TRANSCRIPT

[restrict]

Cristina Rotaru-Radu: Bună dimineața tuturor. Vă urăm bun venit la cea de a cincea ediție a conferințelor dedicate problemelor dificile de drept penal și procedură penală. Această conferință o desfășurăm sub titulatura numelui Profesorului Nicolae Volonciu și mă simt deosebit de onorată să pot modera această prima parte a conferinței cu atât mai mult cu cât desfășurăm această întâlnire sub auspiciile numelui domnului profesor. Este un caz fericit că profităm în ultima vreme de înțelepciunea, de experiența de viață, de profesionalismul unui mare jurist, pentru că Profesorul Nicolae Volonciu nu este doar un mare nume, ci este și o persoană deosebită, un exemplu pentru noi toți. Mă bucur că avem posibilitatea să recunoaștem valorile atâta vreme cât le avem printre noi și mă bucur că în acești din urmă ani Profesorul Volonciu s-a bucurat de recunoașterea pe care o merită atât în mediul universitar, cât și în magistratură, fiind invitat la diferite conferințe, la diferite întâlniri între juriști, fie că sunt ei magistrați, fie că sunt avocați. Având în vedere că este un eveniment deosebit, ne bucurăm astăzi de prezența unor nume reprezentative pentru sistemul judiciar român, în primul rând ne bucurăm de prezența Domnului Procuror General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Augustin Lazăr, de prezența Domnului Consilier al Procurorului General Ovidiu Predescu, profesor recunoscut în lumea juridică. De asemenea, în prima parte a întâlnirii vom avea posibilitatea să ascultăm expunerile unor profesori universitari, unor reprezentanți ai Parchetului General și, bineînțeles, reprezentanții avocaturii. Aș vrea să începem în primul rând prin a asculta câteva cuvinte ale Profesorului Nicolae Volonciu, pe care ni le adresează nouă, tuturor, nefiind astăzi posibil să fie prezent printre noi.

 

Profesorul Nicolae Volonciu: Onorat auditoriu, mă simt obligat să vă mulțumesc în primul rând pentru chemarea pe care mi-ați făcut-o și invitația la care cu mai mare plăcere am și convenit atunci când am promis ca această adunare să se desfășoare sub auspiciile numelui meu. Sunt multe probleme și foarte interesante cele care sunt pe ordinea de zi. Multe importante și pentru știința dreptului. Aș fi avut și eu câteva cuvinte de spus legat de aceste probleme dacă aș fi avut ocazia să fiu prezent. Și aici vin, cu toată smerenia, vă cer să mă iertați pentru lipsa la această consfătuire atât de importantă și la care doresc să aveți un succes deplin și rezultate care să ducă știința dreptului cât mai departe. Sunt obligat să îndeplinesc alte sarcini, pe care mi le-am asumat la momentul când nu știam de această invitație, pe care nu le pot refuza și din acest motiv nu sunt prezent la manifestarea care are loc. Ce pot eu să vă spun altceva decât să vă doresc succese cât de multe și bune pentru lămurirea unor probleme destul de dificile și spinoase pentru știința dreptului și mai ales în problemele urmăririi penale, pentru că aici noi mai avem încă multe lucruri de rezolvat, pentru ca această parte a activității judiciare să se desfășoare așa cum trebuie. Să nu uităm un lucru, în multe țări această activitate de urmărire penală nici nu face parte din procesul penal. Pentru că dacă deschideți un manual de Drept din Occident, o să vedeți că toate problemele pe care le discutăm noi în cadrul procedurii penale nu țin și de procesul penal. Pentru că proces penal există numai acolo unde există o acțiune penală pe care trebuie să o rezolve organul judiciar care are drept de jurisdicție, ori în urmărirea penală noi nu avem organe de jurisdicție. Organul de jurisdicție este unul singur în toată lumea, judecătorul. Așa că noi așa am învățat și așa se știe în România că urmărirea penală face parte din procesul penal. Noi așa știm și așa spunem. Poate că este și adevărat, într-o altă concepție poate nu este așa. Dacă deschideți orice manual de procedură penală, orice tratat de procedură penală din Europa sau chiar din țările din common law o să vedeți același lucru. Sigur, problema aceasta este foarte complicată, asta merită să se discute într-un cerc de juriști așa cum sunteți dumneavoastră, toți de înaltă ținută științifică, nu pot și nici nu vreau să o dezbat eu sau să merg mai în profunzime cu această analiză. S-ar putea ca unii dintre dumneavoastră să cunoașteți sau să fi avut tangență cu această teorie, eu la altceva vreau să atrag atenția. Că, într-adevăr, în dispozițiile legale pe care le avem noi încă mai trebuie să cugetăm mult ca să facem o reglementare de nivel optim. Când spun asta, să nu mai avem situații în care să găsim fel de fel de critici la adresa dispozițiilor legale. Cu dorința și stăruința ca activitatea dumneavoastră din această ședință la care v-ați întrunit să se desfășoare cu cât mai mare succes, vă doresc să aveți un rezultat cât mai fericit în dezbaterea unor probleme foarte complicate, într-adevăr,  pe care v-ați propus să le examinați și cu privire la care să luați și hotărâri. Îmi pare rău că nu sunt printre dumneavoastră, să îmi fi spus și eu părerea, vă doresc însă succese depline în această activitate. Vă mulțumesc.

