cheltuielile de executare silită în integralitate, în măsura în care nu a efectuat prea multe demersuri și în scopul recuperării creanțelor.

Traian Briciu: Dezbaterea de astăzi cel puțin a dezvoltat și o altă variantă care, atunci când veți intra pentru un debitor, va putea fi utilizată în contra unei pretenții a executorului care s-ar putea înscrie la masa credală. Cu această problemă aș trece la o altă chestiune, și anume cea a disputei între onorarii minimale sau maximale în ceea ce privește activitatea executorilor, problemă care este adjudecată în cadrul panelului de către domnul judecător Mihnea Tănase.

Mihnea Tănase: Este știut faptul că, potrivit Legii nr. 188 sau, după caz, potrivit Ordinului Ministerului Justiției nr. 2550/2006, executorii judecătorești au dreptul, pentru activitatea prestată, a percepe onorarii încadrate în anumite limite minimale, respectiv maximale. Nu de puține ori instanțele de judecată sunt sesizate în cadrul contestațiilor la executare cu cereri care au ca obiect invalidarea modalității în care executorul judecătoresc a evaluat complexitatea activității sale, efortul depus, valoarea executării, interesele părților ș.a.m.d.

Îmi aduc aminte de ceea ce a spus domnul avocat Briciu la începutul conferinței, și anume în ce măsură textele din noul Cod de procedură civilă pot fi susceptibile de interpretare atunci când ele au vrut să fie poate mai clare, și făcea referire chiar la sintagme de genul „se aplică în mod corespunzător”. O să vedeți la ce vreau să mă refer, anume la prevederile art. 670, alin. (4), dar până a ajunge acolo ne putem confrunta cu trei ipoteze. Una pur ipotetică în care executorul judecătoresc alege să stabilească un onorariu sub minimul pe care i-l permite legea, evident că este o situație pur ipotetică, dar pe care o vom analiza. În această situație o eventuală contestație la executare, în opinia mea, ar părea ca vădit lipsită de interes.

A doua variantă destul de clară este cea în care executorul judecătoresc, evaluând toate acele criterii la care am făcut referire inițial, stabilește un onorariu cu depășirea plafonului maximal. În prevederile art. 671, alin. (3), punctul 2, se prevede faptul că onorariul executorului judecătoresc trebuie stabilit potrivit legii, motiv pentru care acesta ar fi cenzurat pe calea contestației la executare, potrivit art. 671, alin. (4), Codul de procedură civilă. Spinoasă cu adevărat este problema în care onorariul se încadrează între limitele minimale și maximale, însă partea, de regulă debitorul, sesizează instanța de executare cu o contestație în care solicită anularea în parte sau îndreptarea încheierii privitoare la cheltuielile de executare, învederând faptul că acest onorariu ar trebui redus. Practica, recunosc, este în acest moment neunitară, probabil că acest lucru îl cunosc și avocații, și executorii judecătorești, practică ce pornește de la această interpretare a art. 671, alin. (4), pe care am să-l citesc: „Sumele datorate ce urmează să fie plătite se stabilesc de către executorul judecătoresc, prin încheiere, pe baza dovezilor prezentate de partea interesată, în condițiile legii. Aceste sume pot fi cenzurate de instanța de executare, pe calea de contestație la executare, formulată de partea interesată. Dispozițiile art. 451, alin. (2) și (3) se aplică în mod corespunzător.” Problema care se pune este ce a intenționat legiuitorul prin această teză finală, prin trimiterea la art. 451, alin. (2) și (3), anume să ne spună că exclusiv onorariile avocaților, ale experților sau ale altor specialiști, pot fi diminuate de către instanță, atunci când aceasta apreciază că ele nu sunt proporționale cu complexitatea activității întreprinse de executor, sau, din contra, că pentru identitate de rațiune a legii, și onorariul executorului ar putea fi susceptibil de reducere, din nou, atenție, în acele plaje prevăzute de lege. La prima vedere, textul ar părea să conțină teze distincte, anume o teză centrală care vorbește despre cenzurarea cheltuielilor de executare atunci când acestea nu sunt stabilite cu respectarea legii, și face referire global la cheltuielile de executare, și o teză finală care trimite la dispozițiile art. 451, alin. (2) și (3), deci că s-ar aplica această teză finală exclusiv în privința onorariilor avocațiale, ale experților și ale specialiștilor. Nu văd, însă, niciun motiv pentru care să nu se dea relevanță unei aplicări prin analogie. Nu văd niciun motiv pentru care onorariile executorilor ar fi sustrase de la această evaluare a proporționalității și consider că trimiterea la prevederile art. 451, alin. (2) și (3) este efectuată strict pentru a ne arată care sunt criteriile care vor permite instanței de executare să realizeze acea evaluare. Vreau să subliniez faptul, față de această trimitere la art. 451, alin. (2) și (3), dacă ne uităm la text și la trimitere care ne spune că aplicarea art. 451, alin. (2) și (3) va fi realizată în mod corespunzător, că aceste texte nu pot fi aplicate în faza în care ne aflăm, ad litteram, și anume anumite elemente, spre exemplu posibilitatea de a cenzura din oficiu onorariul executorului este exclusă. Nu putem să-I dăm relevanță art. 451, în integralitatea sa, din acest punct de vedere. Aici este o altă situație și consider că dacă în cadrul procedurii contencioase, generale, odată sesizat cu o acțiune și cu o cerere de cheltuieli de judecată instanța poate din oficiu să cenzureze onorariul avocațial, chiar dacă partea pârâtă nu solicit acest lucru; în cazul contestației la executare, în măsura în care aceasta nu vizează în mod expres încheierea de cheltuieli de executare și, mai mult decât atât, nu vizează în mod expres acest motiv de reducere al onorariului, anume că nu ar fi proporțional cu diferite criterii, consider că instanța nu ar putea sub nicio formă din oficiu să procedeze la reducerea onorariului executorului.

Participant: Spuneați că, în opinia dumneavoastră, instanța ar putea să reducă acest onorariu al executorului în măsura în care se solicită. În practică, eu m-am lovit, și este injust, de următoarea problemă: onorariul executorului judecătoresc se stabilește întotdeauna în raport de sumă pe acel ordin, evident, de regulă, spre maxim, indiferent dacă executarea silită se face printr-o poprire sau printr-o executare silită imobiliară, or evident că o executare silită făcută prin poprire presupune o activitate mult mai redusă a executorului judecătoresc. În raport de acest aspect, apreciați că, odată sesizată instanța, poate diminua onorariul executorului judecătoresc, sub chiar onorariul minimal prevăzut în Ordin, indiferent de modalitatea de executare?

Mihnea Tănase: Nu, indiferent de modalitatea de executare apreciez că legiuitorul, atunci când a stabilit aceste plaje și a avut în vedere acest minim, deja a cuantificat activitatea de bază pe care executorul o face cu privire la executarea unei creanțe. Deci, chiar dacă este cea mai simplă executare posibilă, printr-o poprire, o adresă de înființare a popririi, merge strună executarea silită, chiar și atunci consider că nu ar putea fi coborât onorariul minimal stabilit de Ordin, respectiv de lege.

Participant: Mulțumesc, dar cred că poate ar fi cazul aici a unei reglementări care să stabilească aceste limite minime și maxime, pentru că este o problemă, vis-a-vis de discuția pe care o aveam mai devreme, chiar și pentru creditor, în care creditorul este extrem de interesat de cuantumul onorariului.

Traian Briciu: E foarte interesant ce spuneți pentru că acest lucru mă duce cu gândul la un lucru foarte interesant. Înseamnă că dacă în statutul profesiei de avocat, care este la îndemâna Congresului, s-ar trece onorarii minimale, noi nu avem nici maximale, nici minimale, dacă am trece onorarii minimale, ar fi un imbold semnificativ pentru instanțe de a nu coborî cenzura sub onorariile fixate de către o instituție, până la urmă, de utilitate publică, care evaluează la nivel general. Sigur, e de gândit lucrul acesta, dar mă ajută, dezbaterea e interesantă pe aspectul acesta.

Participant: De asta am și pus întrebarea, că dacă pornim de la ierarhia actelor juridice și interpretăm Codul prin raportare la un ordin, cred că am putea să ajungem și acolo.

Traian Briciu: E bună de rezervat, ca gândire, chestiunea asta, luăm act de poziția exprimată de domnul Președinte și…

Mihnea Tănase: O singură mențiune. Nu uitați, totuși, că o mare parte a plajelor de onorarii, în privința executorilor, sunt stabilite prin Legea nr. 188.

Traian Briciu: Maximale…

Mihnea Tănase: Nu, vorbim, pe executarea creanțelor se vorbește și de minimale și maximale, dacă nu mă înșel, în Legea nr. 188, și în Ordin sunt detaliate și alte activități.

Traian Briciu: Deci vă referiți exclusiv la cele din lege?

Mihnea Tănase: Nu, nu m-am referit. M-am referit în general, la ambele categorii.

Traian Briciu: În ceea ce-i stabilit în lege, e clar că sub un anumit prag stabilit în lege, judecătorul se supune la rândul lui legii. Problema apare dacă are drept de interpretare sau își asumă un drept de interpretare pe ceea ce nu este în lege, dar legiuitorul a lăsat, să zicem, la dispoziția unui „legiuitor secundar”, cum ar fi în cazul acesta – un ordin al Ministrului Justiției, sau în cazul avocaților – o reglementare statutară, la nivel subsecvent legii, acolo s-ar mai putea discuta dacă ele sunt opozabile instanței.

Mihnea Tănase: Eu aș tinde să spun că chiar dacă este un act cu forță juridică inferioară, atâta vreme cât nu contravine legii, ține de competența instanței.

Traian Briciu: Da, exact, și eventuala contradicție nu o să o verifici de fiecare data incidenta, ci numai dacă se atacă actul în contencios. Nu, e incidentală problema, dar e foarte valoroasă.

Participant: Dacă apreciați că în situația în care legea stabilește un onorariu minimal și un onorariu maximal pentru executor, ceea ce nu e aplicabil în cazul onorariului avocatului ș.a.m.d, dacă apreciați că instanța poate să constate o disproporție vădită între onorariul stabilit, care este între limitele legii, și onorariul care ar fi cumva corect și justificat aplicat în cauză? Spun acest lucru mai ales prin prisma faptului că legea deja acordă protecție debitorului prin stabilirea onorariului maximal, deci nu știu dacă între limite poate un judecător să considere faptul că, totuși, există, atenție, o disproporție vădită.

Traian Briciu: E clar că numai între limite discutăm, că dacă ne aflăm în afara limitelor nu mai este o problemă de apreciere, ci o problemă de legalitate. Numai între limite, tocmai asta e ideea, nici nu mai cred că trebuie de răspuns pentru că înțeleg că premisa de la care s-a pornit este că onorariul este legal, dar dacă există sau nu un drept de apreciere. Și aici am reținut ca sinteză că, în viziunea exprimată la panel, să zicem, există un drept de apreciere, chiar dacă este în interior, deci el este legal stabilit, dar există chiar și aici un drept de apreciere mergând pe ideea acelui text care spune că se aplică dispozițiile art. 451, dar în mod corespunzător, adaptând, evident, înseamnă că în situația în care se află avocatul despre care vorbește faza de judecată, în cazul asta putem să extindem raționamentul la executor. De altfel, chiar merg mai departe, art. 451 mai are un text care spune „unde nu se sub nicio formă reduce”, și anume la taxele judiciare de timbru și la sumele stabilite pentru martori. Rațiunile fiind care? Taxele sunt stabilite de lege, deci judecătorul nu ar putea să le reducă, iar cele stabilite pentru martori sunt stabilite chiar de el, până la urmă, că le-a stabilit prin încheiere. Și atunci, în realitate, aș spune că doar în cazurile astea nu se poate, în toate celelalte cazuri judecătorul are drept de apreciere, merg și eu cam pe aceeași teză pe care merge și domnul judecător, chiar dacă nu am vorbit, nu ne-am pus de acord înainte.

Participant: Avem o dispoziție a instanței de executare prin care se dispune o reducere a onorariului executorului judecătoresc. Art. 451, alin. (2), teza finală stipulează „măsura luată de instanță nu va avea niciun efect supra raporturilor dintre avocat și clientul său”. Din perspectiva analizei făcută de către dumneavoastră aș înțelege că dispoziția instanței de executare se aplică pe sumele ce mai am dreptul să le input debitorului aflat în procedura de executare; în schimb, față de creditor aș putea solicita onorariul maximal în continuare?

Mihnea Tănase: Da, aș tinde eu să zic, dacă aplicăm textul prin analogie, mergem până la capăt.

Participant: Problema este care ar fi baza, pentru că, vedeți dumneavoastră, eu nu pot încheia un contract cu creditorul, ca executor judecătoresc.

Traian Briciu: Bun, dar relația, până la urmă…

Participant: Este una contractuală.

Traian Briciu: Tot contractuală este, nu este extracontractuală. Deci cred că noțiunea de „corespunzător” validează punctul dumneavoastră de vedere și vă ajută textul că, față de creditor, e titlu executoriu procesul-verbal.

Participant: Pentru creditor este titlu executoriu. Oricum încheierea i-o comunic și creditorului, care are posibilitatea să o conteste în cele 15 zile. O contestă debitorul, se reduce…

Traian Briciu: Da, e interesant…

Mihnea Tănase: Soluția instanței, practic, afectează doar creditorul și debitorul, doar cele două părți implicate în contestație.

Traian Briciu: Da, cred că și doamna avocat a spus că „protecție pentru debitor de a nu fi…”, că asta a fost rațiunea.

Participant: Aș avea o întrebare mult mai tehnică, raportat la art. 720 alin. (1) și (5), soluțiile pe care le poate pronunța instanța în contestația la executare. Eu am întâlnit în practică amândouă soluțiile. Ce dispune instanța în cazul admiterii unei astfel de contestații împotriva încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare? Îndreptarea sau anularea încheierii? Și care sunt efectele acestei soluții cu privire la actele executorului judecătoresc, respectiv dacă executorul trebuie să întocmească o nouă încheiere sau își produce efecte în continuare cea veche, astfel cum a fost îndreptată de instanță? Repet, în practică am întâlnit ambele variante. Din punctul meu de vedere, corect ar fi instanța să dispună îndreptarea și să producă efecte în continuare încheierea veche, astfel cum a fost îndreptată de instanță. Dacă puteți să ne spuneți, din practica dumneavoastră, cum ați apreciat soluția instanței de executare într-o astfel de speță..

Mihnea Tănase: Chiar dacă s-ar dispune anularea, evident, ar fi vorba de o anulare parțială, și atunci, oricum, tot încheierea inițială și-ar produce efectele.

Participant: Bun, problema se pune că, mai departe, acea încheiere s-ar putea, la rândul ei, să fie titlu executoriu, cum discutam mai înainte. Și atunci s-ar putea pune o problemă de certitudine a creanței în măsura în care aceasta n-ar fi cuprinsă doar în titlul executoriu, știm că acum definiția de la caracterul cert al creanței e sensibil diferită față de cea de pe Codul anterior, că n-ar fi creanța cuprinsă strict în titlul executoriu, ci în încheierea respectivă, cea inițială și, după caz, anulată parțial sau îndreptată, depinde pe ce variantă mergem, și încheierea instanței.

Traian Briciu: Sincer, eram tentat să spun că e o nulitate parțială, dar problema este față de cine?

Participant: Într-o asemenea ipoteză, dacă rămâne valabilă încheierea inițială, modificată de către instanță, înseamnă că titlul pe care îl dobândește executorul judecătoresc împotriva creditorului este, de asemenea, diminuat.

Mihnea Tănase: Dacă mergem pe ideea că respectiva hotărâre a instanței ar fi opozabilă doar părților implicate, debitor, respectiv creditor, nu ar fi nicio problemă. Față de creditor, executorul ar avea, de fapt, titlul inițial, încheierea inițială. Este modificată, dar strict în raporturile dintre…

Traian Briciu: Problema e bine ridicată, considerentele ar trebui menționate că ea se referă exclusiv la raporturile cu debitorul, pentru că, într-adevăr, la judecată lucrurile sunt clare, dar aici, acel „în mod corespunzător” obligă la o astfel de dezvoltare. Mulțumim pentru precizare și chiar e o chestiune practică de reținut, mai ales pentru judecători, dar și pentru avocați să ceară, că s-ar putea ca judecătorul să nu aibă, cel puțin la momentul pronunțării, viziunea complexității, că nu e implicat personal în chestiunile acestea. Mulțumim!

Aș trece la o altă chestiune punctuală, și anume regimul juridic al cheltuielilor generate de fotocopierea dosarului de executare în cazul procedurii de judecată a contestației la executare. Cunoaștem practica obișnuită. E vorba de aplicarea în concret a art. 717 alin. (2) din Codul de procedură. Se solicită dosarul; de multe ori, dosarul e foarte mare. De exemplu, mie, la ultimul proces pe care l-am avut apărând un debitor contestator într-o contestație, a venit o factură pro-formă din partea executorului, de 1.500 lei, iar clientul chiar s-a speriat puțin. Sigur, era o sumă considerabilă, mai mare, oricum, decât taxa judiciară de timbru, clar. Și atunci întrebările, probabil, mă gândesc, ar fi următoarele: ce se întâmplă dacă contestatorul nu achită acestă sumă? Ce ar însemna? Executorul nu transmite efectiv respectivele documente sau le transmite și va dobândi un titlu executoriu contra debitorului respectiv? Asta ar fi întrebarea.

Participant: Dacă se poate să mai fac o mențiune referitoare la procesul-verbal de cheltuieli sau încheierea de cheltuieli, cum se numește acum, pe noul Cod. Victor Mănăilă, din partea KRUK România, în primul rând. Eu, care, până acum, mă bucuram că am calitatea, ca să zic așa, de creditor, dar am văzut că se tot discută de punerea în executare a încheierii împotriva creditorilor, după cum s-a și început discuția, și m-ar interesa cum aș putea eu, în calitate de creditor deja prejudiciat, evident, să mă apăr împotriva punerii în executare a încheierii de cheltuieli, prin atacarea în instanță?

Traian Briciu: Dacă e ceva nelegal acolo, da, ea poate fi, bănuiesc, atacată, și de către creditor, până la urmă. Orice persoană interesată. Deci, dacă și creditorul ar fi afectat, și el ar putea să atace.

Participant: M-ar fi interesat, și din opinia domnului judecător, cum se analizează dosarul și care sunt criteriile pentru care se diminuează, de fapt, încheierea respectivă de cheltuieli.

Traian Briciu: Aș propune să rămânem un pic pe tema inițială.

Mihnea Tănase: Cât despre criterii, aceleași criterii adaptate fazei de executare pe care le are în vedere instanța și când analizează dacă se impune sau nu diminuarea onorariului avocațial. Complexitatea fazei de executare, în primul rând, dificultatea ei, știm că executarea silită, de cele mai multe ori, este extrem de dificilă, presupune o presiune asupra executorului. De ce nu, până la urmă, n-aș vedea de ce nu ar fi un criteriu chiar și prestigiul executorului care a fost sesizat cu o anumită cerere. Deci sunt numeroase criterii.

Participant: Bine, până în anul 2013 era foarte clar. Aveam onorariul care era stabilit conform Ordinului Ministerului Justiției nr. 2550/2006. Aici este lămurită. Mai departe, până în 2013 aveam sumele defalcate privind cheltuielile de executare, de la formare dosar, de la înregistrare, de la corespondență, la absolut tot. De atunci, acum se trec cheltuielile totale și, undeva, estimative, de executare.

Traian Briciu: Întrebarea dumneavoastră are o foarte mare calitate și un mare defect. Calitatea este că ridică o problemă dificilă. Defectul este că ea nu e soluționabilă. Pentru că mă uit la ce se întâmplă în cazul onorariilor avocaților. Nu onorariile, ci cheltuielile aferente onorariilor. Există acolo o apreciere unitară? Nu. Acolo vorbește art. 451 de „vădit disproporționat”. Statutul profesiei de avocat are niște criterii cum se stabilește onorariul, în care intră fel de fel de elemente, unele enunțate acum de către domnul judecător, de exemplul prestigiul avocatului. Sigur, în cazul avocatului, activitățile sunt mai puțin standardizate decât în cazul executorului și permite, să zicem, o anumită abordare din perspective diferite ca cuantificare. Și la executor se poate face acest lucru. Poate nu cuprind suficiente mențiuni privind cum se formează onorariul, reglementările interne ale executorilor, ca să se poată ajunge la o apreciere. Dar nici în cazul avocaților, unde Statutul stabilește clar cum se formează și ce se ia în calcul când se stabilește un onorariu, judecătorii, de multe ori, nu au în vedere acele reglementări, ci, pur și simplu, fac o apreciere suverană, după obiceiul locului, de exemplu, dovadă vezi cum se reduce onorariul la București, cum se reduce la Târgoviște. O să observi că la Târgoviște i se pare că onorariul – care la București e absolut normal – e aberant de mare. După cum instanța e fostă comercială, devenită civilă, dar specializată, totuși, sau civilă dintotdeauna sau specializată în litigii de muncă, iar vezi o altă abordare. Deci se pare că, în cele din urmă, aș putea să sintetizez că problema e soluționabilă în felul următor: suverana apreciere a instanței, unită cu percepția instanței asupra situației sociale a părților implicate și cu eventuala prețuire a actului pe care îl analizează, îl valorizează sau nu, și cu situația locului, pentru că diferă de la un oraș la altul. Cam asta e, în concret. Adică orice criterii am stabili, în cele din urmă, de cele mai multe ori vom întâlni cam aceste elemente care nu sunt reglementate niciunde, dar care generează, până la urmă, ceea ce se numește dreptul suveran de apreciere al judecătorului, care e suveran. Cam acestea sunt elementele.

Participant: Vă mulțumesc!

Traian Briciu: Haideți să vorbim despre chestiunea aceasta, problema pusă, și apoi abordăm, spre final, chestiunile legate de validarea popririi și celelalte.

Mihnea Tănase: Bun, deci sediul materiei, foarte pe scurt, art. 717 Cod de procedură civilă, în forma republicată: „instanța va solicita de îndată executorului să-i transmită, în termenul fixat, copii certificate de pe actele dosarului de executare contestate și îi va pune în vedere părții interesate să achite cheltuielile ocazionate de acestea”. M-aș referi mai întâi la noțiunea de „parte interesată”. Și aici trebuie ca instanțele să fie atente. Nu întotdeauna parte interesată în a solicita anumite acte de executare este contestatorul, cum ar putea părea la prima impresie. Astfel încât, subliniez faptul, dacă, spre exemplu, obiect al apărărilor intimatului vor face anumite acte de executare – acte de executare care nu au fost contestate – respectivele cheltuieli vor fi puse de către instanță în sarcina intimatului, nu a contestatorului. Doi: poate executorul să refuze sau nu transmiterea respectivelor copii ale actelor de executare contestate? Și aș spune ferm că nu, nu poate, pe motiv al neplății respectivelor cheltuieli. În primul rând că mi s-ar părea firesc să înainteze anterior dosarul, copiile respective, pentru a-și justifica activitatea prestată, de copiere. Doi: instanța trebuie să pună în sarcina părții în concret suma datorată, și nu doar vag, pune în vedere să achite cheltuielile. Nu! În concret, cât anume datorează. Pentru a vedea acest lucru, are nevoie instanța atât de această dovadă a activității prestate, cât și de dovada respectivelor cheltuieli, acel decont. Pe baza acestor elemente, instanța, prin încheierea de la primul termen de judecată sau de la primul termen de judecată de după depunerea respectivelor acte și a decontului la care am făcut referire va stabili suma datorată de partea interesată. Acea încheiere va reprezenta pentru executorul judecătoresc, împotriva părții interesate care nu face plata, un titlu de creanță de care se va putea prevala ulterior. Subliniez, apreciez că aceste cheltuieli nu reprezintă nici cheltuieli de executare și nici cheltuieli de judecată. Reprezintă cheltuieli de administrare a unei probe în procesul civil care, în măsura în care vor fi efectuate de partea interesată, se vor transforma, la finalul procesului, în cheltuieli de judecată recuperabile, dacă cealaltă parte este în culpă procesuală de la aceasta. Doriți să interveniți?

Participant: De ce instanțele nu aplică art. 262 Cod procedură civilă?

Mihnea Tănase: Art. 262 Cod procedură civilă, să vedem…

Participant: Care vorbește tocmai de cheltuielile necesare administrării probelor.

Mihnea Tănase: Da! Pentru că respectivele acte de executare, dacă executorul și-ar îndeplini obligația în prealabil, ar fi deja la dosarul cauzei, deci nu ar mai fi prejudiciată judecarea cauzei de lipsa acestor elemente, nu am mai avea motiv să suspendăm. Ce se poate întâmpla în practică? Executorul nu își îndeplinește obligația, despre care apreciez că…

Participant: Nu, vorbim de situația în care și-a îndeplinit obligația.

Mihnea Tănase: Dacă și-a îndeplinit-o, nu există motiv de suspendare pe art. 262. Nu mai există! Judecata poate merge înainte!

Participant: Și rămâne prejudiciat executorul.

Mihnea Tănase: Executorul, în măsura în care vom avea de a face cu o parte care nu plătește, va dobândi acel titlu, încheierea instanței prin care a fost obligată, partea la plata respectivelor cheltuieli și se va îndrepta împotriva acestei părți. De aceea nu aș merge pe ideea de suspendare. Nu aș merge nici pe ideea de decădere, că mai auzisem undeva. Evident, proba este câștigată cauzei, avem la dosarul cauzei respectivul dosar, nu aș vedea niciun motiv.

Traian Briciu: Da, concordă și, în opinia mea, lucrurile cam la fel ar trebui să stea. Sigur, motivările pot diferi, mai ales că aici suntem într-o dezbatere ce implică o chestiune orală, deci nu putem să exprimăm în scris varietatea argumentelor, motiv pentru care dau cuvântul, pe chestiuni concordante cu ce am discutat până acum, și anume probleme practice privind executarea silită a contractului de asistență juridică pentru recuperarea onorariului de avocat. Și aici cine ar putea să vorbească decât un avocat, un avocat care știe ce înseamnă onorariile, și anume domnul Cosmin Vasile.

Participant: Aș fi avut o singură mențiune și completare, și, de asemenea, aș fi vrut să aflu și aprecierea unui magistrat referitor la ce am discutat mai devreme cu privire la taxele care se percep pentru xeroxarea acestor dosare de executare care se înaintează doar într-un singur exemplar. Prin urmare, contestatorul va efectua de două ori niște cheltuieli. O dată că va fi obligat la plata acestor cheltuieli prin prisma solicitărilor de către biroul executorului judecătoresc și, pe de altă parte, față de împrejurarea că este într-un singur exemplar, va fi nevoit să se deplaseze și să xeroxeze acest dosar de executare atașat dosarului de instanță, în care se soluționează contestația. Eu, personal, m-am lovit de această problemă și am solicitat Uniunii Naționale să-mi comunice care este tariful perceput de către birourile executorilor judecătorești, pentru că, astfel cum și dumneavoastră v-ați lovit de asemenea problemă, și un client de-al meu nevoit fiind, în cadrul contestației la executare, a fost obligat la plata unor sume privind xeroxarea acestui dosar și atașarea, în copie legalizată, către instanța de judecată, la un cumul de 12 milioane, ceea ce, într-adevăr, pentru mine, ca avocat, a fost aproape imposibil să-i explic de ce s-a ajuns acolo. Pentru că, pe de-o parte, la momentul la care s-a depus dosarul de executare, în copie legalizată, mare parte din înscrisurile aflate în dosarul atașat erau în dublu exemplar. Am solicitat, în mod insistent, instanței să verifice dacă numărul de exemplare coincide cu numărul facturat de către executorul judecătoresc, pe de-o parte, iar, pe de altă parte, învederând de nenumărate ori instanței faptul că anumite înscrisuri sunt depuse în mod, nu știu, destul de greu de explicat de ce, de mai multe ori atașate către instanță. Prin urmare, întrebarea care, cel puțin din punctul meu de vedere, am adresat-o atât pe mail în momentul în care m-am înscris la această conferință, ar fi fost: cam care este viziunea unui magistrat cu privire la tariful perceput de un executor de 1 leu per pagină, în contextul care știm cu toții că toate xeroxurile din incinta instanțelor practică un tarif de 0,30. Care este raționamentul pe care l-a avut Uniunea prin această circulară prin care a dat un preț de referință de 1 leu/ pagină. Mie mi se pare, personal, destul de exagerat și mi se pare o măsură abuzivă ca eu, ca și contestator, formulez o contestație la executare, nu mi-au fost comunicate toate actele pentru a-mi dovedi cele susținute, solicit atașarea dosarului de la executorul judecătoresc, dar sunt pus în situația în care trebuie să plătesc niște sume exorbitante pentru xeroxarea acelui dosar de executare și voi fi nevoit, încă o dată, să plătesc niște taxe să le xeroxez din dosar pentru că, implicit, executorul judecătoresc nu are calitate.

Traian Briciu: Înțeleg. Imediat îi dau cuvântul domnului judecător. Oricum, e mai bine că le trimite într-un singur exemplar. Că dacă le-ar trimite în trei ar fi mai complicat, chiar. Așa, cel puțin, pentru celelalte două care sunt, mergi pe 0, 33.

Participant: Eu aici făceam discuții în ceea ce mă privește pe mine, ca și contestator, că sunt de două ori obligat să suport niște costuri.

Traian Briciu: Da, am înțeles! Bine, mai degrabă prima problemă este. Că, în realitate, ca și contestator, știai că, la un moment dat, trebuie să suporți costurile de a se transmite instanței, dacă vrei să iei și tu un exemplar…

Participant: Dar poate instanța să reducă aceste cheltuieli de xeroxare?

Traian Briciu: Păi aici este discuția!

Participant: Și îmi cer scuze, avocat Grimberg Cristiana, coordonator Grimberg și Asociații. Nu m-am prezentat.

Mihnea Tănase: În măsura în care partea invocă acest lucru la momentul oportun anterior stabilirii respectivei obligații de plată, în lipsa unui text care să interzică instanței cenzura respectivului cuantum, la prima vedere, nu văd de ce nu ar evalua. Acum o să intrăm în discuții cum o evaluează, până unde.

Traian Briciu: Problema e următoarea: există, înțeleg, o normă internă, o recomandare nu împiedică instanța. Dacă ar avea calitate de act administrativ, atunci ar fi un pic mai complicat, pentru că ar trebui să invoce excepția nelegalității ei.

Participant: Da, numai că noi ne lovim de aceste aspecte interne ale Uniunii, ca avocați, numai în momentul în care ne sunt conferite de diverși executori, dacă ne sunt conferite, aceste informații.

Participant: Acea circulară la care se referă doamna avocat nu stabilește un preț, ci, dimpotrivă, limitează: nu mai mult de 1 leu/pagină.

Participant: Aș vrea să rectific.

Traian Briciu: Înseamnă că are dreptate domnul judecător care spune că eu, în concret, pot să analizez și să reduc după câteva criterii. Dacă actele au fost depuse cum le-am solicitat, eu am solicitat anumite acte într-un exemplar, dacă văd că ele sunt depuse în exces, o să cenzurez.

Participant: Codul spune „atașarea în copie”. Poate dispune atașarea în copie a actelor execuționale..

Traian Briciu: Deci e posibil să se depună inutil și alte acte care nu sunt contestate sau în dublu, triplu exemplar, cum ați spus, de altfel. Aici, evident că poate să intervină o cerere de cenzură dacă partea interesată arată clar unde sunt necorelările. E posibilă și o cenzură pe cuantum, în cazul acesta, dacă dovedești că există un cuantum rezonabil mai mic. Și ați dovedit dumneavoastră.

Participant: Eu, din păcate, din ce informații am primit, nu știu… Domnul susține că „până la”. Eu am primit informația scrisă, ca informare, în urma unor solicitări repetate la Uniune, în sensul că, „în urma discuțiilor efectuate la Camera Executorilor Judecătorești, propunem stabilirea tarifului de 1 RON/pagină, pentru uniformizarea, la nivel național și eliminarea practicilor abuzive.”

Traian Briciu: Da, acea prevedere „eliminarea practicilor abuzive” – în sensul că să nu fie mai mult.

Participant: Bun, dar chiar și 1 leu, în opinia mea, este exorbitant.

Traian Briciu: Nu pot să fac o apreciere de genul acesta, dar mi se pare că ea poate fi făcută de o instanță.

Participant: Poate fi? De aceea am și insistat să aflu și opinia unui magistrat.

Traian Briciu: Diferă de la caz la caz. Acum, cei care sunt prezenți nu își pot asuma poziția nici pentru toate instanțele, cum nici pentru toți avocații sau toți executorii.

Participant: Bună ziua! Executor judecătoresc Galea, de la Trifina, Tănase și Galea. O să încerc să-i răspund colegei. După cum știți, și executorii sunt și ei juriști și eu cred că dânsa vorbește de o anumită speță și cred că e puțin subiectivă. De cele mai multe ori, eu, personal, în calitate de practician, nu solicit avansare de cheltuieli pentru trimiterea la instanță, chiar dacă instanța a pus în vedere contestatorului să achite astfel de cheltuieli. Dar colega uită, cel puțin la Curtea de Apel Ploiești am văzut, și pe București e o statistică dar nu știu cât e de reală, la Curtea de Apel Ploiești 80% dintre contestațiile la executare se resping. Sunt considerate abuzive sau neîntemeiate, nelegale și asa mai departe, din diverse motive. Avem situații în care într-un dosar de executare se depun 60 de contestații la executare. Pe de altă parte, există instituții, autorități și nu numai, unde o copie de pe un act, nu vorbesc de copii legalizate, deci nu notarii neapărat, costă mult mai mult, adică undeva la 5 lei/pagină sau 20 lei/pagină. De-asta spun – ca să-i răspund colegei – că nu trebuie generalizat.

Traian Briciu: Am înțeles spiritul intervenției. Mai sunt și alte probleme în legătură cu aceasta? Aici am înțeles. În bună măsură, aveți dreptate în ceea ce privește procentul, dar cu mențiunea că, în cazul unui abuz – și nu exclud ca în cazul contestațiilor să fie și abuzuri – avem text care spune clar că se poate aplica o amendă judiciară între 1.000 și 7.000 lei de către instanță. Deci, oricum eradicarea sau prevenirea abuzului nu trebuie să stea neapărat în cuantumul copiilor la actele transmise, ci stabilește instanța, până la 7.000 lei, ceea ce ar fi suficient, zic eu, chiar mai mult decât necesar.

Participant: Nu prea se aplică acest articol.

Traian Briciu: Sigur, vreau să spun că există un corectiv prevăzut de către legiuitor. Și atunci, ca să respectăm, totuși, și timpul în care trebuie să ne încadrăm, eu o să insist, totuși, ca domnul Cosmin Vasile să vorbească despre acele dificultăți în executarea contractului de asistență pentru recuperarea onorariului de avocat și mai are, pe urmă, o temă, chiar mai dificilă, dar asta are legătură, că până acum,am vorbit foarte, foarte mult despre bani și oarecum e normal, că, dacă vorbim despre executare silită, e greu de înlăturat discuția despre aspectele pecuniare.

Cosmin Vasile: Mulțumesc! M-am hotărât să vorbesc despre un motiv de tristețe, și nu de bucurie al avocatului, anume situațiile în care este contestat dreptul sau obligația de plată a onorariului în două ipoteze: situația contractelor de asistență juridică care prevăd facturare orară și în care, la un moment dat, clientul refuză să achite onorariul care reprezintă rezultatul unei înmulțiri între număr de ore și rata orară agreată. Dacă analizăm dispozițiile Statutului de la art. 127 și următoarele, constatăm că există criterii pentru stabilirea onorariilor, condiții de legalitate și formule de onorarii recunoscute de Statut, dar, evident, aș spune eu, nu există niciun fel de reper în legătură cu modalitatea în care se poate comensura și proba realitatea serviciilor avocațiale în cazul acestui tip de onorariu, cel al prestațiilor orare. Și problemele pot să fie, să spunem, principiale, cum ar fi chestiuni de tipul: poate avocatul să factureze studiul legislației sau studiul jurisprudenței pe o anumită chestiune corelativă mandatului respectiv? Ce se întâmplă în cazul deplasărilor în provincie sau în străinătate, în care, fizic, avocatul petrece zeci de ore sau zile în șir în prestarea unui serviciu avocațial, dar evident că munca efectivă nu poate decât să fie limitată la un număr de ore în zilele respective? Sau pot să fie de mai multe ori cu mult mai complicate practic și neimplicând niciun fel de problemă principială, și anume se neagă faptul că s-au petrecut 10 ore pentru redactarea unei cereri de chemare în judecată sau apărarea este de tipul: „este vădit exagerat și este imposibil ca un avocat care mi-a spus că este atât de bun să petreacă atât timp pentru redactarea nu știu cărui act de procedură”. Ce se întâmplă în practică în cadrul contestațiilor la executare care vizează o executare silită a unui contract de asistență într-o asemenea ipoteza e o situație sau o postură deloc plăcută pentru avocatul respectiv. Sigur că există posibilitatea folosirii oricăror mijloace de probă pentru a testa realitatea acelor prestații, dar varianta tipică și normală, aș spune eu, este cea în care avocatul este în măsură să facă dovada corespondenței pe care a avut-o cu clientul, depunerii actelor avocațiale întocmite, fie că vorbim de acte de procedură în fața instanței, fie memorandumuri, opinii, procese-verbale privind întâlniri și așa mai departe. Teoretic, se poate utiliza și proba cu martori care să completeze, să clarifice, să lămurească realitatea acestor servicii, modul în care instanțele aleg să soluționeze această pricină – sau nu știu dacă termenul „aleg” este potrivit – este unul simplist și, fie convinsă instanța că munca respectivă este prestată – și nu discut aici despre alte complicații, cum ar fi contestări de orice formă ale legalității tipului de onorariu sau valorii onorariului, ci doar chestiunea cantității –, fie să păstreze în tot creanța respectivă, respingând contestația, fie într-un mod solomonic și simplist să o împartă la doi, la trei, la patru, după cum probele, într-un mod vag, trimit la o asemenea concluzie. Singura morală pe care eu am tras-o văzând câteva cazuri de acest tip este că singura posibilitate pe care o are la îndemână avocatul pentru a disciplina, din acest punct de vedere, relația cu clientul este aceea de a prevedea un mecanism contractual riguros de acceptare, în general lunară, a fișelor de timp și a prestării serviciilor avocațiale. Adică, dacă contractul este unul dintre acelea neplăcute, împovărătoare, chiar cu riscul de a fi considerate birocratice, care stabilește că până la data de 5 ale lunii se trimite fișa de servicii, aceasta trebuie aprobată expres de client, dacă în 5 zile clientul nu aprobă expres fișa, ea se socotește aprobată, soarta – în cadrul unei contestații la executare – a avocatului, de această dată, este una mai bună. Altfel, nu cred și nu văd cum un avocat ar putea să își petreacă viața profesională făcând ceea ce trebuie să facă pentru client și, în paralel, preconstituind probe care să susțină, la o adică, fișa de timp în cadrul unei contestații. Cea de-a doua problemă este cea a onorariului de succes și a unei ipostaze cu care cred că mulți avocați s-au întâlnit. Să zicem că succesul este definit de contract ca reprezentând soluționarea definitivă, pe noul Cod, favorabilă a unui litigiu. Muncește avocatul un an, doi, trei, cât e nevoie, câștigă în primă instanță și la ultimul termen de judecată, în faza de atac, a apelului, clientul îi spune: „Mulțumesc, nu mai am nevoie de serviciile tale”, făcând ceea ce statutul permite, denunțarea unilaterală a contractului de asistență, pentru că nimeni nu poate fi obligat să lucreze cu un avocat sau să continue relația cu un avocat. Problema care se pune în acest caz este dacă e sau nu datorat sau dacă trebuie să rămână datorat onorariul de succes într-o ipoteză care, simplificată, arată în felul următor: succesul formal nu a fost atins pentru că hotărârea definitivă nu este obținută la momentul la care încetează contractul de asistență juridică, ca urmare a manifestării unilaterale a clientului și, evident, împotriva voinței avocatului. Pe de altă parte, motivul determinant care duce la încetarea contractului este această manifestare unilaterală de voință. Și să zicem că a doua zi după denunțare, așa cum, prevăzător și grijuliu, clientul a anticipat, soluția rămâne cea obținută în primă instanță de avocat. În opinia mea, un asemenea exemplu pe care l-am ales intenționat vădit nedrept și abuziv din partea clientului, ca să nu ridice alte complicații la care mă refer în ultimă fază pe acest subiect, ne găsim în ipoteza în care, pe de o parte, Statutul ne spune, la art. 147, că denunțarea contractului de asistență nu înseamnă exonerarea clientului de plata onorariilor, precum și a cheltuielilor datorate, iar, pe de altă parte, art. 1.405 Cod civil ne spune că „condiția se consideră îndeplinită dacă debitorul obligat sub condiție împiedică realizarea ei”. Într-un asemenea caz, în opinia mea, lucrurile sunt foarte clare și această manifestare sau această denunțare abuzivă exclusiv prin prisma scopului urmărit de client, acela de a evita plata onorariului de succes, sub această umbrelă, iată, generoasă și salvatoare a art. 1405 alin. (1) Cod civil permite avocatului încasarea onorariului de succes respectiv, deși, formal, denunțarea contractului ar părea să fie o piedică insurmontabilă. Spuneam că situația poate să fie mult mai complicată și, realmente, cred că nu se poate trage o concluzie în sensul de alb sau negru, în situația în care contractul de asistență juridică este denunțat nu după obținerea unei hotărâri favorabile și înaintea ultimului termen de judecată în apel, ci, să spunem, înaintea obținerii hotărârii favorabile în primă instanță, când noțiunea de„ succes”, dacă rămânem la definiția succesului ca fiind o hotărâre favorabilă, se prefigurează cu greu, dar, chiar și în asemenea cazuri, avocatul ar putea să fie tentat și, cel puțin moralmente, să se socotească îndreptățit la a încasa onorariu, dacă soluția juridică pe o speță foarte sofisticată, rezultat al unei analize date de avocat, este cea care în cele din urmă se dovedește a fi câștigătoare pentru client. Dar accept că, cu cât denunțarea contractului este mai devreme de către client, cu atât devine mai greu sau imposibil să existe această conexiune între prestația avocațială și succes, cu precizarea că art. 1.405 întotdeauna va juca în favoarea avocatului dacă în concret se poate dovedi că neîndeplinirea condiției se datorează manifestării de voință a celui în favoarea căruia juca condiția, iar la onorariu de succes, evident, condiția joacă exclusiv în favoarea clientului, iar nu a avocatului. Acestea erau cele două aspecte.

Traian Briciu: Foarte importantă intervenția. Cu siguranță că, dacă timpul ne-ar fi permis, de aici puteam să ne imaginăm mult mai multe probleme decât cele expuse sintetic, inclusiv situația în care clientul tranzacționează, sigur în apel sau poate chiar în recurs.

Cosmin Vasile: Sau chiar a premiselor favorabile.

Traian Briciu: Acceptă compensarea cu alte sume pe care le datorează el față de partea adversă, folosind premisele unei hotărâri, chiar nedefinitive, obținute prin munca avocatului. Sigur probleme sunt. Singura chestiune care mi se pare că trebuie, însă, clarificată e următoarea: și eu sunt de acord că forma juridică a efectuării unor acte care fac imposibilă realizarea condiției, condiția fiind succesul, este calea cea mai bună, ca argument juridic. Întrebarea este dacă, valorizând această cale, putem considera că, în cazul acesta, contractul de asistență poate fi pus în executare și disputa să se angajeze pe calea unei contestații la executare sau, în realitate, nu contractul de asistență este calea, ci avocatul căruia i s-a denunțat contractul înainte de a obține succesul, deși era în preajma lui, va trebui să ia calea unei acțiuni de drept comun și să își constituie un nou titlu, suma respectivă reconsiderându-se, eventual, o daună rezultată din denunțarea intempestivă și nemotivată a contractului. Asta ar fi interesant. Deci merg, cu alte cuvinte, eu depun contractul spunând „Chiar dacă nu am avut eu succesul, nu e nicio problemă. Eu îl investesc cu formulă executorie, încep executarea, tu, debitor, contești spunând că suma nu e certă, iar eu îți dovedesc, mă apar în cadrul contestației” și spun în felul următor: „Aparent nu e certă, ea este certă pentru că, în realitate, singurul care a făcut imposibilă realizarea condiției ești chiar tu”. Și toată discuția se poartă pe contestația la executare. Sau, varianta cealaltă, îmi asum faptul că nu e certă și o certific în cadrul unui proces nou. Aici e chestiunea.

Cosmin Vasile: Încerc să completez punctual chestiunea foarte interesantă ridicată de Traian. Este de principiu, și nu cred că poate fi contestat sau nu serios și riguros, că contractul de asistență juridică, într-adevăr, este titlu executoriu pentru onorariile datorate și, per a contrario, nu e titlu executoriu pentru acel tip de despăgubiri datorate avocatului pentru orice cauze pentru conduita clientului care, în general, l-a împiedicat, l-a văduvit de dreptul și posibilitatea de a-și încasa onorariul. Deci acel tip de acțiune în răspundere civilă în care creditorul obligației tinde din varii motive la despăgubiri pentru neîndeplinirea în natură a obligației va obliga avocatul la promovarea unei acțiuni, neavând posibilitatea valorificării titlului executoriu respectiv. În exemplul pe care l-am ales eu e interesant că acest art. 1.405, alin. (1) Cod civil vorbește de o situație în care legea prezumă îndeplinirea condiției din acea ipoteză, deși condiția, în mod evident, nu va fi fost îndeplinită niciodată. Și atunci construcția juridică, dacă discutăm despre această condiție și succesul este cu siguranță o condiție suspensivă ca modalitate a actului juridic – contract de asistență, deci, dacă ne încadrăm la art. 1.405, am o condiție, iar disputa privind îndeplinirea sau neîndeplinirea unei condiții este o situație tipică și unanim acceptată ca și cauză a contestației la executare care duce fie la anularea executării, fie la respingerea ei în ipoteza în care condiția s-a îndeplinit. Altfel, dacă din orice motive nu se poate pretinde îndeplinirea condiției, cum ar fi exemplele pe care le-am enumerat generic, cele în care avocatul a creat toate premisele obținerii succesului, dar nu are cum să îndrăznească să pretindă că succesul a fost atins sau este prezumat atins, se deschide acea cale evocată de Traian. Deci eu aș spune că, cel puțin în exemplul extrem pe care l-am evocat, cel mai de rea-credință client care își iubește și susține avocatul până la ultimul termen de judecată când, în mod vădit, cu acest scop, denunță contractul pentru ca, formal, să nu fie în vigoare contractul de asistență la momentul rămânerii definitive a hotărârii, este mănușă ipoteza prevăzută de art. 1.405 care, sub această umbrelă interesantă – prezumarea îndeplinirii condiției neîndeplinite – practic face ca dreptul la onorariu să se nască, pentru că art. 1.405 se aplică acestei ipoteze, și avocatul să valorifice dreptul la încasarea unui onorariu care devine cert, lichid și exigibil ca urmare a îndeplinirii condiției.

Traian Briciu: E destul de clar. Și eu merg, fiind și avocat, pe de altă parte, cred că ideea e să încerci să valorifici titlul executoriu constând din contractul de asistență și te lovești de o discuție pe certitudinea creanței. N-ai cum să o eviți decât dacă partea adversă nu face contestație la executare. Dacă treci de învestire. Dacă ajungi la contestație, e o discuție pe care o porți, dacă instanța spune: „Nu îi sunt clare premisele, nu e evident că a vrut să facă lucrul acesta”, atunci intri într-o dispută de certificare a creanței într-o procedură de drept comun. S-ar putea ca în una din nu știu câte zeci de cauze instanța să spună: „Aparent este incertă, e o condiție, într-adevăr, suspensivă, dar, în realitate, eu o consider ca fiind și îndeplinită pentru că partea debitoare a făcut acte prin care a făcut imposibilă îndeplinirea condiției, ceea ce o înlătur”. E posibil, repet, destul de rar. Exemplu e spre extrem. În cele mai multe cazuri, probabil, va trebui să iei calea dreptului comun. Asta voiați să îmi sugerați.

Participant: În temeiul art. 666, executorul judecătoresc va respinge cererea de executare silită a contractului de asistență juridică dacă nu constată o creanță certă, lichidă și exigibilă. Or, într-o procedură necontencioasă..

Traian Briciu: Dumneavoastră sunteți executor judecătoresc?

Participant: Da.

Cosmin Vasile: Domnul moderator, trebuia să nu acordați cuvântul.

Participant: Legat de aspectul acesta din practică eu aș mai avea o întrebare. Se ridică frecvent, cel puțin eu am întâlnit-o de multe ori, în faza executării silite se transmite un contract de asistență juridică cu privire la serviciile prestate în faza de executare silită, unde se prevede un onorariu de succes. Nu este rară situația, 10% din creanță, în cazul în care se recuperează. Întrebarea mea este: această cheltuială poate fi pusă vreodată în sarcina debitorului, ea poate fi inclusă în cheltuielile de executare silită și pusă în sarcina debitorului, un onorariu de succes?

Traian Briciu: Acum trebuie să răspundem la asta aproape toți, începând cu domnul executor. Introduceți sau nu onorariul de succes?

Flavius Ioachim: Eram în dubii dacă stabileam onorariul de avocat ca fiind dovedit sau nu, datorat sau nedatorat.

Traian Briciu: Aici nu e problema mea pusă, aici e una mai gravă.

Flavius Ioachim: Știu, dar dacă mai discutăm și de onorariu de succes, cred că ar trebui să îl introducem sau să îl luăm pe domnul avocat să fie alături de noi la orice act făcut alături de executor, să dovedească faptul că executarea silită se face în prezența, de fiecare dată, și a avocatului creditorului respectiv.

Traian Briciu: Problema nu era asta, dar, oricum, răspunsul e negativ. În orice caz, Cosmin..

Flavius Ioachim: Nu am vrut să îl denumesc de la început.

Cosmin Vasile: Cu durere în suflet, răspunsul riguros din perspectiva legală este mai degrabă nu, ca să nu zic „nu” ferm.

Mihnea Tănase: Aceeași opțiune o am și eu.

Traian Briciu: Unanimitate. Eventual, pentru acel onorariu se poate declanșa ulterior un proces în care să obții..

Participant: De multe ori creditorul face contestație, în sensul că executorul judecătoresc nu ar putea să cenzureze onorariul avocatului. Și consideră asta a fi, practic, o cenzură a onorariului avocatului în faza de executare silită, ceea ce depășește atribuțiile executorului.

Traian Briciu: Aș pune în continuare în dezbatere o problemă legată validarea popririi, și anume cum se pune în executare silită sentința de validare a popririi față de terțul poprit, chestiune asupra căreia îi dau cuvântul tot domnului avocat Cosmin Vasile și, evident, pe urmă ne ducem ușor-ușor spre o scurtă pauză.

Cosmin Vasile: Mulțumesc. Câteva aspecte punctuale despre ceea ce eu socotesc cea mai bântuită de fantome instituție din procedura civilă. De ce? Nu am înțeles niciodată de unde atâtea instanțe cred că este necesar și legal să se dispună înființarea popririi sau validarea popririi pe o sumă mai mare decât creanța urmărită de creditor, pe de o parte; pe de altă parte, că trebuie dispusă validarea popririi, deși la momentul înființării popririi contul bancar era gol și ea trebuie dispusă pe întreaga sumă, și așa mai departe. Și, încercând să găsesc răspuns la această dilemă profesională, Viorel Ciobanu, 1988, găsim o frază care, pe scurt, sună așa, e vorba de sumele din contul bancar: „Indisponibilizarea este totală chiar dacă creanța creditorului popritor este mai mică decât suma ce o are de primit debitorul”. Explicația pentru acestă situație ingrată este că unitatea socialistă trebuie să fie ferită de riscul concursului de executări, caz în care creanța trebuia să fie mai mare. Doi, în tratate moderne de procedură civilă ni se spune că „în jurisprudență s-a decis că poprirea trebuie validată pentru întreaga sumă cuprinsă în titlul executoriu, urmând ca, pe măsură ce se alimentează contul, sumele să fie reținute până la concurența debitorului sau, chiar dacă debitorul nu are disponibil bănesc în cont, executarea popririi urmând să aibă loc pe măsura alimentării”, citate decizii de speță din 1999 și 2000 ale unor Curți de Apel. Fantomele despre care vorbesc sunt aceste pasaje nemuritoare din tratate de procedură anterioare momentului Ordonanței nr. 138/2000, până la care validarea popririi nu era ce este astăzi, o etapă excepțională care intervine doar în situațiile prevăzute de lege în validarea popririi, ci a doua etapă obligatorie în poprire. Sper ca, până mă pensionez, toată lumea să înțeleagă această realitate. Mutându-mă la reglementarea popririi și la validarea popririi de astăzi, art. 789 spune așa: „Dacă terțul poprit nu își îndeplinește obligațiile ce îi revin, inclusiv în cazul în care (…)”și urmează ce trebuie să facă instanța în caz de validare a popririi. Validarea popririi este astăzi, în configurația ei de etapă excepțională în materie de poprire, o a doua etapă ce intervine doar dacă terțul poprit nu își îndeplinește obligațiile. Nu poate fi imaginată validarea popririi dacă terțul poprit și le îndeplinește, dacă nu există orice fel de aparent refuz, refuz sau neîndeplinire care să îndrituiască creditorul sau chiar executorul judecătoresc să înceapă validarea popririi. Citind art. 789 alin. (4), cred că la mine e numerotarea dinainte de republicare: „dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit îi datorează sume de bani debitorului, instanța va da o hotărâre de validare prin care îl va obliga pe terț să plătească, în limita creanței, iar, în caz contrar, va hotărî desființarea popririi”. La același capitol al textelor de lege menite să clarifice prevăzând expres o anumită situație, acest art. 789 alin. (4) ar putea crea senzația greșită că există doar două posibilități, fie există sume de bani datorate, caz în care se dispune validarea popririi, fie, în caz contrar, se hotărăște desființarea popririi. Situațiile mult mai complicate și mult mai la mijloc sunt cele în care, deși sunt datorate sume de bani, nu trebuie dispusă validarea popririi neapărat pentru că nu există o culpă a terțului poprit care, aparent, ar fi trebuit să purceadă la consemnarea și plata acelor sume, dar, din alte considerente, nu trebuie să o facă. O situație, dacă vreți, clasică și tipică și de mare actualitate pentru bănci, situația conturilor asupra cărora există ipoteci și alte tipuri de garanții și care nasc problema concursului dintre adresa de înființare a popririi și regimul juridic al ipotecii respective sau al altei forme de garanție care, cel puțin aparent, poate să nască acest conflict. Executarea hotărârii de validare a popririi – într-o manieră destul de limpede, art. 791 ne spune cum se execută hotărârea de validare și nu avem aici o noutate absolută în comparație cu vechea reglementare care, în mare, prevedea același lucru, și anume: „După validarea popririi, terțul poprit va proceda, după caz, la plata sau consemnarea prevăzută la art. 786, în limita sumei determinate exprese în hotărârea de validare; în caz de nerespectare a acestor obligații, executarea silită se va face împotriva terțului poprit pe baza hotărârii de validare”. Nimic mai simplu dacă citim acest text, nimic mai complicat în practică. De ce? Logica validării popririi e să creeze răspunderea directă și personală a terțului poprit față de creditorul pe care l-a lezat prin neîndeplinirea acelor obligații legale. Însă, această răspundere personală și această executare a hotărârii de validare împotriva terțului este întotdeauna subisidiară executării normale sau finalizării popririi în ipoteza simplistă și clasică, cea în care terțul poprit face ceea ce trebuia să facă, fie și cu întârziere. Cu alte cuvinte, dacă eu sunt acel terț poprit care am o mare dilemă existențială, dacă să dau sau să nu dau drumul la bani, dar am suma poprită, indisponibilizată, la sfârșitul hotărârii de validare a popririi în care instanța îmi spune „7 lei trebuie să plătești creditorului”, cu maximă relaxare și fără niciun fel de potențială prejudiciere a mea, voi plăti suma astfel cum mi-a ordonat instanța prin hotărâre definitivă și nu există niciun fel de problemă. Cum se întâmplă de cele mai multe ori, dacă sunt terțul poprit care am comis eroarea respectivă, mă găsesc în ipoteza în care, și să vreau, nu pot să fac ceea ce îmi ziceau textele de lege în materie de poprire, să indisponibilizez, să fac plata cum mi-a fost ordonat în cuantumul ordonat de instanță și, atunci, desigur, devine incidentă cea de-a doua ipoteză posibilă, executarea hotărârii de validare împotriva terțului poprit direct. Ceea ce ar trebui să se întâmple, dar nu prea se întâmplă în majoritatea hotărârilor, este ca, în măsura în care este necesar, față de situația de fapt dedusă judecății, instanța să lămurească această subsidiaritate sau ceea ce trebuie să facă terțul poprit. Marea majoritate a hotărârilor de validare de poprire pe care le-am văzut, e vorba de mai multe sute, în partea dispozitivă se rezumă la a arăta sau a menține poprirea și a dispune obligarea terțului poprit la plata sumei. Dacă eu mă găsesc în ipoteza în care banii sunt în contul respectiv și terțul poprit poate, teoretic, să își îndeplinească obligațiile, executarea directă împotriva terțului poprit a acelei hotărâri de validare este nelegală. Dacă hotărârea de validare, printr-un dispozitiv neechivoc, necondiționat și necircumstanțiat în niciun fel de considerentele decisive, ordonă, poruncește obligarea terțului la plata sumei, atunci vom avea o hotărâre judecătorească definitivă care este pusă în executare împotriva terțului poprit, deși filosofia și mecanismul validării de poprire ar împiedica o asemenea finalitate. Situația pe care o tot evoc eu, a terțului care are banii în cont și ajunge să fie obligat, este, ca acuitate practică, zero – pentru că întotdeauna problema se va rezolva terțul plătind acea sumă, în niciun caz un terț poprit, mai ales bancă, dar niciun alt terț poprit nu își permite să nesocotească o hotărâre definitivă de validare a popririi. Dar, în cazul în care validarea popririi se dispune pe conturi bancare pentru sume viitoare, și mă întorc la exemplul meu inițial – eu sunt bancă și am un client, se dispune înființarea popririi, dar la momentul înființării popririi în contul clientului meu erau 3.000 euro. Creanța totală urmărită este de 1.000.000 euro. Înființarea popririi și validarea popririi înseamnă, pentru acea bancă, înființarea popririi până la cuantumul creanței de 1.000.000 euro, obligația de a consemna și a plăti cei 3.000 euro din cont, urmând ca contul să rămână blocat și, în măsura în care el este alimentat în viitor, banca fie este obligată să plătească, fie se expune acelei răspunderi personale pentru nesocotirea obligației ce se naște în viitor de a plăti suma care a alimentat contul respectiv. În toate aceste ipoteze, în momentul în care se pronunță o hotărâre de validare a popririi cu acel dispozitiv necircumstanțiat, obligă terțul poprit la plata sumei de 1.000.000 euro doar pentru că până la 1.000.000 s-a înființat creanța, se nasc acele contestații la executare de tip saga care cuprind și banca, de cele mai multe ori, în povestea respectivă și care se lămuresc sau nu se lămuresc, după cum, într-un final, sunt lămurite de către instanța de executare înțelesul și aplicarea sentinței inițiale de validare. Repet încă o dată, dacă această filosofie expusă pe scurt de mine a validării de poprire ar fi acceptată și aplicată ca atare, eu cred că 80% din spețele de validare de poprire, cele care includ și terții în conflictul amplificat, ar dispărea, dar problema rămâne de maxim interes practic prin prisma numărului mare de spețe care există în absolut toate județele, pe rolul tuturor instanțelor, repet, din practică constatate.

Traian Briciu: Cu alte cuvinte, spui că e mai mult o chestiune de tehnică de redactare a minutei, a dispozitivului hotărârii care, în cazul ăsta, ar trebui ceva mai circumstanțiat decât „admite/respinge”.

Cosmin Vasile: Încerc să punctez că poate nu am fost eu suficient de clar. În momentul în care se dispune validarea popririi pe un cont bancar și, la momentul înființării, popririi nu erau suficiente disponibilități pentru a rezolva problema definitiv, într-adevăr, banca va fi obligată să înființeze și să mențină contul blocat până la cuantumul sumei, dar nu există și nu poate să existe răspunderea ei directă și acea executare până la cuantumul întregii creanțe pentru că limitarea există la acel disponibil. Nu am văzut o hotărâre de validare, în această ipoteză, nici măcar una în viața mea, care să lămurească ea însăși intrinsec această chestiune. Ce se întâmplă practic, în mod tipic, de zeci de ori întâlnit în practică, este faptul că după pronunțarea hotărârii de validare se naște executarea împotriva băncii pentru că acel creditor descoperă din postura ingrată și nefericită în care se găsea de a găsi cel mai solvabil debitor pe care îl poate executa rapid, după care se naște..

Traian Briciu: Deci, cu alte cuvinte, luând practic, suma datorată e de 1.000.000, suma găsită în conturile băncii la care debitorul și-a deschis cont bancar e de 100.000. Înființarea popririi a avut loc pe 1.000.000, așa știa executorul. Banca a confirmat – eu nu am decât 100.000. Nu știu pentru ce rațiuni, să zicem, se ajunge la validare. Adică în cazul ăsta nu ar trebui să se ajungă că plătește cei 100.000 și gata. Dar să zicem că nu. Și creditorul popritor cere validarea pentru 1.000.000, spui.

Cosmin Vasile: Da.

Traian Briciu: Bun. Și instanța spune „Admitem”, vrând să facă aplicația textului care spune că se validează pentru toată suma, dar numai în măsura în care contul va fi alimentat, dar nu spune și acest lucru. Și, a doua zi, cu titlu executoriu pe 1.000.000, nu pe 100.000, spui că creditorul popritor vine la bancă și cere 1.000.000 și începe executarea contra ei.

Cosmin Vasile: Cu asta mă ocup o dată la două luni. Pentru bancă, nu pentru creditorul abuziv.

Traian Briciu: Aici, strict vorbind, într-adevăr, validarea trebuie să se facă pentru tot, dar cu mențiunea că..

Cosmin Vasile: Nuanța este când devine incidentă răspunderea personală a terțului poprit. Și posibilitatea de a pune în executare împotriva băncii hotărârea de validare a popririi.

Traian Briciu: E clar că ea e tot sub condiția ca banca să aibă alimentat contul respectiv.

Participant: Trebuie cu mult mai multă acuratețe tratată problema.

Cosmin Vasile: Eu am început și ar putea părea o glumă ce am spus eu. Cele citate, dacă vreți fac o selecție de spețe, sunt nemuritoare. Sunt de maximă actualitate, citatele privind poprirea unităților socialiste

Traian Briciu: Într-adevăr, transcende istoric, neînțelegându-se că s-au schimbat. E interesantă problema ridicată și probabil că această chestiune ține și de tehnica de redactare aici a hotărârii. Pentru că, de multe ori, judecătorii sunt obișnuiți admite/respinge, obligă la..

Cosmin Vasile: Scuză-mă, ce nu am apucat să spun e că, în general, problema se rezolvă, dacă se rezolvă, prin contestația la titlu, prin lămurirea hotărârii de validare

Traian Briciu: Unde ar trebui să fie necesar..

Cosmin Vasile: Iar uneori nu este posibilă pentru că, uneori, greșeala judecătorului, în etapa inițială, ignorând condițiile pentru poprire, nu-i lasă loc să lămurească revenind asupra hotărârii inițiale.

Participant: Am o rugăminte, dacă ați putea extrapola două minute, domnul avocat a atins o problemă sensibilă, să zic așa, confluența adresei de înființare a popririi pe un cont asupra căruia există instituită o garanție în favoarea terțului poprit. Deci am contractul de garanție, terțul poprit este creditor al debitorului poprit, eu, în favoarea altui creditor, efectuez un act de poprire asupra contului acestui debitor. Cum apreciați dumneavoastră?

Cosmin Vasile: Problema e abordată. Ea să fie tratată exhaustiv ar presupune analizarea tuturor ipotezelor, adică a tipului de garanție, a regimului respectiv și a momentului la care se înregistrează la terțul poprit adresa de înființare a popririi, dar ca principiu – dau doar câteva idei care mi se par principial corecte – ceea ce trebuie analizat este, probabil în ordinea asta, dacă există sau nu o sumă datorată la momentul înființării popririi, pentru că în ipoteza în care acel regim și codița lui, accesoriul lui, atragerea sumelor în contul creanței garantate, inclusiv cu posibilitatea compensării sumelor datorate reciproc, cum se întâmplă de cele mai multe ori la bănci, ridică o problemă a momentului la care are loc plata către bancă, în baza garanției, sau a momentului la care are loc compensația și, din punctul meu de vedere, ori de câte ori acest moment este anterior înființării popririi este exclus să avem ipoteza popririi pentru că nu mai există o sumă datorată. Lucrurile devin complicate în momentul în care vine adresa de înființare a popririi și, în cuprinsul acelor cinci zile, terțul poprit descoperă îndeplinirea, spre exemplu, a condițiilor pentru a invoca compensarea de drept a sumelor în baza acelui regim privilegiat de garanția respectivă, și în acest caz, paradoxul sau dificultatea constă în faptul că invocarea și constatarea în concret a compensației de drept vine subsecvent adresei de înființare a popririi. Dar, chiar și în acest caz, există opinii ale unor civiliști – nu vorbesc din perspectiva procedurii civile – potrivit cărora compensația de drept operează la momentul la care sunt îndeplinite condițiile, deci când se nasc acele două creanțe certe, lichide și exigibile care să ducă la compensație, și că nu ar avea importanță, din această perspectivă, momentul la care, în concret, operează tehnic, informatic dacă vreți, operațiunea compensării astfel încât contul respectiv să figureze cu extras 0. Și situația poate să fie și mai complicată. Vă dau un exemplu la care asta se poate transforma într-un coșmar pentru creditor, debitor și bancă: vine adresă de înființare a popririi pe un cont în care se găsesc două sau șapte unități – euro; clientul respectiv are încasări periodice în contul respectiv și, pe de altă parte, datorează periodic bani băncii. În acest caz problema nu se poate tranșa doar la momentul înființării popririi, pentru că atunci analiza vizează ceea ce era în cont raportat la regimul juridic și la adresa de înființare, dar situația se poate schimba la scadențele următoare, pentru că la scadența următoare avem în prealabil, ca prioritate temporară, înființarea popririi care face ca acel cont să fie înghețat sine die până la momentul la care se satisface creanța, peste care supravine dreptul băncii de a trage sumele respective. Și, uite așa, dintr-o speță de executare a unei sume de 5.000 de euro pe un cont bancar blocat se prea poate să ai contestații la executare sau o problemă recurentă cel puțin în două-trei ipoteze.

Participant: ..pe o ordine de distribuire a sumelor de bani, ar fi subsecventă cheltuielilor de executare..

Cosmin Vasile: E adevărat. Eu ce am analizat până acum era situația în care nu există ipoteza popririi sumei datorate de terț creditorului. În celelalte cazuri, indiferent ce garanții avem și ce regim are ea, nu se poate naște prin acest regim convențional o sustragere sau un regim de indisponibilizare a bunurilor care nu mai pot fi urmărite silit. Și atunci într-adevăr, creditorul respectiv are un regim de preferință cu care vine în concurs cu creditorul ordinar sau cu creditorul bugetar, alt creditor garantat, și peste care, desigur, se pune și problema concursului sau a ordinii de preferință în ceea ce privește cheltuielile de executare. Ori de câte ori nu este incidentă ipoteza A, devine incidentă B.

Participant: Mulțumesc.

Traian Briciu: Cam asta voiam să sintetizez și eu. De cele mai multe ori ipoteza pe care o doreați a fi evidențiată se menține, și anume că banca, care de obicei are asupra conturilor o garanție, va prevala asupra creditorului urmăritor, dar nu și asupra cheltuielilor de executare. Însă există cealaltă chestiune interesantă, în care contul bancar e, până la urmă, varietate a contului curent, și trebuie văzut dacă socotelile celor două, în momentul înființării popririi, nu cumva conduc la ideea că nu există sume de bani în favoarea clientului băncii. Lucrul care este de remarcat, dar aici este o chestiune de la caz la caz. Cele mai multe cazuri vor fi cum spuneți dumneavoastră. Închidem panelul cu o ultimă problemă punctuală, o să îi dau cuvântul domnului judecător Mihnea Tănase, și anume: în ce măsură lipsa de opozabilitate a cesiunii creanței urmărite față de debitorul cedat – deci s-a făcut cesiunea, dar nu s-a notificat – este motiv întemeiat de contestație la executare? Deci situația trebuie rezolvată punctual pentru că e simplă, și anume: debitorul nu contestă că e debitor, e clar. Într-adevăr, există o problemă, a fost o cesiune de creanță care nu i-a fost notificată și se trezește, presupun, din întrebare, cu executare direct din partea cesionarului, și el invocă, probabil, pe calea contestației la executare, că cel care îl urmărește nu are calitate de creditor, pentru că el nu are cunoștință de așa ceva. Problema, să zicem, e reală, acceptăm că nu a fost notificat. Această situației poate determina admiterea contestației sau nu?

Mihnea Tănase: Bun, adaug la ipoteză împrejurarea că în niciun moment debitorul urmărit nu afirmă că ar fi stins creanţa faţă de cedent. Deci el nu afirmă că şi-ar fi îndeplinit obligația de plată față de cedent, ci doar contestă executarea silită declanșată de cesionar, și apreciez că interesul invocării inopozabilității de către debitorul cedat poate fi raportat exclusiv la beneficiarul plății. Atâta vreme cât plata nu este efectuată sau nu se invocă de către debitorul urmărit, de către debitorul cedat, un motiv de stingere a obligației față de cedent anterior opozabilității respectivei cesiuni de creanță, consider că nu poate constitui motiv întemeiat pentru contestația la executare, cu atât mai puțin pentru, să spunem, neînvestirea cu formulă executorie a unui contract de credit cedat de bancă unei unități specializate de urmărire.

Traian Briciu: Mulțumim mult, și asta era și opinia moderatorului, în sensul că lipsa notificării ar avea un singur efect, și anume dacă debitorul ar face plata cedentului, și nu cesionarului despre care nu știe nimic, nu ar putea fi obligat să repete această plată, adică să mai facă încă una. Cam acesta ar fi singurul efect al lipsei notificării. În rest, toate concluziile spuse cred că sunt indiscutabile sub acest aspect. Și acum, evident că am o parte de culpă în faptul că s-a depășit cu aproximativ trei sferturi de oră timpul rezervat panelului 1, dar și dumneavoastră aveți o parte de culpă, pentru că ați pus întrebări pertinente, utile, la care a trebuit să se găsească răspunsuri. Prin urmare, propun să împărțim această culpă prin reducerea pauzei de la 30 de minute la aproximativ 20 de minute și să ne vedem la ora 12:40, cu mențiunea de a fi mult mai atent la panelul următor în ceea ce privește generozitatea timpului. Mulțumesc.

Traian Briciu: Ne referim la art. 718 din Codul de procedură civilă, cu privire la momentul până la care încheierea de suspendare a executării silite poate produce efecte, respectiv data pronunțării în primă instanță sau data rămânerii definitive a hotărârii date în contestație. E o problemă mai veche care revine datorită importanței ei, și anume durabilitatea în timp a încheierii de suspendare a executării, în ipoteza în care, sigur, se merge pe ideea că s-ar respinge contestația la executare – asta ar fi ipoteza de lucru. Dau cuvântul domnului Emilian Meiu, nu înainte însă de a prezenta totuși panelul 2, și anume domnul executor conferențiar universitar doctor Eugen Hurubă, domnul judecător Emilian Meiu, care va și lua cuvântul la început – dânsul este și formator al Institutului Național al Magistraturii, și colegul nostru domnul avocat Octavian Popescu de la Mușat și Asociații. Acum acord cuvântul pe prima problemă – nu este nouă, dar este foarte importantă – domnului judecător Emilian Meiu.

Emilian Meiu: În primul rând, bună ziua, mulțumesc organizatorilor pentru invitație. Așa cum spunea și domnul Briciu, problema aceasta e una veche și, pentru început cer permisiunea să citesc textul de la art. 719 mai nou, după renumerotare, alin. (1), de unde a pornit de mult timp această problemă. Textul prevede, așa știm cu toții, că până la soluționarea contesației la executare sau altei cereri privind executarea silită, se poate solicita suspendarea executării silite. Din cauză că acest text nu prevede expres soluționarea în fond, soluționarea definitivă sau o altă formulare, a generat practică neunitară. Aceasta este cea mai mare problemă, că, în rest putem să fim de acord că nu suntem de acord, și as vrea să prezint argumente și de o parte și de cealaltă, urmând ca poate la sfârșit să îmi zic și părerea personală sau mai puțin personală. Una dintre interpretări, gramaticală: atâta timp cât textul prevede soluționarea contestației, ar trebui să înțelegem soluționarea definitivă – dar dacă textul nu precizează, de ce să adăugăm noi la el? – așa încât efectele ar trebui să dăinuie până la soluționarea inclusiv a apelului. Pe de altă parte, există și argumentul că legiuitorul – și vă invit să deschideți Codurile la art. 413 alin. (2) – când a vrut să prevadă că efectele unei anumite instituții dăinuie până la soluționarea definitivă, a prevăzut expres, așa cum e cazul supendării „când suspendarea va dura până când hotărârea pronunțată în cauză, care a provocat suspendarea, a devenit definitivă”. Sigur, aici, și sunt sigur că din dezbateri vor rezulta și alte argumente, o paranteză ar fi că dezbaterea aceasta are un câmp limitat, ea nu are aplicabilitate permanentă. Ipoteza este că, ulterior admiterii cererii de suspendare definitivă, nu provizorie, instanța respinge contestația la executare, ceea ce, în realitate, se întâmplă de mai puține ori decât ipoteza în care odată admisă suspendarea e admisă și contestația și problema pe care o discutăm astăzi aici nu mai are relevanță. Încă un argument și după aceea am să îi invit și pe ceilalți colegi și pe dumneavoastră să dezbatem. Un alt argument ar fi faptul că odată ce suspendarea executării silite este o decizie – decizie în sensul de hotărâre luată de judecător – cu caracter provizoriu, după care este soluționată contestația, și aceasta e premisa că e admisă suspendarea și e respinsă contestația la executare. Hotărârea finală reflectă decizia finală a judecătorului, așa încât faptul că a fost suspendată executarea anterior ar trebui să nu mai aibă efecte și ulterior hotărârii prin care contestația la executare a fost respinsă. Îi acord cuvântul înapoi domnului Briciu pentru a pune în discuție problema și a vedea argumentele care există.

Traian Briciu: Eu mi-am exprimat mai mult opinia în sensul că, așa cum se aprecia și anterior Noului Cod, normal, încheierea de suspendare ar avea valabilitate exclusiv până la momentul pronunțării în primă instanță asupra contestației, după care soluțiile sunt două: fie se admite contestația și atunci problema e oarecum lipsită de interes pentru că se desființează executarea, deci ea oricum nu poate continua, fie, dimpotrivă, se respinge contestația și atunci va continua executarea, suspendarea nemaiproducând efecte. Cred că punctul acesta de vedere e întărit și de faptul că, până la urmă, hotărârea de primă instanță, de respingere a contestației, are o autoritate de lucru judecat provizorie, este adevărat, dar ea, oricum, are o valoare mai mare decât simpla aparență pe baza căreia s-a dat încheierea de suspendare; adică între o încheiere de suspendare bazată pe aparență și o autoritate de lucru judecat provizorie, a doua pare a prevala dincolo chiar și de interpretările gramaticale, sub aspect logic chiar.

Octavian Popescu: Mi-aș permite să aduc o mică completare. Mă gândeam întotdeauna care sunt motivele pentru care judecătorul admite cererea de suspendare, dacă pot fi altele decât cele pe care le are în vedere la soluționarea contestației la executare. Păi, în mod cert, nu, sunt unele pe care le palpează încă de la începutul procedurii, și atunci ar fi oarecum nenatural să dăm posibilitatea ca efectele suspendării să dăinuie ulterior momentului la care el invalidează ceea ce inițial palpase, doar pentru simplul fapt că textul de lege ar putea fi interpretat într-o manieră de acest gen, sens în care cred cu tărie că se impune un astfel de punct de vedere cum este exprimat de către domnul judecător și domnul Briciu.

Eugen Hurubă: Și eu aș vrea să fac o completare. Dificultatea interpretării acestei reglementări este tocmai datorită faptului că textul a fost păstrat după reglementarea anterioară, însă contestația la executare este oarecum diferită. În timp ce în vechea reglementare hotărârea privitoare la contestația la executare era atacată cu recurs, acum este atacată cu apel. De aici apare dificultatea. Chiar și pe vechea reglementare erau instanțe care pronunțau suspendarea executării dispunând în dispozitiv că suspendă executarea până la rămânerea irevocabilă a contestației la executare. Văzând practica judecătorească veche ne punem întrebarea astăzi – când spun „ne punem întrebarea” mă refer la executori – cum ar trebui să privim în condițiile în care, până la urmă, ultimul cuvânt în urma contestației la executare îl va avea instanța. Și atunci, reticența executorilor judecătorești este una înțeleasă, datorită practicii judiciare chiar și pe vechea procedură.

Participant: Ionuț Șerban este numele meu. Pentru că văd că este unanimitate de opinii, încerc să introduc în discuție și cealaltă abordare pe care am văzut-o la doamna Oprina în Tratatul de executare silită, aceea în care suspendarea executării silite date de judecător înaintea soluționării contestației la executare, numită și suspendare pe fond, pentru a o deosebi de suspendarea provizorie, pentru că și acolo este o o discuție referitoare la cât dăinuie suspendarea provizorie – până când se judecă suspendarea pe fond în primă instanță, sau până se judecă în mod definitiv suspendarea pe fond. Revenind la prima chestiune, suspendarea pe fond până la soluționarea definitivă sau în primă instanță a contestației la executare, cealaltă teză pornește de la următoarea argumentație: în momentul în care instanța dispune suspendarea executării silite, acea încheiere de suspendare este comunicată executorului judecătoresc. La judecata contestației la executare, dacă instanța respinge contestația la executare, caz în care ar trebui să se reia executarea silită, acea hotărâre judecătorească nu este executorie pentru ca nu este susceptibilă de executare silită și nici nu se comunică executorului judecătoresc din oficiu, așa cum impune legea pentru suspendarea executării silite. Și atunci, ar trebui, pentru securitatea circuitului civil, ca acea hotărâre judecătorească prin care s-a dispus suspendarea, executorie și comunicată executorului judecătoresc, să dăinuie până la momentul la care, în calea de atac, rămâne în picioare sau nu. Acesta este argumentul esențial în teza pe care cealaltă abordare o susține pentru a prelungi cumva efectul suspendării executării silite până la soluționarea definitivă a contestației la executare. La fel se pune problema și pentru suspendarea provizorie, care se judecă într-o singură fază, este o hotărâre definitivă, cea de primă instanță, și care ar dăinui până la soluționarea definitivă a suspendării pe fond pentru aceeași rațiune, pentru că acea hotărâre de respingere a suspendării pe fond nu are putere de lucru judecat, prin ipoteză fiind într-o procedură interimară, într-o procedură preliminară, și nu se comunică executorului judecătoresc, singura hotărâre care se comunică executorului judecătoresc este suspendarea provizorie, cea de admitere a cererii de suspendare provizorie. Opinia mea este aceeași cu a panelului, dar am pus în discuție această teorie doar pentru a crea o dezbatere pentru că așa a dorit domnul judecător.