 

Cristina Rotaru-Radu: Îi dorim multă sănătate Domnului Profesor Volonciu și aceeași vivacitate pe viitor. Să dau acum cuvântul domnului Procuror General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Domnul Augustin Lazăr, să ne adreseze câteva cuvinte, având în vedere că temele propuse astăzi spre dezbatere privesc în general  urmărirea penală și drepturile persoanelor implicate într-un proces penal. Vă rog, Domnule Procuror.

 

Augustin Lazăr: Doamnă Președinte a Institutului Național al Magistraturii, Domnule Director al Societății de Științe Juridice, Doamnelor și Domnilor colegi, aș dori mai întâi să mulțumesc pentru invitația care mi s-a făcut, este o mare onoare pentru Ministerul Public ca procurorul general să participe la o conferință cu o temă de foarte mare actualitate: protejarea drepturilor și a libertăților fundamentale în faza de urmărire penală, cu atât mai onorantă este invitația și participarea mea aici, cu cât noi avem în cadrul Ministerului Public un proiect prioritar care privește exact această problematică. Fără îndoială că respectarea, protejarea drepturilor și a libertăților fundamentale reprezintă o temă care este importantă nu numai pentru procurori, ci și pentru toți practicienii dreptului. Pentru aceasta, dialogul între profesiunile juridice este esențial, iar prezența mea aici are această semnificație. Drepturile omului și libertățile fundamentale sunt tema unui proiect de care echipa de conducere a Ministerului Public se simte profund atașată, reprezintă de fapt începutul unei perioade de afirmare a înțelegerii schimbărilor pozitive din sistemul judiciar european, dar și din cel național. Desigur, ne-ar fi făcut mare plăcere ca Profesorul  Volonciu să fie aici prezent cu noi, să ne poată da replici la ceea ce vom spune și noi, dar în mod cert, o mare provocare ne-a lansat-o de la început. Nu rămâne decât să reflectăm asupra ei. Acest proiect este o invitație de schimbare a mentalității pentru practicieni, de a gândi în termenii unei mentalități judiciare noi, europene, este o lume în schimbare, iar noi trebuie să avem această capacitate să percepem provocările acestei schimbări, să le prelucrăm și să fim în măsură să le punem în practică, respectând drepturile și libertățile fundamentale. Evoluțiile survenite în societatea românească, deopotrivă în domeniile economic, politic, social și cultural-educațional exercită o presiune alertă asupra sistemului judiciar, asupra noastră a tuturor, indiferent de nivelul responsabilităților judiciare. În aceste condiții, unul din fundamentele rolului constituțional al Ministerului Public care este garantul în materie, apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale ne încurajează să ne orientăm energia noastră profesională spre consolidare sa sistemică. În același timp consolidăm în forumul conștiinței noastre faptul că ordinea de drept este una din mărețiile omului, cum foarte inspirat spunea Țuțea. De bună seamă,  filozoful Țuțea îl citea pe Blaise Pascal cu mărețiile omului. Iar ordinea de drept, parafrazându-l pe Țuțea cu mărețiile omului, putem spune că este și măreția unei civilizații, măreția unei culturi, ordinea de drept nu poate fi mai bună decât cultura și civilizația unei națiuni. Face parte din aceasta. Aceasta presupune diseminarea responsabilităților Ministerului Public în două direcții: apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care ne sunt suport și sprijin în promovarea  intereselor generale ale societății și în respectarea și apărarea legii, dar deopotrivă și acelor care încalcă legea față de care exercităm acțiunea penală. Spun aparent, deoarece angajând distincția cuvenită și atenția specifică situațiilor sensibile, în ambele cazuri conduita noastră umană  profesională este aceeași sau ar trebui să fie aceeași. De ce protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale în faza de urmărire penală? Răspunsul îl aflăm în preocupările esențiale ale Ministerului Public exprimate într-o strategie care a fost realizată în ultima perioadă, exprimată în strategia pentru consolidarea dezvoltării și afirmării instituționale în perioada 2017-2020. În acest context ne-am asumat programatic niște obiective pe care e bine să le cunoască și celelalte profesiuni juridice, fiindcă este un dialog al nostru pentru a vedea cum ar trebui să acționăm și cum ar fi optim să obținem rezultate bune. Respectarea riguroasă în toate etapele judiciare ale urmăririi penale a  drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului, centrată pe operaționalizarea următoarelor valori ale conștiinței și deontologiei judiciare, egalitatea în fața legii, o chestiune de mare actualitate, evitarea absolută și în orice formă posibilă aplicării torturii ori a tratamentelor crude inumane sau degradante, o altă chestiune care este discutată frecvent în spațiul public. Afirmarea deplină a independenței și imparțialității actului judiciar. Și aceasta este discutată. Declanșarea procedurilor judiciare concomitent cu exercitarea în deplină cunoștință a dreptului la apărare, o problemă esențială de observat, îndeosebi de practicienii Ministerului Public, angajarea procedurilor judiciare cu respectarea prezumției de nevinovăție, inclusiv prin evitarea expunerii publice a suspecților și inculpaților. Să discutăm mereu despre spectacolul dezagreabil cu persoane care apar public în anumite situații, după care nici nu se știe cert ce soluție va fi în final, asta este în mod clar afectată imaginea persoanei respective. Mai mult, dincolo de responsabilitatea imperativă rezultată din aceste obiective, Ministerul Public este garantul constituțional al  apărării drepturilor și libertăților cetățenilor, indiferent de natura raporturilor în care aceștia se află cu societatea și de calitatea acestor raporturi, oricare ar fi rolul lor social sau statutul lor cultural. Este clar, este necesară o nouă mentalitate judiciară