Traian Briciu: E, de fapt, vechea problemă, că teoria contrară e perfectă până la un anumit punct sau, mai bine zis, punctul care e dilematic chiar la început, și anume – și asta era și anterior – ce înseamnă „până la soluționarea contestației la executare”, pentru ca de fapt aici e problema; până la soluționarea contestației definitivă sau până la soluționarea chiar și în primă instanță, că dacă toată teoria contrară e perfectă, ca raționament, în sensul că spune sigur cât timp am o încheiere executorie, dacă ea nu și-a terminat efectele, executorul nu poate trece mai departe. Întrebarea e dacă acea încheiere nu cumva este dată cu termen? Și termenul e chiar soluționarea contestației în primă instanță? Aici, de fapt, e problema. De aceea am mers pe teoria asta, pentru că nu mi s-a părut că legiuitorul chiar a vrut să modifice ceva. Poate că trebuia să fie mai atent, într-adevăr, dar n-a vrut să modifice ceva, iar anterior, dominantă în continuare era, chiar dacă erau și soluții diferite, poziția conform căreia, totuși, suspendarea dăinuia numai până la judecata în primă instanță a cererii.

Participant: Spuneam că ar mai fi un argument aici legat de caracterul executoriu al hotărârii prin care instanța soluționează contestația la executare. Din punctul meu de vedere, o încheiere raportată la dispozițiile art. 651. Și atunci sigur că acest efect executoriu, care se încadrează în dispozițiile art. 438 – executarea provizorie, face să înceteze efectul pe care îl produce suspendarea cu posibilitatea pentru contestator de a solicita în apel suspendarea executării provizorii a încheierii prin care a fost respinsă contestația la executare, ceea ce ar putea să renască efectul încheierii de suspendare a executării, condiționat, desigur, de plata de către contestatorul apelant a cauțiunii pentru suspendarea executării provizorii a încheierii prin care a fost respinsă contestația de către prima instanță. Acesta ar fi un punct de vedere pentru teza conform căreia efectul suspendării este până la pronunțarea încheierii de admitere a contestației la executare, repet, cu posibilitatea ca în apel să se ceară suspendarea acestei executări provizorii. Și ar mai fi un argument contrar legat de cauțiune, ar fi valabil doar în situația în care trebuie achitată cauțiune pentru suspendare, nu pentru situațiile în care cauțiunea nu este datorată, că, totuși, soarta acestei cauțiuni se va decide la momentul la care va rămâne definitivă soluția asupra contestației și nu la momentul la care se pronunță prima instanță.

Participant: O altă problemă de care ne-am lovit este ceea ce se întâmplă între momentul în care instanța de fond s-a pronunțat respingând contestația la executare, moment la care, dacă mergem pe această situație, suspendarea nu mai operează, și momentul la care instanța de apel se va pronunța pe suspendarea mea provizorie. Și vă spun din experiență că în actuala modificare, pe noul Cod, însuși executorul judecătoresc îți invocă, sau mie mi s-au invocat, dispozițiile art. 719 alin. (5), pe premisa că în raport de modul în care sunt dispuse alin. (4) și (5), executorul judecătoresc nu este obligat să aibă în vedere hotărârea pronunțată de către instanță decât la momentul la care aceasta rămâne definitivă. Ca atare, tocmai în raport de alin. (4), interpretând coroborat alin. (4) și (5), între cele două momente la care instanța de fond mi s-a pronunțat respingând contestația și momentul la care eu mă voi duce și instanța se va pronunța pe o nouă suspendare în calea de atac, executarea poate fi efectiv finalizată. Acele două zile sau cât va dura efectiv până voi primi termen de la instanță, pot să fiu în ipoteza în care dacă fac o poprire, ea să se încheie. Și atunci vă întreb ce facem în această perioadă, că ajungem la dreptul la apărare al debitorului, care rămâne pur ipotetic.

Traian Briciu: Problema ridicată de dumneavoastră e din perspectiva debitorului care a pierdut în primă instanță contestația și s-ar vedea pus într-o anumită dificultate, ca într-un timp relativ scurt, cât ar dura o executare, să obțină o nouă suspendare a hotărârii pronunțate care i-ar reactiva efectul încheierii de suspendare pronunțate de prima instanță. Acum, sincer să fiu, cred că pe legiuitor un astfel de drept al debitorului nu l-a preocupat extrem de mult, fiind un debitor care, cel puțin în primă instanță, deci pe o autoritate provizorie, se îndreaptă către un eșec. Sigur, el nu este definitiv, fără îndoială. Și cred că gândirea legiuitorului s-a îndreptat mai mult către întoarcerea executării decât către oprirea executării. Adică, dacă mă întrebați, legiuitorul cred că mai mult a văzut rezolvarea situației acestui debitor într-o eventuală întoarcere a executării decât în faptul că s-a gândit cum să facă să obțină o nouă suspendare care oricum nu era prea agreabilă legiuitorului, dar să mai obțină și una în apel. Practic vorbind, ca avocați, găsim soluții tot timpul, pentru că poate cere la instanța superioară la care poate să facă apelul imediat după pronunțare, nu trebuie să aștepte neapărat mult.

Participant: Este adevărat, dar mă lovesc de momentul între care fac apelul și momentul în care o instanță mi se va pronunța.

Traian Briciu: Și se redactează hotărârea, asta-i problema. Cu mențiunea că unele instanțe nu admit suspendarea decât în momentul în care au o hotărâre judecătorească în sensul de act redactat, nu de soluție. Unele, puține la număr, eu am mai avut soluții de genul acesta, au dispus ordonanțe chiar și în prezența unei simple minute.

Participant: Dar cele mai multe nu fac asta.

Traian Briciu: Foarte puține, și atunci, într-adevăr, e o problemă a dumneavoastră care nu-i soluționabilă, strict vorbind, dacă instanța nu acceptă suspendarea în lipsa unei hotărâri, pe bază de minută adică.

Emilian Meiu: Îmi permiteți să fac o analogie între situația pe care ați dat-o dumneavoastră și un răspuns cinic ar fi că debitorul s-a mai situat în această poziție înainte de a formula prima cerere de suspendare și istoria se repetă, dar acesta este un răspuns care nu vă satisface, sunt sigur. Pe de altă parte, știm foarte bine problema ajutorului public judiciar în domeniul cauțiunii, iar, cel puțin în București, s-au admis foarte multe asemenea cereri. Nu știu dacă e în vreun panel, nu vreau să intru în tema asta, dar situația respectivă se aseamănă, apropos de raționament. Judecătorii care au admis au invocat Elis, au invocat Iosif, și au folosit Iosif împotriva României, unde considerentele erau cu totul altele, și nu avea nici o legătură, și au mers pe CEDO, pe dreptul debitorului de a-și vedea interesul, de a avea o suspendare. Fără a intra foarte tare în CEDO, pot să intru doar în drept constituțional și în executare silită, suspendarea nu este o garanție a procesului civil, e o cale pe care i-o oferă debitorului și, așa cum spunea și domnul Briciu, deși infamă, întoarcerea executării silite este o instituție pusă la dispoziția debitorului de către legiuitor. Aplicabilitatea ei și consecințele executării sau posibilitatea efectuării întoarcerii executării silite sunt alte chestiuni, adică discuțiile sunt separate.

Traian Briciu: Intrăm într-o zonă filozofică, dar am cam determinat ce era de determinat. Eu zic să trecem la o problemă care nici asta nu este nouă, dar e la fel de gravă, se menține cu toate că Ordonanța nr. 80/2013 are ceva timp de când ar fi putut să fie aprobată printr-o lege care să rezolve această chestiune, dar nu a fost. Așteptăm, am sesizat și eu, și într-un material scris, publicat, această chestiune, timbrarea cererii de validare a popririi. Veșnica problemă, la valoare sau sumă fixă? Dacă la valoare, ce valoare? Dau cuvântul, pentru continuitate, tot domnului judecător Emilian Meiu.

Emilian Meiu: Da, tema e una foarte veche. Problema este că așa veche cum e, din rău o ducem și mai rău, pentru că dacă pe Legea nr. 146 aveam posibilitatea de a aplica o normă care nu se aplica validării de poprire, ci măsurii popririi înființate de către executor, deci era anterior, se timbra la instanță cererea de validare a popririi pe un text, adică judecătorii îți întemeiau, atunci când stabileau taxa de timbru, pe un text care era destinat taxei de timbru percepute de către executor la înființarea popririi. A mers, aia a fost trecută cu vederea, soluția jurisprudențială acceptată. Pe actuala legislație nici măcar asta nu mai avem, pentru că textul nu prevede, și legea de punere în aplicare nu a apărut. În momentul acesta sunt două soluții și, din păcate, ca și la suspendarea asta – o subliniere de ordin general aș vrea să fac – de multe ori, la soluția unei probleme, jurisprudențial, nu se ajunge prin interpretarea pură a textelor, ci prin identificarea diferitelor avantaje/dezavantaje și efectelor pe care le poate avea o soluție. Or, calea către interpretarea legii nu e identificarea efectelor, pentru că atunci mergem doar în echitate. Care este legea, bună, rea, ar trebui aplicată. Și în situația asta, dacă ar fi să dăm un răspuns strict pe lege și n-am merge în aplicarea jurisprudenței anterioare prin analogie și pe noua legislație, ar fi, să zicem, validarea de poprire doar la valoare, pentru că textul general care prevede că orice alte cereri nepatrimoniale sunt timbrate cu 20 de lei, nu poate fi aplicat aici pentru că validarea de poprire, oricât ne-am chinui, nu o scoatem nepatrimonială. Greșeala care se face în practică, din păcate, atunci când prima concluzie la care ajunge un judecător și cred că oricine care citește textele, este acesta: la valoare. Și o greșeală, nu foarte frecventă, este de a spune „să vedem dacă și-a obținut titlul prin intermediul unei hotărâri judecătorești”, deci săracul om, a mai plătit o dată taxa sau dacă are, dimpotrivă, un titlu executoriu, adică a fost mai diligent, n-are o hotărâre care ține loc de act autentic, are direct actul autentic. Și acesta, iar, nu e un motiv. Singurul motiv pe care-l văd eu aici pentru a aplica această soluție echitabilă este pur și simplu că jurisprudența, cum în Franța s-a putut să nu se aplice 40 de ani un Cod, s-ar putea să nu aplicăm și noi, judecătorii din România, nu știu, cât mai puțini ani sperăm, până la modificarea legii, textul care ar impune timbrarea la valoare. Și aici, probabil că dumneavoastră, sau cei care sunt avocați în sală, propun soluția în funcții de cine le e client, debitorul sau creditorul. Acestea fiind spuse, eu tot așa, vă invit la niște dezbateri.

Traian Briciu: Eu mi-am exprimat un punct de vedere, sub auspiciile căruia o să merg, că, cel puțin rațional, noi suntem în două ipoteze. Am traversat o lungă ipoteză în care am timbrat cu sumă fixă în baza unui text care, evident, nu se aplica, n-avea nicio legătură cu validarea popririi. Dar, pentru că era singurul text care se referea la poprire și că el avea o sumă fixă și noi oricum știam că trebuie timbrat cu o sumă fixă, noi cum am plecat? Am zis că trebuie să timbrăm cu sumă fixă, după care am căutat textul care ne conducea către această soluție și am găsit unul care se referea la înființarea popririi, n-are importanță. Legiuitorul, normal că a eliminat textul respectiv, pentru că el n-avea aplicabilitate în situația lui, pentru că avea în ipoteză varianta înființării de către instanță a popririi, ceea ce nu mai e. Acum suntem pe o realitate juridică identică, zic eu. Înainte aveam un text totalmente inaplicabil, acum nu avem niciun text. Tot pentru aceleași rațiuni pentru care am considerat anterior că trebuie să găsim un text care să ne conducă la ideea că e sumă fixă, trebuie să mergem la textul general care prevede sumă fixă, și anume „Alte cereri”. Diferența dintre a greși un lucru evident, la modul vădit, și a-l inventa cu totul, cam asta suntem. Acum suntem pe o invenție, înainte eram pe o greșeală. Aparent, că între o greșeală vădită și o invenție completă nu e chiar o atât de mare diferență. Totuși, ce ne determină să gândim lucrul acesta? Ce ne-a dat imboldul de a considera totuși, în ciuda faptului că n-aveam nici anterior niciun text, ca și acum, decât unul pe care l-am adaptat noi, să zicem că e sumă fixă. Eu cred că ideea a fost ceea ce ați spus la început: sentimentul unei duble impuneri, în sensul că partea a parcurs în procedura de constituire a titlului, a plătit o taxă de timbru la valoare, obținând un titlu, sau legiuitorul din start a considerat că nu trebuie să parcurgă, e identică situația, pentru că avea un titlu constituit într-o manieră în care legiuitorul îl scutea de astfel de speze, deci și această parte se afla într-o situație de grație recunoscută, identică cu a celuilalt, de către legiuitor și acum ar veni o sarcină suplimentară, adică ori dublă ori una pe care legiuitorul stabilise că nu trebuie să o ai în sarcină în cazul titlurilor care nu provin din hotărâre. Asta cred că ne-a determinat. Și că ea nu reprezintă o procurare a unui nou avantaj patrimonial și că ea este o veritabilă cesiune de creanță forțată, până la urmă, de la debitorul inițial către un terț poprit care nu și-a îndeplinit obligațiile și care devine, prin această procedură, la rândul lui, debitor direct, dar pentru una și aceeași creanță, nu pentru alta. Cred că acesta a fost raționamentul care pe noi ne-a condus la soluția, în ciuda textului care nu era aplicabil, la soluția că nu trebuie să avem de-a face cu un timbraj proporțional, că nu avem o creație, o valoare nouă, plus valoare, ci, de fapt, e un transfer de creanță, dar creanța e aceeași. Și cred că din rațiuni mai de curând de genul acesta trebuie păstrată soluția. Sigur, ideal ar fi ca legiuitorul să intervină și să ne scoată din dilemă.

Participant: Andrei Popescu, CEC Bank. Voiam să vă spun că încă din anul 2013 de când am avut prima validare de poprire am citit opinia dumneavoastră care era printre singurele în domeniu și voiam să vă spun că inclusiv din practica judiciară am văzut că timbrajul este de 20 de lei, până acum nu l-a contestat absolut nimeni. Conform cu 80/2013 privind cererile de executare silită, „orice cereri în materie de executare silită se timbrează cu 20 de lei” și, până acum, cel puțin din experiența mea personală, colegii pot să dezbată, nu am întâlnit cazuri în care taxa a fost plătită deja, deci, atenție, plătită deja în sumă de 20 de lei și menționată eventual în cererea de validare și onorata instanță să considere că trebuie plătit la valoare. Într-adevăr, din ce am auzit de la colegi, în cazurile în care nu se plătește taxa și se lasă la aprecierea instanței, atunci, într-adevăr, pot apărea discuții, dar dacă este timbrată cu 20 de lei, până acum nu am avut situații.

Traian Briciu: Vă felicit că sunteți un om norocos, sunt și alte opinii, dar nu v-ați confruntat. Într-adevăr, dominantă pare a fi teza aceasta și atunci revin la problema cauțiunii judiciare. După cum știți, există o dispută mai veche. M-am contrat de mai multe ori cu domnul Bogdan Dumitrache, care astăzi nu este prezent, pe tema concursului între dispozițiile art. 1.064 în materia cauțiunii judiciare și cele ale art. 719, și anume mă refer la regimul cauțiunii depuse pentru obținerea suspendării executării silite, și anume dacă se restituie sau nu, care e soarta ei, depinde de soluționarea contestației, depinde de soluționarea cererii de suspendare a executării, o să dau cuvântul tot domnului Emilian Meiu, cu mențiunea pe care o fac că art. 719 a suferit o modificare în această privință prin Legea nr. 138/2014 care, într-o anumită măsură tranșează problema.

Emilian Meiu: O scurtă introducere înainte, tot prin analiza textelor, pornind de la suspendarea provizorie a executării. În cazul suspendării provizorii, avem o prevedere expresă care se referă exact la reținerea cauțiunii fie în cazul respingerii, fie în cazul admiterii, o avem la alin. (7) de la art. 719, ultima teză. Aici legiuitorul a prevăzut expres, fie admite, fie respingere cererea de suspendare provizorie, cauțiunea se va reține la dosar și chiar în textul acesta poate să stea o soluție, sigur, nu neapărat legală, de a nu mai discuta de problema asta, de a nu ne mai pronunța cu suspendarea definitivă, ceea ce probabil că știți că se mai întâmplă în practică uneori și cauțiunea rămâne la dosar. Intenția legiuitorului, anticipez puțin, soluția cel puțin din această prevedere „în cazul admiterii efectele soluționării contestației”, art. 720, context în care pe noul Cod cauțiunea servește și la îndestularea creditorului cu privire la debit sau la creanță. Rațiunile par a fi fost de a transforma natura cauțiunii și în sensul acesta, de unde și motivul pentru care ar trebui să o reținem, fie că admitem, fie că respingem cererea de suspendare definitivă, de data asta, pentru că în materie de suspendare pe fond sau cum vrem să îi spunem, definitivă, nu avem un text expres pentru așa ceva. Avem alin. (6) de la 720, că „atunci când contestația a fost respinsă, suma reprezentând cauțiunea depusă rămâne indisponibilizată”. Iar interpretarea textului e că mereu cauțiunea va trebui să existe la dosar depusă, din moment ce acest text prevede că va rămâne indisponibilizată. O altă interpretare care ar putea fi dată alin. (6) ar fi că, dimpotrivă, textul nu se referă decât la situațiile în care cauțiunea a rămas indisponibilizată, și ne referim aici la admiterea cererii de suspendare pe fond, nu la respingerea ei, deci nu discutăm de provizorie. Ai ținut-o cât ai soluționat provizoria, după aceea, când ai respins suspendarea definitivă, ajungem la întrebarea „Reținem cauțiunea pe alin. (6) sau, dimpotrivă, în lipsa unui text expres, nu?” Totuși, pentru similitudine, un text ar trebui să existe. Eu, unul, când citesc alin. (7) de la art. 719, îmi doresc să găsesc un echivalent și în suspendarea pe fond, așa încât această interpretare mi se pare că e mai degrabă de dorit, având în vedere spiritul noului Cod care, așa cum am spus, pare să fi schimbat puțin natura cauțiunii, și sigur, acest text e mai ușor de interpretat, apropos de subiectul anterior, unde adăugam la lege, aici e un text ce poate fi interpretat extensiv mai degrabă decât stricto sensu.

Traian Briciu: Mulțumesc. Fac o precizare care aduce doar o plus valoare legată de informații privilegiate, deci nu este rodul unei gândiri mai pătrunzătoare ceea ce urmează să vă spun, ci simplul fapt că am participat la formarea deciziei. În realitate, chestiunea a fost o controversă între mine și domnul Bogdan Dumitrache. Întrebarea esențială a fost: debitorul inițial depune o cauțiune. Asta nu era nicio discuție, evident că trebuia să depună o cauțiune pentru suspendarea provizorie, eventual mai depunea una și pentru suspendare pe fond, dacă nu cumva ele se deduceau, prima din cea de-a doua, dar cert e că erau niște bani acolo. Textul nu prevedea soarta, ce se întâmplă în cazul acesta inițial, înainte de Legea nr. 138. Eu am spus că, în acest caz, și am în continuare concepția, dar nu mă mai ajută legea acum, că această sumă servea exclusiv despăgubirii creditorului în cazul în care ar fi suferit daune din întârzierea executării, ca urmare a suspendării, dar numai acelea, atât. Deci suma avea o destinație specială, în viziunea mea, ea nu trebuia depusă de debitor pentru acoperirea creanței, ci pentru acoperirea eventualei creanțe ce s-ar fi dezvoltat din întârziere, întârziere generată de suspendare. Caz în care, dacă nu se admitea cererea de suspendare, mi se părea logic să meargă pe dispozițiile generale de la art. 1.063 atunci, 1.064 devenit acum, și anume restituirea cauțiunii. Domnul executor Bogdan Dumitrache a susținut o teză mai de curând de echitate și a zis că nu este normal ca atâta timp cât eu am un debitor care de bine, de rău, a depus niște bani, e adevărat, cu totul alt titlu, dar ei sunt depuși, eu să-i restitui acești bani, după care să încep să alerg după el să-i iau înapoi, de principiu nemaigăsindu-i. Îi am chiar dacă nu se dovedește a fi un prejudiciu din formularea cererii de suspendare pentru că, prin ipoteză, ea se respinge. Totuși, îi folosesc pentru recuperarea creanței. Această teză juridică, ce merge mai de curând pe echitatea juridică văzută din perspectiva creditorului, este cea care a învins în cele din urmă, pentru că asta a stat la baza modificării textului prin Legea nr. 138 care, la art. 720, după ce la art. 719, teza a doua de la alin. (7) spune „cauțiunea rămâne indisponibilizată chiar dacă se respinge cererea de indisponibilizare”, nu ne spune și de ce rămâne indisponibilizată, dar era oarecum logic să ne gândim de ce, vine și clarifică problema la art. 720 alin. (6) care spune că „atunci când contestația este respinsă, suma reprezentând cauțiunea rămâne indisponibilizată” și ne și spune de ce, „urmând a servi la acoperirea creanțelor arătate la alin. (3) și a celor stabilite prin titlu executoriu”, adică chiar va servi, cu alte cuvinte, la îndestularea creditorului. Sigur, merg pe ideea că textul este extrem de adaptabil pentru o urmărire silită, pentru că dacă nu e urmărire silită și avem o executare directă care nu presupune sume de bani, în principiu rămân numai sumele de la alin. (3), eventual. Dar și acolo sunt cheltuieli cu executorul, deci oricum va servi. Cam asta este, deci am mers pe o idee de schimbare, așa cum am reținut. De fapt, avem de-a face cu o schimbare a rațiunilor cauțiunii, pentru că ea este depusă de obicei în rațiunea creării unui avantaj acelui creditor – și numai lui – căruia i se întârzie executarea prin măsura suspendării, aia e dauna acoperită, pe când aici am spus că dacă nu e aia, atunci o convertim, o folosim pentru executarea creanței inițiale pentru că banii, până la urmă, odată prinși într-un fel, mai bine să rămână acolo decât să fie restituiți și să vedem cum îi mai obținem. O rațiune pragmatică, recunosc că, din perspectiva unui executor sau creditor, e avantajos. Cam asta a fost geneza și rațiunile modificării. Evident, cred că e o problemă că nu este prevăzută expres și pentru suspendarea pe fond, dar niciodată n-a fost o prea mare îndoială dacă se aplică numai suspendării provizorii sau și suspendării date pe fond, rațiunile fiind identice, până la urmă.

Eugen Hurubă: Dacă îmi permiteți, aș încerca eu o primă intervenție. Aparent, așa cum spuneți și dumneavoastră, domnule Briciu, este o simplificare a situației prin noua reglementare, dar știm cu toții că în viața reală lucrurile stau cu totul în alt fel. S-a născut – de data asta tind să cred că tot avocații sunt cei care au găsit soluția – noi probleme din cauțiunile depuse pentru contestator și nu de către contestator. Cu alte cuvinte, cauțiunea depusă de către o persoană fizică pentru o societate sau de soț pentru soție și invers, sau de alte persoane fizice pentru contestator, atunci ne aflăm în situația dacă putem urmări acea cauțiune sau nu. O restituim sau nu o restituim?

Traian Briciu: Cel care face un astfel de act darnic, cei-i drept, practic și-a asumat, din punctul meu de vedere soarta. Adică rămâne de văzut, din punct de vedere fiscal, între ei, care sunt raporturile, cum suma respectivă va fi considerată un venit al debitorului, dar e altă problemă de executare.

Participant: Iulian Coșoreanu, Dobra Coșoreanu și Asociații. Într-adevăr, modalitatea practică de a intra în posesia sumei consemnate din cauțiune pe care am identificat-o noi, în sensul că chiar dacă este procedura suspendată comunicăm instanței o adresă prin care solicităm în cazul în care va fi respinsă contestația, iar sumele respective revin la dispoziția acelui care a depus să nu se procedeze la eliberarea acelei cauțiuni. În schimb, în practică, recipisa aceea de consemnare, suma depusă cu orice titlu, se naște un cont. Titularul acelui cont este persoana care a depus acea sumă de bani. Singura instituție prin care tu poți să intri în posesia acelei sume de bani este poprirea. În cadrul dosarului de executare silită emiți o adresă de poprire către instituția bancară pe numele căreia este consemnată acea sumă de bani, și numai în momentul în care suma de bani este din nou la dispoziția celui care a depus-o institui adresa de poprire și instituția bancară respectivă îți remite suma de bani. Întrebarea mea către domnul judecător era următoarea: în momentul în care dispuneți plata unei cauțiuni condiționați să fie depusă doar de către contestator? Aici nu știam dacă se verifică sau nu la instanță, că după aceea dacă este depusă de altă persoană decât contestatorul, practic, este imposibil să intri în posesia sumei de bani consemnată cu titlu de cauțiune.

Traian Briciu: Dacă hotărârea judecătorească de respingere a contestației ar menționa, în mod expres, că recipisa în care este, de fapt, consemnată suma la dispoziția instanței, va putea fi folosită de către executorul judecătoresc care este desemnat în dosar, ar mai fi vreun impediment? Pentru că, altfel, mi se pare foarte ocolită suma, se mai face o procedură de executare.

Participant: Domnule profesor, suma aceea este consemnată într-un cont pe numele unei persoane, iar persoana respectivă nu are calitate de parte în dosarul de executare silită. Pentru Popescu a depus cauțiune Ionescu. Prin urmare, pe CNP-ul lui Ionescu s-a deschis un cont la bancă și cauțiunea este un cont.

Octavian Popescu: Nu cred că este tocmai corectă situația pe care o expuneți dumneavoastră. Nu spun că nu s-a întâmplat în practică, dar, în mod corect, n-ar trebui să ființeze așa cauțiunea. Adică scopul ei este să o consemnez pe numele și pe seama celui în favoarea căruia intenționez s-o depun.

Participant: Dar întotdeauna contul se deschide pe numele deponentului. Întotdeauna, nu există nicio instituție bancară, și poate mă contrazic colegii din bănci aici, cel care depune în momentul acela cauțiunea constituie un cont temporar. Da, recipisa de consemnare este un cont temporar. Dacă cineva mă contrazice, să mă contrazică cu o chestie reală și practică.

Eugen Hurubă: Da, pot să vă contrazic cu practica CEC-ului. CEC-ul are un singur cont.

Participant: Nu este adevărat, și cauțiunea la CEC este un cont.

Eugen Hurubă: Deci este un cont unic. Dacă vreți, ne întoarcem la 1856 când s-a constituit CEC-ul. CEC-ul a fost singura instituție abilitată – de aceea și denumirea: Casa de Economii și Consemnațiuni – și conturile de consemnațiuni erau două: unul pentru persoane fizice și unul pentru persoane juridice, la nivelul întregului județ. Și astăzi CEC-ul funcționează la fel, aș putea spune un pic mai prost decât în 1856, dar rațiunea e aceeași.

Participant: Și pe Codul de procedură civilă 1865 am avut multiple dosare de executare silită în care cauțiunile sau consemnările se făceau la alte instituții bancare, cu titlu exemplificativ BRD, Raiffeisen.

Eugen Hurubă: La alte instituții nu vă contrazic.

Participant: Poate este CEC-ul aici și ne spune dacă recipisa de consemnare e un cont sau nu, temporar.

Eugen Hurubă: Rațiunea recipisei de consemnare, în viziunea legislației de la 1856, care s-a păstrat până astăzi, în ceea ce privește CEC-ul, este că recipisa de consemnare reprezintă un titlu de valoare la purtător. Recipisa CEC-ului încă se păstrează. Încercați să mergeți la CEC fără recipisă în original să vedeți dacă veți intra în posesia banilor vreodată.

Participant: Bună ziua, numele meu este Răzvan Barac, avocat. Chiar m-am confruntat cu o astfel de soluție, o cauțiune depusă pentru o cerere de suspendare provizorie s-a respins cererea de suspendare provizorie. Prin încheierea de respingere a cererii s-a dispus restituirea cauțiunii către contestator. S-a obținut recipisa de la instanță, s-a mers cu ea la CEC, nu au putut fi restituite sumele de bani contestatorului, pe motiv că, între timp, executorul judecătoresc diligent a înființat poprirea. Ulterior, am mers la dosarul de executare, cred că la vreo 4-5 luni de zile, executorului judecătoresc nu îi figura suma respectivă ca fiind încasată de la CEC. Chiar sunt curios dacă au ajuns între timp sumele de bani, dacă până la urmă CEC-ul a disponibilizat suma respectivă de bani.

Traian Briciu: Cu siguranță că a disponibilizat-o. Singura discuție care era: dacă ar fi nevoie de această procedură de poprire sau nu.

Participant: În acest caz, în care instanța a dispus restituirea cauțiunii către contestator, mi se pare că n-ar trebui să se mai poată fi înființată o poprire.

Traian Briciu: Mai e o problemă, că nu prea trebuia să o dispună către contestator. Dar poate că e o soluție dinainte de octombrie 2014. Atunci ar fi posibil, acum e mai greu să fie posibil lucrul acesta. Din câte știu eu, o altă persoană poate să depună pentru contestator. Trebuie să apară numele contestatorului pentru că sumele sunt depuse pe numele și pe seama celui care formulează, deci, până la urmă, eu zic că regimul juridic e în felul următor: în momentul în care decizi, ca terț să consemnezi o sumă în favoarea altuia, tu, de fapt, îi remiți suma lui. Din momentul acela, sumele sunt ale lui, nu mai sunt ale tale, adică ale debitorului contestator, cu alte cuvinte. Și, din momentul respectiv, care e raportul tău cu el, de ce i-ai dat sumele respective de bani, e altă problemă, nu mai interesează. Dar deja sumele sunt ale contestatorului care n-avea bani și care și i-a procurat în modul acesta simplificat. Și atunci cred că se rezolvă și problema cu terța persoană, că nu mai ai un terț, și e chiar cel din dosarul tău. Acum rămâne de corelat și dacă scriptic lucrurile sunt, dar raportul juridic cred că așa este de fapt.

Participant: O altă întrebare, dacă mi se permite. O executare silită, se înființează popriri, se începe urmărirea silită a unui bun imobil. Solicit suspendarea atât provizorie, cât și pe fond. Se resping ambele, și atunci, pentru a evita executarea bunului imobil, pun toate sumele în conturi pentru a se lua toată suma din poprire.

Când mi se restituie cauțiunea, în condițiile în care creditorul, în momentul respectiv, până la soluționarea contestației la executare, este deja îndestulat cu întreaga sumă? Mie prima instanță mi-a respins cererea de restituire a cauțiunii, exact pe art. 719, pe motiv că rămâne indisponibilizată, până la soluționarea finală a cauțiunii, deși, creditorul, la momentul respectiv, era deja îndestulat.

Traian Briciu: Da, dacă, cred că e destul de clară situația, adică nu contest că lucrurile s-au întâmplat așa, dar,vedeți, aici e marele dezavantaj la ceea ce spuneam și la început, excesul de reglementare. După ce începi să reglementezi chiar tot, când nu reglementezi ceva care e de ordinul firescului, ajungi la concluzia că instanța spune: „Domnule dacă nu mai e reglementat, acum resping că asta e, nu mai scrie, ce să fac?” Legiuitorul, ce a vrut? Exact ce am spus, el a vrut să păstreze cauțiunea, să nu o restituie cât timp nu există certitudinea că s-a îndestulat creditorul. Exact pe raționamentul explicat atunci de domnul executor Bogdan Dumitrache: „Domnule, e absurd ca eu sa-ți restitui o sumă, chiar dacă tu ai depus-o pentru altceva, dar care întâmplător trece prin fața mea, ca pe urmă sa alerg după ea mai târziu, e absurd”, asta a zis. E corect juridic, dar e absurd. Rațiunea care este? Aceea ca în momentul în care creditorul totuși și-a îndestulat creanța prin orice alt mijloc, evident, ea devine disponibilă. Adică ea nu trebuie să rămână undeva într-o zonă incertă, nici a creditorului pentru că el deja nu mai are nevoie, nici a debitorului pentru că scrie undeva că ea rămâne indisponibilzată, fără să spună până când. Cam spune până când, e adevărat, nu spune exact „până la date de..”, dar în alin. (6) de la art. 720 ne spune până când, spune „rămâne indisponibilizată urmând a servi la acoperirea creanțelor”. Deci, când creanțele respective nu mai sunt, înseamnă că ea devine disponibilă, dar nu trebuia să și spună lucrul acesta textul. Atunci devine un fel de basm, așa, e totuși un text de lege, se bazează pe puterea interpretului într-o anumită măsură și a spus „servește la îndestularea creanței”. Cât? Păi, cât e creanța, cât nu s-a îndestulat altfel.

Emilian Meiu: Nu știu dacă nu ne ajută poate art. 1.064 alin. (1) teza a doua, ca text general de la cauțiune, respectiv se va restitui cauțiunea după încetarea efectelor măsurii pentru care aceasta s-a depus”.

Traian Briciu: O să trecem mai departe, mulțumind domnului Emilian Meiu pentru intervențiile avute, până acum numai dânsul a luat cuvântul ca speaker principal. Sigur, că l-am încurcat cât am putut și noi, dar o să dau cuvântul pe o chestiune care, iar, nu este noua, e iar veche, dar care are valențe noi, într-adevăr, legislative, și anume executarea părților sociale. Diferența dintre sechestru pus asupra părților sociale și poprirea acestora, sau, mai bine zis, când se popresc și când se sechestrează părțile sociale. Problema era mai simplă în vechiul Cod de procedură pentru că teza dominantă era că nici nu se popresc și nici nu se sechestrează și era mai simplu. Existau, însă, și teze juridice care spuneau și anterior că se pot sechestra sau popri. E clar acum, în noul Cod, că ele pot fac obiectul unei urmăriri silite, că avem text expres. Modalitatea, însă, rămâne de văzut: sechestrul sau poprire? Ar trebui să discute această problemă domnul avocat Octavian Popescu.