europeană, mentalitatea de garant care implică, trebuie să implice o conduită vizibilă în acest sens, iar Ministerul Public dorește să arate aceasta în perioada următoare. Apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor nu numai că nu încetează în momentul începerii urmăririi penale, dimpotrivă în acest caz, sensibilitatea socială și umană a situației declanșează resorturile competenței judiciare de protecție pozitivă, în sensul respectării întocmai a acestora în toate etapele urmăririi penale. Este într-un fel discriminarea pozitivă aplicată unui membru al societății, unui semen al nostru aflat în circumstanțe sociale nefavorabile, în postura angajării penale, când sensibilitatea cumulată a drepturilor și libertăților sale este maximă. Caracterul restrictiv impus conduitei persoanei supuse urmăririi penale, nu ar trebui să lezeze în niciun fel instituția constituțională a prezumției de nevinovăție, aceasta fiind garantul libertății cetățeanului în raport cu legea și fundamentul unei urmăriri penale cu față umană, la standardele protecției justiției mileniului al III-lea. Prezumția de nevinovăție este triumful istoric al libertății naturii umane asupra pericolului de a fi suprimată pe nedrept prin excese în aplicarea legii. Să nu uităm că totuși am intrat în mileniul al III-lea și justiția ar trebui să aibă această față a mileniului al III-lea și  al erei digitale. Societatea a evoluat esențial, iar noi trebuie să arătăm că justiția a făcut pași în același sens. Este dreptul capital al  cetățeanului angajat în exercitarea răspunderii penale, care în fond este răspunderea socială a unei persoane libere, conștiente de faptele imputate și posibilele consecințe ale acestora. În același timp, în ceea ce ne privește, respectarea întocmai a acestui drept fundamental, prezumția de nevinovăție, demonstrează măsura competenței a demnității și măiestriei practicienilor dreptului. Doamnelor și Domnilor Colegi, din materialitatea procesuală a faptelor judiciare, reiese din păcate că pe alocuri, captate de fluxul activității profesionale, unele organe judiciare se hrănesc cu iluzii ale statisticilor de profil. Vine sfârșitul de an și atunci multă lume se grăbește să dea soluție, uitând sau minimalizând dreptul la o anchetă efectivă în cauză. Dăm soluție când mă prinde statistica cu dosare multe. Este un fel de a gândi profesional, gospodărește, dar omițând în acest caz, un drept fundamental și o chestiune de mare subtilitate profesională în anchetă. O parte din deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțate împotriva României îmi arată că acesta este un capitol în care în unele situații suntem tributari prin neîmpliniri care decredibilizează, făcând vulnerabil actul de urmărire penală și de justiție. Dar și corpul magistraților prin criticile pe care le auzim în media. Este de dorit ca aceste fapte, aceste situații să fie cât mai puține, să fie înlăturate. În aceste circumstanțe am creat în Ministerul Public, un grup de reflexiune, care are misiunea studierii acestei problematici și lansării proiectului care se adresează unui domeniu prioritar al Ministerului Public și anume, dezvoltarea responsabilității și profesionalismului procurorilor pentru asigurarea drepturilor fundamentale ale omului, în concordanță cu Legea fundamentală a României și jurisprudența CEDO. Cetățeanul penal nu este în niciun caz un adversar sau un inamic al procurorilor. Este, pur și simplu, un om, un semen al nostru care prezumtiv a nesocotit legea, a nesocotit interesele generale ale societății sau care a adus prejudicii acestora. Însă, un om cu drepturi temeinic definite, cu libertăți clar recunoscute constituțional, cu demnitate, cu suflet, cu familie, cu prieteni, cu problemele lui, care nu în cele din urmă, pot să fie mai grave decât procedura penală în curs. Sunt oameni bolnavi, sunt oameni cu diverse probleme, iar noi trebuie să avem în vedere ansamblul situației persoanei în cauză. Acest mesaj asumat ca înțelegere și atitudine a Ministerului Public, îl transmitem neîncetat și convingător societății căreia îi reprezentăm interesele și în subordinea căreia, până la urmă suntem. Urmărirea penală cu finalitate în definirea răspunderii penale are, firește, profesional gândindu-ne, virtuțile sale, dar în același timp și servituțile ei înțelese mai degrabă drept obligații speciale cu privire la respectarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului. Așadar există constrângeri nu numai pentru persoana care a fost supusă cercetării, ci și pentru cea care execută cercetarea. Pentru prima în sensul că trebuie să se supună unor obligații impuse de specificul exigențelor judiciare, pentru a doua, pentru procuror de pildă, în sensul că trebuie să răspundă necondiționat comandamentelor constituționale, cu privire la respectarea și apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Aceasta, în fond, este o constrângere numai pentru conștiințele profesionale care nu au ajuns la gradul necesar de maturizare și impune pregătirea continuă pentru consolidarea forului educat al personalității profesionale. În mare parte, încălcările drepturilor omului în faza de urmărire penală au fost posibile din cauza vulnerabilităților endemice manifestate în sistemul relațional atât pe verticala, cât și pe orizontala funcțională a acestuia, consecințele fiind evidente prin afectarea securității instituționale, diluarea loialității profesionale, supraestimarea păgubitoare a competenței, superficializarea cercetării penale, relativizarea scopurilor și obiectivelor asumate. Doamnelor și domnilor colegi, ce trebuie să facem pentru optimizarea respectării întocmai, în procesul urmăririi penale, a drepturilor și libertăților omului? Fără pretenția de a da un răspuns exhaustiv, dar beneficiind de avantajul cuprinderii globale a domeniului judiciar, am considerat că esențial este să acordăm prioritate următoarelor obiective:

• Observarea îndeplinirii judicioase a condițiilor răspunderii penale. Orice neajuns în aplicarea acestora în litera și în spiritul legii, cauzat în principal de excese nedeslușite normativ, erodează credibilitatea strategică a urmăririi penale și în final a justiției.
• Evitarea generării oricărei devieri de la respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului, conștient fiind că acestea pot crea stări diametral opuse ordinii de drept normale.
• Identificarea conduitelor, chiar și în stare incipientă de încălcare a deontologiei și eliminarea lor promptă.
• Eliminarea discontinuităților calitative din structurile organizării judiciare atât pe orizontală, cât și pe verticală a responsabilităților instituționale.
• Asumarea publică imediată a acestor încălcări, să nu așteptăm aparenta lor disoluție în uitare, efectul fiind cel mai adesea opus acumulării lor și erodării lente a componentelor vitale ale sistemului judiciar.
• Examinarea permanentă a regulilor și normelor de evaluare axiologică a organizării judiciare, de protejare și stimulare a competențelor vocaționale. Să vedem, să selectăm și să promovăm oamenii cu expertiză și cu resurse.
• Dezvoltarea solidarității instituționale, având ca sursă afirmarea loialității pozitive. Desfășurarea unei cercetări penale la standarde de calitate, care să elimine aparențele de imparțialitate denumite în media vânătoare de penal de infractori. Media este interesată să vadă aspectele senzaționale, pe care să le dezvolte.
• Și nu în ultimul rând, dezvoltarea unei conduite profesionale umaniste în activitatea de urmărire penală, să promovăm valorile umaniste ale dreptului, să promovăm o nouă mentalitate judiciară europeană. Este un obiectiv care este prioritar pentru Ministerul Public.

 

Concluzionând,  proiectul  se adresează unui domeniu prioritar al Ministerului Public, dar și altor practicieni care participă la seminariile noastre și anume, dezvoltarea responsabilității și profesionalismului practicienilor în activitatea desfășurată pentru asigurarea respectării drepturilor fundamentale ale omului, în concordanță cu Legea fundamentală a României, cu dispozițiile Convenției Europene pentru apărarea drepturilor omului și a practicii CEDO.