Octavian Popescu: Mulțumesc pentru prezentarea temei. Eu aș începe prin a-l contrazice pe domnul profesor Briciu și aș spune că mi-aș fi dorit ca astăzi toate dubiile să fie clarificate, dacă se pot sau nu urmări părțile sociale sau măcar cu toții să fim de acord că se pot urmări. Cu alte cuvine, nu să nu mai existe păreri contrare – fiindcă atuncea am fi într-o unanimitate de nepreferat, dar măcar argumentele să fie dacă nu toate într-o singură parte, respectiv că se pot urmări părțile sociale, măcar contraargumentele, care au fost valabile până la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, să-și fi pierdut oarecum din valoare și mă refer aici, în principal, că despre asta vorbim încă de la început, sunt cele trei puncte care au fost expuse mai devreme, mai întâi dacă putem sau nu putem să executăm părțile sociale. Ne izbisem în trecut de caracterul oarecum insesizabil al acestora derivat din elementul de affectio societatis al SRL-ului, vorbeam de reglementarea din Legea societăților comerciale, la art. 66 care instituia o anumită interdicție sau o anumită limitare, per a contrario făcând vorbire doar de posibilitatea popririi acțiunilor și, trei, de restricțiile pe care tot Legea societăților comerciale le reglementează în continuare la art. 202 în care se stabilește care este cvorumul sau care sunt, de fapt, condițiile în care partea socială sau părțile sociale pot fi înstrăinate de către un asociat, tezele anterioare susținând că de nu se poate decât cu acordul a trei pătrimi, deci prin simpla libertate de voință a asociaților de nu se poate înstrăina, cu atât mai puțin s-ar fi putut transfera partea socială de la asociat către un terț-creditor fără voința celorlalți. Aș începe să spun că e clar în noul Cod de procedură civilă un singur lucru, că voința legiuitorului a fost de a se executa părțile sociale, fiindcă de n-ar fi fost asta, nu văd care ar fi fost rostul să reglementeze în câteva rânduri astfel de mecanisme; mă refer, de exemplu, la art. 757 Cod de procedură civilă, care, în noua numerotare, reglementează vânzarea titlurilor de valoare și a altor bunuri cu regim de circulație specială. Pe cale de consecință, cred că plecăm, cum corect spunea domnul Briciu, de la premisa că părțile sociale, în actuala reglementare se execută, se urmăresc, întrebarea este, cum ziceam: dacă argumentele expuse anterior, ele mai există, își mai păstrează valabilitatea, dacă au fost înlăturate prin vreo normă de punere în aplicare? Dacă – cum s-a exprimat deja în doctrină, o părere pe care eu nu știu dacă o împărtășesc neapărat – Codul de procedură civilă sau cel puțin partea privitoare la executare silită ar reprezenta normă specială în raport de Legea nr. 31/1990 și/sau alte argumente de acest gen. Păi, în contextul în care legiuitorul actual ne-a prevăzut detaliat modul în care partea socială poate fi urmărită, în măsura în care nu se ajunge la un acord comun între creditor și debitor, executorul judecătoresc putând sau fiind obligat să întocmească caiet de sarcini care, sub sancțiunea nulității absolute, să îndeplinească anumite condiții, toate în scopul de a verifica valoarea sau de a stabili valoarea la care partea socială urmează a fi înstrăinată, în mod cert vorbim de o posibilitate de a executa silit partea socială. Mergând, însă, mai departe, în ce măsură restricțiile care existau anterior de la art. 66 din Legea societăților comerciale ar mai fi actuale? Din păcate, eu am ajuns la concluzia că ele sunt în continuare actuale, putând eventual să nu le avem în vedere în raport de voința actuală a legiuitorului, fără să fac din cartea privitoare la executare silită normă special în raport de Legea nr. 31; și mă refer la, de exemplu, la alin. (2) de la art. 66 din Legea societăților comerciale care îmi prevede că, în cauză, „creditorii prevăzuți pot totuși popri, în timpul duratei societății, părțile care s-ar cuveni asociaților prin lichidare sau pot sechestra și vinde acțiunile debitorului lor.” Mai întâi, aș spune că e vorba de o clarificare sub aspectul: ce urmează a fi poprit dacă se poprește partea socială în materialitatea ei? Sau mă rog, în consistența ei juridică, că nu are o materialitate efectiv, sau se poprește efectiv beneficiul care ar rezulta asociatului din lichidare. Și aș face, dacă doriți, cu permisiunea dumneavoastră, o asociere de terminologie mai mult sau mai puțin fericită cu poprirea contului. Vorbea mai devreme colegul meu Cosmin Vasile, dacă se poprește contul sau se poprește suma de bani dintr-un cont? Cred că se poprește suma de bani dintr-un cont chiar dacă vorbește legea de poprirea contului. Și aici cred că suntem în aceeași situație, vorbim de poprirea părții sociale, nu se poprește partea socială ca entitate sau ca aspect juridic, ci se poprește beneficiul de care vorbește legea. M-am uitat un pic mai departe și mi-am scos câteva referințe cu privire la executarea părților sociale și din legislația conexă, mă refer la dreptul francez și la cel italian, și m-am uitat că legiuitorul român când a preluat această instituție sau a căutat să o reglementeze, să iasă din sfera dezbaterii anterioare, a uitat, zic eu, câteva elemente esențiale. Un alt argument important care se aducea cu privire la imposibilitatea executării părților sociale de care făcea vorbire anterior, respectiv affectio societatis, susținătorii acestui argument veneau și spuneau „se poate sau nu se poate executa partea socială în funcție de cum dispune actul constitutiv”. Cu alte cuvinte, teza pe care noi o avem în discuție, cea de la art. 757, vorbim fie de societăți închise la acțiuni, fie de părți sociale care, principial, nu au caracterul transmisibil al acțiunilor și atunci teza potrivit căreia „depinde ce prevede actul constitutiv” să-mi dea mie dreptul să execut sau nu o parte socială mi s-a părut sau cel puțin am crezut eu că nu era una foarte utilă fiindcă atunci mi-aș imagina un debitor foarte diligent care întotdeauna va fi în stare să găsească un avocat care să-i reglementeze un act constitutiv de natura celui care să nu poată duce la executarea silită a părții sociale. Și atunci, aici a intervenit dreptul italian și a reglementat această situație după lungi dezbateri pe care și ei le-au avut pe exact aceleași probleme pe care și noi le întâmpinăm astăzi sau le discutăm la acest moment, și au spus în felul următor: „Că odată scoasă la vânzare partea socială, ceilalți asociați au dreptul să se opună și în 10 zile să vină cu un alt cumpărător, la același preț”, cumpărător pe care ei l-ar agrea, în caz contrar vânzarea fiind pe deplin valabilă. Dreptul francez a mers mai departe și a spus: „De ce aș limita dreptul celorlalți asociați la un termen de 10 zile în care ei sa îmi vină cu un alt cumpărător? Iau act de opoziția celorlalți asociați, dau dreptul acestora să își continuie existența societății cu cine doresc mai departe și nu cu terțul creditor care poate nu se pricepe la business-ul pe care eu l-am început cu debitorul lui”. Dar dacă se opun ceilalți asociați atunci fie se obligă să îl cumpere, să cumpere ei părțile sociale și să îmi remită valoarea pentru care eu am pornit urmărirea, fie, mai interesant decât atât, îi oblig să reducă capitalul social al societății cu valoarea ce se urmărește, și atunci ei își continuă activitatea în format redus, creditorul care urmărește părțile sociale ale debitorului se vede îndestulat cu suma respectivă și, cu alte cuvinte, fiecare este fericit. Noi nu cred că suntem acolo, tezele noastre din Codul de procedură civilă de la art. 757 nu reglementează acest aspect, însă vorbind mai devreme cu domnul Hurubă, dânsul avea o idee foarte bună – de ce nu? – pe care o propun să o explorăm împreună, să vedem dacă însă concordă cu prevederile care sunt reglementate de lege sau, cum spunea domnul Briciu mai devreme, oarecum în echitate, putem să o avem în vedere, și anume de ce executarea părților sociale nu s-ar face în două etape? Prima etapă în care, la momentul la care părțile sociale ar fi scoase spre vânzare exclusiv asociaților și doar în situația în care aceștia nu și-ar manifesta dorința sau voința de a le achiziționa, ele să fie date mai departe publicului larg. Poate fi o variantă. Și cred că de lege ferenda s-ar impune o astfel de reglementare fiindcă, în caz contrar, întotdeauna va rămâne valabil argumentul potrivit căruia eu nu mi-am dorit niciodată să-mi dezvolt sau să-mi continui activitatea în societate cu o persoană pe care nu am avut-o în vedere de la început. Aș mai aduce un argument pe care îl găsesc foarte relevant, nu cred că ține de Codul de procedură civilă, cred că a devenit valabil odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil și a fost destul de puțin folosit. Sunt reglementările pe care le găsim pe la art. 1.908 Cod civil. Dacă îmi dați voie să le citesc, și, prevăd la alin. (3) că „asociatul nu poate garanta în niciun fel obligațiile personale sau ale vreunui terț cu drepturile sociale, fără consimțământul tuturor asociaților, sub sancțiunea nulității absolute a garanției”. Și de aici trag două concluzii: prima, de Codul civil mi-a reglementat această posibilitate de a garanta cu părțile sociale, înseamnă că, în mod cert, și-a asumat legiuitorul și „riscul” de a putea fi executate; că prima consecință a neexecutării obligației garantate este executarea garanției. Mergând mai departe, legiuitorul însă a făcut mai de atât, a spus: „Ca să-ți dau voie să te duci să urmărești părțile sociale care au fost garantate, să nu vii să-mi invoci elementul de affectio societatis care ar pune în imposibilitate societatea să-și continuie activitatea cu un alt asociat prin prisma creditorului care le urmărește înseamnă ca ceilalți asociați existenți la momentul constituirii garanției să fie de acord cu acest lucru”. Cu alte cuvinte, m-am gândit dacă nu cumva legiuitorul a intenționat să preconstituie un element de affectio societatis în cazul unui terț pe care ceilalți asociați deja îl cunosc, fiindcă nu e o garanție constituită în eter, este pentru un terț determinat de a continua activitatea societății într-o astfel de situație. Păi, în mod cert că acesta a fost raționamentul și în mod cert evoluția vieții societății comerciale, nu numai în sistemul nostru de drept românesc, a avut această tendință, și în niciun caz nu s-ar putea lăsa posibilitatea ca un debitor, cum spuneam, foarte diligent să își disloce întreg patrimoniul, să își constituie un SRL împreună cu copiii, cu soția, cu frații, cu nu știu ce rude apropiate, cu o participație minoritară, să facă SRL-ul cu două sau trei persoane pe care, în mod cert, nu le-ai mai putea executa niciodată pe tezele anterioare pentru că întotdeauna elementul de affectio socitatis, real de altfel, cu cine îți poți dori să faci o societate mai mult decât cu familia? N-ai mai putea să urmărești niciodată patrimoniul fiindcă acesta ar fi transferat la societatea comercială. Mergând puțin mai departe, dacă suntem cu toții de acord că se pot executa părțile sociale, prima întrebare este dacă le poprim sau dacă le sechestrăm. Și m-am dus la sediul materiei, la sechestru, la art. 731-733 Cod procedură civilă. Mi-am oprit atenția la art. 733 și am constatat în felul următor: că legea ar trebui să fie clară „sechestrul se va aplica și asupra bunurilor aparținând debitorului, dar deținute de un terț, afară numai dacă acesta din urmă nu recunoaște că bunurile au aparțin debitorului urmărit”. Prin urmare, care e teza? Pot fi sechestrate bunurile aparținând debitorului, dar deținute de un terț, cu excepția situației în care acesta nu recunoaște că ar aparține debitorului. În acest caz se instituie sechestrul. Merg mai departe, mă duc la poprire, la art. 781, și citesc obiectul popririi și înțeleg că „sunt supuse urmăririi silite, prin poprire, pe lângă sumele de bani și titlurile de valoare, alte bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului ori deținute în numele său de o a treia persoană sau pe care acesta din urmă i le va datora în viitor”. Păi, mi s-ar părea că deja pot să le popresc fiindcă despre asta vorbim, partea socială este bun mobil incorporal, ar putea să facă obiectul popririi. Cred că prima distincție, pe lângă cea de care vorbeam mai devreme din cuprinsul art. 66 din Legea nr. 31/1990 privitoare la ce se poprește, dacă se poprește partea socială, ea însăși sau beneficiile care derivă din aceasta în urma lichidării, poate deriva și din referirile pe care legiuitorul mie mi se pare că le-a făcut foarte clar din perspectiva cu ce titlu deține terțul bunurile pe care eu le urmăresc. Dacă ne ducem și ne uităm la sechestru vom constata că teza a doua de la alin. (1) de la art. 733 îmi fundamentează această părere, și anume „dacă terțul recunoaște că bunurile aparțin debitorului, este obligat să declare dacă le deține în temeiul vreunui titlu și să înmâneze executorului o copie certificată a acestuia”. Cu alte cuvinte, ce discutăm? Discutăm în felul următor: dacă bunurile mobile sunt deținute de către un terț doar ca detentor precar sau dacă sunt deținute cu vreun titlu de către terț, și atunci are obligația de a aduce la cunoștința executorului judecătoresc care este titlul și cu ce titlu le deține. Per a contrario, ar însemna în felul următor, că partea socială, executorul, ar trebui să vadă dacă terțul care o deține, o deține cu titlu de simplu detentor precar sau are un alt titlu. Păi, principial, partea socială nu poate fi deținută de nimeni, deci, cu alte cuvinte, răspunsul la prima întrebare este că partea socială, în actuala reglementare, nu s-ar putea decât sechestra fiindcă n-ar exista niciodată o situație în care un terț să dețină, ca detentor precar sau cu un orice alt titlu, partea socială. Și aici a fost primul moment în care mi-am dat seama că am spus ceva greșit când am analizat acest aspect. M-am întrebat dacă, în cazul fiduciei, nu cumva fiduciarul ar putea să fie deținătorul unor părți sociale într-o societate comercială și să le dețină cu un titlu pentru debitorul urmărit. Ce-i drept, practic, dacă vorbim de fiducie, vorbim de ce? De o proprietate temporară, o anumită perioadă de timp. Și atunci m-am întrebat dacă titlul – să-i spunem nejuridic – de proprietar temporar echivalează cu situația teoretică, de altfel, mi-am închipuit eu, în care ar trebui să mă duc la reglementarea de la poprire și atunci să nu mă duc la reglementarea de la sechestru. E o chestiune de dezbătut. Sunt niște materiale interesante scrise pe materia fiduciei, nu intru pe acest aspect că ar trebui să vorbim următoarele 30 de minute neîntrerupt, ce înseamnă fiducia și cum se aplică ea. Mi-a atras atenția, însă, această posibilitate care, cel puțin la nivel teoretic, m-ar face ca, din punct de vedere al aplicării instituției, dacă mă duc să sechestrez părțile sociale sau să le popresc, mi-ar genera o problemă de modalitate de aplicare a dispozițiilor din procedura civilă. Fiindcă de mă duc la poprire, atunci primul exemplu care îmi vine în cap este că o institui fără somație, pe când sechestrul intră într-o altă sferă unde debitorul pe care îl urmăresc cunoaște că am o procedură execuțională și s-ar putea ca și termenul chiar și de o zi, care i l-aș da, să facă imposibil ca eu vreodată să mai pot executa părțile pe care le-am prins la un anumit moment. Cred că modalitatea în care am construit sechestrul și poprirea a răspuns și la a doua întrebare, și anume când se popresc și când se sechestreză părțile sociale. Păi, se sechestează întotdeauna și nu se popresc niciodată decât dacă urmăresc beneficiile rezultate din acestea, respectiv, dividendele.

Traian Briciu: Mulțumesc! Eu aveam aceeași opinie, dar cu un argument mult mai scurt și penetrant în același timp, și anume că noi am ieșit pozitiv din dilema dacă părțile sociale se pot sau nu urmări – pentru că am fost într-o dilemă – eu chiar anterior noului Cod am spus, în scris, că nu se pot executa. Și mi-am schimbat opinia, pentru că nu aveam cum să nu mi-o schimb pentru că s-a schimbat legea. Nu mi-am schimbat opinia în raport de legea veche, ci pe baza legii noi. Dar ceea ce ne-a făcut să ieșim din dilemă e un text, singurul de altfel din procedura civilă care vorbește negru pe alb că părțile sociale, și nu drepturile decurgând din ele, pot face obiectul unei urmăriri. Or, acest text se află în material urmăririi silite mobiliare, deci este clar că legiuitorul ne-a stabilit și faptul că se poate și ne-a dat și procedura, și anume urmărirea silită mobiliară, dublată și de faptul că anterior era o mare dezbatere, în vechiul Cod, dacă urmărirea silită mobiliară vizează numai bunurile mobile corporale sau și cele incorporale, ori părțile sociale incorporale, motiv pentru care mulți le-au pus la poprire, mai de curând din acest considerent, că nu puteau să le bage tradițional la urmărire mobiliară pentru că tradițional urmărirea mobiliară avea în vedere numai bunurile corporale, iar acum nu mai există, evident, această distincție, urmărirea silită mobiliară poartă și asupra bunurilor mobile corporale și incorporale astfel încât nu există niciun impediment. Deci, toate argumentele conduc la ideea că părțile sociale se urmăresc silit și nu se popresc. Repet, vorbesc de părți sociale și nu de beneficiile decurgând din acestea, adică sumele pe care societatea le datorează asociatului din activitatea anuală, caz în care, evident, poate fi vorba de o poprire. Mi se pare un domeniu care s-ar putea monopolize întreaga conferință, noroc că s-a și scris pe tema asta.

Eugen Hurubă: Nu vreau să monopolizez, vreau totuși să nu-l las pe domnul avocat Popescu să sfârșească atât de ușor tema pe care și-a ales-o și să încercăm să-i dăm valoare art. 738. Identificarea bunurilor sechestrate, o procedură absolut obligatorie pentru executorul judecătoresc atunci când întocmește procesul verbal de sechestru. „Executorul judecătoresc este obligat să identifice bunurile sechestrate printr-un semn distinctiv, putând și fotografia sau filma bunurile sechestrate”.

Octavian Popescu: Mi-e greu să văd cum aș putea filma părțile sociale într-un SRL, dar cu siguranță, în condițiile în care textul de lege îmi condiționează că de vreau să mă duc să le urmăresc, la art. 757, ele fiind deja sechestrate acolo. Îmi spune cum voi întocmi caietul de sarcini și prima condiție, dacă nu mă înșel, este că voi pune alăturat actul constitutiv pe care niciodată nu am o problema să-l iau, că Registrul Comerțului îl are totdeauna asupra sa, mi se pare că legea trebuie interpretată în scopul de a produce efecte juridice și nu în sens contrar.

Eugen Hurubă: Cred că aici a fost și problema legiuitorului. De asta a lăsat și posibilitatea sechestrului și posibilitatea popririi.

Traian Briciu: Legiuitorul a rezonat în modul tradițional în care vedea urmărirea silită mobiliară asociindu-se cu bunurile corporale. Acceptând totuși că nu e chiar așa, dar evident că răzbate o veche gândire din chestiunea asta. Sigur, dacă luăm, în sensul că textul se aplică corespunzător putem, până la urmă, pentru că semn distinctive ce poate fi? Până la urmă, părțile sociale sunt menționate la Registrul Comerțului, o notificare la Registrul Comerțului care se menține, exact, poate fi un semn foarte distinctiv. Regula oricum, ad litteram, e greu de aplicat pentru toate bunurile incorporale care, prin natură, nu sunt susceptibile de semene distinctive decât cel mult pe documentele care atestă existența lor, avem documente care atestă existența părților sociale, registrul societății unde se pot face semne distinctive.

Participant: ..de vânzare a bunurilor supuse, urmărite fie prin sechestru fie prin poprire, reglementările sunt identice. Deci, nu am o problemă în ceea ce privește publicitatea în scopul indisponibilizării ca efect juridic, nu am o problemă în ceea ce înseamnă realizarea vânzării în sine a bunului mobil corporal sau incorporal. Problema pe care ne-am pus-o și noi este identică cu cea sesizata de colegul Hurubă. Bun, cum le identific? Pentru că identificarea îmi este de esența sechestrului, identificarea și, să zic așa, marcarea lor cu un semn distinctiv. Nu mai vorbesc de lăsarea, după aceea, în păstrarea unui administrator – sechestru, care sunt de esența sechestrului.

Traian Briciu: Ce care le întâlnești și la dreptul de marcă și la toate cele, și asta e greu, dar nu te împiedică să adaptezi actele în sensul că îți faci sechestrul, menționezi și faci mențiunile referite unde? La Registrul Comerțului, la societate, la toți care ar putea genera schimbări pentru terți.

Octavian Popescu: Mă mai gândeam la o situație, că atunci când merg să execut părți sociale, eu știu ce execut, deci la individualizarea lor, teoretic, nu am o problem fiindcă mai înainte de asta am pe masă măcar un extras de la Registrul Comerțului cu asociații la o societate comercială. Și atunci, cât timp eu am început urmărirea asupra acestora, coroborând cu legislația specială de la 31/1990, mă asigur că odată începută urmărirea și instituite măsurile asupra acestora, ele nu vor mai putea să devină neindividualizabile. Adică, mă gândeam, de exemplu, la situația unor acțiuni la purtător care ar cadra foarte bine cu ceea ce, cu ceea ce spuneți dumneavoastră. Dar la partea socială n-am o problemă atât de exactă sau concretă de individualizare fiind că ea este, ca entitate juridică, prevăzută în actul constitutiv. Și atunci chiar înstrăinarea ei este supusă reglementărilor de la art. 202 din Legea nr. 31/1990, pe cale de consecință știu ce execut, ele, acele părți sociale sunt cele pe care le urmăresc, problema este ce fac cu ele, dacă le sechestrez sau le popresc. Am hotărât că le sechestrez, păi procedura merge de la sine, adică nu m-aș gândi eu că invoc o nulitate, că până la urmă aici discutăm, a procedurii de executare silită, că executorul judecătoresc nu a fost suficient de diligent, nu le-a individualizat și aș putea să vin să spun ce? Că, de fapt, urmăriți niște părți sociale care nu aparțin debitorului, păi de unde poate rezulta cui aparțin? Doar de la Registrul Comerțului că acolo avem opozabilitatea față de terți. În caz contrar, partea care le urmărește nefiind ținută de o altă realitate juridică.

Traian Briciu: Avem suficiente puncte de vedere. În esență, nu sunt diferențe mari între noi și am putea purcede către ultima parte a panelului. Aici sunt foarte multe probleme morale pe ultima parte a panelului. Două, de exemplu, executări cu probleme de comunicare sau comportament, cui ne adresăm, abordare şi măsuri de întreprins, deci o chestiune ce transcede puţin către disciplinar, iar în zona aceasta legalitatea sau moralitatea termenelor extrem de scurte, uneori de o zi chiar, incluse în somaţiile de plată emise de unii executori judecătoreşti. Pe aceste două chestiuni, şi mai sunt şi altele, o să dau cuvântul domnului conferenţiar universitar doctor Eugen Hurubă.

Eugen Hurubă: Da, mulţumesc, domnule Briciu. Mi-am ales temele ce ţin de moralitate, datorită unei preocupări mai vechi. Am şi încercat să scriu câte ceva despre deontologia profesională a executorului judecătoresc, însă de la bun început vreau să cred că tema este una pur teoretică pentru că nu cred că, în viaţa reală, avem executori cu probleme de comunicare sau de comportament. În situaţia ipotetică pe care încercăm să ne-o imaginăm, dacă ar exista asemenea situaţii, atunci trebuie să vedem ceea ce tindem să obţinem prin acţiunea noastră, pentru că, în funcţie de ceea ce tindem, găsim şi calea pe care urmează să o alegem. Avem măsuri pe care le putem obţine pe calea dreptului procesual civil, de exemplu, dacă urmărim recuzarea sau înlocuirea executorului judecătoresc, şi avem măsuri pe care le obţinem printr-o acţiune strictă de deontologie profesională sau constatând o abatere disciplinară a executorului judecătoresc. În ceea ce priveşte recuzarea şi înlocuirea executorului judecătoresc, înlocuirea fiind o instituţie nou introdusă în Codul de procedură civilă, nu o aveam în vechea reglementare, aveam doar posibilitatea recuzării, dar nu puteam şi înlocui executorul judecătoresc, noua reglementare, prin art. 653, ne oferă şi această posibilitate, un text care îşi găseşte locul în legislaţia actuală ca urmare a necesităţii. Este binevenit şi cred că toţi participanţii la această conferinţă, din orice perspectivă ar privi executarea silită, îşi dau seama că era o măsură necesară. Ajungeam la situaţia în care puteam recuza executorul judecătoresc, sau executorul judecătoresc se putea abţine şi nu ştiam cine continuă executarea silită şi apelam la normele din Legea de organizare a executorilor judecătoreşti, Legea nr. 188/2000, unde găseam o soluţie greoaie: apelam la Colegiul director, Colegiul director al Camerei trebuia să delege un executor judecătoresc, apoi executorul judecătoresc delegat era delegat fără să fi fost consultat în prealabil. La rândul lui, putea să accepte sau nu să continue executarea silită. Se punea problema din ce loc continuă executarea silită; sunt sau nu sunt păstrate actele executorului judecătoresc anterior şi foarte multe discuţii care pot fi dezvoltate din aceste perspective. Noua reglementare, însă, vine şi clarifică posibilitatea înlocuirii executorului judecătoresc, admiţând că cererea de înlocuire poate fi formulată doar de către creditor, altfel nici nu ne-am fi putut imagina. Dacă am fi dat această abilitate şi debitorului, cu toţii am fi fost înlocuiţi, instanţa putând dispune situaţii foarte stricte văzute de lege, pentru motive temeinice, înlocuirea executorului judecătoresc cu un alt executor judecătoresc, indicat de către creditori, ceea ce înseamnă că, mai mult ca sigur, a fost o discuţie prealabilă, s-a consultat cu un executor judecătoresc care acceptă să continue executarea silită sau îl alege pe criteriul performanţei, criteriu pe care l-am analizat în panelul trecut, şi continuarea executării silite. Aici apar şi dispoziţiile art. 654, alin. (2), care se aplică în mod corespunzător, instanţa urmând să se pronunţe şi cu privire la cheltuielile de executare; în ce măsură ele sunt datorate în continuare, în ce măsură unele dintre ele aparţin primului executor judecătoresc, în ce măsură aparţin celui de-al doilea. În ceea ce priveşte recuzarea executorului judecătoresc, situaţie care îl pune şi pe executorul judecătoresc în varianta abţinerii, reglementarea actuală face trimitere la motivele de recuzare prevăzute de art. 42, cele aplicabile recuzării judecătorului. Art. 42, dacă reţin, cuprinde treisprezece motive sau treisprezece situaţii în care poate fi recuzat judecătorul. Nu toate dintre cele treisprezece situaţii pot fi puse în discuţie şi în situaţia executorului judecătoresc, de exemplu antepronunţarea. Este previzibilă antepronunţarea executorului judecătoresc, adică cum urmează să se sfârșească? Prin valorificarea patrimoniului. Asta ştim cu toţii, pentru că asta îi cerem executorului judecătoresc. În măsura în care sunt aplicabile dispoziţiile sau situaţiile de incompatibilitate prevăzute la art. 42, recuzarea poate să fie admisă de către instanţa de judecată, cu menţiunea că recuzarea poate fi solicitată de către orice participant la executarea silită, deci nu doar de către creditor. Şi, așa cum spuneam, cu atât mai mult, şi executorul judecătoresc se poate abţine pentru aceleaşi motive. În ceea ce priveşte plângerea împotriva executorului judecătoresc, situaţia pe care bănuiesc că aţi avut-o în vedere cei care aţi formulat întrebarea, sau pe care o urmăresc mai ales avocaţii, nemulţumiţi de activitatea unor executori judecătoreşti, plângerea se adresează ministrului justiţiei sau Colegiului director al Camerei Executorilor Judecătoreşti căruia îi aparţine executorul judecătoresc, şi doar dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, în ceea ce priveşte răspunderea disciplinară, unul dintre cei doi actori menţionaţi mai devreme, ministrul justiţiei sau Colegiul director, formulează acţiunea disciplinară pe care o înaintează spre soluţionare consiliului de disciplină. Aici, într-adevăr, avem câteva probleme. Le admit şi eu că sunt uşor sesizabile, pentru că răspunderea disciplinară a executorului judecătoresc intervine pentru abateri reglementate de art. 47 din Lege, unde observăm că găsim cu greu cele două situaţii pe care dumneavoastră le-aţi arătat: problemele de comunicare sau problemele de comportament. Lipsa unei reglementări în ceea ce priveşte răspunderea disciplinară, în schimb, nu aparţine profesiei de executor judecătoresc, ci aparţine legiuitorului, care nu a mai modificat Legea nr. 188 decât prin părţile pe care le-a considerat esenţiale, de foarte mult timp, şi nu a avut în considerare modificarea Statutului profesiei de executor judecătoresc, nu a luat în considerare faptul că la Statutul executorului judecătoresc a apărut o anexă care este Codul deontologic al executorului judecătoresc şi, la sfârşitul Codului deontologic, este un articol care spune că nerespectarea dispoziţiilor Codului deontologic reprezintă răspundere disciplinară. Legiuitorul nu ar fi avut altceva de făcut decât să includă, în art. 47 din Legea nr. 188, şi situaţiile de nerespectare a normelor deontologice. Cu alte cuvinte, este admis că pot exista situaţii reale în care executorul judecătoresc să aibă un comportament oarecum discutabil în relaţiile cu părţile executării silite, cu avocaţii. Pot fi formulate plângeri, însă Colegiul director, pentru că, de regulă, la Colegiul director ajunge plângerea disciplinară chiar dacă este formulată Ministerului Justiţiei, ministrul justiţiei nu realizează cercetări cazuale, ci prin corpul de control realizează controale tematice asupra tuturor executorilor aparţinând unei anumite zone; şi, atunci, Colegiul director trebuie să vadă în ce măsură trebuie să încadreze plângerea pe art. 47, lit. c), adică săvârşirea unor fapte care aduc atingere onoarei, probităţii profesionale, ori bunelor moravuri. Şi credeţi-mă că, aici, problema este că nu din partea organelor de jurisdicţie în materie de plângeri discipliare a executorilor judecătoreşti apar probleme, ci apar la instanţa judecătorească, ultimul for la care putem ajunge. Am ajuns la concluzia că trebuie să sancţionăm executorii judecătoreşti, am aplicat sancţiune, sancţiunea a fost păstrată sau nu de către comisia superioară de disciplină, însă instanţa, ultima care poate fi sesizată cu această situaţie, a respins plângerea, acţiunea disciplinară, pe motiv că nu se încadrează în art. 47.

Traian Briciu: Mai sunt trei teme aici, deşi e clar că ne îndreptăm spre pauza de prânz: problema legalităţii sau moralităţii termenelor scurte şi mai sunt două teme, una e executarea datoriilor rezultate din contractele de telefonie şi executarea imobiliară pentru dosarele, adică pentru creanţele, de fapt, de valoare sub 10.000 lei, adică ipoteza art. 813, cea specială, vor trebui tratate într-o manieră, să zicem, mai condensată, nu înainte, însă, de a da cuvântul pe tema aceasta.

Participant: Pe tema cercetării asupra executorului judecătoresc, ca urmare a unei petiţii. Din păcate, aş putea să caracterizez tendinţa celor care întocmesc aceste sesizări către corpul profesional al executorilor judecătoreşti, ca fiind una exagerată. Din ce perspectivă? Majoritatea plângerilor formulate vizează legalitatea actului de executare. Sunt, în continuare, partizan al ideii că suveranitatea cercetării legalităţii actului de executare aparţine, în exclusivititate, autorităţii judecătoreşti. În consecinţă, sigur, ne putem plânge împotriva unui executor judecătoresc care a manifestat o neglijenţă şi a tergiversat, să zicem, întocmirea actului de executare, dar eu cred că nu poate intra în sfera de competenţe a celor ce desfăşoară cercetarea disciplinară, aprecieri asupra modului în care a fost întocmită, de exemplu, publicaţia de vânzare, sau ţinută licitaţia, sau preţul de licitaţie, sau modul în care a fost distribuită suma.

Traian Briciu: Am înţeles perfect, atingeţi o problemă dureroasă, mai ales că putem gândi, deci aceeaşi problemă se pune într-un alt domeniu de răspundere disciplinară profesională, cel al judecătorilor şi al procurorilor, unde dezbaterea în legătură cu atribuţiile CSM-ului de mult timp se face constant pe problema unde are dreptul CSM-ul, ca organ de jurisdicţie disciplinară, să aprecieze că un judecător a încălcat, poate chiar într-o manieră ultravădită, aspectele de procedură, de exemplu: a judecat fără citare, n-a ţinut cont de recursul în interesul legii; problemă care încă este deschisă. Textele sunt, au şi ei reglementări, în sensul acesta nu este tranşată, dar se pune de aceeaşi manieră.

Participant: Vedeţi dumneavoastră, eu cred că la noi chestiunile trebuie clarificate mult mai rapid. De ce? Pentru că judecătorul, sigur, este cel chemat să aplice legea, cel care se bucură de independenţă şi imparţialitate. Executorul nu se află în această situaţie. Cu atât mai mult, am zis întotdeauna că, atâta timp cât, de exemplu, de legalitatea întocmirii unui proces-verbal de contravenţie, ca urmare a faptului că nu am avut centura de siguranţă în trafic, mi-l cenzurează şi apreciază asupra sa instanţa judecătorească, şi nu şeful de IPJ, care ar fi raţiunea pentru care organul intern al profesiei mele ar aprecia asupra modului în care eu am ţinut licitaţia?

Traian Briciu: Chiar am apărat executori judecătoreşti în faţa Curţii de Apel Bucureşti, pe sancţiuni disciplinare primite de la corpul profesional, de multe ori pe procedură, inclusiv pe chestiunea pe care dumneavoastră aţi spus-o. Da, e interesantă chestiunea. Situaţiile erau chiar interesante pentru că, de multe ori, instanţa judecătorească respinsese contestaţia la executare pe acele probleme pe care ei fuseseră sancţionaţi disciplinar şi, acolo, într-adevăr, teza dumneavoastră a primit, de altfel, un suport.

Participant: Da, eu zic că trebuie să fim foarte atenţi, pentru că, până la urmă, actul de executare, a spus-o Curtea, este o continuare a procesului civil.

Eugen Hurubă: Întrebarea rămâne, totuşi, fără să găsim un răspuns, şi în ipoteza per a contrario la ceea ce spuneaţi dumneavoastră: ce se întâmplă dacă contestaţia la executare este admisă? Înseamnă că, în mod absolut obligatoriu, executorul judecătoresc a încălcat normele de tehnică, de gestionare a executării silite, adică este supus răspunderii disciplinare?

Traian Briciu: Să vedem celelalte teme.

Eugen Hurubă: În ceea ce priveşte legalitatea sau moralitatea termenelor extrem de scurte – de multe ori, de o zi – incluse în somaţiile de plată trimise de unii executori judecătoreşti. Acum nu ştiu de ce de către unii, eu cred că toţi stabilesc termene şi chiar îmi place să cred că termenele sunt stabilite în conformitate cu dispoziţiile legale şi am încercat să scot, să identific două situaţii. Înţeleg că deranjează termenul „scurt”, dar nu deranjează situaţia în care executarea se realizează fără somaţie, în situaţia popririi, când executorul judecătoresc purcede la poprirea contului, direct, fără un alt aviz prealabil. În ceea ce priveşte termenele, termenele sunt stabilite de lege după modalitatea de executare – la executarea imobiliară, într-adevăr, este un termen de o zi, după care se procedează la sechestrarea bunurilor, nicidecum la valorificare, adică a doua zi nu urmează vânzarea bunului, ci urmează sechestrarea bunului; după sechestrare urmează alte proceduri până la valorificare, deci nu este chiar o urgenţă atât de mare, încât termenul de o zi să fie chiar supărător. Apoi, în situaţia urmăririi bunurilor imobile, termenul este de 15 zile. La obligaţia de a face, termenul este de 10 zile. La predarea bunurilor mobile, de asemenea, termenul este de 24 de ore – în traducere liberă, tot o zi înseamnă – doar că, în situaţia predării bunurilor mobile, trebuie să avem în vedere urgenţa, dacă instanţa a hotărât că bunul mobil trebuie predat, atunci nu mai încape discuţie că trebuie să amânăm prea mult momentul predării, pentru că el trebuie să fie realizat, adică predarea trebuie să fie una efectivă. Haideţi să vedem aici şi Legea nr. 99, care prevedea că trecerea la executare de îndată, la simpla sesizare a executorului judecătoresc, ceea ce dovedeşte consecvenţa legiuitorului în materia predării bunurilor mobile, în ceea ce priveşte urgenţa. La predarea bunurilor imobile, termenul este de 8 zile, aşa că eu concluzionez că, în ceea ce priveşte legalitatea, legiuitorul a fost destul de selectiv cu acordarea termenelor diferite pentru diferite modalităţi de executare, iar în ceea ce priveşte moralitatea, cred că moralitatea nu putem să o punem în sarcina executorului, dacă sunt respectate aceste termene, ci în sarcina legiuitorului, eventual.

Traian Briciu: Ne vom apropia, în curând, de pauza de masă, fac un anunţ şi apoi dau cuvântul în continuare. Pauza este de o oră, eu propun să fie trei sferturi de oră, nu o oră, pentru că oricum o să întârziaţi şi, atunci, măcar să întârziaţi din sfertul redus, decât din sfertul de lucru. Şi, încă un anunţ, înţeleg că aceasta este o pauză de masă şi că se va servi o masă pentru cei care au optat. În sensul acesta, nu ştiu exact, este singurul anunţ pe care m-au rugat organizatorii să îl fac. Mai departe, dumneavoastră ştiţi acest lucru şi dau cuvântul pentru două chestiuni punctuale, pentru închiderea panelului 2, şi anume: executarea imobiliară la valori sub 10.000 lei şi cererea legată de executarea datoriilor rezultate din contractele de telefonie. Va închide panelul tot domnul profesor Hurubă.

Eugen Hurubă: Vor fi discuţii, probabil, mai scurte decât la celelalte două teme. În ceea ce priveşte executarea silită imobiliară pentru cererile de executare silită care vizează datorii sub 10.000 lei, într-adevăr, avem o restricţie impusă de lege prin art. 813 alin. (5), care spune că, „în cazul titlurilor executorii privitoare la creanţe a căror valoare nu depăşeşte 10.000 lei, vânzarea bunurilor imobile ale debitorului poate fi făcută numai dacă acesta nu are alte bunuri urmăribile, sau dacă are alte bunuri urmăribile, dar nu pot fi valorificate”. Dacă ne oprim la această primă teză, înseamnă că, în prealabil, trebuie să verificăm existenţa bunurilor mobile şi, dacă ele există, să le şi valorificăm. Apare, în schimb, foarte convingătoare, cea de-a doua teză a acestui alineat: „refuzul nejustificat al debitorului de a furniza executorului judecătoresc informaţiile, lămuririle şi dovezile necesare, precum şi furnizarea cu rea-credinţă de informaţii incomplete în legătură cu existenţa şi valoarea unor bunuri mobile, ori a unor venituri de natură a fi valorificate în vederea acoperirii integrale a creanţei, permit declanşarea urmăririi silite imobiliare, chiar dacă valoarea creanţei nu depăşeşte 10.000 lei”. Cu alte cuvinte, nu suntem în situaţia de a urmări, în abstract, bunuri mobile, pentru valorificarea integrală a creanţei, ci debitorul trebuie să fie un om care să-şi manifeste diligenţa în a oferi executorului judecătoresc informaţiile necesare pentru a fi identificate bunurile mobile care pot fi urmărite sau veniturile urmăribile pentru acoperirea integrală a creanţei. Şi, atunci, bineînţeles că este aplicabilă teza întâi din acest alineat – le vom valorifica şi apoi vedem în ce măsură mai este necesară executarea silită, şi, în ipoteza în care debitorul nu înţelege să acorde concursul executorului judecătoresc, deja discuţia dispare, pentru că poate fi realizată executarea silită imobiliară.

Participant: Deci textul se referă strict la vânzarea lor, nu la urmărirea silită a bunurilor. Din punctul meu de vedere, el trebuie interpretat în sensul în care se poate declanşa urmărirea, pot fi efectuate formalităţile premergătoare vânzării, inclusiv notarea somaţiei în cartea funciară, şi doar în măsura în care nu pot fi valorificate bunurile mobile, respectiv nu îşi dă concursul debitorul, se continuă cu vânzarea. Dar formalităţile premergătoare trebuie efectuate, în sensul că se notează somaţia şi asta oarecum indisponibilizează bunul în patrimoniul debitorului.

Eugen Hurubă: Aşa este, aţi sesizat bine, nu am insistat, nu cred că sunt dubii din punctul acesta de vedere, cred că toţi executorii procedează în felul acesta, pentru că, într-adevăr, vânzarea este restricţionată, şi nu urmărirea în totalitate. În ceea ce priveşte executarea silită a datoriilor rezultate din contracte de telefonie – aici, într-adevăr, probabil tindem să apreciem că putem compara facturile pentru anumite utilităţi între ele, în ceea ce priveşte obţinerea unui titlu executoriu şi aici am în vedere, de exemplu, comparaţia cu contractul de furnizare de energie electrică, unde avem o lege specială, de fapt este o Hotărâre de Guvern, dacă reţin bine, nr. 675/2007, care prevede că factura pentru energia electrică reprezintă titlu executoriu, ceea ce înseamnă că, în baza simplei facturi, ne putem adresa instanţei judecătoreşti, pentru a o învesti cu formulă executorie după noua reglementare. Situaţia nu este identică şi la ceilalţi furnizori de servicii. Într-adevăr, în ceea ce priveşte contractul de telefonie, nu se aplică o asemenea dispoziţie, nu există o asemenea dispoziţie. Contractul de telefonie este un contract la fel ca şi celelalte contracte comerciale şi presupun parcurgerea tuturor paşilor premergători pentru obţinerea unui titlu executoriu. Bineînţeles că, de regulă, se începe printr-o notificare. Din practică ştim că, în urma notificărilor, indiferent dacă ele sunt făcute direct de către furnizorul de servicii, prin intermediul avocatului sau prin intermediul executorului judecătoresc, o bună parte din restanţe sunt achitate. Dacă, în urma notificării, nu obţinem satisfacţie, trebuie să procedăm la învestirea cu formulă executorie acelui înscris care considerăm că reprezintă titlu executoriu. Şi aici, contractele sunt diferite, n-am vrut să-l iau pe fiecare furnizor de servicii telefonice, pentru că n-am fi sfârşit niciodată discuţia. Şi, bineînţeles, dacă obţinem investirea cu formulă executorie, se trece la executarea silită; nu există nicio altă restricţie în domeniul acesta.

Traian Briciu: Acum constat că am epuizat problemele acestui al doilea panel, şi cel mai lung, de altfel. Este adevărat, constat că suntem în întârizere cu numai o oră, ceea ce, în sine, este un succes al conferinţei, nu este un eşec, nicidecum, şi vă invit pentru o pauză, pe care o apreciez de 45 de minute, ceea ce ar însemna că cei care pot şi au calităţi fizice deosebite, rezistenţa pe măsură, să revină – bănuiesc că toţi aveţi aceste calităţi – la ora 15:18.

Traian Briciu: Începem partea a doua a conferinţei cu panelul trei care va fi unul lejer aşa, ca după masă, având ca speakeri alături de mine pe doamna judecător Mirel Stancu, de la Tribunalul Bucureşti, şi nu numai atât, aici e trecută numai calitatea de judecător, dar, mai presus de aceasta, doamna Mirela Stancu este şi lector la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, adică este colegă cu mine, ceea ce îi oferă cea mai importantă calitate a zilei. Şi domnul avocat Ionuţ Şerban, care are şi el o calitate pe lângă cele intrinseci, vine în calitate şi de partener al Societăţii de avocatură Ţuca Zbârcea şi Asociaţii, şi ar fi trebuit să fie şi domnul conferenţiar George Măgureanu, dar care, din motive ce ţin de sănătate, nu a putut să participe, însă noi, cei prezenţi, ne vom descurca în misiunea acordată în cadrul panelului trei şi, ca şi până acum, o să discutăm tot despre onorarii, pare a fi laitmotivul zilei, onorarii, cum se încasează, cine le plăteşte şi în ce cuantum. Și avem o problemă legată de acoperirea cu prioritate a onorariului executorului în defavoarea chiar a creanţei, dar şi modalitate de distribuire a sumelor încasate din popriri. O să dau cuvântul doamnei Mirela Stancu, pe care am prezentat-o anterior.

Mirela Stancu: Bună ziua, bine v-am găsit, eu venind spre sfârşitul zilei; chiar, mai urmează ceva după acest panel? A, ok. Deci nu va dura foarte mult acest panel. Şi dacă Traian se ocupă de moderarea acestor dezbateri, sunt convinsă că ne vom încadra şi în timpul stabilit. În ceea ce priveşte prima temă pe care a anunţat-o colegul meu, şi pe care eu mi-am ales-o, respectiv cea referitoare la acoperirea cu prioritate a onorariului executorului judecătoresc, sigur, aceasta derivă din faptul că onorariul executorului se include în cheltuielile de executare, face parte din cheltuielile pe care le avansează creditorul, plecând de la situaţia regulă, deci în aceste cheltuieli se include onorariul executorului judecătoresc. Fiind cheltuieli de executare, sunt creanţe privilegiate, se bucura de un privilegiu general asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, astfel încât va fi recuperată cu prioritate, în temeiul acestui privilegiu, indiferent de bunurile care au fost urmărite, deci indiferent de formă de urmărire aleasă. În ceea ce priveşte rangul de preferinţă, între creanţele privilegiate pe care le prevede legea, creanţele reprezentând cheltuieli de judecată se află pe primul loc, alături de alte creanţe care au acelaşi rang, dar pe primul loc, respectiv art. 865, dacă nu mă înşel, este acum, în renumerotarea Codului, art. 865 alin. (1), lit. a). Sigur, faptul că e o creanţă privilegiată creanţa care reprezintă cheltuielile de executare, ridică problema care este raportul dintre această creanţă şi creanţa creditorului urmăritor. Şi sunt două situaţii posibile: când este o creanţă chirografară sau când este o creanţă garantată; sau creanţa creditorului se bucura ea, la rândul ei, de un privilegiu, fie un privilegiu general, fie un privilegiu special.

În cazul în care vine în concurs cu o creanţă chirografară, creanţa privilegiată, potrivit regulilor generale, evident, este cea care va fi plătită prima. Ordinea aceasta de preferinţă interesează atunci când nu sunt bani suficienţi pentru a se acoperi toate creanţele; dacă ar fi bani suficienţi să se acopere toate sumele urmărite, deci şi creanţa pusă în executare şi cheltuielile de executare, ordinea în care se plătesc ar fi indiferentă, dar dacă nu sunt suficiente atunci se pune problema ordinii, prezintă mai multă importanţă. Astfel încât dacă vine în concurs creanţa creditorului urmăritor, o creanţă chirografară, cu creanţa reprezentând cheltuieli de executare se va executa întâi, deci se va preleva din sumele obţinute din urmărirea silită creanţa reprezentând cheltuielile de executare în care se include şi onorariul executorului. În măsura în care nu mă rămân suficienţi bani pentru acoperirea creanţei, la prima vedere ar trebui să spunem că nu se acoperă decât în parte creanţa creditorului urmăritor sau dacă nu mai rămân bani deloc, deloc. Însă, există un alt text de lege, art. 670, în actuala numerotare, alin. (5) din Codul de procedura civilă, deci asta este regulă generală dată de ordinea de preferinţă, rangul creanţelor cu preferinţa generală stabileşte această ordine între o creanţă chirografară şi o creanţă privilegiată. Acest privilegiu dă creanţei reprezentând cheltuielile de executare un rang preferat. Însă, în ceea ce priveşte onorariul executorului judecătoresc, pentru că numai la el există această discuţie, numai la această parte din cheltuielile de executare, pentru restul nu se pune problema, se respectă regulă, nu există nicio derogare, dacă s-ar plăti numai o parte din cheltuielile de executare sau s-ar recupera numai o parte din cheltuielile de executare, numai o parte obţinute din urmărirea silită, sigur, recuperare cu prioritate, s-ar putea nici aceste cheltuieli să nu se recupereze în întregime de la debitor dacă nu sunt obţinute din executarea silită nici măcar sumele necesare acoperirii cheltuielilor de executare. Însă, probleme ridică art. 670, cum am spus, alin. (5) pentru că s-ar putea ca pentru creditorul urmăritor să nu mai fie suficiente sume de bani pentru a i se acoperi creanţa, şi cea mai gravă situaţie ar putea să fie aceea în care n-ar mai fi deloc sume necesare acoperirii creanţei creditorului urmăritor. Sigur, e destul de rar când se întâmplă lucrul acesta, dar s-ar putea să se ajungă şi la situaţia aceasta. Şi de ce spun că acest art. 670 alin. (5) ar putea pune oarecare probleme referitoare la ordinea de recuperare a onorariului? Pentru că acest text, după modificarea Codului de procedura civilă prin Legea nr. 138, a suferit uşoare modificări şi el. Şi, în actuala reglementare, forma acestui text de lege este următoarea: „În cazul în care sumele stabilit conform alin. (4)”, adică sumele reprezentând cheltuieli de executare, art. 670 ocupându-se de cheltuielile de executare, spune că „în cazul în care aceste sume nu pot fi recuperate de la debitor din lipsa bunurilor urmăribile sau din alte din alte asemenea cauze”, şi faptul că poate nu s-au obţinut sume suficiente din urmărirea silită poate fi o asemenea cauză, iar lipsa bunurilor urmăribile poate fi şi ea cauza pentru care nu s-au obţinut sume suficiente pentru acoperirea creanţei creditorului, împreună cu cheltuielile de executare. Continuă textul: „acestea – deci cheltuielile de executare -, cu excepţia onorariului executorului judecătoresc, vor fi plătite de creditor, care le va putea recupera de la debitor când starea patrimonială a acestuia o va permite, înăuntrul termenului de prescripţie”. Deci ar trebui, dacă sunt sume suficiente pentru acoperirea cheltuielilor de executare, dar nu şi pentru acoperirea creanţei, să fie acoperite în totalitate cheltuielile de executare rămânând creditorul urmăritor să continue, să găsească alte bunuri sau să mai aştepte ca debitorul să obţină alte bunuri? Sigur, dacă nu sunt bani suficienţi, asta va face, dar problema este: se vor recupera cu prioritate și sumele reprezentând onorariile executorului judecătoresc? Repet, în cazul în care sumele obţinute ar fi suficiente pentru acoperirea cheltuielilor de executare, dar nu şi pentru acoperirea creanţei, cel puţin în parte.

Traian Briciu: Textul de la alin. (5) introduce cel puţin o notă dacă nu de inechitate, cel puţin de dezechilibru, pentru că eu ce înţeleg din el? Şi repet, am înţeles cu ajutorul colegilor executori care mi-au spus că la baza textului stă, de fapt, o dorinţă a Corpului executorilor care ar fi cerut un astfel de text; culmea, el e chiar împotriva executorilor,

Mirela Stancu: Cel puţin interpretarea.

Traian Briciu: Pentru că ar conduce la ideea că, în măsura în care nu sunt bunuri urmăribile, deci deloc, sau sunt bunuri pe care nu poţi să le valorifici, onorariul executorului nu ar mai fi plătit de nimeni, cam asta rezultă de aici, nici de la debitor nu se recuperează, iar când zice că vor fi plătite cheltuielile de către creditor zice că vor fi, cu excepţia onorarului. Nu prea e echitabil strict vorbind, trebuia o sumă fixă, ceva, se calcula, dacă tot era, dar, în orice caz, nu asta era problema de inechitate cea mai mare, inechitatea decurge dintr-un dezechilibru foarte mare faţă de următoarea ipoteză: cea în care executorul se afla pe ipoteza în care el nu găseşte niciun bun şi atunci rămâne, practic, onorariul neplătit, că asta ar cam fi, şi ipoteza în care găseşte bunuri, dar numai cât să acopere onorariul lui, caz în care el îşi ia întreg onorariul, iar creditorul nu ia absolut nimic. Deci, în ceea ce priveşte suportarea unui risc al executării, se ajunge, de fapt, de la varianta iniţială, riscul executării îl are creditorul, tu porneşti la o luptă, dacă găseşti bine, dacă nu, oricum plăteşti profesionistul care se ocupă, adică executorul, asta era la baza ideea; şi mai era şi varianta cealaltă, riscul îl suportă împreună şi executorul şi creditorul, la fel, dar s-a ajuns acum la o situaţie aleatorie, mai de curând, îl suportă fie executorul, fie creditorul, după cum găseşte ori nu găseşte bunul într-un cuantum mulţumitor pentru executor. Deci, asta e o reglementare, repet, nu ştiu cât de inechitabilă, dar chiar dezechilibrat. Dacă sunt discuţii pe problemă aceasta, sigur ea pune şi o problemă morală, problema ridicată în material, nu are doar o componentă juridică în sine, pentru că e clar că executorul este privilegiat şi e clar că cheltuielile legate de executare sunt primele, ci cred că problema pusă avea şi o componentă de moralitate, de echitate, mai de curând.

Participant: După ştiinţa mea, în practică, interpretarea celor două texte analizate de dumneavoastră, şi mă refer la interpretarea dată de executori, a fost în sensul următor: dacă găsim bunuri, le executam şi facem distribuirea sumelor în ordinea de preferinţă arătată, chiar dacă nu mai rămâne nimic de distribuit celorlalţi creditori, iar alin. (5) al art. 670 se aplică, de regulă, atunci când nu se găsesc deloc bunuri sau am văzut eu o situaţie, de exemplu, în care a renunţat creditorul făcând o tranzacţie cu debitorul, în cursul executării silite, şi a cam uitat să anunţe executorul.

Traian Briciu: Se încadra în text.

Participant: Da, e discutabil dacă merge interpretat şi aplicat în felul acesta, dar, din câte ştiu, aşa s-a mers în practică. Adică dilema aceasta între aplicare art. 670 şi excluderea principiilor la distribuirea sumelor nu prea am văzut-o reflectată în practica executorilor.

Traian Briciu: Dar ce ați spus dumneavoastră cam concordă cu ce am spus noi, că el se aplică, adică, în cele din urmă, în ipoteza în care nu se găsesc bunuri sau bunurile nu sunt valorificabile, deci nu se obţin sume de bani, practic, rezultă că onorariul executorului nu se mai achita.

Participant: Da, problemă secundară este forma în care se aplică art. 670, alin. (5), pentru că dacă cu debitorul nu avem probleme sub niciun aspect, în ceea ce îl priveşte pe creditor ar cam trebui să îi dăm executorului un titlu executoriu, încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare, formal, are în titulatură creditor X, debitor Y şi forma clasică pe care o adoptă orice executor, şi s-a întâmplat ca cel în situaţia cu renunţarea, să încerce să pună în executarea silită încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare, în speţă pe onorariu, împotriva creditorului, întemeindu-se pe acest alin. (5) şi, în mod evident, să primească un refuz din partea instanței, motivat de faptul că nu am posibilitatea formală să îţi constat un titlu executoriu pentru acest onorariu de executor. De fapt, problema cam aici a rămas în practică. Bine, soluţia imediată cred că asta a fost, s-a emis o nouă încheiere de către executorul judecătoresc, care a spus „constat că a renunţat”, nu mai vrea să continue executarea, prin urmare fac o nouă încheiere, pun aceleaşi sume, dar îl pun pe el la debitor, în virtutea art. 670 alin. (5).

Traian Briciu: Aici nu vă contest că lucrurile nu s-au întâmplat de maniera respectivă…

Participant: Îmi puneam problema legalităţii.

Traian Briciu: Dar nu ştiu dacă e chiar corect. Adică înţeleg că instanţa nu a agreat ideea că ar fi încheierea de stabilire a cheltuielilor nu ar fi titlu executoriu faţă de creditor, ori textele sunt destul de clare în sensul acesta, că el este titlu executoriu, alin. 6 de la art. 670 spune „Pentru sumele stabilite potrivit prezentului articol, încheierea constituie titlu executoriu atât pentru creditor, cât şi pentru executorul judecătoresc, fără a fi necesară învestirea”. Numai puţin, aici discuta este alta, faţă de creditor cu siguranţă că e titlu executoriu, de ce? Este titlu executoriu pentru creditor faţă de debitor, aşa cum am mai spus, dar nu avea sens să se mai spună că este şi pentru executorul judecătoresc, decât dacă era faţă de creditor, pentru că pe debitor oricum executorul îl execută în virtutea calităţii de titlu executoriu al creditorului, deci nu avea nevoie să se treacă faptul că e titlu executoriu şi pentru executor decât dacă el era împotriva creditorului, pentru că dacă era împotriva debitorului nu avea sens trecerea, deci tocmai pentru că altfel, gândiţi-vă, ar fi fost suficient să spună textul „este titlu executoriu pentru creditor”, păi în baza unui titlu executoriu pentru un creditor, executorul judecătoresc putea executa pe debitor, nu e nicio problemă, trecerea executorului a fost tocmai pentru că, în lipsa unui text de genul acesta, nu era titlu executoriu nu faţă de debitor, ci faţă de creditor n-ar fi fost titlu executoriu sau n-ar fi fost clar că e titlu executoriu, deci cred că…

Participant: …

Traian Briciu: Ziceţi că poate ar fi bine să se menţioneze în încheiere..

Participant: Poate ar fi bine, nu ştiu, să se întocmească o nouă încheiere care să fie identificat creditorul ca debitor pentru cheltuielile rămase neacoperite.

Traian Briciu: Da, foarte multe din problemele sesizate astăzi, şi nu numai astăzi, decurg nu atât din textul de lege, sau din neperceperea realităţilor, ci, de multe ori, din neconcorcadarea formularisticii folosite fie de executori, fie de instanţă, problema sesizată de Cosmin Vasile, care spunea, „în principiu, soluţia e corectă, să validezi întreaga poprire, problema e că în hotărârea aceea nu-mi spune faptul că ea se va executa numai în măsura în care se vor îndeplini condiţiile.” De ce? Pentru că judecătorii nu sunt obişnuiţi cu astfel de formulări şi, de multe ori, probabil că multe din actele jurisdicţionale ar trebui adaptate stilului executării silite un pic diferit, într-adevăr, de stilul procedurii judiciare de prima instanţă, apel şi recurs, e clar că faza procesului de executare are particularităţi unde ar trebui probabil să gândim cu toţii. Da, aveţi dreptate, e o chestiune de consemnare, ca să zic aşa.

Participant: Dacă îmi permiteţi, nu cred că este corect a se emite o nouă încheiere pentru cheltuieli.

Traian Briciu: Nu, nici mie, nu e discutabil.

Participant: Pentru că acea încheiere a fost comunicata creditorului şi, printr-o nouă încheiere, l-ai pune din nou în termenul de contestaţie.

Traian Briciu: Bineînţeles. Dacă ea nu a fost pusă în executare contra creditorului, altă nuanţă, acea încheiere nefiind pusă în executare contra creditorului, dacă nu cumva se naşte dreptul lui de a contesta la momentul când se pune în executare împotriva lui. Înţelegeţi? Eventual, dar oricum nu alta, e clar.

Participant: Din punctul meu, în practică se pun două probleme referitor la modul cum se acoperă onorariul executorului. O dată, în condiţiile în care executorul nu recuperează în întregime creanţa, dar îşi reţine onorariul în întregime şi, pe de altă parte, sunt situaţii în care, în momentul distribuirii, se înscriu şi alţi executori cu onorariile lor pentru alţi creditori pentru care nu au recuperat creanţa.

Mirela Stancu: În cazul acesta trebuie văzut dacă sunt cheltuieli de executare, sigur, într-o altă executare silită, creanţa respectivă este privilegiată chiar dacă reprezintă cheltuieli de executare într-o altă executare silită şi atunci fiind, repet, un privilegiu general asupra tuturor bunurilor nu contează că se recuperează din urmărirea silită numai a unor anumite bunuri ale debitorului, dacă ar fi un privilegiu special, da, atunci ar trebui să văd în funcţie faţă de ce bunuri ar fi privilegiat, dar dacă e privilegiu general atunci va fi şi acea creanţă, la rândul ei, privilegiată şi va fi achitată cu prioritate. Sigur că, în cazul acesta, problema este şi mai inechitabila faţă de creditorul urmăritor, numai că în momentul în care începe urmărirea silită el ştie că există riscul să intervină şi alţi creditori, creditori care pot fi creditori privilegiaţi sau creditori garantaţi, cu garanţii reale, şi care chiar dacă ar fi sumele suficiente, chiar dacă, putem să ne imaginăm și o situație de genul: în momentul în care s-a terminat urmărirea silită s-au obţinut sume de bani suficiente pentru acoperirea cheltuielilor de executare din acea urmărire şi pentru plata creanţei creditorului urmăritor, imaginându-ne că el este unul singur, care a urmărit silit şi până la vânzarea bunului a fost unul singur. Însă asta nu însemna că a dispărut riscul pentru că în termenul de depunere a creanţelor pe care executorul este obligat să-l stabilească, deşi e un singur creditor urmăritor şi s-a vândut bunul şi au fost realizate sumele la cererea acelui creditor, nu au mai intervenit până atunci alţii, totuşi va stabili acel termen de 10 zile în care se vor depune creanţele. În acel termen sigur că pot să apară şi alţi creditori, numai creditorii chirografari au nişte sancţiuni de suferit dacă intervin abia în termenul respectiv de depunere a creanţelor, dar creditorii garantaţi pot veni fără nicio problemă abia atunci, doar să îşi depună creanţa, nu au intervenit în cursul urmăririi silite, vin doar atunci şi cer plata sumei care le corespunde creanţei lor; de asemenea, creditorii privilegiaţi pot să facă lucrul acesta, şi un creditor privilegiat poate fi un alt executor judecătoresc pentru cheltuielile de executare, inclusiv creanţa reprezentând onorariul său.

Participant: Executorul nu este creditor al debitorului.

Mirela Stancu: Nu, este adevărat în acest caz. Sigur, am plecat de la premisa asta că nu executorul este creditorul.

Participant: Practic, așa se întâmplă de cele mai multe ori.

Mirela Stancu: Nu, creanţa este a creditorului urmăritor şi aceasta, deci se va recupera pentru cheltuieli de executare făcute pentru urmărirea silită a creanţei respective constatate de executorul respectiv.

Participant: Chiar dacă executorul nu a reuşit recuperarea creanţei? Pentru că Legea nr. 188 spune că executorul are dreptul la onorariu pentru activitatea prestată, adică pentru punerea în executare a dispoziţiilor din titlurile executorii, deci facem diferenţă între cheltuielile de executare şi onorariu.

Traian Briciu: Categoric.

Mirela Stancu: Da, dar potrivit Codului de procedura ivilă sunt cheltuieli. Sigur, problema ştiţi de unde vine, în practică? Din faptul că nu se plăteşte la momentul onorariul executorului la momentul în care începe executarea silită, ci se recuperează mai târziu, pentru că asta este, eventual se plăteşte un avans, de către creditor şi apoi se plăteşte diferenţa la sfârşit, dar nu dă creditorul efectiv, ci se recuperează din cheltuieli.

Traian Briciu: Deci dumneavoastră spuneţi că ipoteză care interesează este următoarea, în care la o executare se înscrie cine? Un executor judecătoresc dintr-o altă executare silită care a rămas cum nesatisfăcut? Că el era primul pe lista acolo, poate că nu au fost bunuri suficiente încât să îi acopere chiar şi…

Participant: Este foarte uşor să dăm chiar şi un exemplu. Am un creditor, să spunem garantat la mine în procedură, şi se execută garanţia, se vinde imobilul cu suma de 1.000 de lei şi mă pot trezi în următoarea situaţie: în dosarul de executare silită corect, chiar şi dacă Ordinul de stabilire a onorariilor executorilor judecătoreşti nu prevede în mod expres, onorariul executorului judecătoresc, din punctul nostru de vedere, se raportează la cuantumul creanţei recuperate; prin urmare, onorariul executorului judecătoresc se aplică la suma de 1.000 de lei cu care tu ai vândut bunul respectiv, iar colegii executori judecătoreşti sau creditorii aceluiaşi debitor se pot înscrie în dosarul de executare în proiectul de distribuire doar cu cheltuielile efectiv făcute pentru urmărirea aceluiaşi bun, s-au înscris cu cheltuielile, cu înscrierea urmăririi imobiliare şi aşa mai departe, dar nu ei sunt creditorii onorariului în dosarul lor de executare pentru creanţa altui creditor care nu a fost recuperată. De asta în practică, s-a născut, din păcate, o situaţie foarte inechitabilă, în sensul că se valorifica bunurile la 1.000 de lei şi mă trezesc cu onorariul al executorului judecătoresc de 850 de lei pentru valorificarea unui singur bun al debitorului urmăritor.

Mirela Stancu: Dar de ce este inechitabilă?

Traian Briciu: Numai puţin, că aici s-ar putea să fie o diferenţă de abordare. Deci, dumneavoastră spuneţi în felul următor: bunul s-a vândut cu 1.000.

Participant: Da.

Traian Briciu: Dar onorariul executorului a fost stabilit la început.

Participant: A fost stabilit la început, dar onorariul executorului judecătoresc, chiar dacă îl stabileşti la suma ideală de recuperat, la creanţa…

Traian Briciu: Vreţi să spuneţi că scade proporţional cu..

Participant: Aşa ar fi echitabil, se reţine onorariul executorului judecătoresc proporţional cu cuantumul creanţei recuperate şi aşa n-ar mai exista în practică situaţii inechitabile.

Traian Briciu: Dar aceasta e o teză interesantă, dar asta nu ştiu dacă actualmente se aplică.

Mirela Stancu: Asta e de viitor, poate de lege ferenda. Faţă de Ordin nu cred că se poate aşa ceva.

Traian Briciu: Mie mi se pare că acum, cum stau lucrurile, ele merg aşa: ai avut un onorariu de 1.000, ai vândut un bun cu 1.000, executorul a luat 1.000 şi cam atât, creditorul mai găseşte alte bunuri, ocazie cu care executorul respectiv va executa şi celelalte bunuri, dar evident nu îşi va mai lua nimic din celelalte pentru că el deja şi-a încasat din executare suma de bani. E corect ceea ce spun ca practica actuală? Cam asta este, e interesant ce spuneţi dumneavoastră, nu ştiu dacă e chiar aplicabil, uşor aplicabil algoritmul acesta pe care îl faceţi, implica şi un aleatoriu, până la urmă.

Mirela Stancu: Plus că dacă nu s-ar recupera nimic în teoria aceasta, dacă nu s-ar recupera nimic din urmărirea silită ar însemna că executorul nu mai are dreptul la onorariu, o asemenea soluţie ne-ar ajuta şi cu textul acela de lege…

Traian Briciu: Se pare că oricum textul merge aşa… Nu e inechitabil ce spuneţi…

Mirela Stancu: Nu, nu e posibil acum.

Participant: Mi se pare total inechitabil ca un creditor garantat să îşi vadă foarte puţin satisfăcută creanţa sau poate chiar deloc, din cauza altor 8-10 creditori chirografari, cu creanţe exagerate care se înscriu şi îşi trimit aceste titluri executorii, încheieri de stabilire a cheltuielilor şi a onorariului în dosarul meu de executare silită, până la urmă „bunul meu”, care constituie garanţia mea, se vinde o singură dată, un singur executor judecătoresc depunând toate diligențele şi efectuând toate actele de executare pentru înstrăinarea acestuia.

Traian Briciu: Atunci propuneți ca variantă de interpretare că art. 865 lit. a), care vorbește de cheltuieli de executare, se referă la caracterul privilegiat exclusiv al cheltuielilor de executare săvârșite în acel dosar de executare?

Participant: Nu neapărat.

Traian Briciu: Sau în dosare conexate acestuia, eventual.

Participant: În cazul în care s-ar fi efectuat o conexiune, instanța, bineînțeles că ar fi dispus și asupra cheltuielilor. Nu, eu mă refer la caracterul privilegiat al acestor cheltuieli care pot fi, într-adevăr, distribuite cu prioritate, dar nu și a caracterului privilegiat al onorariului celorlalți executori judecătorești.

Traian Briciu: Altul decât cel din dosarul respectiv.

Participant: Exact. Consider că ar trebui făcută o distincție, din acest punct de vedere.

Traian Briciu: Deci că nu e un privilegiu general al cheltuielilor de executare in genere, ci e numai al cheltuielilor de executare în acel dosar din care a rezultat suma.

Participant: Exact. În caz contrar, ar fi foarte inechitabil.

Participant: „Pentru măsuri asigurătorii sau de executare silită, pentru conservarea bunurilor al căror preț se distribuie”, atunci ne interesează dacă acest „al căror preț se distribuie” se referă doar la conservarea bunurilor sau se referă și la executarea silită, respectiv măsurile asigurătorii.

Traian Briciu: Teza dominantă, doctrinar vorbind, e cea spusă de doamna Stancu. Aici pare o chestiune de inechitate, aplicabilă în ipoteza în care e un concurs de împrejurări extrem de nefast, adică toți ceilalți executori să aibă executări, de principiu consemnate cu eșecuri parțiale – că numai așa se explică cum au rămas cu creanțe nerecuperate – și toți să vină aici. Sigur, nu știu cât de frecventă e situația, de aia zic că părea oarecum iluzorie, dar nu exclud varianta să existe.

Participant: Și ar mai fi o problemă aici, chiar aș avea o întrebare: cum interpretați alin. (3), cel al repartizării proporționale, în funcție de creanță?

Roxana Stanciu: Acolo este vorba de creditori cu rang egal: fie sunt creditori chirografari, fie creditori privilegiați sau garantați, dar care au același rang de preferință.

Participant: Avem situația mai multor executori care vin..

Roxana Stanciu: Poate fi, și aceasta este regula, dar nu putem schimba acum ceea ce aplicăm. Asta e echitabil, e de când am inventat Codul civil.

Da, e teoria clasică.

Participant: Problema s-ar pune în legătură cu cheltuieli de executare reprezentate de onorariu executor judecătoresc, cheltuieli propriu-zise privind efectuarea actelor de procedură, dacă le luăm ca doua creanțe distincte sau nu.

Traian Briciu: Pare-se că nu pentru că, din păcate, reglementarea asta făcută oarecum „pe picior”, la art. 670 alin. (5), care introduce distincția între cele două, are în vedere doar o singură ipoteză, aceea în care nu găsești bunuri deloc sau bunurile nu generează nicio sumă de bani – le-ai găsit, dar nu le poți vinde cu nimic. În orice altă variantă, mergi pe ideea unificării, o vezi ca pe o creanță, creanța din cheltuieli. Repet, reglementarea art. 670 alin. (5) e clar că e făcută pentru un anumit scop, asta am înțeles – că a fost determinată de o reacție a conducerii executorilor, dar nu a fost întotdeauna corelată cu toate complicațiile care ar putea să decurgă de aici. Creanțele privind cheltuielile erau unitare, evident.

Roxana Stanciu: Poate părea inechitabil faptul că se pune pe picior de egalitate sau se dă același rang de preferință onorariului executorului și altor cheltuieli de executare și chiar a altor cheltuieli pe care le enumeră lit. a) de art. 865 ca fiind creanță cu același rang, ca privilegiu. Însă depinde ce vrem, că înainte de a se modifica Codul de procedură civilă anterior, înainte de a exista Corpul executorilor Judecătorești, ca o profesie liberală, care făceau executarea silită, existau executorii judecătorești care erau funcționari ai instanțelor, iar acum depinde ce vrem: un asemenea sistem sau sistemul actual. Așa putem să extindem și la notari, și la avocați, și la toate profesiile liberale, că, până la urmă, dacă ar fi funcționari ai instanțelor, ar avea un salariu fix și n-ar mai presupune cheltuieli pentru creditor, dar nu cred că acesta este scopul. E adevărat că se ajunge să fie cheltuieli suplimentare pentru creditor, dar asta nu e inechitabil să fie onorariul executorului judecătoresc inclus în cheltuielile de executare, pentru că, până la urmă, trebuie să se recupereze de la cel care e vinovat de faptul că nu se execută, nu, și anume de la debitor, și trebuie să se facă ceva încât acesta să execute, să i se urmărească bunurile. Trebuie stabilită o ordine. Ați întrebat de ce să suporte creditorul garantat concursul cu alți creditori: unu – nu suportă concursul cu creditorii chirografari niciodată; doi – cu ceilalți creditori privilegiați nu suportă concursul decât în cazul în care este vorba de creanțele prevăzute de art. 865 lit. a). Sigur că în acest caz se pune problema de ce să recupereze creditorul cu prioritate, pentru că e cheltuială de executare. În ceea ce privește sumele respective, ce va rămâne, executorul ca putea să-și recupereze și din alte bunuri. Creditorul respectiv va avea o creanță garantată, e adevărat, numai asupra acelui bun și va avea rangul respectiv numai asupra aceluiași bun, dar asta înseamnă că trebuie să schimbăm tot Codul civil.

Traian Briciu: E de reținut opinia – e adevărat, nu pare a avea acoperire acum în text – care are acoperire logică pentru că, odată cu recuperarea unei valori mai mici, ar trebui să fie proporționalizat și onorariul executorului.

Participant: Nu vreau să ajung acum la situații absurde, să dau un exemplu în care valorificarea bunului respectiv nu acoperă nici măcar onorariul executorului judecătoresc, conform Ordinului ministrului de justiție, minimal.

Traian Briciu: Da, am înțeles, e clar că aveți dreptate, din punct de vedere logic. Textul nu ajută.

Participant: Cu toate că poate unii colegi nu sunt de acord cu mine, per ansamblu, evităm antipatiile gratuite, din punctul acesta de vedere.

Traian Briciu: Și o posibilă modificare legislativă.

Participant: Și o posibilă modificare legislativă pentru că, din punctul meu de vedere, onorariul executorului judecătoresc corect ar fi – o spun pentru că așa procedăm noi – să se raporteze la cuantumul creanței recuperate. Nu poți să-ți raportezi onorariul la un milion de euro, când tu ai recuperat 50.000. Nici nu are raționament juridic, din punctul meu de vedere. E principiul proporționalității consimțit și de către dreptul european.

Traian Briciu: Dar acum nu se aplică. Dar e logic. Recunosc că teza juridică de lege ferenda e de susținut.

Participant: Chiar dacă unii colegi nu ar fi de acord, este corect să îți raportezi onorariul la ce ai lucrat tu în dosar și la suma pe care ai recuperat-o.

Traian Briciu: S-a înțeles problema și, într-adevăr, este o problemă, știu că e atât de des întâlnită, concursul de împrejurări pare unul special, fără îndoială.

Participant: Să ne gândim la conexare, și atunci, dacă am fi cinstiți, nu s-ar ajunge în situația asta. Nefiind același bun, instanța se pronunță și gata. Deci există soluții, dacă vrem. Se conexează dosarul, vânzându-se același bun, și atunci nu mai ajungem în situația aceasta.

Traian Briciu: Presupun că ipoteza era din executări ale aceluiași debitor, dar asupra unor bunuri diferite, nu? Aa, asupra aceluiași bun. Atunci e conexare, sigur. În general, creditorul garantat – dacă vorbim de bănci, cu siguranță – ia în calcul toate aceste evenimente. Când stabilește nivelul garanției, de ce stabilește? Că creditul nu trebuie să fie peste o treime din valoarea bunurilor garantate pentru că ia în calcul cazul în care cu alte două treimi se întâmplă situați de genul acesta sau scăderi, cumulate cu scăderi ale valorilor ș.a.m.d. Deci ele se pun, în momentul acordării garanției.

Participant: Domnule profesor, știm cu toții că au scăzut valorile. Și dacă s-au garantat la 140.000 și se vinde un imobil la 40.000, e clar că nu s-a acoperit.

Traian Briciu: Avem în panel de discutat o chestiune punctuală: în ce măsură ar fi valabilă comunicarea actelor de executare silită cu o firmă de curierat, mai ales în ipoteză în care aceasta nu ar face un demers concret pentru a contacta personal debitorul, dacă actele de executare se consideră comunicate sau nu. Bănuiesc că problema este pusă mai de curând în contextul noii formulări a art. 672, pentru că formularea art. 672, anterioară Legii nr. 138, era mult mai simplă și se referea, practic, numai la comunicare prin agent procedural. Acum, însă, s-a adăugat, „prin intermediul agentului procedural, iar, dacă aceasta nu este posibilă, potrivit dispoziţiilor legale privind citarea și comunicarea actelor de procedură, care se aplica în mod corespunzător.” Aici trebuie văzut dacă se poate prin curier, și ce valoare are, sau dacă nu.

Roxana Stanciu: Într-adevăr, problema – are dreptate colegul meu – se pune după ce s-a modificat acest text de lege prin Legea nr. 138. Înainte, nefiind făcută trimiterea la dispozițiile referitoare la citarea și comunicarea actelor de procedură, părea că numai executorul judecătoresc sau agentul său de procedură pot face personal aceste acte de comunicare. Însă, în ceea ce privește comunicarea prin firmă de curierat, art. 672 trimite la dispozițiile generale în materie de citarea și comunicarea actelor de procedură și, în ceea ce privește instanța – ca autoritate corespondentă executorului judecătoresc, care face citări și comunicări din oficiu – nu se referă nicăieri la firma de curierat, că ar putea să adopta instanța, din proprie inițiativă, această variantă. Deci autoritatea care face comunicarea nu știu dacă a putea să facă lucrul acesta, ci tot prin poștă. Însă, în ceea ce privește comunicarea prin firme de curierat sau prin executor judecătoresc, la citarea sau comunicarea actelor de procedură, pot recurge părțile la această modalitate, dar numai dacă se încuviințează – deci dacă ele cer în mod expres – de către instanță. În ceea ce-l privește pe executorul judecătoresc, însă, el trebuie să recurgă la modalitățile pe care le prevede legea pentru instanță, deci ori personal sau prin agentul său de procedură ori prin poștă, dar nu prin firme de curierat. Poșta e poștă, firmele de curierat sunt firme de curierat. Cel puțin deocamdată, comunicarea se face, potrivit art. 154, „prin poștă, nu prin firme de curierat”. Sigur, nu am în vedere situația în care părțile cer lucrul acesta, dar, în ceea ce privește comunicarea actelor de procedură, în cursul executării silite, numai executorul poate să comunice adresa de poprire, somația. Nu ar putea una din părți să vină și să solicite încuviințarea executorului ca ea să procedeze la înființarea popririi prin comunicarea adresei de înființare; trebuie ca executorul s-o facă. Atunci executorul nu ar putea decât fie personal să comunice terțului poprit, fie prin poștă, prin firma de curierat nu cred că e posibilă și nici valabilă comunicarea.

Participant: Voiam să întreb de ce am face diferență între poștă și serviciul de curierat, când finalitatea este aceeași? E adevărat că se prevede în Cod, dar vă spun din practică faptul că noi comunicăm prin curier și folosim dovada momentului depunerii. Dacă scopul este să facem dovada când am trimis și care este data poștei și dacă acest lucru este asigurat de către un curierat, de ce am face o diferență atât de drastică?

Roxana Stanciu: Pentru că legea nu prevede această modalitate de comunicare.

Traian Briciu: Mă gândesc că rațiunea reglementării, încerc să văd ce discuții au fost la 154, nu știu în ce măsură toate firmele de curierat au același standard de comunicare. În cazul poștei, probabil că raporturile cu Ministerul Justiției în care să se spună cum se face e posibil să fie sub gestiunea statului, pe când dincolo e posibil ca practicile diverse să nu fie controlabile. Cred că ceva de genul acesta s-a avut în vedere la momentul respectiv. Chiar dacă, în practică, e posibil ca o firmă de curierat să se comporte mai diligent decât poșta, în concret, dar nu este sub acoperirea unei reguli de reglementare statală. Probabil că undeva în zona aceasta a fost gândirea.

Mai avem o problemă legată de suspendarea provizorie a executării silite, în legutură cu care o să-l rog pe domnul Ionuț Șerban să ia cuvântul și tot în sarcina dânsului cade o chestiune foarte complicată, și anume cea a invocării naturii abuzive a unor clauze – dintr-un contract de credit – în cadrul unei proceduri de executare silită, pe calea contestației la executare, chestiune care comportă multe, dacă e posibil, ce fel de contestație e asta – la titlu, propriu-zisă –, termene, căi de atac ș.a.m.d. Ordinea o stabilește domnia sa.

Ionuț Șerban: O să încep cu suspendarea executării silite, tema este amplă, m-am oprit asupra unei problematici pe care o ridică suspendarea fie ea provizorie, fie suspendarea de fond a executării silite, anume a posibilității reducerii cauțiunii care, pentru suspendarea fie de fond, fie provizorie a executării silite, este prestabilită de lege la art. 719 alin. (2) și (3). Codul de procedură civilă nu prevede posibilitatea reducerii cauțiunii sau a înlăturării cauțiunii, atunci s-a antamat cumva această problematică de către antevorbitorii mei, s-a încerca cumva pe cale pretoriană sau aplicând și interpretând – poate forțat – anumite prevederi legale, să se ajungă la reducerea – în special – a cuantumului cauțiunii. O primă varianță pe care s-a mers a fost aceea a invocării instituției ajutorului public judiciar, temeiurile au fost două. Există în anexa OUG nr. 51/2008 privind taxele de timbru un formular pe care cei care aplică pentru ajutorul public judiciar îl completează și care face mențiune, la un moment dar, despre cauțiune. De aici, concluzia instanțelor a fost că s-ar putea solicita ajutor public judiciar, deci și o reducere sau o înlăturare a cauțiunii, în temeiul OUG nr. 51/2008. S-a mai mers și pe cauza Iosif împotriva României, care a fost aplicată în sensul că dacă CEDO s-a pronunțat în acea cauză, apreciind că s-a încălcat art. 6 din Convenția Europeană – dreptul la un proces echitabil prin stabilirea unei cauțiuni, atunci jurisprudența CEDO ar trebui să se aplice și în ceea ce privește suspendarea executării silite. În cauza Iosif împotriva României era vorba de contestație la executare, deci de un proces pe fond. Este criticabilă, din punctul meu de vedere, această soluție, din două perspective. Aplicabilitatea OUG nr. 51/2008, referirea la cauțiune este doar în anexă, această anexă cuprinde un formular și este aplicabil în cazul în care un cetățean român solicită ajutor public judiciar unui stat membru, deci element de extraneitate, pe de-o parte. Pe de altă parte, această anexă a OUG nr. 51/2008 este dată în implementarea Directivei nr. 8/2003. Fiind vorba de implementarea unei directive, directiva – evident – prevede posibilitatea ca anumite sisteme de drept să aibă în vedere, să reglementeze și reducerea cauțiunii. Evident că în sistemul de drept românesc nu este cazul, pentru că nu este o reglementare națională care să permită reducerea cauțiunii în mod expres. Concluzia este că acea anexă la OUG nr. 51/2008 este o transpunere nefericită, în legislația internă, a Directivei nr. 8/2003. Legat de cauza Iosif împotriva României: din punctul meu de vedere, este inaplicabilă în această situație pentru că situația a fost diferită atunci când a fost analizată de CEDO. Ce s-a înâmplat la Iosif împotriva României? Pe vechea reglementare, care permitea ABAV-ului -fostului AVAB – să recupereze creanțele bancare, exista posibilitatea ca executarea silită pornită de AVAB să fie contestată. Pentru a face contestație la executare, în procedura pornită de AVAB, trebuia să depui o cauțiune într-un cuantum fix de 20% din creanța contestată. Curtea Europeană a apreciat că această cauțiune în cuantum fix îngrădește liberul acces la justiție, îngrădește dreptul la un proces echitabil. Numai că în cauza Iosif împotriva României discutam de un proces pe fond în care urma să se stabilească existența dreptului și a obligației sau întinderea acelui drept. Or, în cazul unei suspendări a executării silite, este vorba de o procedură preliminară, o procedură care oricum nu tranșează fondul litigiului. Atunci, după părerea mea, Iosif împotriva României este forțat a se aplica în cazul suspendării executării silite. Cea de-a doua tendință în practică este aceea de a aplica în mod direct art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin prisma art. 20 din Constituție, care permite aplicarea directă aprevederilorr din materia drepturilor omului. Aici dificultatea a fost să se stabilească inițial dacă este aplicabil art. 6 din Convenție sau nu. Practica constantă, până la un moment dat, a Curții de la Strasbourg a fost că art. 6 nu este aplicabil decât cauzelor în care se tranșează fondul dreptului, nu și procedurilor preliminare. A fost practica până la momentul cauzei Micallef contra Maltei, care a stabilit că se poate aplica art. 6 și în cazul procedurilor preliminare, cu condiția ca acea procedură preliminară să fie determinantă pentru fondul litigiului. Tot Malta a dat și următoarea cauză: Central Mediterranean Development contra Maltei, care a stabilit că, de principiu, art. 6 este aplicabil și procedurilor de suspendare a executării silite, deci s-a mers din aproape în aproape. În cauza Micallef s-a stabilit că este aplicabilă procedurilor preliminare, în cea de-a doua cauză, Central Mediterranean Development, s-a stabilit că este aplicabil și procedurilor de suspendare a executării silite. Prin urmare, rămâne la altitudinea judecătorului național să stabilească, după ce s-a admis că este incident art. 6 din Convenție, dacă în cauza cu care este învestit poate să decidă reducerea sau înlăturarea cauțiunii sau nu. Atunci grila prin care judecătorul apreciază incidența art. 6, este grila consacrată de practica Curții, și anume ca acea cauțiune să fie instituită de o lege previzibilă și accesibilă, să aibă scop justificat, să fie necesară pentru atingerea scopului enunțat și să fie proporțională. Este evident, cauțiunea este stabilită printr-o lege previzibilă, are un scop – protejarea drepturilor creditorilor, este necesară pentru atingerea scopului, probleme ridică proporționalitatea. Atunci e la latitudinea judecătorului să stabilească, cântărind situația părților din contestația la executare, de suspendare a executării silite, dacă se impune reducerea cauțiunii sau nu. Dacă, poate și pipăind dreptul, judecătorul constată că situația creditorului este preferabilă situației debitorului, poate să ajungă la concluzia că nu se impune reducerea cauțiunii sau dacă, analizând situația materială a părților implicate, una este să formuleze contestația la executare, cerere de suspendare a executării, o bătrână pensionară care se judecă cu o compania multinațională și alta este ca cel care solicită reducerea cauțiunii să fie o companie celebră într-o executare pe care o are împotriva unei persoane fizice. Concluzia – mă raliez acesteia – este că art. 6 din Convenție este aplicabil pentru reducerea cauțiunii, rămâne la latitudinea judecătorului național să stabilească dacă există – prin testul de proporționalitate – motive pentru a dispune reducerea cauțiunii, apreciind că dacă ar reduce cauțiunea s-ar încălca dreptul la un proces echitabil. O ultimă mențiune pe acest aspect: există acum pe rolul Curții de la Strasbourg cauza Eco Invest și Ilie Bolmadar împotriva României, care are ca obiect exact această chestiune – posibilitatea de reducere a cauțiunii prin prima art. 6 din Convenție.