În încheiere, sub acțiunea unei reflecții de maximă generalitate, putem observa că la ultima frontieră a dezvoltării jurisprudenței și a științelor juridice, unde impulsionăm pentru a prinde viață limitele noastre profesionale, este necesară o investiție în viitor în tinerele generații, în competențele tinerilor practicieni și mă bucur să-i văd aici în sală, care să garanteze calitativ, durabil și creator dezvoltarea sistemului judiciar. Vă mulțumesc.

 

Cristina Rotaru-Radu: Vă mulțumesc, Domnule Procuror General. Dau în continuare, cuvântul Domnului Consilier al Procurorului General Prof. Ovidiu Predescu.

 

Ovidiu Predescu: Permiteți-mi să vă urez bună dimineața, Domnule Procuror General al României, Prof. Augustin Lazăr, dna Prof. Univ. Dr. Cristina Rotaru-Radu, Director al Institutului Național al Magistraturii, dle Dr. Andrei Săvescu, gazda noastră amabilă de astăzi, doamnelor și domnilor colegi. Am să vă vorbesc astăzi atât în calitate de vechi autor de tratate și monografii în domeniul abordat, de director al publicațiilor Dreptul, așa cum scrie și în invitație, dar cu îngăduința dumneavoastră și de Consilier al Procurorului General. În intervenția mea, voi prezenta evident succint standardul european, dar și standardul național în domeniu, având în vedere prevederile Convenției Europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prevederile Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Voi prezenta pe scurt o analiză comparativă între sintagmele drepturile omului și drepturile fundamentale, de asemenea, mă voi referi succint la raportul dintre justiția penală și drepturile omului. Nu lipsit de interes, este și un alt subiect pe care îl voi sublinia în cadrul intervenției mele și anume al rolului pe care în zilele noastre îl are cultura, drepturile omului în societățile democratice contemporane. De asemena, mă voi referi la proiectul deja anunțat de dl Prof. Augustin Lazăr, proiectul Ministerului Public, intitulat: Protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale în faza de urmărire penală, proiect inițiat de dl Procuror General al Românie, care a demarat în luna noiembrie 2017 cu o conferință de deschidere și a fost urmat imediat de un stagiu regional de pregătire, a procurorilor care efectuează urmărirea penală, din cadrul Parchetelor de pe lângă Curțile de Apel București și Ploiești, bineînțeles au fost prezenți și reprezentanții Direcției Naționale Anticorupție (DIICOT) și ai Parchetului Militar. De curând s-a încheiat al doilea stagiu regional de pregătire, care a avut loc la Iași, urmând ca în lunile aprilie și mai să se desfășoare încă patru stagii de pregătire și anume la Alba Iulia, Cluj-Napoca, Timișoara și Constanța. În sfârșit, în septembrie anul acesta la București la sediul Ministerului Public va fi organizată o conferință unde vor fi trase concluziile, vor fi evaluate rezultatele obținute și, bineînțeles, vom stabili obiectivele pentru viitor, acest proiect sperăm noi, va continua. Aș vrea să mulțumesc de la această onorantă tribună membrilor grupului de reflecțiune creat de dl Procuror General și anume dnei Procuror Dr. Simona Frolu, coordonatorul programului, proiectului, dlui Procuror Dr. Remus Jurj, dlui Procuror Cătălin Popescu, dnelor Procuror Dr. Tamara Manea și Dana Balcan de la Inspecția Judiciară, ramura pentru procurori și, bineînțeles, colaboratorilor noștri în frunte cu dna Director al Institutului Național al Magistraturii, dna Director Adjunct Irina Cambrea, încă o dată îi mulțumim și pe această cale pentru contribuția deosebită adusă la succesul proiectului nostru, cel mai recent exemplu fiind reuniunea de la Iași, Domnului Director al IICCMER (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc), Dr. Radu Preda și mulți alții, să fiu iertat dacă am scăpat pe cineva în acest moment. În final, aș vrea să vă supun reflecțiunii două teme, practic două întrebări. Încercăm să răspundem la ele, eu am să fac trimiteri și la doctrina de actualitate și la tendințele epocii post-moderne în care ne aflăm. Eu așa îi spun, alții îi spun post-vérité și multe alte denumiri, mă refer la întrebarea: Drepturile omului sau drepturile cetățeanului? evident ce va urma în această materie, quo vadis drepturile omului și libertățile fundamentale. Eu mi-am notat câteva idei aici pentru că altfel risc să derapez, să ies din timpul acordat cu foarte multă amabilitate de organizatori, pe care vreau să-i felicit pentru această inițiativă și pentru faptul că au acceptat pentru ca Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să fie partenerul acestei celei de a cincea ediții a conferinței anuale a Juridice.ro și să  aleagă