Traian Briciu: Mulțumesc! O trecere în revistă foarte interesantă, asupra unei probleme pe care s-a scris destul de mult, dar care e bine să fie abordată dintotdeauna din perspectivă reactualizată. Mărturisesc că nu am fost niciodată un adept al imixtiunii necondiționate a hotărârilor CEDO în dreptul intern al statelor, uneori au făcut bine, alteori le-au zăpăcit de tot sistemele de drept. De altfel, chiar Carbonnier, la un moment dat, afirma că intervențiile CEDO asupra dreptului francez au fost un adevărat dezastru pentru acuratețea acestui drept, și, din punctul meu de vedere, chestiunea trebuie privită, la cauțiune, diferit de taxa judiciară de timbru pentru că foarte mulți asimilează cele două, deși sunt realități total diferite. Una e ca statul să fie generos și, în virtutea obligației lui de a garanta un proces echitabil și accesul la justiție, să spună, pentru anumite categorii de persoane, „Renunț la drepturile care mi s-ar cuveni”, adică taxa de timbru, alta e ca, la un moment dat, să fie generos cu drepturile creditorului pentru că aici avem un concurs de drepturi, nu mai e dreptul statului la o taxă, care își finanțează justiția, deși la noi, după cum știți, își finanțează și alte lucruri decât justiția, pentru că justiția nu ia decât 40% din taxe. Alta e faci, aplicând același silogism, să diminuezi garanția creditorului față de măsura suspendării, care știm că poate genera, în cele din urmă, întârzieri, întârzierile generează costuri, pierderi ce trebuie recuperate. În acest caz, sincer, aș fi mult mai ferm, chiar dacă tendința întotdeauna este de a se asimila cele două pentru că se asimilează din perspectiva sarcinii pe care o resimte debitorul, dar, din perspectiva celeilalte părți – stat sau creditor – lucrurile nu mai sunt identice.

Ionuț Șerban: Acesta este și motivul pentru care cred că, mai degrabă, interpretarea Curții că art. 6 ar fi incident este preferabilă pentru că judecătorul poate, cântărind situația părților, să decidă dacă se impune să reducă sau nu. Cealaltă ipoteză în care ar fi asimilat ajutorului public judiciar da, într-adevăr, aici statul ar trebui să-și asume o parte din cauțiune, de vreme ce dă ajutor public judiciar.

Traian Briciu: Da, problema este următoarea: când s-a făcut Codul, toate aceste considerente ale unei sarcini destul de mari pe care o reprezintă cauțiunea, dublată și cu practica instanțelor, sub vechiul Cod, de a pune cam 10%, indiferent de circumstanțe, au determinat o reducere foarte mare a cuantumului cauțiunilor, tocmai pentru ca ele să devină mai suportabile. Dacă stăm să ne uităm, cauțiunile din noul Cod sunt indiscutabil mult mai mici decât cauțiunile care se stabileau de către instanțe, în vechiul Cod. Noi am luat în calcul acest lucru și pentru faptul că mi s-a părut că judecătorul nu ar putea să intervină pe cauțiune. Nu aveam o viziune cum că ar putea să intervină diminuând drepturile creditorului în felul acesta. Sincer, atunci era de preferat lăsarea cuantumului inițial. Dar de aia s-au luat în calcul lucrurile astea, tocmai ca statul să nu fie acuzat că încalcă accesul la justiție. Chiar și într-o astfel de procedură stabilim niște cauțiuni, ați văzut, mai blânde decât inițial.

Ionuț Șerban: Într-adevăr, sunt mai blânde, dar cred că discuția se poartă doar în cazul în care judecătorul nu are drept de apreciere, iar cauțiunea e prestabilită într-un cuantum dat de lege, că dacă are dreptul de a aprecia, atunci..

Participant: În ce privește posibilitatea aplicării art. 6 CEDO în diminuarea cuantumului cauțiunii, nu sunt adepta soluțiilor tranșante, însă mă tem că de data aceasta ar trebui să ținem ceva mai mult partea creditorului, pentru că această cauțiune are ca principală rațiune asigurarea unei minime garanții că exercitarea dreptului de solicitare a suspendării executării silite și respectiv de contestare a executării silite nu se face în mod abuziv, asta pe de o parte. Pe de altă parte, cele două cauze împotriva Maltei despre care ați amintit sunt aplicabile, dar sub un mic beneficiu de inventar. Micalef se referă la aplicabilitatea art. 6 CEDO în ceea ce privește procedura de judecată a ordonanței președințiale în Malta, ordonanța președințială în Malta fiind soluționată după o procedură necontencioasă mult similară procedurii de suspendare a executării silite, dar nu același lucru, pentru că și la ei în ordonanța președințială se pipăie fondul, deci cumva este diferită mult situația ordonanței președințiale de situația suspendării, mai ales suspendare provizorie, iar în Centre Mediteranéen, dacă nu mă înșel, nu-mi amintesc foarte bine întreg cuprinsul hotărârii, dar cred că se referea și acolo la suspendarea executării hotărârii date în primă instanță pe durata soluționării căii de atac îndreptate împotriva acestei hotărâri, unde noi nu avem probleme și nu vizează situația noastră. Noi suntem deja într-o executare silită pornită de creditor, unde, teoretic, avem titlu executoriu, că dacă n-avem titlu executoriu, legea ne permite să suspendăm fără cauțiune, și unde debitorul invocă și el niște motive de contestație și își suspendă și el executarea pe o perioadă mai mică sau mai mare.

Traian Briciu: Este la aprecierea instanței, totuși, dar nuanțele sunt interesante. Totuși, există un element comun în toate. Toate sunt măsuri provizorii, ceea ce le face ușor de aplicat dintr-un caz în altul.

Participant: Da. Recunosc că putem face aplicarea fără probleme a acestor considerente ale Curții, instanțele înclină din ce în ce mai mult spre această posibilitate de diminuare a cuantumului cauțiunii. S-au și exprimat din ce în ce mai multe opinii în acest sens în practică, însă, într-adevăr, cred că cauza care va tranșa, dacă se ajunge la o decizie în Secție, la Curte, va fi Eco Invest și Bolmadar, pentru că acolo este fix situația noastră pe suspendare, pe cauțiune.

Ionuț Șerban: Așa este. Cele două cauze împotriva Maltei sunt relevante doar pentru admisibilitatea invocării art. 6, nu și pentru cealaltă condiție care trebuie îndeplinită, testul de proporționalitate.

Participant: Exact. Testul de proporționalitate rămâne la îndemâna instanțelor.

Traian Briciu: Repet, nu sunt adeptul niciuneia dintre aceste soluții. Din punctul meu de vedere, cauțiunea trebuia să rămână inflexibilă, ca o garanție a creditorului. În cazul acesta, sigur că Curtea Europeană nu e prima dată când judecă prea puțin juridic și prea mult politic și social. Nu e nici prima și nici ultima dată când dovedește că se apropie foarte mult de un organism socio-politic decât de unul juridic, tehnic vorbind, probabil că acesta e și rostul ei, dacă am sta să ne gândim, până la urmă, dereglarea unor lucruri în care dreptul probabil ar fi inechitabil. Și atunci aș propune, chestiunea a fost dezbătută foarte bine și cu intervențiile valoroase, să trecem la chestiunea complicată a clauzelor abuzive dintr-un contract de credit și care ar încerca să fie înlăturate pe calea contestației la executare. De la început se știe că practica nu e unitară. Și în notele care vin de la INM mereu apare ca una dintre chestiunile unde apare practică neunitară și la judecători. În orice întâlnire profesională, pe lista de probleme de practică neunitară își găsește tot timpul locul. Să vedem opiniile noastre. N-o să tranșăm astăzi problema.

Ionuț Șerban: Temeiul unei astfel de contestații, art. 713 alin. (2) din Codul de procedură civilă „În cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestația la executare și motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu”. Și aici intervine problemă de admisibilitate „numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală specifică pentru desființarea lui”. În practică, nu sunt puține situațiile, în contextul nebuniei care este de ceva vreme, a litigiilor pe clauze abuzive, ca debitorii executați silit să invoce caracterul abuziv al unor clauze din contractul de credit bancar, sperând la înlăturarea acelor clauze din contractul de credit și, ca atare, în consecință, diminuarea creanței. După părerea mea, o astfel de contestație la executare ar trebui privită ca o contestație la executare propriu-zisă, o formă specială a contestației la executare și nu o contestație la titlu. De ce? Pentru că o contestație la titlu trebuie să vizeze, potrivit art. 712 alin. (2), numai lămurirea înțelesului întinderii și aplicării titlului executoriu, dacă nu s-a parcurs procedura prevazută de art. 443, aceea de lămurire a dispozitivului, care se referă numai la hotărârile judecătorești. Problema majoră este legată, spuneam, de admisibilitate. Și testul de admisibilitate este dat de ultima parte a art. 713 alin. (2) „numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală specifică pentru desființarea lui”. În practică s-a pus problema aplicabilității Legii nr. 193/2000, cea privind clauzele abuzive și în special a faptului dacă această lege prevede o procedură specială pentru desființarea acelor clauze, pentru anularea clauzelor considerate abuzive sau nu. Sunt instanțe care au apreciat că acea procedură este o procedură specială. De ce? Pentru că este prevăzută într-o lege specială, cea care reglementează regimul clauzelor abuzive și care prevede și posibilitățile de contestare, de anulare a clauzelor abuzive. Este procedura pe care o poate parcurge Autoritatea pentru Protecția Consumatorilor sau asociațiile de consumatori sau procedura pe care o poate parcurge consumatorul, individual, care se adresează instanței și cere să se anuleze clauzele care sunt considerate abuzive. Hiba acestei abordări este aceea că această lege nu prevede o procedură specială. Art. 12 cred, din Legea nr. 193/2000 spune că, art. 12 alin. (4) spune că „invocarea nulității clauzei pe cale de acțiune ori pe cale de excepție, în condițiile legii, este la dispoziția consumatorului”. Nu este o procedură specială. Legea trimite la norma generală, la posibilitatea de a formula o acțiune pe drept comun pentru anularea clauzei. Temeiul acestei acțiuni este fie cauza ilicită, imorală a acelei clauze și natura de cauză ilicită se interpretează prin prisma Legii nr. 193/2000, dar asta nu înseamnă că Legii nr. 193/2000 prevede o procedură specială, și ca atare suntem în prezența unei acțiuni de drept comun. Dacă suntem în prezența unei acțiuni de drept comun, atunci art. 713 alin. (2) nu este aplicabil pentru că nu suntem în situația în care legea procedurală prevede o procedură specifică pentru desființarea acelui titlu executoriu. Procedura nu este specifică, este procedură de drept comun prin care se poate cere anularea unui act juridic. Este interpretarea pe care am văzut-o în practică și care pornește și de la o interpretare pe care Curtea Constituțională a dat-o prin decizia nr. 454 din 2003 și care stabilește că există posibilitatea de a cere anularea unui titlu executoriu printr-o procedură specială, dar numai în situația în care partea interesată are la dispoziție numai acea procedură pentru a cere anularea acelui titlu. Dacă are alegerea între a merge în procedura pe drept comun și a formula contestație la executare nu este admisibilă contestația la executare. Cam asta este situația. Evident că un răspuns tranșant..

Traian Briciu: E greu de dat.

Ionuț Șerban: E greu de dat.

Traian Briciu: De fapt nu, răspunsul e tranșant, și al meu și chiar al doamnei judecător. Este același, că ne aflăm în fața unei veritabile acțiuni de drept comun, consacrată, e adevărat, într-o lege specială, dar sunt multe legi speciale care spun că ai dreptul să ataci în justiție pe calea unei acțiuni în anulare, nu e nimic special, nu e o cale procedurală. Ca să luăm ca exemple alternative, nu se compară cu fosta opoziție, de exemplu – că nu se mai numește opoziție – în materie cambială, unde clar îți spune, în primul rând, de la problema competenței, la ce probleme poți să discuți, ce excepții poți să invoci acolo, când poți să suspenzi, când nu poți să suspenzi, căile de atac ș.a.m.d., deci reglementează ca atare.

Ionuț Șerban: Da, exemplul cel mai bun cred că este contestația la executare în materie fiscală.

Traian Briciu: Sau, exact, asta era următoarea. Sau în materie fiscală unde ai o..

Mirela Stancu: Sau administrativă.

Ionuț Șerban: Pentru că ai contestație administrativă și accesul la justiție.

Traian Briciu: Sigur, o întreagă procedură separată care se supune unor reguli de competență și de procedură derogatorie. În cazul acesta, e un text care spune că poți să faci o acțiune în nulitate sau, în fine, în constatarea caracterului abuziv al clauzelor,ceea ce determină înlăturarea lor. Și atâta tot. Dar, repet, în practică, în continuare, e posibil să fie și o comoditate a unor instanțe confruntate cu contestații la executare, care să știe în realitate cum stau lucrurile, dar să le fie comod să rezolve problema de maniera aceasta. E unită și cu faptul că, într-adevăr, acum, după noul Cod, formulând acțiune în anulare pe calea dreptului comun, poți să ceri chiar acolo suspendarea executării, ceea ce sub vechiul Cod nu puteai și apărea oarecum inechitabil. Pe când acum poți să ceri, ceea ce unor instanțe de executare li se pare că nu e un mare dezavantaj dacă ar invita, să zicem, printr-un astfel de subterfugiu pe debitor să formuleze o acțiune de drept comun în care să-și exercite inclusiv dreptul de a cere suspendarea executării, degrevându-se însă astfel de o problemă de fond, până la urmă. Eu mulțumesc colegilor mei care au contribuit la dezvoltarea problemelor din panelul 3 și anunțând că urmează panelul 4, la o pauză care va fi făcută imediat după ce se epuizează întrebările care mai sunt din acest panel.

Participant: Din ceea ce a spus domnul Ionuț Șerban înțeleg că dumnealui a calificat o astfel de acțiune ca fiind o contestație la executare propriu-zisă, iar nu o contestație prin care se solicită lămurirea înțelesului și aplicării titlului executoriu.

Ionuț Șerban: Absolut, nu e o contestație la titlu.

Participant: Într-adevăr, făcând trimitere la dispozițiile aplicabile în cazul unei hotărâri judecătorești. Recunosc că sub imperiul vechii reglementări am avut și eu aceeași opinie, însă aș dori să fac trimiterea la art. 718 alin. (2) teza finală care spune că „hotărârea prin care s-a soluționat contestația va putea fi atacată numai cu apel, în cazul în care o astfel de contestație vizează un titlu care nu constituie o hotărâre a unui organ de jurisdicție”. Și, din păcate, ca o completare, în practică am întâlnit o soluție nefastă dată tot de Tribunalul București, prin care acesta a admis apelul formulat în cauză și a dispus îndreptarea și lămurirea unui titlu executoriu, chiar contract de credit bancar, făcând aplicarea acestui articol, în cazul unei contestații formulate cu mult peste expirarea termenului legal de 15 zile, aici s-a făcut trimitere la art. 715 alin. (3). Mulțumesc!

Traian Briciu: Ce se întâmplă? Și eu sunt în deplin acord cu ce a spus colegul meu, nu este o contestație la titlu. E adevărat că, în practică, am observat și eu, uneori nu mă mai obosesc să spun, pentru că e posibil să și pierd timp important din pledoarie pe o explicație teoretică. Și nici n-are rost, uneori s-ar putea chiar să nasc și controverse mai mari decât alea de care am nevoie. Și renunț. Dar, de multe ori instanțele, am văzut că au obiceiul, dar și avocați, mulți, să spună contestație la titlu acelor contestații care implică antamarea, discutarea fondului dreptului. E doar o împotriveală de termeni, atât.

Ionuț Șerban: De fapt, asta este mai degrabă, ceea ce se cheamă în engleză „faux friend”, este un prieten fals.

Traian Briciu: Exact.

Ionuț Șerban: Contestația la titlu nu înseamnă că pui în discuție..

Traian Briciu: Valabilitatea titlului. Deci cele care pun în discuție valabilitatea titlului nu sunt contestații la titlu, asta este problema. Chiar dacă, repet, apropierea semantică, ca să zic așa, e singura care justifică o asemenea concluzie. Și realitatea este că uneori apropierea semantică este mai importantă decât fondul problemei în practică, pentru că lumea rezonează rapid, spune de titlu, gata, ataci titlul, e la titlu. Evident că nu. Dacă am ajunge la concluzia că este o contestație la titlu, ar însemna că pentru tot ce înseamnă să pui în discuție valabilitatea titlului nu ai termen. Ori asta ar fi grav. Deci este clar o contestație propriu-zisă care are o particularitate, atâta tot. Deci e posibil să se fi aflat în fața unei erori judiciare. Și eu acum am primit o soluție de eroare judiciară, suntem oarecum pe aceeași lungime de undă. Problema, însă, nu era determinantă. De ce? Pentru că calea de atac, teza a doua de la art. 718 alin. (2), care vizează calea de atac numai a apelului, de fapt nu aduce cu mult lucruri diferite, pentru că ea vine după teza întâi, în care ne spune de acele contestații la titlu împotriva unor hotărâri sau în legătură cu hotărâri care ar avea primă instanță, apel și recurs, hotărâri judecătorești, iar atunci când titlul nu provine din rândul hotărârilor, ce spune Codul? Se revine la regulă, adică numai cu apel. De fapt teza a doua nu face decât să revină la regula unei contestații propriu-zise, astfel încât nu schimbă prea mult situația, deși s-a greșit, n-ați fost prejudiciată prin acest lucru foarte mult. Și acum mai e întrebarea dumneavoastră, la care s-a răspuns implicit, ceea ce înseamnă că suntem pe ipoteza pauzei.

Participant: Nu, nu, mai este o întrebare.

Traian Briciu: Pauzei de după întrebare, evident.

Participant: Întrebarea mea nu vizează, în principal, invocarea clauzelor sau calificarea acestei contestații, ci executarea silită în temeiul unor contracte de credit. În ce măsură, după ce s-a declarat scadent un credit, în temeiul unui pact comisoriu existent, prin care se spune că acel contract este reziliat de plin drept, în ce măsură după acest moment se mai pot percepe accesoriile stabilite prin chiar clauzele contractuale și respectiv clauza care instituie prețul contractului, clauza de dobândă. Cu alte cuvinte, după ce s-a declarat scadent, practic, tot creditul se transformă într-o sumă globală, dar în continuare curg niște accesorii stabilite prin acel contract, care a fost reziliat de plin drept.

Ionuț Șerban: Ați reziliat contractul, dar vreți să aplicați niște prevederi din contract?

Participant: Nu, asta este, în ce măsură mai pot curge acele accesorii după ce s-a declarat scadent contractul de credit bancar?

Traian Briciu: Problema e următoarea: contractul înțeleg că să determinăm, exact.

Participant: Accesoriile se calculează după acest moment.

Traian Briciu: Probabil că teza care merge pe calcularea accesoriilor în continuare este că acele accesorii, menționate odată în contractul de credit, ele încă vor curge până la plata efectivă. Și atunci spunem „Domnule, noi nu aplicăm în afara contractului”. Curgerea lor a început în timpul contractului, contractul era valabil când au început să curgă și merg până la plata efectivă. Asta probabil că e teza pe care o spuneți.

Participant: Deci, practic, sunt anumite clauze care supraviețuiesc pactului comisoriu.

Traian Briciu: Exact.

Participant: Îmi cer scuze, nu vorbim de un contract desființat, vorbim de..

Ionuț Șerban: Una este scadența anticipată și alta este rezilierea contractului.

Participant: Exact, sunt 2 lucruri total diferite, care produc efecte juridice diferite, evident.

Ionuț Șerban: Corect. Dacă ați reziliat contractul și cereți, în virtutea rezilierii, desființării contractului, sumele care sunt datorate de debitor, după rezilierea contractului evident că dobânda nu poate să fie decât dobânda legală. Dar dacă este scadență anticipată, rămâne în contract, e altceva.

Participant: Păi, de cele mai multe ori scadența anticipată este declarată în virtutea unui articol care prevede că dacă debitorul nu-și execută obligațiile, contractul se consideră reziliat de plin drept. Deci, aceasta este ipoteza mea. În această ipoteză mă aflu eu. A primit o notificare de declarare scadentă și a spus că, în virtutea articolului X, care prevede faptul că acel contract se consideră reziliat de plin drept, contractul de credit a fost declarat scadent și apoi curg în continuare dobânzile prevăzute de credit.

Mirela Stancu: Dar creditorul a spus că reziliază contractul unilateral sau doar că declară anticipat scadent creditul?

Participant: Dacă s-a întemeiat pe acel articol care prevede în mod expres rezilierea de plin drept..

Mirela Stancu: Da, dar rezilierea de plin drept în cazul acesta trebuie să fie, deci dacă el nu vrea, creditorul, s-o invoce, ea nu operează, chiar dacă debitorul nu o execută. Pentru că debitorul nu poate el să invoce rezilierea de drept, ci numai creditorul. Chiar cea de drept.

Traian Briciu: E vechea problemă. Pactul comisoriu cel mai puternic, totuși, trebuie invocat de către creditor.

Mirela Stancu: Astfel încât el dacă cere numai scadența anticipată, atunci nu înseamnă că nu mai curg dobânzile, vor curge.

Traian Briciu: Dar cred că problema pusă de dumneavoastră era mai simplă, și anume era aceea în care chiar se invocă textul contractual și se reziliază, caz în care evident că nu mai pot curge dobânzile.

Participant: Am înțeles, se face diferența între decăderea din beneficiul termenului și rezilierea contractului.

Traian Briciu: Da, aparent, cel puțin pe ipoteza dată de dumneavoastră, că se reziliază contractul la solicitare, pare că ce a curs până atunci sunt penalitățile sau ce era în contract, după care, evident, curge dobânda legală.

Participant: Se nasc probleme foarte mari, din punctul meu de vedere, în executările silite întemeiate pe contractul de credit, pentru că unele dintre ele prevăd niște dobânzi penalizatoare exorbitante și aceste dobânzi penalizatoare au fost, ma gândesc, incluse în contract de către parți în considerarea unor termene mici de întârziere la plată, tocmai să-l sancționeze pe împrumutat să plătească, să-l oblige și se ajunge la o dobânda penalizatoare uneori de 20% pe an și, în condițiile în care ești executat silit pentru că n-ai putut să-ți plătești, practic, în 5 ani de zile se dublează datoria pe care o ai. Asta mie mi se pare injust și mi se pare că se nasc niște situații de neacceptat pe care părțile n-au vrut să le aibă în vedere la momentul semnării contractului.

Participant: Bună seara, dacă îmi permiteți și mie să intervin.. Cred că puțin mai devreme ați atins exact substanța acestei probleme, decăderea din beneficiul termenului. Pentru că contractul de credit este un contract de împrumut, după acordarea împrumutului, elementul esențial care îl protejează pe debitor este acela că el beneficiază de un termen pentru rambursarea împrumutului. Eh, scadența anticipată îl decade, practic, din acest beneficiu al termenului, moment de la care sigur că i se calculează accesorii potrivit contractului de credit. În situația în care mergeți pe reziliere mai departe, da, intrăm pe altă discuție. Dar asta este esența, practic, a scadenței anticipate.

Traian Briciu: Asta e ce a făcut și domnul Șerban, distincția asta. Și cred că asta se aplică de obicei în realitate, scadența anticipată. Bun, acum dacă sunt și probleme care nu sunt strict legate de temele acestea, cum e asta, evident că le putem lua și după pauză, pentru că vor fi alte teme, e adevărat, dar oricum dacă sunt întrebări care nu sunt strict legate de temele din panelul trei, le putem dezvolta.

Participant: Vreau să mă înscriu și eu pe această listă de după pauză.

Traian Briciu: Pai da, cu dumneavoastră și începem, dar eu zic ca pauza s-o facem cam de 15 minute.

Traian Briciu: Prezentările le facem în felul următor: în panel se află doamna judecător Roxana Stanciu de la Tribunalul București, domnul avocat Claudiu Galu, de la societatea STOICA & ASOCIAȚII, și domnul executor, conferențiar universitar, Adrian Stoica, care este și decanul Facultății de Drept a Universității Ovidiu din Constanța. Sigur, sunt mai multe probleme în panel, dar o s-o iau într-o ordine logică, și anume o problemă care se ridică este cea a motivelor de refuz a demarării executării silite din partea executorului judecătoresc. Cel sau cea care a pus problema se referă cu precădere la problema prescripției. Deci pare a fi o chestiune care s-a mai discutat, și anume dacă executorul poate să refuze punerea în executare a titlului executoriu, motivând că a intervenit prescripția. Dau cuvântul doamnei judecător Roxana Stanciu pe această problemă.

Roxana Stanciu: Mulțumesc! De la bun început am prezumat, atunci când am ales această temă, faptul că cel mai probabil ne aflăm pe terenul noului Cod civil. După aceea, analizând și sub aspectul aplicabilității posibile, zic eu, și incidenței vechii reglementări cu privire la prescripția extinctivă, oricum am ajuns cam la aceeași concluzie. Dar să le luăm pe rând. În regimul anterior al prescripției extinctive aveam, zic eu, hotărâtoare formulările cuprinse în art. 18 și 19, dacă nu mă înșel, în Decretul nr. 167/1958, care spunea că instanța sau organul arbitral vor putea invoca, chiar din oficiu, aspectele legate de prescripție fie că e vorba de exercitarea dreptului, fie că e vorba de executare, iar art. 19 respectiv spunea că instanța sau organul arbitral vor putea, chiar din oficiu, să încuviințeze executarea silită, dacă apreciază că motivele pentru care nu s-a putut respecta termenul de prescripție sunt întemeiate. Având în vedere caracterul restrictiv al reglementării, pentru că se referă numai la instanța și la organul arbitral, și practica oricum se așezase pe acest făgaș, am putea spune că executorul judecătoresc, prin perspectiva acestei vechi reglementări, nu ar avea posibilitatea să rețină, să invoce sau să refuze demararea executării silite pe motivul prescripției, asta raportat strict la textele legale, dar și pe considerente practice. Prin natura ei, după părerea mea, problema prescripției executării este una care nu se poate rezolva într-o procedură necontencioasă. Este evident în multe situații că s-ar putea să fie incidentă prescripția executării silite, dar de foarte multe ori se întâmplă să se invoce motive de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripție, care să conducă spre o cu totul și cu totul altă soluție. Ori aceste probe, pentru că vorbim de veritabile probe, nu ştiu dacă ar putea să le administreze executorul în procedura lui sumară de încuviinţare a executării silite, ci mai degrabă ar trebui lăsat, ca apanaj al instanţei, să analizeze acest aspect. E drept, în vechea reglementare instanţa putea invoca din oficiu incidenţa prescripţiei ceea ce acum, în regimul noului Cod civil, nu se mai poate. Art. 2.512 alin. (2) arată expres că nici măcar dacă ar fi în interesul statului sau al instituţiilor publice nu se mai poate ajunge la reţinerea cumva din oficiu a incidentei prescripţiei. Considerentele practice merg şi mai departe pentru că, de regula, din cate ştiu eu, executorii nu ajung să analizeze acest aspect. E drept că ar putea să o facă sub acel alin. (5) pct. 7 – alte impedimente în ceea ce priveşte realizarea executării silite, însă nu ştiu dacă este oportun chiar dacă ar putea vreodată să o facă tocmai din considerentul că necesită, totuşi, o discuţie care, de regulă, se poartă cu debitorul pentru că el are interesul să combată sau să invoce diverse cauze de întrerupere sau suspendare a prescripţiei.

Mi-am pus o altă problemă care se şi iveşte deja în practică şi, din păcate, este provocată de culpa instanţelor: există din ce în ce mai multe situaţii în care hotărârile judecătoreşti se redactează cu foarte mare întârziere, chiar la limita împlinirii termenului de prescripţie a executării silite, situaţii regretabile care, din punctul meu de vedere, nu justifică punerea în executare silită a certificatului de grefă pe motiv că nu avem motivarea hotărârii, dar hai să punem în executare dispozitivul, pentru că certificatul de grefă, din punctul meu de vedere nu are valoare de titlu executoriu pentru că nu este hotărâre judecătorească. Dar ce facem? Ni se comunică hotărârea motivată la 2 ani și 10 luni după ce s-a pronunţat. Avem incidentă instituţiei repunerii în termen, însă instituţia repunerii în termenul de prescripţie se poate aplica în nişte condiţii restrictive, condiţii de termen, dar şi de formă. Şi atunci, din discuţiile cu colegii, am ajuns la concluzia că soluţia oportună ar fi de a se formula de către creditor cerere de executare silită şi de repunere în termenul de prescripţie cu care se vor adresa executorului – este propunerea pe care v-o adresez, dar putem dezbate această temă. Executorul, în virtutea dispoziţiilor art. 2.522 alin. (1) din Codul civil, nu va putea să se pronunţe cu privire la cererea de repunere în termen, după părerea mea, pentru că acest alin. (1) al art. 2.522 spune că organul de jurisdicţie este cel care se pronunţă cu privire la repunerea în termen şi oricât am încerca sa extindem această definiţie sau această noţiune de „organ de jurisdicţie”, din păcate, nu cred ca merge nici pentru executori nici măcar în această fază în care cam faci o activitate cvasijurisdicţională, dar nu e organ de jurisdicţie din perspectiva legiuitorului. Dar pentru a forţa aplicarea art. 66 alin. (6) teza finală, eu sugerez ca această cerere să fie respinsă de executorul judecătoresc – şi mă refer la ambele cereri: cererea de executare silită şi cererea de repunere în termenul de prescripţie -, cu motivarea că executorul judecătoresc nu se poate pronunţa asupra cererii de repunere în termenul de prescripţie, şi pentru că tot ai spus că se impune repunerea în termenul de prescripţie, cred că avem şi un impediment la executare. Evident, creditorul va merge pe o contestaţie împotriva încheierii de respingere şi atunci instanţa de executare va putea şi va trebui să analizeze atât aspectele referitoare la repunerea în termenul de prescripţie, care, în cazul hotărârilor judecătoreşti motivate cu întârziere, cred că nu va atrage o soluţie de respingere, ar fi inechitabil – în cea mai frumoasă formulare – şi în acelaşi timp îşi va da girul şi va putea verifica dacă nu cumva sunt incidente şi alte aspecte legate de prescripţia executării silite. Aceasta ar fi problematica legată de motivul de refuz raportat la prescripţia executării silite.

Participant : Avem o reglementare specială, art. 710.

Roxana Stanciu: Art. 710 este o cale indiscutabil de folosit, însă, de cele mai multe ori, creditorul se duce direct la executor. Rarisim am întâlnit cereri de repunere în termenul de prescripţie care să fie formulate cu atâta diligenţă de către creditori. Dacă, totuşi, îi trece prin cap că ar putea fi o problemă cu titlul în momentul în care se decide să se ducă la executor, nu mi se pare nimic anormal în a încerca şi această posibilitate şi nici nu mi se pare că ar fi un motiv de respingere pe temeiul că ar fi existat calea prevazută în art. 710 din Codul de procedură civilă.

Traian Briciu: Cam asta e pe această chestiune, strict vorbind de posibilitatea executorului de a refuza punerea în executare, iar mie mi se pare că la stadiul actual este exclusă şi că numai partea interesată, pe calea contestaţiei la executare, evident, va putea ridica problema prescripţiei, lucru care de altfel şi anterior era destul de clar pentru că executorul oricum nu putea să-şi asume o rezolvare jurisdicţională. Acum, însă, ar fi o altă probemă pe care aş pune-o în discuţie, şi anume o chestiune care s-a mai discutat şi care ar trebui clarificată: este posibilă conexarea executării efectuate de un executor judecătoresc şi o executare efectuată de organele fiscale? Dacă da, după ce reguli se face acest lucru? O chestiune pe care o luăm în faza de început a executării şi voi da cuvântul tot doamnei judecător Roxana Stanciu, după care o să fac o pauză în ceea ce o priveşte şi o să trec la alte probleme, urmând ca domnia sa să mai dezbată o problemă care este cu adevărat imposibilă.

Roxana Stanciu: Mulţumesc din nou pentru introducerea realistă! În ceea ce priveşte problema conexării între executarea silită efectuată de un executor judecătoresc şi cea efectuată de organele fiscale, m-a surprins un pic formularea întrebării pentru că se referă la o posibilitate de realizare de drept. Din punct de vedere juridic sau cel puțin din punctul de vedere al practicii instanţelor, această noţiune de „de drept” nu prea există. Conexarea ca orice alt act cu efecte fie pe planul executării silite, fie pe planul dreptului material, trebuie să se materializeze printr-un act oficial fie că emană de la executor, de la instanță, de la organul fiscal, deci nu putem vorbi despre o conexare de drept care să opereze prin simpla coexistenţă a unor executări silite prin executor judecătoresc şi a executării prin executor fiscal. Însă, revenind la Codul de procedură civilă, art. 623, într-adevăr, face această excepţie pentru sumele ce urmează a fi făcute venit la bugetul general consolidat, avem competenţă specială pentru Cod, care se coroborează cu dispoziţiile Codului de procedură fiscală, respectiv art. 136 din Codul de procedură fiscală. Însă, mergem la art. 655 şi observăm că acesta tratează concursul dintre executarea silită şi executarea pornită de un creditor, care este chiar ipoteza noastră pentru că executorii fiscali funcţionează în cadrul organelor fiscale şi spune aşa: dispoziţiile art. 654 rămân aplicabile şi în această situaţie, or acest „rămân aplicabile” presupune chiar procedura cuprinsă, în integralitatea ei, în art. 654. Avem şi o dispoziţie în art. 655 care spune aşa: „în astfel de cazuri, toate actele de executare vor fi efectuate de executorul judecătoresc competent în favoarea căruia s-a dispus conexarea potrivit regulilor prevăzute de prezentul Cod, dacă prin lege specială nu se prevede altfel”. Am încercat să identific în legislaţia fiscală dispoziţii speciale, prin urmare derogatorii de la acest text, din care să rezulte că ar exista o procedură separată în fiscal care să permită acolo conexarea. Eu nu le-am identificat, recunosc că nu este nici un domeniu pe care să-l stăpânesc în mod deosebit, însă, acceptând că nu există astfel de dispoziţii speciale, rămân aplicabile dispoziţiile art. 655 care fac trimitere la art. 654, prin urmare instanţa de executare e cea care ar urma să dispună conexarea. Am şi identificat în practică o astfel de situaţie, este o hotărâre relativ recentă, nu pot spune că a rămas definitivă, a fost atacată cu apel, iar dosarul nu a ajuns încă pe rolul tribunalului, însă ce este interesant e că în această cauză terţul poprit a fost cel care a sesizat că a primit adrese de înfiinţare a popririi de la executori judecătoreşti şi de la organul fiscal şi a sesizat el instanţa de executare solicitând conexarea procedurilor execuționale, în condiţile Codului de procedură civilă, iar instanţa nu a făcut altceva decât să constate ceea ce v-am şi expus mai devreme, respectiv faptul că avem art. 136 alin. 9 din Codul de procedură fiscală, care obligă ca toate actele să fie realizate prin executorul fiscal şi atunci a reunit actele de executare realizate prin executor la dosarul de executare fiscală. Cu exceptia situaţiei în care ar exista un ordin de ministru sau o hotărâre de guvern care să spună altfel, cred că pe reglementarea actuală aceasta este soluţia.

Participant: Art. 623 extrage din competența executorului judecătoresc creanțele care aparțin.. trebuie cercetat cu atenție care sunt veniturile care fac parte din bugetul general consolidat.

Roxana Stanciu: Discuția aceasta am mai avut-o și la o dezbatere anterioară, a rămas fără vreo concluzie concretă pentru că, într-adevăr, avem un vid de reglementare a acestei noţiuni de „venituri la bugetul general consolidat”. Am conchis împreună cu domnul executor Bogdan Dumitrache că multe, dacă nu chiar aproape toate creanţele, în baza unor titluri emise de organele fiscale fie că sunt centrale sau locale, fie direct sau asimilate unor venituri la bugetul general consolidat şi, prin urmare, chiar dintr-un mecanism de apărare s-a preferat a se merge pe aplicarea acestui art. 623, cu toată pleiada de consecințe, tocmai pentru că este un motiv de nulitate „de pe scaun”, cum se zice.

Traian Briciu: Şi mie mi se pare că, chiar pe un vid legislativ, situaţia nu e chiar atât de gravă pentru că noi avem Codul de procedură fiscală, unde se reglementează obiectul lui şi atunci, prin excludere, aflăm ce este la art. 623 şi într-un fel, chiar dacă nu avem o definiţie clară a creanţelor bugetului consolidat, ştim că raţiunea legii a fost de a lăsa în competenţa organelor fiscale titlurile care pot fi executate potrivit Codului de procedură fiscală unde reglementarea este destul de clară. Înţeleg că s-a desprins ideea că în cazul unei conexări, conexarea evident nu e de drept, ceea ce mi se pare clar, probabil că expresia „de drept” se referea mai degrabă la inexistenţa unui drept de opţiune, de apreciere a judecătorului şi înţeleg că indiferent de care ar fi mai avansat cu actele de executare, conexarea se va face în mod obligatoriu la organul fiscal pentru că avem, de fapt, o excludere de competenţă a executorului judecătoresc, ceea ce înseamnă ca nu s-ar aplica stricto sensu dispozițiile art. 655, ci se va merge pe competenţa organelor fiscale.

Participant: Paradoxul situaţiei rezidă din faptul că asistăm la o pleiadă de cereri de intervenţie formulate de către primării, primării care sunt sesizate de către executorii judecătoresti pe întrebarea clasică: cu ce figurează în patrimoniul înscris debitorul urmărit? Cereri de intervenţie pe care dacă le înaintăm instanţei de executare, chiar şi în contextul actual unui Cod de procedură civilă, pentru că se pare că altfel nu pot fi soluționate, ele sunt admise.

Roxana Stanciu: Păi asta e o problemă pentru că, din punctul meu de vedere de vedere, soluţia este greşită. Una e intervenţia, alta e conexarea. Intervenţia presupune să nu fi început deja o executare silită în fiscal, intervine creditorul care nu a făcut niciun demers de executare silită sau organul fiscal care nu a făcut niciun demers de executare silită, dar vrea şi el să participe la o executare silită deja pornită, caz în care este intervenţie şi o încuviinţăm ca atare. Conexarea este cu totul şi cu totul altceva, presupune paralelism între procedura de executare în fiscal, pe de-o parte, şi procedura de executare în civil, pe de altă parte. Atunci soluția aceasta de conexare cumva din oficiu, în considerarea acestor dispoziții, mie mi se pare greșită.

Participant: Şi în contextul în care avem o procedură de executare demarată conform Codului de procedură civilă, iar ulterior este demarată şi una fiscală şi s-ar ajunge la învestirea instanţei cu o cerere de conexare, care credeţi ca ar fi soluţia corectă?

Roxana Stanciu: Subscriu celor spuse mai devreme de domnul profesor.

Traian Briciu: Nu am rezerve faţă de soluţia adoptată, din considerente ce ţin de raţiunea legii şi de cum s-a ajuns aici. E clar că, după cum a fost raţiunea legii, se va merge la organul fiscal. Nu ne mai preocupă care e mai avansat cu procedura. Asta a fost concluzia şi cred ca asta s-a dorit de către legiuitor şi după modul de geneză al textului pentru că el nu era așa iniţial. Iniţial, s-a mers pe o prevedere clară, în forma inițială e Codului, din Comisie, că în caz de concurs se merge pe executorul judecătoresc pentru că noi, în comisii, ne-am gandit în felul următor: avem o regulă derogatorie, unde creditorul işi face o executare el însuşi prin oamenii lui, lucru derogatoriu de la normal, dar acceptabil în cazul anumitor creanţe, iar, pe de altă parte, am regula obişnuită, adică un executor judecătoresc imparţial. În concursul dintre un creditor care îşi execută creanţa prin oamenii lui şi care ar putea, în acest caz, să se ocupe şi de executarea unor creanţe nebugetar,e e mai normal să merg pe regulă, adică să merg pe executorul judecătoresc care prezintă garanţii suplimentare şi care poate să se ocupe şi de creanţa cetăţeanului simplu şi de creanţa bugetară. Singurul caz în care se justifică executarea de catre organul fiscal şi numai de către el e când nu sunt alţi creditori. Numai că această raţiune care a existat în forma iniţială a proiectului a fost înlăturată ca urmare a intervenţiei Ministerului Finanţelor. Or, dacă merg pe natura intervenţiei, s-a dorit ca întotdeauna executarea creanței bugetare să se facă de către stat, o intervenţie cu care noi nu am fost de acord, dar pe care legiuitorul a decis-o fără să gândească ce spune Comisia. Deci este o concepţie care e greşită.

Participant: …

Traian Briciu: Nu ştiu ce avantaj ar putea avea el pentru că, finalmente, se pare că se va ajunge tot ca executarea lui să fie gestionată de către organul fiscal.

Participant: Există un avantaj al celerităţii, în primul rând.

Roxana Stanciu: Păi cam acesta e inconvenientul, în principiu, pentru că, într-adevăr, organele fiscale au o procedură mult mai greoaie şi termene mult mai greoaie. Cred că sunt numeroase situaţii în care se întamplă; în definitiv, această problemă privind conexarea e strict legată de urmărirea aceloraşi bunuri. Dacă aveţi norocul ca organul fiscal să facă poprire şi să nu-l intereseze un bun imobil al debitorului dumneavoastră şi dumneavoastră îl identificați, fără să-i vindeți pontul și organului fiscal, și faceţi executare împotriva bunului respectiv, atunci chiar e de discutat pentru că organul fiscal nu face executarea asupra aceluiaşi bun şi dispoziţiile art. 655 fac trimitere la art. 654.

Participant: Eu mă refeream la situaţia în care tocmai executorul fiscal face o executare silită asupra bunului care reprezintă garanţia unui alt creditor, bineînţeles – se întârzie foarte mult în acea executare silită, el neavând un interes actual şi real în finalizarea procedurii execuţionale, iar eu mă văd în situaţia în care sunt blocat într-o perioadă foarte mare de timp în a-mi vedea realizată creanţa. Mă întreb dacă pot eu solicita deschiderea unei proceduri execuţionale separate prin intermediul unui executor judecătoresc.

Roxana Stanciu: E o problemă de apreciere a avantajelor şi dezavantajelor, până la urmă. Nu există niciun impediment legal.

Traian Briciu: Mulţumesc pentru cele două intervenţii doamnei judecător Roxana Stanciu şi aş pune în discuţie o chestiune pe care o avem trecută la acest panel, şi anume Legea insolvenţei persoanelor fizice, care tocmai a fost promulgată. Ea a fost prezentată de cele mai multe ori ca fiind o modalitate prin care s-a relaxat piaţa, de acum este liber să nu mai plătim, cu alte cuvinte. Citind-o, nu are nici pe departe sensul acesta, dar avem o problemă în panel, care se numeşte „Executare vs legea insolvenţei persoanelor fizice” şi despre această problemă o să se ocupe succint, punctual, şi arătând numai aspectele determinante domnul avocat Claudiu Galu.

Claudiu Galu: Vă mulţumesc, domnule profesor. Bună seara! Sigur că aspectele care prezintă relevanţă nu sunt cele care au legătură cu executarea silită. Într-adevăr, Legea este de puţin timp trimisă la promulgare. Primul aspect relevant pe care l-am observat este acela că între persoanele care pot să aibă calitatea de administrator sau de lichidator se numără şi executorii judecătoreşti, nu ştiu dacă reprezintă un avantaj pentru această categorie profesională. Din punctul meu de vedere, prezintă un avantaj pentru procedură deoarece în situaţia în care există bunuri executate silit de către executorul judecătoresc, executarea silită, în continuare, a masei patrimoniale a debitorului se face de către acest executor judecătoresc. Practic, nu deplasăm, ca în Legea insolvenţei nr. 85/2014, activitatea de executare silită către controlul practicianului în insolvenţă, ci putem să o păstrăm în cadrul procedurii de executare silită, sub controlul executorului judecătoresc. În al doilea rând, prin asimilare cu Legea insolvenţei şi momentele semnificative privitoare la admiterea, în principiu, a procedurii judiciare de lichidare a activelor patrimoniale, implică suspendarea executării silite. Este vorba de o suspendare provizorie, veţi observa că e creată o instituţie nouă, respectiv suspendarea provizorie temporară. Este stabilită o durată maximă de 3 luni de zile în care se dispune suspendarea provizorie de drept a executării silite. Această durată de 3 luni de zile poate fi prelungită, în mod succesiv, cu alte durate de 3 luni de zile, până la momentul la care planul de rambursare a datoriilor este aprobat. E o protecţie a debitorului, care poate să fie benefică pentru că nu pune o presiune pe el, dar nici pe administratorul sau lichidatorul procedurii pentru grăbirea acesteia, astfel încât procedura să fie una confortabilă atât creditorilor, cât şi debitorului. Important este că judecătoria nu este competentă pentru deschiderea procedurii insolvenţei, este o inovaţie pe care nu am găsit-o altundeva: se vor înfiinţa comisii de insolvenţă care vor fi în măsură să analizeze situaţia patrimonială a debitorilor şi care vor admite cererile de deschidere a procedurii. Actele efectuate în cursul procedurii vor fi de competenţa judecătoriei. Urmează să vedem în practică dacă este o măsură bună sau nu, în momentul acesta nu ştiu să spun, dacă e potrivită sau nu. Cele mai importante două articole din perspectiva executării silite pe care le-am întâlnit – pentru ca scopul legii este să găsească mijloacele pentru acoperirea datoriilor – sunt art. 58 şi art. 59, respectiv valorificarea bunurilor și darea în plată specială. Inovaţia adusă de art. 58 este aceea că lichidatorul are competenţa de a formula cererile de partaj în situaţia în care soţii, care sunt debitori în raporturi, nu se înţeleg asupra modalităţii în care să formuleze cererea de partaj. Deci, practic, lichidatorul dobândeşte competenţă să formuleze o astfel de cerere. De asemenea, lichidatorul procedurii încheie şi contractele de vânzare în situaţia în care lichidatorul procedurii este un executor judecătoresc. Din nou o văd ca pe un avantaj, procedura este sub controlul acestuia, toate formalităţile se pot desfăşura mult mai repede decât în situaţia în care am fi avut implicat un practician în insolvenţă, un avocat, pentru că şi avocaţii pot să aibă calitatea de administratori sau de lichidatori în procedură şi notarii publici. De asemenea, procesul-verbal de adjudecare semnat de lichidatorul procedurii va constitui titlu executoriu şi, practic, titlu de proprietate pentru adjudecatar. O altă chestiune importantă, cea referitoare la darea în plata de la art. 59, aduce tot sub controlul executorului judecătoresc, în situaţia în care acesta acceptă să fie desemnat ca administrator sau lichidator în procedură, este faptul că în situaţia în care bunul nu este valorificat potrivit articolului anterior, el poate să fie preluat de un creditor dacă acceptă, se poate să nu fie preluat de un creditor sau poate să existe un concurs între mai mulţi creditori când urmează să se stabilească, potrivit valorii creanţei şi a rangului acesteia, care dintre ei îl va prelua în contul creanţei. Problema pe care am observat-o la acest articol este că nu a fost stabilit un termen maxim în care să fie colectate solicitările creditorilor şi după care să se facă o analiză şi o ierarhie a valorii acestora şi a rangului, astfel încât să fie preluat în contul creanţei de către unul sau un alt creditor. Şi nu văd cum ar putea să fie rezolvată această problemă în acest moment pentru că, practic, avem situaţia în care unii creditori, dacă nu-şi exprimă opţiunea într-un anumit termen rezonabil, riscăm ca ulterior să fie contestată această preluare în contul creanţei de către cei care nu au făcut-o până la un anumit moment, dar care pot justifica ulterior că nici nu a fost ţinuţi de un termen în care să facă o astfel de procedură. Acestea sunt chestiunile stricte care au legătură cu executarea silită şi care, sigur, în perioada următoarei intrări în vigoare a legii vor stabili care va fi în piaţă dinamica raporturilor dintre creditor şi debitor şi procedura, în sine, care este o noutate pentru noi toţi.

Traian Briciu: Eu vă mulţumesc! Dacă sunt întrebări din sală pe tema asta, deocamdată şi pentru mine rămâne o procedură mai de curând nu suficient de înţeleasă, funcţionarea ei nu seamănă cu vreo procedură cunoscută până acum ca să avem vreo experienţă. În fine, e un câştig, în general, pentru profesiile juridice liberale, ca să zic, şi pentru executori şi pentru lichidatori şi pentru avocaţi şi pentru notari, fără îndoială, din punctul acesta de vedere. Acum, cum vor gestiona cei implicaţi chestiunea aceasta rămâne de văzut. Şi mie mi se pare că este lege perfectibilă, sub unele aspecte. Însă, pentru că am vorbit despre prescripţia dosarelor, de prescripţia dreptului de a cere şi obţine executarea silită, există o temă care cumula problema prescripţiei cu problema perimării, cele două sancţiuni. Problema despre prescripţie s-a discutat. V-aş ruga, dacă se poate, câteva aspecte legate de ce vi se pare mai delicat, mai complicat, nu neapărat toată problema perimării, executării, şi anume ce credeţi că ridică probleme în practică, sub acest aspect.

Claudiu Galu: Vă mulţumesc. Sugestia dumneavoastră este exact potrivită gândului meu pentru că m-am gândit la două chestiuni practice, una care să provină din punctul de vedere al interesului creditorului şi alta din punctul de vedere al interesului debitorului, terţului garant sau codebitorului, moduri în care să fie protejaţi în activitatea de executare silită. Am întâlnit două situaţii în activitate în care prescripţia a fost constatată de către instanţele judecătoreşti. S-a încercat continuarea unor activităţi de executare silită, una în situaţia în care a fost încheiat un contract de credit, un contract de garanţie ipotecară şi o altă situaţie în care a fost obţinut un titlu executoriu hotărâre judecătorească prin care a fost obligată o parte la livrarea unui bun şi la subcondiţia părţii de daune-interese moratorii. În prima situaţie, în prezent, sub dispoziţiile noului Cod de procedură civilă, a fost derulată o activitate de executare silită împotriva terţului garant de către cesionarul unui contract de credit încheiat cu creditorul iniţial. Şi fireşte că prevalentul este de titlul executoriu pe care îl aveam împotriva terţului garant, sub dispoziţiile actualei legi, s-a început activitatea de executare silită, beneficiind de puterea executorie a titlului executoriu pe care îl avea. Problema titlului executoriu a fost, însă, că a mai fost începută o executare silită împotriva terţului garant şi de către creditorul iniţial. Creditorul iniţal, însă, nu a continuat activitatea de executare silită, a intervenit prescripţia la un moment dat, după 6 de luni de la încuviinţarea executării silite şi transmiterea somaţiei pe vechea procedură, pentru că aşa a considerat creditorul iniţial. În tot cursul perioadei următoare, dar în timpul curgerii termenului de prescripţie, nu s-a făcut niciun fel de activitate. După împlinirea termenului de prescripţie, a fost încheiat acest contract de cesiune de creanţă între cedent şi cesionar şi a fost transmis, practic, beneficiul titlului executoriu, dar, atenţie, nu numai beneficiul, ci şi viciile titlului executoriu, astfel încât, la momentul la care a început executarea silită, sub noua procedură civilă, s-a obţinut o încuviinţare a executării silite fără să fie observat acest viciu de procedură, respectiv că puterea executorie nu mai exista, ca urmare a stingerii dreptului de a obţine executarea silită. Acest lucru a fost constatat ulterior pe cale judiciară, în contestaţia la executare, şi s-a reţinut că puterea executorie a încetat, încuviinţarea de executare silită a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor legale şi actele de executare silită şi executarea silită însăşi au fost anulate.

Participant: Referitor la perspectiva aceasta, vorbim de prescripţie sau de perimare?

Claudiu Galu: A fost perimare, după sunt amândouă. De ce? Pentru că perimarea este un incident procedural care poate apărea de mai multe ori în cursul curgerii unui termen de prescripţie. Amândouă au fost incidente. După perimare nu s-a mai întâmplat nimic. Nu a învestit nimeni instanţa de judecată ca să constate perimarea pentru că, din punctul de vedere al practicianului, ar fi însemnat, practic, să se dea idei părţii adverse în vederea efectuării de acte care să întrerupă cursul curgerii termenului de prescripţie, astfel încât acest curs a continuat şi s-a ajuns la prescripţie. A doua situaţie a fost cea în care s-a obţinut un titlu executoriu conţinând o obligaţie de a face o livrare de bunuri şi o obligaţie de garanţie a îndeplinirii obligaţiei de a face prin plata daunelor interese moratorii. A fost pus în executare titlul executoriu, sub ambele prevederi din dispozitiv, numai că, fireşte, creditorul este mereu interesat de ceea ce este palpabil, este mult mai atractiv ceea ce este palpabil, numai că este riscant pentru că ar putea ca în urma acestei intenţii de a-şi îndestula creanţa cât mai repede, să rămână în urmă lucruri care să-i afecteze pe viitori însăşi puterea executorie a titlului. S-a început executarea silită mobiliară prin instituirea popririi pentru executarea daunelor interese moratorii. Şi, pentru că exista riscul perimării executării silite, din 6 în 6 luni se făceau cereri de continuare a executării, dar, în acelaşi timp, cereri de executare şi de plată, practic, a daunelor interese moratorii acumulate în fiecare dintre perioadele de 6 luni scurse anterior. Ceea ce nu a făcut, însă, creditorul, a fost să insiste în îndeplinirea obligaţiei principale, şi o instanţă de judecată care, din punctul meu de vedere, a analizat corect, instanţă de judecată învestită cu contestaţie la de executare, a analizat corect problemele următoare, respectiv după mai mult de 3 ani de zile de la puterea executorie a titlului executoriu, s-a format o contestaţie la executare sub argumentul că puterea executorie a titlului este prescrisă în tot, pentru că nu s-a făcut niciun fel de cerere de continuare a executării pe obligaţia principală- obligaţia de a face. Atâta vreme cât obligaţia de a face a rămas, practic, în nelucrare, din culpa părţii, şi nu numai în nelucrare, nu s-a făcut niciun fel de act întreruptiv în ceea ce priveşte curgerea termenului de prescripţie, chiar dacă s-au făcut cereri de plată şi de întrerupere a curgerii termenului de perimare în ceea ce priveşte obligaţia accesorie referitoare la daunele-interese moratorii, s-a considerat că acestea nu pot să aibă în niciun caz efect de întreruptiv în ceea ce priveşte curgerea termenului de prescripţie pe obligaţia principală – obligaţia de a face.

Participant: Ce este o obligaţie de a face?

Claudiu Galu: Livrarea unui bun.

Participant: Un fapt personal al creditorului? Pentru că dacă era un fapt personal al debitorului..

Claudiu Galu: Păi tocmai asta este. Că sunt, până la urmă, obligaţii..

Participant: Corelative.

Claudiu Galu: Nu sunt corelative. Este obligaţie principală şi obligaţie accesorie.

Participant: Eu l-am somat, că în dosarul de executare, cererea de executare are două capete, unul în predarea silită a bunului respectiv şi într-unul plata daunelor moratorii.

Claudiu Galu: Nu sunt obligaţii plurale, nu sunt obligaţii alternative.

Participant: Aveţi dreptate, dar era un fapt personal al debitorului? Da sau nu? Că asta e foarte important.

Claudiu Galu: Păi fireşte că era.

Participant: Intuitu personae, la asta mă refer.

Claudiu Galu: Era intuitu personae, da.

Participant: Păi atunci e întrerupt şi termenul de perimare și termenul de prescripţie, existenţa dosarului în executarea silită întrerupe termenul de perimare, eu l-am somat pe el să îşi aducă la îndeplinire obligaţiile.

Claudiu Galu: Ceea ce spun eu este întrerupere a curgerii termenului de prescripţie, perimarea ca perimarea, dar curgerea termenului de prescripţie, că asta a fost problema esenţială. Motivul contestaţiei în anulare a fost că puterea executorie nu mai există pentru că este prescris dreptul de a obţine executarea silită.

Traian Briciu: Aş pune o problemă legată de chestiunile discutate. Mie mi se pare foarte greu sa mai intervină perimarea executării la ora actuală, după lege, adică am impresie că discutăm de nişte lucruri care sunt foarte dificil să se întâmple. Dacă totuşi se întâmplă, asta numai printr-o îndărătnicie eventual a creditorului se poate întâmpla, că altfel nu prea ai cum, dar să zicem că totuşi se întâmplă, în ce măsură ar fi aplicabile, în cazul executării silite, regulile din Codul civil care prevăd că, atunci când ţi s-a reconstatat perimarea cererii de chemare în judecată, poţi în interiorul unui termen de 6 luni să formulezi o nouă cerere, beneficiind de caracterul întreruptiv al cererii iniţiale, chiar dacă între timp prescripţia s-ar fi epuizat, termenul de prescripţie s-ar fi epuizat? Asta ar fi interesant pentru că, într-adevăr, pot să am o situaţie în care începe executarea silită, undeva la limita termenului de prescripţie, să zicem că e de 3 ani, îl luăm pe cel clasic, asta fac cam 2 ani şi 7 luni. Bineînţeles că eu întrerup prescripţia prin actele de executare, dar după care delas procedura, o las în nelucrare, intervin toate condiţiile şi, până la urmă, se şi epuizează prin perimare, caz în care, evident, s-ar şterge efectul întreruptiv al cererii de executare. Textul e interesant pentru că ne spune în felul următor, art. 699: „În caz de perimare a executării se va putea face înlăuntrul termenului de prescriţie o nouă executare silită”, după care spune că rămân dispoziţiile art. 665, 666 aplicabile, deci ne spune în interior, evident că în interior.

Participant: Mai este şi art. 709, alin. (3).

Traian Briciu: Asta vreau să zic. Acesta e un text, deci după textul acesta ar cam fi concluzia că dacă se perimă executarea silită şi a trecut termenul de prescripţie, calculat de când a început el să curgă, fără a mai lua în calcul efectul întreruptiv al cererii, pentru că el se şterge, nu mai pot să fac o nouă cerere de executare în interiorul termenului de 6 luni. Pe de altă parte, există, într-adevăr, şi dispoziţiile de la cât aţi spus?

Participant: Art. 709, alin. (3).

Traian Briciu: „Prescripţia nu e întreruptă dacă executarea silită a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea.” Text similar, asta avem şi la prescripţia dreptului la acţiune. Şi acolo avem. Mai e un singur text care trebuie examinat.

Participant: Art. 711.

Traian Briciu: 711, „Prevederile prezentului capitol se completează cu dispoziţiile Codului civil privitoare la prescripţia extinctivă”, unde, într-adevăr, apare ideea că, deşi efectul întreruptiv al termenului de prescripţie, generat de introducerea cererii de chemare în judecată, este şters prin perimare, totuşi, în termen de 6 luni ai acea graţie de a mai formula o nouă cerere, că şi acolo textul spune „se şterge efectul întreruptiv”. Aici spune „se şterge” după care spune „se aplică dispoziţiile privitoare la prescripţie”. E de gândit acest lucru, dacă legiuitorul chiar a avut o altă gândire sau pur şi simplu a considerat acoperită ipoteza prin trimiterea la regulile generale ale prescripţiei dreptului la acţiune. Asta e o chestiune.

Participant: E discutabil dacă se aplică şi în cazul prescripţiei, cum e în cazul în care s-a anulat cererea.

Traian Briciu: În cazul perimării, vă referiţi.

Participant: Da, în cazul perimării.

Traian Briciu: S-a modificat acum, e clar trecută şi perimarea. A fost la început problema asta. Ulterior, au reglementat-o în mod expres, numai aşa evident s-ar putea. Asta, într-adevăr, e o chestiune de gândit, de analizat şi o să o abordez când o să am ocazia şi în scris. Am mai enunţat-o. Avem acum câteva probleme care le-aş pune până să fim prea obosiţi, o chestiune punctuală pe care îl rog pe domnul executor Adrian Stoica, şi anume intitulată „Oportunităţi surprinzătoare pentru debitor”. Nu sunt chiar atât de surprinzătoare, o să vedeţi. Somaţiile prevăzute în legile speciale, 58/34 – Legea cambiei şi a biletului la ordin şi 59/1934, cea a cecului. Surprinzătoare nu sunt că sunt din 1934, dar cu siguranţă că pot fi descoperite chiar şi acum. Cred că problema pe care o generează această întrebare bănuiesc că este aceea dacă somaţiile prevăzute în aceste legi speciale, şi ne referim în principal la Legea nr. 58/1934, cambie şi bilet la ordin, cea mai utilizată, mai sunt obligatorii sau nu, sau trebuie dublate ori nu şi de somaţiile prevăzute în Codul de procedură. Adică să am două ipoteze, am o poprire de exemplu, unde Codul mă scuteşte de somaţie, fac somaţie potrivit Legii nr. 58/1934 sau faptul că Codul de procedură îmi spune că e fără somaţie, înseamnă că nu mai fac nicio somaţie? Prima problemă pe care o identific; a doua problema pe care o identific de discutat este acolo unde Codul de procedură prevede somaţie, vezi urmărirea imobiliară, şi atunci întrebarea e „Fac două somaţii, una pe Legea nr. 58, după care fac una potrivit textului, în fine, de la urmărirea silită imobiliară sau una dintre ele şi dacă doar una, în ce formă, că formele-s diferite?” Acum vă dau cuvântul, cu menţiunea de a fi succint în expunere.

Adrian Constantin Stoica: Mulţumesc frumos, domnule profesor! Deci această întrebare a fost intitulată în acest mod deoarece chiar aceste dispoziţii speciale ale Legii nr. 58, respectiv Legii nr. 59/1934, fiind dispoziţii speciale, fac în mod obligatoriu ca executorul judecătoresc, în practică, să creeze o oportunitate debitorului. Din punctul meu de vedere, să creeze o oportunitate deoarece toată jurisprudenţa, cel puţin la nivelul Curţii de Apel Constanţa, stabileşte în mod clar că aceste somaţii sunt obligatoriu a fi emise către debitor, iar ulterior termenului de 5 zile menţionat în aceste dispoziţii speciale, executorul judecătoresc poate declanşa celelalte forme de executare silită, respectiv poprirea. Din punctul meu de vedere, aceste oportunităţi surprinzătoare pentru debitor nu fac altceva decât, în cazul celor care sunt de rea-credinţă, să-şi golească cât mai repede conturile. După cum bine ştiţi, în practică se întâmplă destul de frecvent aceste situaţii. Din punctul meu de vedere, aceste dispoziţii speciale, chiar dacă nu mai stabilesc, pentru că raţiunea acestor somaţii era pentru a da posibilitatea debitorului să efectueze opoziţie la cambie, biletul la ordin, respectiv cecul respectiv. Atâta timp cât opoziţia nu mai poate fi făcută de către debitor şi, dacă veţi observa, textele chiar fac referire la instituţia contestaţiei la executare, din punctul meu de vedere, aceste dispoziţii sunt chiar nocive pentru procedura de executare silită, încurajând debitorul să premediteze o stare de insolvenţă – bineînţeles, în defavoarea creditorului. Vă mulţumesc frumos, domnule profesor!

Traian Briciu: Da, bănuiam că există un punct de vedere. În toate întâlnirile pe care le-am avut s-a mers, până la urmă, pe ideea că, totuşi, practica dominantă este de obligativitate acestor somaţii, în virtutea unei tradiţii expuse de altfel şi de tratatul profesorului Cristoforeanu şi în tratatul domnului profesor Gălăşescu-Pyk referitor la cambie şi bilet la ordin, dar, într-adevăr, întotdeauna s-a marcat şi acest aspect, pericolul acestor somaţii de a genera o punere în gardă a debitorului care, evident, în termenul de 5 zile pe care i s-ar lăsa pentru a face fosta opoziţie rebotezată, e adevărat, cu oareşice pripeală, zic eu, contestaţie la executare, poate n-a fost cea mai înţeleaptă măsură unificarea terminologică, pentru că, în realitate, este o contestaţie la executare specială cu un conţinut şi o procedură aparte, într-adevăr, să îşi devalizeze conturile, să îşi înstrăineze bunurile şi aşa mai departe. Rămân cele două, nu o să dau acum replica contrară, evident. O să am un articol, acum pregătesc un articol pe tema asta şi atunci o să se vadă poziţia mea în scris, doar că este diferită. Tot în spiritul unor chestiuni, să zicem novatoare, mai există şi punctul 2, şi anume chestiuni novatoare în materia recunoaşterii şi executării hotărârilor în materie civilă şi comercială. După acest punct, care îi revine tot domnului Adrian Stoica, o să abordăm punctul culminant al serii, şi anume chestiunea concursului între drepturile creditorului ipotecar şi sechestrul pus de către stat în cadrul unei urmăriri penale. Dar ca să abordăm cu încredere această problemă, haideţi să vedem întâi chestiunile în materia recunoaşterii şi executării, şi apoi abordăm acea spinoasă problemă care naşte foarte multe poziţii diferite între instanţele penale, instanţele civile, penalişti, civilişti şi aşa mai departe, judecători, procurori. Acum să abordăm într-o manieră mai relaxată problema chestiunilor în materia recunoaşterii şi executării hotărârilor civile şi, în fine, comerciale, foste comerciale.

Adrian Constantin Stoica: Vă mulţumesc frumos! Voi fi foarte succint. Aici aş dori doar să atrag atenţia asupra unui aspect. Un aspect care, poate, în practica de executare silită intervine destul de rar, şi anume executarea unei hotărâri judecătoreşti a unei tranzacţii judiciare sau a unui act autentic pronunţat, respectiv încheiat într-un alt stat membru al Uniunii Europene. După cum poate bine ştim cu toţii, Regulamentul 1215/2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială a intrat în vigoare anul acesta, la 10 ianuarie 2015. Acest Regulament a abrogat fostul Regulament 44/2001 Bruxelles 1, care avea aceeaşi titulatură. Practic, pe noi, executorii judecătoreşti, ceea ce ne interesează este următorul aspect: aspectul privitor la recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşi, am spus, al actelor autentice, respectiv al tranzacţiilor judiciare, deoarece numai aceste acte sunt considerate a fi titlurile executorii conform Regulamentului 1215/2012, respectiv acte care au fost recunoscute şi de vechile dispoziţii ale Regulamentului 44/2001. Care este diferenţa dintre aceste două acte comunitare? Diferenţa este următoarea: dacă Regulamentul 44/2001 impunea creditorului persoanei interesate sesizarea unei instanţe judecătoreşti, în speţă tribunalul în raza căruia îşi avea domiciliul debitorul, să recunoască, prin procedura exequatorului, acel înscris care era recunoscut ca fiind titlu executoriu conform acelor dispoziţii comunitare, iată, Regulamentul 1215/2012 lasă o libertate, normală, din punctul meu de vedere, deoarece persoana titulară a unui astfel de titlu executoriu poate sesiza în mod direct executorul judecătoresc cu un astfel de titlu executoriu la care trebuie să ataşeze un certificat special prevăzut de art. 53 din Regulamentul 1215/2012. Bineînţeles, acel titlu executoriu, ca şi certificatul corespunzător, ar trebui să fie traduse în limba română. Practic, prin aceste dispoziţii novatoare, după cum putem observa, a fost înlăturată această procedură a exequatorului, a recunoaşterii; însă, dacă vom studia mai cu atenţie dispoziţiile Regulamentului 1215/2012, vom observa că aceste norme instituie o procedură specială de refuz la executare a unui asemenea titlu executoriu. Tot din punctul meu de vedere, acest refuz nu poate fi invocat decât pe calea contestaţiei la executare, deoarece Regulamentul stabileşte în mod clar instanţele competente să soluţioneze acest refuz la executare şi, bineînţeles, exemplifică şi situaţiile în care instanţa ar putea dispune refuzul executării unui asemenea act. Deci, practic, în ceea ce mă priveşte, nu pot decât să laud aceste norme, cu precizarea că titlurile executorii menţionate în conţinutul acestui regulament vor produce efecte abia de la momentul în care acest Regulament a intrat în vigoare. Practic, dacă vom fi în prezenţa, de exemplu, unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în Italia acum un an de zile, cu siguranţă că acea hotărâre judecătorească va suporta rigorile Regulamentului 44/2001, în ceea ce priveşte partea de recunoaştere, partea de exequator. Noi ar trebui să ne raportăm la hotărârile judecătorești, la actele autentice sau la tranzacțiile judiciare dispuse, pronunțate sau încheiate de la 10 ianuarie 2015. Vă mulțumesc!

Traian Briciu: Cu mare plăcere, mulţumesc pentru intervenţie! În materia aceasta, ar fi de gândit – şi o să vedeţi că or să apară şi puncte de vedere diferite – regimul sau legea care reglementează prescripţia dreptului de a cere executarea silită, dacă este cea a locului executării, cum tradiţional s-ar vrea, sau dacă cumva este cea a legii titlului executoriu. E o temă asupra căreia o să apară, dacă aveţi punct de vedere, dar în orice caz vă anunţ de pe acum că o să apară nişte puncte de vedere în curând, în literatură, şi atunci poate ar fi bine de prevenit.

Adrian Constantin Stoica: Cu siguranţă că puncte de vedere este normal să apară, însă Regulamentul stabileşte foarte clar că titlul executoriu pus în executare sau care face obiectul punerii în executare, să spun, conform legislaţiei din România, se va supune normelor procedurale corespunzătoare dreptului nostru intern. Deci, cu alte cuvinte, prin analogie, cu siguranţă că acele dispoziţii incidente în materia prescripţiei ar putea fi invocate în orice moment. Mulţumesc!

Traian Briciu: Am spus, nu numai cu privire la acest Regulament, că noi acum am discutat de Regulament, dar vorbim şi de titluri care nu se supun Regulamentului, dar pe linia aceea va veni problema.

Adrian Constantin Stoica: Regulamentul 44/2001 face referire la acea procedura de încuviințare. Nu trebuie să facem confuzie între încuviințarea titlului, în cadrul procedurii de executare silită, şi încuvinţarea – practic, această încuviințare prevăzută de Regulamentul 44, are un efect similar cu cel al recunoaşterii. Această încuviinţare pe care o stabileau dispoziţiile Regulamentului 44 nu se mai regăsesc în conţinutul Regulamentului 1215. Legat de 636, să ştiţi că legiuitorul, în momentul în care a avut în vedere executarea unor titluri executorii europene, în primul rând, nu ştiu dacă a anticipat dispoziţiile Regulamentului 1215, însă, la momentul respectiv – pentru că şi eu am avut nişte prezențe destul de trecătoare în Comisia de elaborare a Codului – s-a făcut referire, în primul rând, la dispoziţiile Regulamentului 805/2003 privind titlul executoriu european. Acest Regulament 805/2003 permite punerea în executare tot a unor hotărâri judecătoreşti, acte autentice, respectiv tranzacţii juridiciare, care stabilesc creanţe care nu au fost contestate, deci, practic, 1215 a preluat, să spun aşa, o parte din eficientă Regulamentului 805/2003. Mulţumesc!

Traian Briciu: Acum sigur o să avem o problema, v-am spus, v-am anunţat, destul de dificilă de discutat, şi anume – ea este trecută simplu aici – „Executare silită începuta la solicitarea creditorului ipotecar. Bunul sechestrat de organul de urmărire penală. Executare silită suspendată. Legalitate?” Adică ce vrea să spună, cu alte cuvinte? Dacă începe un creditor ipotecar executarea asupra unui bun care, ulterior, este sechestrat asigurător de către organul de urmărire probabil în vederea fie a reparării pagubei rezultate din fapta penală, infracţiune, fie pentru luarea unei măsuri de confiscare specială sau extinsă. Este sau nu este suspendată executarea civilă? Şi dacă am spune că este suspendată, dacă lucrul acesta pare a fi legal sau nu. Chestiunea a mai fost abordată în doctrină şi în practică, dar acum o să auzim şi punctul de vedere al doamnei judecător Roxana Stanciu.

Roxana Stanciu: Mulţumesc! Mărturisesc că atunci când am ales această tema, am ales-o foarte relaxat pentru că ştiam că a fost foarte abordată exhaustiv de dumneavoastră şi când spun „exhaustiv” am proprietatea termenilor. Vă asigur că articolul publicat de dumneavoastră pe această tema, în care aţi făcut analiză tuturor aspectelor legate de incidenţa sechestrului în materie penală, a fost avut şi este avut în vedere şi este consultat în permanentă de specialişti pentru orientări. De ce spun asta? Este adevărat că, la început, instanţele au avut o oarecare reţinere în a acceptă teza că civilul, în cazul acesta, bate penalul. Într-un final, s-au lăsat convinse şi cred că contribuţia dumneavoastră a fost majoră. De ce? Pentru că aţi structurat, într-adevăr, toate argumentele şi contraargumentele şi unul dintre aspecte a fost tocmai acesta al suspendării executării. Din nou revenim la problema aceasta a problematicii suspendării directe sau de drept, dacă vreţi, şi a modalităţii în care ea ar opera, sunt două variante: fie executorul constată că există o măsură luată în penal cu privire la bunul urmărit şi emite o încheiere de suspendare a executării silite, ceea ce s-a şi întâmplat într-o cauză, am în faţă hotărârea, este tocmai de la Constanţa, în care executorul aşa a apreciat că este cazul, să suspende executarea silită pentru existenţa acestui impediment, lăsând pe umerii instanţei, în definitiv, să stabilească în mod corect.

Adrian Constantin Stoica: Să nu spuneți că este și a mea.

Roxana Stanciu: Din fericire, cred că nu este a dumneavoastră. Cealaltă variantă ar fi, în mod evident, o solicitare adresată instanţe de executare pe calea unui incident ca atare sau pe calea contestaţiei la executare, ceea ce se întâmplă şi mai frecvent, sau chiar şi plângere împotriva refuzului executorului de a continua executarea silită, pentru acest motiv de incidenţa a sechestrului penal. Nu voi relua argumentele şi discuţiile din doctrină pentru simplul motiv că mi se par mult prea bine structurate şi, sper eu, cunoscute. Oricum ele sunt accesibile, articolele sunt şi pe JURIDICE.ro, de acolo am şi reuşit să le obţin, pentru că ele au mai fost publicate şi în Revista de Drept Privat. Ce va pot spune este că în situaţia de speţă pe care am amintit-o, Judecătoria Constanţa a respins contestaţia creditorului împotriva încheierii de suspendare, dar cu o motivare care mie mi se pare seacă. A constatat că există această măsură, că măsurile asigurătorii constituie acte de indisponibilizare şi conservare de natură să împiedice distrugerea sau înstrăinarea bunurilor învinuitului, măsuri temporare, urmând ca instanţa penală să soluţioneze atât latura penală, cât şi civilă, a constatat că sunt incidente dispoziţiile art. 168 din Codul de procedură penală, în sensul că se poate formula contestaţie, şi a apreciat că, în mod corect, s-a suspendat executarea silită. A mers dosarul în calea de atac, cale de atac care a răsturnat cu totul situaţia, iar motivarea este interesantă, ea este ceva mai amplă – nu o să îi dau citire pentru simplu motiv că reia, din nou, argumentele vehiculate deja în doctrina, însă voi citi concluzia: „Concluzionând, se va reţine că nu există niciun impediment legal ca imobilul asupra căruia procurorul a instituit sechestrul penal să nu poată fi vândută la licitaţiei publică la cererea unui creditor care deţine un titlu executoriu împotriva învinuitului/inculpatului, proprietar al imobiluluiui în litigiu, cu condiţia ca în cadrul acestei proceduri executorul să aibă în vedere limitările referitoare la urmărirea silită a unui bun imobil şi să înștiințeze organul care a dispus sechestrul penal sau în favoarea căruia s-a dispus această măsură şi să dispună citarea acestuia la termenele fixate pentru vânzarea imobilului, precum şi să încunoștințeze aceste organe pentru a participa la distribuirea preţului.” Cu argumentele ne putem juca, însă cred că ceea ce este central de discutat sunt numai câteva aspecte fie că vorbim despre necesitatea suspendării executării silite, în cazul existenţei sechestrului, fie că vorbim de legalitatea actelor de executare întocmite cu privire la un bun asupra căruia există acest sechestru, în condiţiile preexistenței ipotecii, s-a tot spus că există această posibilitate a formulării contestaţie în temeiul Codului de procedură penală; este adevărat că această posibilitate există, însă ea în sine nu poate fundamenta o soluţie de desființare a actelor de executare sau de suspendare a executării. Doar pentru că există această oportunitate nu putem să nu dăm drumul executării silite, mai ales că avem un creditor ipotecar cu garanţie înscrisă şi cu titlu executoriu, creanţă certă, lichidă şi exigibilă. Prezumţia este că aşa este situaţia în cazul nostru. Se mai spune – astea sunt argumentele preferate – că măsură sechestrului din penal nu are natură juridică a unei garanţii reale, ci este o măsură de indisponibilizarea a bunului. Problema este că această noţiune de „indisponibilizare a bunului” este una strict procedurală, dar, din punct de vedere material, trebuie să-i găsim o încadrare, şi atunci, având în vedere caracterul pur provizoriu şi prezumtiv al dreptului statului sau al persoanei vătămate prin infracţiune, nu putem spune că această măsură poate avea efecte atât de categorice încât să fie comparabilă şi chiar preferabilă unui drept de ipotecă legal constituit şi cu formalităţile de publicitate efectuate. Se mai spune că, în realitate, dacă mergem pe calea aceasta, în procedura civilă, eludăm procedura penală şi, mai mult decât atât, instanţa civilă ajunge să scoată din aria măsurilor considerate oportune de organele de urmărire penală sau de instanţa de judecată, intrând, practic, în bucătăria dreptului penal. Da, este o situaţie în care instanţa civilă ajunge să analizeze, nu oportunitatea, nu legalitatea actului dispus de organele penale, ci efectele lor strict din punct de vedere civil al situaţiei juridice a imobilului în cauză. De ce poate să facă lucrul acesta? Pentru că, repet, avem un creditor cu titlu executoriu, creanţă certă, lichidă şi exigibilă, garanţie înscrisă la cartea funciară. Se mai invocă faptul că – bine, mie mi se pare chiar amuzant – se invocă vechiul principiu de drept, „penalul ţine în loc civilul”. Păi eu, din câte îmi amintesc, recunosc că sunt şubrede cunoştinţele în materie penală de atâta timp, dar parcă penalul ţinea în loc civilul numai cu privire la anumite aspecte. Şi, mai mult decât atât, penalul ţine în loc civilul între părţi, şi tocmai acesta este argumentul, de regulă, folosit în respingerea aplicării acestui adagiu, în sensul că, bun, bun, creditorul ipotecar nu are nicio treabă cu litigiul penal în care se ajunge la această măsură; prin urmare, nici asta nu putem să invocăm. Nu mai accentuez faptul că se tot spune că urmează să se vadă în instanţa penală ce se va întâmpla cu infracţiunea, se vor dispune măsuri corespunzătoare. Mie mi se pare o uşoară ipocrizie, dacă îmi este permis să folosesc termenul care este destul de drastic, pentru că porneşte de la prezumţia că derularea evenimentelor în procesul penal este atât de rapidă încât nu ar vătăma interesele creditorului nostru, creditorul ipotecar, or în realitate această măsură este luată la un moment T0 şi se prelungeşte la infinit, în aşteptarea hotărârii instanţei penale, fără a se lua alte măsuri şi fără vreo posibilitate, cu excepţia acestei contestaţii – care, mă rog, este discutabil ce soartă a are în practică – de a fi remediată. Cu alte cuvinte, nu poţi să-i ceri creditorului ipotecar care nu are nicio treabă cu raportul de drept penal, de care se loveşte în mod incidental, să aştepte să se termine procesul penal, nu se ştie cât, nişte ani, că s-o vedea cum s-or valorifica bunurile respective şi câţi bani or mai ajunge şi la el. Din păcate, transpusă în limbaj comun, cam aceasta este viziunea. Instanţele au fost ezitante, repet, la început, acum practica începe să se cristalizeze în sensul că se dă, totuşi, prevalenţa dreptului creditorului ipotecar, mărturisesc că şi eu, la început, am avut oarecare reţineri în acest sens, dar, dacă există hotărâri diferite în practică, accept această posibilitate. Cred că, oricum, argumentele sunt aceleaşi şi se aleg taberele.