exact tema proiectului despre care v-am vorbit. Mulțumim, încă o dată, dle Director Dr. Andrei Săvescu. Prin urmare, universalitatea drepturilor omului, precum și natura relativ omogenă a valorilor din Statele Europene, au permis dezvoltarea în spațiul european a unor sisteme naționale și internaționale de protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Așa cum ne spune Pièrre Magnan, citez: noțiunea de drepturile omului este astăzi referință politică și morală în Occident. Toate partidele, toate școlile, toate sensibilitățile, se revendică de la ele. Ne aflăm în sfârșit aș zice eu, în prezența unui principiu ultim de moralitate și legitimitate. Necesitatea creerii unor standarde minimale de protecția drepturilor omului și cea a dezvoltării unui sistem comun de drepturi și libertăți fundamentale au condus la crearea la nivel european a unei arhitecturi juridice remarcabile, prin garanțiile oferite de această materie. Astfel, având în vedere că drepturile omului sunt parte integrantă a principiilor generale de drept, s-a dezvoltat un sistem european de protecție a acestora, un adevărat ius commune european. În acest cadru, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, pentru care o să-i spun în continuare Convenție Europeană, are nu numai rolul de a compatibiliza normele europene cu cele naționale, ci și pe acela de a îndeplini o funcție proprie de legitimare, pornind de la ansamblul valorilor ce se impun, atât judecătorului, cât și legiuitorului, care având o forță juridică superioară normelor interne constituie pentru acestea un punct de referință. Așa cum rezultă din preambulul Cartei Drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, la nivel comunitar s-a arătat că drepturile omului, drepturile fundamentale, nu au numai o funcție de protecție a persoanei, dar și o funcție ce se raportează la ordinea publică întrucât acestea reprezintă judecăți comune în materie de ordine și de valori, ale unei societăți ce încearcă a-și găsi o nouă identitate europeană. Făcând o comparație sumară între cele două documente juridice, cel al Consiliului Europei și respectiv cel al Uniunii Europene, se remarcă faptul că primul folosește sintagma drepturile omului, în timp ce Carta utilizează noțiunea de drepturi fundamentale. Comparând cele două instrumente juridice mai sus menționate, rezultă că cele două sintagme au substanță similară. Trebuie precizat însă că Agenția Europeană pentru Drepturi Fundamentale, prescurtat FRA, a relevat că sintagma drepturi fundamentale, în mod obișnuit este folosită în cadrul constituțional, în timp ce termenul drepturile omului aparține dreptului internațional, așa cum reiese și de la preambulul la Convenția Europeană. În ultima analiză, drepturile fundamentale stabilesc standarde minime pentru a asigura că o persoană este tratată cu demnitate. Dacă vă aduceți aminte în proiectul acelei constituții europene, care din păcate nu a devenit o constituție, primul articol se referea la: primul drept ocrotit era demnitatea, dreptul la demnitate umană. Și Carta ne spune în art. 1: demnitatea umană este inviolabilă, aceasta trebuie respectată și protejată. Domeniul justiției penale, a ocupat un loc deosebit de important în această arhitectură, dovadă fiind multitudinea de convenții, rezoluții, recomandări, decizii, cartă etc, emise în acest domeniu. Relevant în acest sens este de pildă faptul că două din cele trei paragrafe ale art. 6 din Convenția Europeană ce garantează dreptul persoanei la un proces echitabil se referă la protecția unor drepturi fundamentale în cadrul procesului penal. De asemenea, o mare parte a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului privește protecția drepturilor omului în cadrul procesului penal. Raportul Curții Europene rezidă pe de o parte în a releva slăbiciunile reglementărilor penale sau procesual penale naționale și pe de altă parte în a învedera o anumită concepție europeană în materie penală. Și acolo unde legislația convențională europeană în materia drepturilor omului este lacunară, după cum bine știți, jurisprudența CEDO vine să o completeze. Importanța protecției drepturilor omului în cadrul justiției penale este evidentă față de consecințele deosebit de grave pe care deschiderea unui proces penal le poate avea asupra unor drepturi fundamentale ale persoanei împotriva căreia este formulată o acuzație. De pildă, libertatea persoanei, dreptul la viață privată sau familie, domiciliul, reputația personală sau profesională etc. Protecția drepturilor victimelor infracțiunilor în cadrul procesului penal, prin garantarea dreptului de acces la justiție, a dreptului unui proces echitabil, a