Traian Briciu: Vă mulţumim pentru punctul de vedere! Sigur că o să rămână două tabere, probabil imediat o să apară şi o poziţie contrară, mai ales din zona Ministerului Public şi e normal să-şi apere, până la urmă, interesele în zona respectivă, dar, totuşi, rămâne o chestiune, nu există creanţe penale, asta e problema! Oricât de penală ar fi, să zicem, fapta care generează ce? Ce ar putea să genereze? Fie un drept de confiscare extinsă sau specială, fie o despăgubire faţă de persoana vătămată, dar, vorbind de persoana vătămată, e clar că e civilă creanţa. Deci n-ai un concurs între două regnuri, ca să zicem aşa, ci te afli în civil, dacă e să luăm în concret ceea ce urmează după penal, iar dincolo te afli în fiscal, la celelalte, unde ştim care este concursul între creanţele fiscale şi cele civile, nu e o noutate. Deci punerea în discuţie este puţin şocantă din perspectiva faptului că zice că e penal. Dar penală e procedura din care rezultă o creanţă care ori e civilă ori e fiscală, asta de fapt se ignoră, finalitatea. A doua chestiune, iar şocantă, care a generat prima dată temerea de a continua executările în acest domeniu a fost: prin sechestru – mă refer la sechestrul pus de organele de urmărire penală – se indisponibilizează bunurile. Sechestrul asigurător, evident, ceea ce înseamnă că numai acel organ poate să ridice sechestrul şi se indică procedura din Codul de procedură penală art. 250. E adevărat că este o măsură asiguratorie, dar, atenţie, nu contest măsura asigurătorie, nu contest legalitatea sechestrului penal ca să contest în faţă instanţei penale, sechestrul este foarte bine pus. Problema trebuie rezolvată nu prin înlăturarea indisponibilizării, ci prin rezolvarea problemei efectului pe care îl are indisponibilizarea pe calea unei măsuri asigurătorii, or la această întrebare găsim răspuns că are un efect, e adevărat, pentru orice, mai puţin pentru o executare silită. De ce? Pentru că într-o procedură de urmărire silită asupra bunului în legătură cu care s-a luat măsură asiguratorie, creditorul care are măsură asigurătorie, spune Codul de procedură, că poate deveni intervenient. Deci, din moment ce Codul de procedură spune că cel care a adoptat o măsură asigurătorie poate să dobândească calitatea de intervenient într-o urmărire, înseamnă că, ab initio, a acceptat ideea că măsură asiguratorie are un efect de indisponibilizare, dar nu şi de împiedicare a unei urmăriri silite concurente, caz în care, evident, poţi să devii intervenient acolo, să-ţi manifeşti drepturile, eventual să invoci o creanţă sub condiţie, cu toate drepturile prevăzute creditorului sub condiţie suspensivă într-o astfel de procedură, dar de care nu se uzează, în mod obişnuit. Deci, în realitate, chestiunea nu este chiar atât de complicată, ci e pusă într-o ecuaţie simplistă de multe ori, la modul dacă s-a dat de către organul de urmărire penală, sechestrul, evident că numai el poate să-l ridice, dar nici nu se pune problema de ridicare, ridicarea sechestrului ce ar însemna? Ca creditorul care beneficiază de el să nu-l mai aibă, or noi – civiliștii – nu am spus niciodată, civilişti, aşa ceva, noi am zis „Nu, el rămâne sechestru, numai că efectele sechestrul asigurător nu împiedică urmărirea silită asupra bunurilor respective”, deci cu totul altceva.

Participant: Ceea ce înseamnă că vânzarea poate fi făcută, cu menţinerea sechestrului.

Traian Briciu: Exact!

Participant: Din păcate, la nivelul Tribunalului Bucureşti şi la nivelul Tribunalului Ilfov, până la acest moment nu există nicio hotărâre judecătorească care să îmbrace ceea ce dumneavoastră şi cu doamna judecător aţi spus în momentul acesta. Avem în scris, în schimb, poziţia DIICOT-ului şi a DNA- ului cu privire la „penalul ţine în loc civilul”, şi aşa mai departe cu privire la aceste aspecte. Avem cazuri concrete când dreptul de ipotecă a fost născut probabil înainte ca societatea comercială care a săvârşit anumite infracţiuni să fi luat fiinţă şi în toate dosarele, şi pe fond şi în cale de atac la Tribunalul Bucureşti, s-au menţinut soluţiile de suspendare a executării silite ca urmare a instituirii sechestrului asupra imobilului, ulterior demarării procedurii de executare silită. Referitor la ceea ce spunea doamna judecător, nu există nici măcar una!

Traian Briciu: Nu neg acest lucru. Numai puțin!

Roxana Stanciu: Domnule executor, permiteţi-mi să vă contrazic! Că n-or fi motivate şi comunicate, aceasta e altă poveste, dar eu am făcut parte dintr-un complet care a pronunţat o astfel de hotărâre cred că anul trecut.

Participant: Și este motivată, doamna judecător?

Roxana Stanciu: La mine sigur nu a rămas nemotivată!

Traian Briciu: Întrebările indecente sunt excluse de la această conferinţă. Deci este totalmente indecent să discuţi despre motivare, sub un an! Deci o să vină rezultatele, o să apară pe parcurs.

Roxana Stanciu: Eu primesc cu surprindere această poziţie a dumneavoastră, pentru că eu, în momentul în care am deschis subiectul în deliberări şi chiar consultând diverşi colegi în secţie, mi s-a spus „Păi asta e o problemă tranşată acum o mie de ani, am discutat-o şi pe practică unitară, o dăm”.

Participant: Şi, mai nou, sunt o grămadă de urmăriri penale începute împotriva executorilor judecătoreşti pe motivul acesta. Şi, mai recent, au început să apară scoateri de sub sechestru sau de sub notarea somaţiei sau a urmăririi imobiliare de către executorul judecătoresc, pe calea executării silite, prin ordonanţă procurorului.

Traian Briciu: Asta e și mai interesantă!

Participant: Deci d-aia există reticența colegilor executori judecătorești.

Participant: Şi eu cred că problema nu mai este de actualitate, însă problema a fost transferată de pe capul creditorului pe capul adjudecatarului. Şi avem o reglementare care se numeşte Regulamentul de avizare, recepţie şi înscriere în evidenţele de cadastru şi de carte funciară, aprobat prin Ordinul nr. 700/2014 al directorului ANPCI. Rectificată – cred că la asta voia să facă referire colegul – la 17 noiembrie 2014 şi care ne spune la art. 167 alin. (1): „De la data intabulării, imobilul rămâne liber de orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanţă”, ceea ce ştiam şi din Codul de procedură civilă. Dacă preţul se plăteşte în rate, sarcinile se sting la plata ultimei rate. Prin excepţie, dreptul de ipotecă intabulat în condiţiile art. 162 alin. (2), precum şi notarea efectuată conform art. 195 alin. (5), se radiază numai în baza acordului instituţiei care a dispus măsură asigurătorie. În treacăt spunem că cele două texte din acelaşi Regulament fac referire la ipotecă legală, respectiv sechestrul asigurător în materie penală.

Roxana Stanciu: Adică vreţi să îmi spuneţi că, acceptând aplicabilitatea acestei norme, practic, am ajunge să reglementăm o problema atât de delicată şi care vizează însăşi substanţa drepturilor creditorului, cel puţin în cazul acesta, printr-o normă tehnic-administrativă.

Participant: Printr-o rectificare la un ordin al directorului ANPCI.

Roxana Stanciu: Rectificare chiar!

Participant: Da, din păcate, asta se aplică în practică.

Traian Briciu: Da, da! Categoric! Întotdeauna maieul a fost mai aproape de trup decât cămaşa, iar Regulamentele joacă acest rol, fără îndoială. Efectul pe care îl spuneţi şi care era, de altfel, de anticipat că va veni, este, în realitate, că adjudecatarul va dobândi, ce-i drept, deci procedura va merge mai departe, va dobândi un bun, dar care are asupra lui spectrul unei eventuale urmăriri de către organul fiscal după ce se va dispune eventual cu privire la el o confiscare extinsă sau specială.

Participant: Implicit se recunoaşte posibilitatea de a continua executarea silită şi de a ajunge inclusiv la adjudecare, dar fără a putea radia, odată cu intabularea actului de adjudecare aceste măsuri asigurătorii luate în măsură penală şi acum sigur că ar fi discuţia dacă şi în ce măsură acest text, din rectificarea la Regulamentul aprobat prin Ordin, poate să modifice sau poate să adauge la dispoziţiile din Codul de procedură civilă, referitoare la efectul purgic al actului de adjudecare.

Traian Briciu: Și din Legea insolvenței mai aveam niște dispoziții.

Participant: Orice student la drept care a făcut un semestru de drept constituţional ar zice că nu, dar, în practică, repet, nu prea se întâmplă aşa, adică registratorii, cu siguranţă, în momentul în care dispun intabularea actului de adjudecare, menţin sechestrul notat în cartea funciară şi atunci, obligatoriu, trebuie să ajungi, via plângere la registratorul şef, la instanţă, pentru a radia eventual şi acele măsuri.

Traian Briciu: Să știți că este un pas înainte ce spuneți.

Participant: Implict se recunoaște că poate continua executarea și se poate finaliza.

Traian Briciu: Mai departe nu e decât concretizarea într-o instanță civilă, asta e important, că finalitatea duce către o instanță civilă.

Participant: Domnule profesor, dacă îmi permiteți și mie o întrebare..

Traian Briciu: Da, vă rog!

Participant: Prima ar fi pentru domnul executor: cum ar vedea el întocmirea unui proces-verbal de distribuire de sumă? Mergând pe ipoteza doamnei judecător, să zicem că se execută bunul, se face vânzarea, cum ar arăta un proces-verbal de distribuire sumă faţă de creditorul ipotecar şi faţă de organul de urmărire penală? Cum aţi vedea dumneavoastră?

Adrian Constantin Stoica: De-a lungul timpului, să ştiţi că am avut şi o serie de situaţii similare, chiar de aceea am şi întrebat-o pe doamna judecător dacă cumva acea sentinţa face referire la vreo încheiere de-a mea, pentru că şi eu de-a lungul timpului am fost foarte bulversat în ceea ce priveşte deciziile pe care trebuia să le iau în astfel de situaţii. Bine, bulversat am fost şi astăzi când, în loc să fac dreapta pe centură, am luat-o spre Bălăceanca puţin şi am zis: „Aoleu, cred că este un semn acesta!” Dar, mă rog, revenind la întrebarea dumneavoastră, să ştiţi că am avut cazuri în care am apreciat obiectul măsurii. Sunt cazuri în care măsura sechestrului se dispune de către organul de urmărire penală şi vizează modul de dobândire a dreptului de proprietate asupra imobilului respectiv. Atunci să ştiţi că am fost foarte reticent şi chiar am făcut proces-verbal şi m-am dat la o parte, însă au fost cazuri în care aceea măsură a fost aplicată doar pentru a garanta un eventual prejudiciu şi atunci, am înștiințat la toate termenele organul de urmărire penală – bineînţeles că niciodată nu s-a prezentat, m-a ignorat în totalitate – însă, la final, am pus la dispoziţia lui suma pe care am identificat-o în rechizitoriul cu care a plecat de la parchet.

Participant: Este vorba despre suma pentru care s-a cerut prejudiciul respectiv?

Adrian Constantin Stoica: Exact!

Participant: Și care era stadiul procesului penal? De curiozitate.

Adrian Constantin Stoica: Da, deci dosarul respectiv am obținut o sumă, am obținut o sumă acoperitoare, am pus la dispoziție respectiva valoare – să știți că a fost destul de mică. Organul de urmărire penală a instituit un sechestru asupra unui imobil pentru o valoare de 6.000 lei. Eu ar fi trebuit să încalc dreptul creditorului meu și să aștept – mi se pare că nici acum nu s-a terminat procesul penal respectiv – ca acel proces penal să se termine. Dacă se poate, să se prescrie și dreptul creditorului meu. Bineînțeles că mai avem o cauză pe rolul Curții Europene pentru că, normal, penalul ține civilul, nu? Dar nu am făcut lucrul acesta, am pus suma de bani la dispoziția organului de urmărire penală, nu mi s-a întâmplat absolut nimic până în momentul de față.

Participant: Practic, ați virat-o în contul lor?

Adrian Constantin Stoica: Nu. Am pus-o pe seama și la dispoziția lor în contul de indisponibilizare și le-am pus la dispoziție recipisa respectivă, dar, rețineți, întotdeauna am căutat să identific obiectul măsurii respective, dacă măsura viza întotdeauna modul de dobândire al dreptului de proprietate, o măsură a DNA-ului, de exemplu, m-am oprit.

Participant: În cazul în care, în procesul penal, e vorba de o achitare sau o condamnare fără prejudiciu, cu suma respectivă consemnată de dumneavoastră, cei 6.000 lei îi virați înapoi către creditorii ipotecari?

Adrian Constantin Stoica: Nu, virez înapoi debitorului, să știți, pentru că,creditorul și-a acoperit creanța.

Participant: Asta în cazul în care nu și-o acoperă.

Adrian Constantin Stoica: Dacă nu și-o acoperă, sigur.

Participant: Pentru că au scăzut prețurile fața de evaluările de acum 4-5 ani la ipoteci, la asta mă refeream. De obicei, nu se mai acoperă, deci suma care era înainte pentru organ..

Adrian Constantin Stoica: Se indisponibilizează suma respectivă, se aduce la cunoștința organelor de urmărire penală recipisa respectivă, recipisa valorică, iar în ipoteza în care nu există prejudiciu, suma va fi eliberată, după caz, debitorului sau creditorului ipotecar – dacă vom fi în prezența unui creditor ipotecar.

Participant: Am înțeles. Mulțumesc!

Adrian Constantin Stoica: Cu plăcere!

Roxana Stanciu: O foarte scurtă replică la soluția găsită foarte inspirată de domnul executor; vă invidiez, în schimb, pentru luxul pe care îl aveți de a vă putea pronunța sau de a putea delibera cu privire la oportunitatea măsurilor pe care le dispuneți. Din păcate, atunci când ajunge în instanță aspectul legat de nerespectarea măsurii indisponibilizării și, de regulă, parchetul este foarte activ de a se plânge de aceste aspecte, instanța are mai puțin posibilitatea de a recurge la aceste metode de sondare a dedesubturilor măsurii aplicate în cauză și trebuie să aplice în linii mari și generale principii și atunci revenim iar pe tărâmul discuțiilor antamate în doctrină. Cred că soluțiile găsite de domnul executor sunt foarte bune dacă rămân la executor, dar dacă ai ghinionul să se trezească organul de urmărire penală că nu îi convine, deja discuția nu cred că se mai poate purta în felul acesta în instanță, pentru că instanța civilă nu va putea niciodată să se lege într-o motivare, deși raționamentul e corect, dar nu cred că va ajunge să spună „Da, aici există o suspiciune cu privire la modalitatea de dobândire a bunului, prin urmare îl lăsăm”. Aici nu, este pentru recuperarea prejudiciului, aici putem să-i dăm drumul. Am rețineri la o astfel de abordare din partea instanței.

Traian Briciu: Cred că aveți și dreptate pentru că problema pusă în instanță este una clara. Continuă sau nu executarea silită? Este o problemă principială, după ce instanța decide să continue, sigur că cel care a instituit o măsură asigurătorie are o serie de drepturi, printre care și solicitarea de a pune deoparte sumele, care e un drept pe care poate să-l exercite intervenientul care are o măsura asigurătorie; e o chestiune subsecventă care poate fi discutată în procedura executorie de care nu uzează, de multe ori, deși ar conduce la rezultate. Ne-am întreba „Dacă am o creanță ipotecară, după cheltuielile de executare, practic, celui care ia tot ce i s-ar putea întâmpla?” Să apară un creditor fiscal care e pe locul cât? 4 sau 5. Într-adevăr, singura mare problemă, dar ea, în concret, e mică și o să vedeți de ce, este la bunurile care sunt supuse confiscării speciale. De ce? Pentru că au fost folosite la săvârșirea infracțiunii. De multe ori, chiar ele sunt necirculabile, că dacă vorbim de droguri, muniție, arme ș.a.m.d, bănuiesc că oricum nu sunt urmăribile, deci, din start se rezolvă problema. Dacă sunt bunuri care au fost rezultatul unor infracțiuni, de exemplu, a fost un bun l care infracțiunea nu e una de violență. Dacă am o ipotecă anterioară, nu știu dacă poți să spui că bunul respectiv a fost cândva obținut printr-o infracțiune, dacă el ulterior a fost ipotecat în favoarea unui terț, deci a-a creat un drept al unui terț și, după înscrierea în cartea funciară a acelei ipoteci, apare un sechestru, deci după, repet, faptul că în urma procesului penal se va demonstra că bunul respectiv a intrat în proprietatea cuiva care ulterior l-a ipotecat și procesul penal a început ulterior, ar avea vreun impact asupra ipotecii, în sensul că ea ar fi ștearsă? Mă îndoiesc, legat de regimul cărții funciare, că lucrul acesta s-ar întâmpla în mod legal și atunci ce ai putea să constați? Că, într-adevăr, a fost o infracțiune undeva, la bază, că între timp, însă, bunul respectiv a fost ipotecat în favoarea unui terț care, atenție, nu e în cercul infracțional, că dacă e și terțul în cercul infracțional atunci lucrurile sunt altele și se pune sechestru și pe creanța terțului ipotecar și mai departe, deci nu vorbim și de așa ceva, deci terțul este rămas în afara cercului infracțional, și ce i se va putea spune? Creanța lui și dreptul lui care garantează creanța, adică ipoteca dispare ca urmare a faptului că se va constata cândva că bunul a intrat în proprietatea celui care i-a permis să-și facă ipotecă printr-o infracțiune, printr-un șir de infracțiuni? Puțin probabil ca asta să fie o gândire civilistă, dacă ne uităm – sigur, nu are rost să dezbatem acum toate argumentele – pe regimul cărții funciare ș.a.m.d, drepturilor care se constituie. Problema este, culmea, chiar penaliștii acceptă, în momentul în care vorbesc de confiscarea specială, acceptă cu ușurință faptul că ea nu s-ar aplica, în cele mai frecvente situații, decât bunul se mai află în proprietatea făptuitorului, deci asta acceptă, dar nu acceptă sub nicio formă ca ea nu ar trebui să se aplice în măsura în care bunul se află în proprietatea făptuitorului, dar a fost ipotecat, deși valoarea unei ipoteci este de mult ori este identică cu valoarea bunului, deci fac o diferență mare între ipoteza în care bunul nu se mai află în proprietatea făptuitorului, caz în care acceptă cu seninătate că se află îndreaptă împotriva altor bunuri, și ipoteza în care bunul mai este în proprietatea făptuitorului, dar a fost ipotecat, caz în care spun „Nu, în cazul acesta luăm bunul și ștergem ipoteca fără nici un drept”, adică creditorul ipotecar rămâne simplu chirografar, cu alte cuvinte. Deși mă întreb care este diferența de calitate între o transmitere a proprietății și o constituire de drept real accesoriu, ambele sunt drepturi reale; constituirea unui drept real de proprietate în favoarea unui terț, deci aici e totul bine. Dacă se constituie un drept real accesoriu unei creanțe, brusc ajungem la 180 grade în viziunea penaliștilor. De ce? Numai că acela, e drept, prin caracterul lui accesoriu, poate să decurgă o asemenea descalificare? Puțin probabil, pentru că valoare lui, de multe ori, poate fi identică cu a proprietății, adică ipoteca, dacă ai o creanță negarantată, de multe ori, într-un caz – în concurs de creditori, e ca și cum n-ai avea-o. Creditorii sunt foarte mulți, deci oricum și dacă acceptăm că există o diferență calitativă – deși mă îndoiesc – între drepturile reale principale și drepturile reale accesorii, ma îndoiesc că există undeva o clasificare care să zică că unele sunt mai valoroase, intrinsec, imanent, decât celelalte, oricum e o valoare patrimonială care nu poate fi ignorată, adică să te trezești dintr-un creditor ipotecar într-unul chirografar. Deoarece cândva, în timp, cu 5 ani în urmă de a ți se constitui, s-a săvârșit o infracțiune de care nu știai nimic și n-ai fost parte și despre care se începe să se discute și după ce ți-ai ipotecat în scris dreptul în cartea funciară și, evident, se aplică și un sechestru asigurător atunci. Aici problemele trebuie rezolvate cu calm, cu luarea în calcul, în primul rând, a dreptului civil, concursului dintre înscrieri, ce e înscris prima dată: sechestrul sau ipoteca? O prima problemă. Care este efectul sechestrului? Efectul sechestrului asigurător este că iți dă dreptul să intervii într-o urmărire silită începută de un alt creditor, cu dreptul de a-ți prezerva, eventual, punerea deoparte a sumelor ș.a.m.d. Cred că în felul acesta se poate rezolva problema și nu la modul heirupist, în sensul că penalul oprește orice ar fi civil sau orice lucru penal oprește orice lucru ar fi în vreun fel sau în altul civil, dar deja acum punctele sunt conturate, practica nu este încă unitară; este, practic, o diferență între cele două poziții. Există, până la urmă consecințe și de o parte și de alta. Nu neg faptul că nici tezele avansate de noi nu au deplinătatea rezoluției, pentru că uneori poate fi inechitabil față de stat, care n-ar mai putea să-și recupereze creanțele pentru că probabil că făptuitorul sau infractorul, spun așa, de ce? Pentru că confiscarea specială se poate aplica și când nu e infracțiune, când e numai faptă penală, de asta am zis că e sau nu e infractor și ar putea să nu mai aibă și alte bunuri, e posibil, dar, pe de altă parte, sigur, natura mea de civilist mă îndeamnă ca soluțiile să fie conturate și în sensul economicului, adică circuitul juridic civil. A nu se distorsiona circuitul juridic civil prin, practic, exfolierea creditorului ipotecar de lucrul care este cel mai important pentru el, și anume dreptul real accesoriu de ipotecă, ceea ce îi conferă calitatea de a fi primul la distribuire și în virtutea căruia el s-a angajat într-un astfel de raport: de a acorda credite, împrumuturi și altele. Soluția, chiar și legiuitorul a acceptat, în mare măsură, pentru că dacă analizați Legea nr. 85/2014, Legea insolvenței, legea nouă, prevederea din legea nouă este în sensul celor expuse de noi, că existența unui sechestru nu împiedică urmărirea, deci chiar și legiuitorul, acolo unde a putut, e adevărat pe o latură specială, a arătat orientarea corectă. Sigur că nu e o normă generală, dar mă gândesc că dacă în materie de insolvență s-ar putea asta, de ce nu s-ar putea în materie de executări individuale? Dacă la executarea colectivă se poate. Acum, sigur că orele sunt înaintate, adică, cu alte cuvinte, e 19:20. Mai sunt unele probleme, dar eu aș întreba dacă sunt întrebări din sală. Să trecem direct la întrebările din sală; dacă nu, să închidem cu ce avem până acum.

Participant: E o situație reală, e vorba de un contract de credit luat de către doi soț. A intervenit divorțul, în urma partajului atât imobilul, cât și contractul de credit au fost preluate de unul dintre soți. Ulterior, nu s-a mai putut plăti, a intervenit executarea silită, soțul care nu mai avea obligația de a plăti creditul, practic, celălalt soț este executat silit. Pentru a evita scoaterea la vânzarea publică a bunurilor sale dorește să plătească creanța și să se afle într-un caz de subrogație reală pentru că vrea să-și conserve acel drept de ipotecă, practic, nu are cum să-și conserve suma decât prin valorificarea acelui drept de ipotecă. Întrebarea mea este: am mers la executorul judecătoresc și i-am solicitat, dacă poate, să-mi înscrie în încheierea pe care el o dă că el constată intervenirea subrogației de drept. Asta l-ar ajuta pe client să-și strămute la ANCPI dreptul de ipotecă și să-și învestească cu o formulă executorie contractul de credit, în numele lui. Vreau să vă dau o opinie din partea executorilor judecătorești cu privire la această problemă.

Traian Briciu: Problema este interesantă. Ca să o sintetizez, să fiu sigur că a înțeles toată lumea, situația este plata de către un coproprietar, până la urmă, n-are importanță că sunt soți, al datoriei celuilalt..

Participant: E vorba de art. 1.596, „în afara altor cazuri prevăzute de lege, subrogația se produce de drept în folosul celui care, fiind obligat, împreună cu alții sau pentru alții”..

Traian Briciu: Corect! Nu e nicio discuție pe operabilitatea subrogației, ceea ce spuneți dumneavoastră este că, deși nu este nicio discuție la nivel teoretic, ar putea să se întâmple unele probleme în ceea ce privește învestirea în favoarea titlului executoriu din faptul că lucrul acesta nu e evident, și atunci ați prefera ca executorul să menționeze faptul că a și operat.

Participant: Da, că a operat, că a constatat intervenirea subrogației legale.

Traian Briciu: Fiind, să zicem, un argument în plus pentru a nu avea probleme în ceea ce privește executarea în regimul titlului executoriu.

Participant: Acea mențiune ar fi de folos și în fața ANCPI, în vederea strămutării dreptului de ipotecă, cât și în vederea învestirii cu formulă executorie a contractului de credit.

Traian Briciu: Nu mai trebuie învestit, eu înțeleg că el a fost învestit.

Participant: A fost învestit și se subrogă..

Traian Briciu: Deci asta e! Problema e dacă mai trebuie învestit încă o dată.

Claudiu Galu: Aveți un alt contract.

Participant: Se subrogă în drepturile băncii, plătind băncii întreaga sumă și se subrogă în drepturile băncii. Da, e interesant dacă mai trebuie învestit.

Traian Briciu: Prima problema este dacă mai trebuie învestit. Dacă ea se decide că nu trebuie, deja jumătate din probleme au căzut, chiar toate, pentru că atunci începe executarea direct în baza lui și atunci ce se va întâmpla? Debitorul iți va opune că n-ai calitate, prin contestație la executare, că n-are alta. În cadrul contestației la executare, evident, te vei apăra în fața unei judecătorul, pe instituția subrogației, arătând „Aparent, nu am”. De ce? Că în contract apare banca, dar am dovada de plată, textul de lege, ocazie cu care e greu ca un judecător să constate altceva.

Participant: E foarte greu, din punct de vedere practic, eu, ca și creditor, să pornesc o astfel de executare, trebuie să fie un nou dosar de executare în care eu să am calitatea de creditor. Din punct de vedere practic, eu cred că trebuie învestit din nou contractul de credit în numele meu, având calitatea de creditor. Adică trebuie să am o cerere de executare silită și executorul judecătoresc întotdeauna îmi va cere..

Traian Briciu: E interesant ce spuneți și îi voi da cuvântul, în principal, domnului executor judecătoresc, dar mai întâi mă gândesc la următorul lucru: dacă se învestește cu formulă executorie un titlu executoriu și, ulterior, intervine o transmitere a calității procesuale, mai e nevoie de o nouă învestire? În cazul subrogației ar fi, că și ea e un mod de transmitere, deci la o cesiune n-ar fi, dacă faci o cesiune de creanță n-ar mai fi nevoie de învestire și atunci de ce ar fi în cazul subrogației? Ambele sunt moduri de transmitere.

Participant: Eu cred că soluția este dată de art. 865 alin. (2) din Codul de procedură civilă, unde legiuitorul a prevăzut distinct că „dispozițiile privind subrogația reală, rămân în folosul celui care achită oricare dintre creanțele prevăzute la alin. (1).” Sigur, surprizele pot apărea de la ANCPI, că tot am vorbit de Ordinul 700, și vom vedea dacă acolo, în baza acestei încheieri pe care executorul și-o asumă și constată ca fiind intervenită subrogația în favoarea celui care a achitat creanța datorată de către debitorul inițial, să zicem, aici nu putem răspunde noi n locul ANCPI.

Traian Briciu: Ar fi ceva împotriva unor reguli ale executorului judecătoresc dacă ar menționa în încheiere faptul că a operat această subrogație? Adică își abrogă niște drepturi exorbitante? Asta se invocă, să se menționeze pentru că asta ar ajuta la formalismul excesiv pe care l-ar opune.

Adrian Constantin Stoica: În ceea ce mă privește, cu siguranță ca executorul învestit ar putea continua cu ușurință executarea silită, cu condiția ca actele care fac dovada acelei subrogații să fie aduse și la cunoștința debitorului. Exact temeiul legal invocat de către colega mea prezentă aici în sală și actul constatator al suborgației respective, care va face opozabilă respectiva subrogație de către debitorul în cauză.

Participant: Este o implicație practică, cu privire la speța propusă, ambii soți, în momentul de față – nu mai sunt soți – au calitatea de debitori în același dosar de executare

Participant: Păi atunci avem o problemă, deci ambii soți sunt codebitori în cadrul aceluiași contract? Sunt obligați în solidar?

Participant: Sunt obligați în solidar, dar a fost preluată în cadrul partajului, în totalitate, de către unul dintre soți.

Adrian Constantin Stoica: Deci, practic, nu mai există această solidaritate, doar unul dintre soți va fi cel care va răspunde, da?

Participant: Între ei nu mai există solidaritatea, dar în contractul de credit există solidaritatea în continuare, dar ei au tranzacționat cu privire la acest contract de credit; față de bancă, tranzacția lor nu este opozabilă

Participant: Banca a fost citată în procesul de partaj sau în actul notarial?

Participant: A fost notificată, nu cred că asta e important. Banca oricum a refuzat să o excludă din contractul de credit.

Traian Briciu: Am înțeles, dar dacă ei au tranzacționat și unul dintre ei și-a asumat întreaga creanță, e greu de crezut ca se va mai putea întoarce împotriva celuilalt.

Participant: Da. Așa este. Din punct de vedere practic, și dacă schimbă cu ceva situația faptul că ei au, ambii, calitatea de debitori în cadrul dosarului de executare. Din punctul meu de vedere, n-ar trebui să schimbe cu nimic situația, să opereze această subrogație și să se facă această mențiune în încheiere.

Traian Briciu: Schimbă, pentru că aici e o problemă. Într-adevăr, raporturile prin care au tranzacționat sunt opozabile numai lor, băncii nu îi sunt opozabile; prin urmare, banca are doi debitori solidari. Între ei, însa, ei știu că unul dintre ei și-a asumat întreaga obligație. Unul dintre ei ce va face? Va stinge întreaga datorie către bancă, după care, teoretic, după regulile executării, ar trebui să se întoarcă pentru jumătate împotriva celuilalt, numai că acela îi va opune actul dintre ei care produce depline efecte inter partes și îl va bloca, dar nu pentru că nu a preluat subrogația, ci pentru că, în realitate, între ei, exista o convenție că unul își asumă plata în întregime și probabil când s-a stabilit acest lucru a luat ceva în plus pentru asta.

Participant: Primordial este ca acea tranzacție să ajungă la un moment dat să fie opusă pe cale de exceptie și nu pe cale de acțiune.

Traian Briciu: Sigur că așa se va întâmpla.

Participant: Este nevoie să-și mai constituie un alt titlu executoriu?

Traian Briciu: Din punct de vedere procedural, raționamentul dumneavoastră este impecabil, pe fond, însă, veți pierde, numai că lucrul acesta se va petrece în formele pe care le vedeți dumneavoastră, adică o contestație făcută de celălalt și nu o acțiune de drept comun făcută de dumneavoastră. Asta doriți, să forțați nota. Înțeleg.

Participant: Mihnea Jida, avocat Popovici Nițu, am o întrebare legată de perimarea executării silite pentru dumneavoastră. Într-o speță în care, după împlinirea termenului de perimare a executării silite, executorul judecătoresc emite un nou act de executare, să zicem o somație imobiliară, debitorul nu o contestă în termen, se mai emite un act de executare, să spunem o publicație de vânzare, pe aceasta debitorul o contestă în termen și invocă perimarea executării silite. Este în drept să o facă sau este decăzut?

Traian Briciu: Interesant, mi se pare că este..

Participant: Așa am spus și eu, însă am făcut acest lucru modificând contestația introdusă inițial împotriva somației.

Traian Briciu: Și te-ai lovit de textul care spune că poți să faci modificarea numai dacă ești în termen.

Participant: Asta a invocat din oficiu instanța. Și eu atunci m-am întrebat cât de ordine publică mai este perimarea executării silite.

Traian Briciu: Da, dar tu aveai un motiv nou survenit, ideea textului respectiv este să nu faci o modificare aducând un motiv nou la primul termen, de exemplu, când ar fi mult peste termenul de 15 zile, cu privire la aceleași de nulitate care existau la momentul respectiv. Dacă e nouă cauza de nulitate, adică un act de executare, cred că poți să faci lucrul acesta, mi se pare o interpretare destul de rigidă a textului, eu zic că ea rămâne de ordine publică. Faptul că nu ai opus-o la primul act de executare, nu te împiedică să o pui. E cam același lucru ca și la – să luam analogie- la judecata în primă instanță, să zicem, se perimă cererea de chemare în judecată, sub aspectul îndeplinirii condițiilor, dar nu invoci imediat, te apuci și administrezi probe. Când să pui concluzii, ridică mâna pârâtul și spune „E adevărat că au mai trecut 10 termene de când a intervenit perimarea, dar eu o invoc”. E greu să spui, în cazul respectiv, că s-a acoperit, deși poate că ar fi logic acest lucru, că așa ar fi bine să fie, dar legiuitorul nu a conceput ca atare, că operează de drept. A spus cândva, când a vrut el, legiuitorul, când a simțit că e prea mult, a spus că nu poți să o invoci în apel, dar până atunci tot poți să o invoci. Exact, bănuiesc că nici aici nu poți să o invoci după ce expiră termenele de contestare la toate actele de executare.

Roxana Stanciu: Da, această opinie, în sensul că nu ar mai putea fi invocată, este tributară vechii interpretări, pe vechiul Cod de procedură civilă, interpretare care, din păcate, vreau să vă spun că supraviețuiește și sub imperiul noului Cod de procedură civilă. Eu am constatat, nu sunt de acord cu această interpretare, însă majoritatea judecătorilor merg pe această opinie, în sensul că motivele, chiar și de ordine publică, care privesc executarea silită, ar trebui invocate cu prima ocazie care se ivește și atât. Sunt foarte multe situații care constați în a cincea contestație la executare că se invocă un motiv de ordine publică foarte bun și care ar duce la desființarea actelor de executare silită, dar te izbești de argumentul „Și în prima contestație la primul termen de ce nu l-ai invocat? Că era vizibil.” Nu știu, lipsa titlului executoriu. Nu a văzut de când a primit somația că nu are creditorul titlu executoriu? Eu, personal, merg pe interpretarea că e de ordine publică, ar trebui să poată să invoce la a n contestație, dar interpretarea majoritară, din păcate, la acest moment, în instanță, este în sensul că nu.

Traian Briciu: Este un pic diferită, problema e că un alt act de executare. Să zicem primul act de executare a trecut, s-a făcut o publicație, nu s-a invocat faptul că ea era nulă pentru că era sub regimul perimării. Au trecut 15 zile, nu a contestat-o nimeni, rămâne o publicație valabilă, acceptă acest lucru, dar se mai face încă una, următoarea nu e valabilă pentru că și ea este sub regimul perimării care a operat de drept și, în privința ei, dacă te încadrezi în termene, ai putea să invoci. Poate că, de fapt, dacă făceați alta, s-ar putea să și.., dar nu vreau să vă creez ideea că din cauza alegerii pe care ați făcut-o s-a întâmplat așa, că e greu, știu.

Adrian Constantin Stoica: Dacă s-ar fi vândut bunul, cu siguranță v-ar fi admis-o, vă garantez lucrul acesta.

Participant: Asta urmează să fac. Practic, asta te determină să devii procesoman și să ataci fiecare act de executare.

Adrian Constantin Stoica: Din păcate, legislația noastră încurajează atitudini de genul acesta.

Traian Briciu: Nu știi cum ți s-ar fi întâmplat, probabil că ți s-ar fi respins și dacă ai fi făcut-o separat, dar, știi, întotdeauna când pierzi pe o cale aleasă, spui „Domnule, dacă aș mai fi spus și lucrul acela, dacă aș fi făcut altfel, sigur..” Și eu pățesc la fel, totdeauna am impresia că nu am spus un lucru pe care ori nu avea rost să-l spun, că era evident, ori că într-o pledoarie nu poți să spui toate lucrurile, îți alegi trei-patru, maxim cinci idei, că peste cinci idei e greu ca judecătorul să mai proceseze informațiile tale, restul le spui în scris. Când pierzi, ai impresia că din alea trei sau cinci nu ai ales-o pe alta. Ca avocat, este bine ca și succesele și eșecurile să le uiți repede.

Participant: Am mai putea lua în discuție și o altă ipoteză pentru că art. 698 pare a consacra o cale specială de constatare a perimării, nu neapărat pe calea contestației la executare, este o cale care nu prevede un termen și atunci partea interesată – în speță, debitorul – ar putea oricând să solicite instanței de executare să constate că a operat perimarea.

Traian Briciu: Și asta e adevărat, eu am situația asta, sub Codul vechi, când un judecător foarte bun mi-a ridicat problema „Cum, dumneavoastră ați făcut o cerere de constatare a perimării, nu ați făcut o contestație la executare?” Nu am ce să contest pentru că perimarea operase, dar creditorul nu mai făcea un act de executare, în schimb, era blocată cartea funciară, aceasta era problema. Deci, trebuia un act prin care să se constate că a operat, dar nu mai aveam la îndemână o contestație la executare că el nu făcea vreun act de executare ca să-l contest, iar în legătură cu actele anterioare nu mai eram în termen pentru că ele erau făcute înainte să opereze perimarea, adică cu mai bine de 6 luni în urmă. Da, este bună ideea, spusă de domnul Țiț. Eu cred că e momentul, cu toate că discuțiile au fost foarte bune, să spun cuvintele de încheiere, care sunt următoarele: mulțumesc celor de la ultimul panel pentru intervențiile foarte bune, dar, în primul rând, vă mulțumesc dumneavoastră, că ați rămas până la sfârșit și ați ridicat probleme care, în principal, au îmbunătățit să zicem, universul de gândire al nostru și conferința sper să vă fi fost dumneavoastră cel puțin la fel de utilă pe cât ne-a fost nouă, pentru că eu, cel puțin, simt că în urma discuțiilor de azi, nu știu cât am lămurit noi probleme, dar cu siguranță nouă ni s-au creat suficient de multe pe care, filtrându-le în timp, în liniștea studiului nostru, să ajungem la o cunoaștere mai bună, cel puțin a aspectelor practice sau problemelor de aplicare a dispozițiilor legale, ceea ce înseamnă că am câștigat și unii și alții din această întâlnire. Declar acum închise dezbaterile acestei conferințe. Vă urez un week-end plăcut!

[/restrict]