dreptului de a beneficia de protecție din partea Statului, a dreptului de a fi despăgubit  reprezintă deopotrivă o preocupare constantă în materia drepturilor omului. În aceste limite se înscrie și tendința europeană, care se desprinde în special din Directiva nr. 29 din 2012 a Parlamentului European și a Consiliului, de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității și de înlocuire a Deciziei cadru nr. 220/2001/JAI și anume restabilirea echilibrului necesar între protejarea drepturilor inculpatului și drepturile victimelor infracțiunii, astfel conform punctelor (2), (3) și (4) din preambulul Directivei amintite mai înainte, acest document din dreptul secundar al Uniunii Europene, stabilește standarde minime de protecție a victimelor infracțiunilor, pe care statele membre le pot extinde pentru a crea un cadru mai amplu de apărare a dreptului acesta. În democrațiile contemporane, așa cum vă spuneam, e o introducere, s-a dezvoltat o adevărată cultură a drepturilor omului, aspect ce conferă un rol mult mai important sistemului judiciar în perioada actuală. În sprijinul celor menționate mai sus, voi evidenția câteva idei relevante din comunicarea prezentată de doamna Marta Cartabia, Vicepreședinte al Curții Constituționale a Italiei, în cadrul seminarului cu tema: Autoritatea puterii judiciare, organizat la 26 ianuarie a.c.,  la sediul din Strasbourg al CEDO, cu prilejul deschiderii anului judiciar. Vă rog să-mi permiteți să citesc și în același timp să-i mulțumesc dlui Procuror General că mi-a permis să am acces la acest document deosebit de important. Citez: Cele mai multe dintre noile probleme ale vieții sociale sunt încadrate în termenii dreptului individual, o serie de drepturi noi au provenit din dreptul la viață privată, dreptul la autodeterminare și dreptul la nediscriminare. Și se referă la noile drepturi, probleme sensibile și nerezolvate ale zilelor noastre. Drepturile pot fi revendicate direct în instanță, în timp ce organismele politice pot fi paralizate de diviziuni și lipsa de consens și ar putea să nu fie dispuse să delibereze în privința problemelor controversate, instanțele judecătorești sunt obligate să decidă, chiar și în cele mai sensibile situații. Nu vi se pare cunoscută problema? Nu ne confruntăm deja? Un deja-vu, aveți dreptate, dle Procuror General. Noțiuni de noi drepturi referitoare la chestiuni bioetice, transformarea drepturilor familiei, preocupările multiculturale, dreptul și religia, imigrația fac parte din munca de zi cu zi a instanțelor, în multe cazuri instanțele judecătorești trebuie să decidă asupra unor noi probleme privind drepturile fără sprijinul unei legislații clare. Aleșii noștri ar trebui să se ocupe de aceste probleme, de aceste goluri, hiatusuri din legislații ca să nu trăim mereu și mereu într-o altă dimensiune, într-o dimensiune paralelă față de cei care contează în lumea aceasta și o spun cu toată responsabilitatea. Aceste cazuri împing sistemul judiciar în fruntea dezbaterii publice și îl mențin mereu sub lumina reflectoarelor. Am încheiat citatul. Să luăm aminte, iar toate acestea au loc într-un moment în care Curtea de la Strasbourg a atras atenția asupra separării puterilor și asupra independenței justiției, problematica aflată mereu în actualitate prin însăși persistența ei, dar totodată mereu în pericol. În acest context, proiectul Ministerului Public, intitulat: Protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale în faza de urmărire penală, își propune să analizeze printre altele arhitectura europeană de protecție a drepturilor omului, precum și să studieze modul în care aceasta se regăsește în cadrul procesului penal român, în general și a anchetei penale în special, în scopul evidențierii standardelor europene în materia penală. El face parte din proiectul mai mare, mai larg, al Procurorului General al României, un proiect dedicat culturii instituționale. Nu vom putea revigora instituțiile Statului, nu le vom putea aduce la standardele europene de funcționare, în primul rând în slujba drepturilor omului, fără o cultură instituțională solidă. Astfel, rapoartele întocmite în urma activităților de control efectuate  de către Serviciul de Îndrumare și Control din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, au relevat și necesitatea aprofundării de către procurori a cadrului legal intern și internațional  în materia drepturilor omului, inclusiv standardele jurisprudenței Curții Europene. Mai mult, condamnarea României la Curtea Europeană, a subliniat existența unor încălcări semnificative ale drepturilor omului, care necesită corecții imediate. Proiectul are ca obiective generale:

 

• Întărirea capacității instituționale a Ministerului Public raportat la standardele convenției europene;
• Diminuarea numărului de condamnări a României la CEDO;

Știți foarte bine că suntem pe un neonorant podium în materia încălcărilor art. (2), (3) ș.a.m.d. , din convenție, bineînțeles.

 

• Creșterea nivelului de pregătire profesională a procurorilor cu privire la standardele europene de protecția drepturilor omului;
• Aprofundarea standardelor naționale de protecție a drepturilor omului. Cum să le aducem cât mai aproape de cele europene, despre care vorbeam mai înainte.
• Stabilirea unor bune practici  practici privind metode și mijloace de anchetă penală, menite să prevină încălcarea drepturilor omului, în timpul urmăririi penale.

 

Să știți că punem foarte mare accent în cadrul proiectului pe latura interactivă. Colegii noștri au o serie întreagă de probleme din practică, dar și din doctrină multe controversate și așteaptă răspunsuri de la noi. Colegii mei, care vor vorbi astăzi, doamna Frolu, domnul Jurj, doamna Manea, în discursurile lor, în speech-urile lor, vor evidenția, vor sublinia aceste probleme. Probleme de mare actualitate care trebuie rezolvate cât mai curând posibil.

 

Ceea ce privește fondul tematic al proiectului, acesta cuprinde în principal subiecte, cum ar fi:

• prezentarea arhitecturii europene de protecția drepturilor omului în sistemul justiției penale și a modului în care se reflectă aceasta în cadrul procesului penal român în faza de urmărire penală, în principal.
• respectarea dreptului de apărare în faza de urmărire penală;
• respectarea prezumției de nevinovăție în cadrul procesului penal;
• aspecte practice privind cauzele având ca obiect rele tratamente aplicate de agenți ai Statului;
• aspecte practice privind privind cauzele având ca obiect abuzurile comise asupra persoanelor instituționalizate aflate în situații vulnerabile;

 

Să știți că și Comitetul pentru Drepturile Omului cu sediul la Geneva, în octombrie anul trecut a relevat, din păcate, asemenea aspecte și a formulat pentru România mai multe recomandări, dar acesta poate constitui un alt subiect de conferință.

 

• protecția drepturilor victimelor violenței în familie în faza de urmărire penală;
• inadmisibilitatea probelor obținute prin încălcarea convenției europene;
• reglementări și practici referitoare la privarea de libertate;
• chestiuni de ordin practic asupra aplicării principiului ne bis in idem sau non bis in idem, în procesul penal;
• probleme ivite în practică privind respectarea dreptului la viață privată în cadrul procesului penal, cum ar fi: scurgeri de informații, interceptări, date cu caracter personal și o să vă vorbească colegii mei, în orele următoare  despre aceste lucruri și nu numai.

 

Proiectul își propune așadar ca procurorii de la toate unitățile de Parchet să participe la  stagii de pregătire în domeniul apărării drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în cadrul cărora să fie aduse în atenția acestei încălcări, să fie analizate cauzele care au generat și să se recurgă la identificarea de soluții menite a le corecta, estompa și pe cât posibil a le elimina. Dacă am mai avea timp, dnă Director, aș mai vrea să mă refer la cele două probleme pe care doresc să le supun reflecțiunii Domniilor Voastre. Drepturile omului sau ale cetățeanului. Acum mai bine de 200 de ani, drepturile cetățeanului avusese câștig de cauză asupra drepturilor omului. Mă gândesc în principal, la declarația drepturilor omului și ale cetățeanului, Revoluția franceză 1789, dar și la declarația de independență de la Philadelphia, dar mai ales aici, să rămânem pe continentul european. În secolul al XIX-lea și în prima jumătate a celui următor a existat un interes mai mare pentru înscrierea politică a drepturilor omului în cadrul Statului național decât pentru afirmarea generală a drepturilor, ca atare. Drepturile omului erau specificate din punct de vedere politic sau social, cum ar fi dreptul de vot, dreptul la muncă, dreptul naționalităților și altele. Azi, noțiunea de drepturi ale omului are un accent antipolitic. Cetățeanului îi este preferat omul. Există tendința de a respinge constrângerile colective legate de cetățenie, de exemplu: serviciul militar obligatoriu nu mai apare în zilele noastre decât ca o corvoadă lipsită de sens. În concluzie, dacă până recent drepturile omului erau percepute în relația lor cu obligațiile civice și naționale, sentimentul acestei relații pare să slăbească pe zi ce trece. Într-o societate democratică, instituțiile au ca scop să garanteze drepturile omului. Funcționarea zilnică a acestora ridică neîncetat probleme de principiu, care ne readuc permanent la chestiunea drepturilor omului. Haideți să luăm un exemplu. De exemplu, de pildă, ne punem în fiecare zi întrebări cu privire la funcționarea justiției. La toate, în toate, la toate palierele. Și dacă mă gândesc la declarația de la 1789, din cele 17 puncte ale ei, 3 făceau referiri directe la funcționarea justiției, iar celelalte, referiri indirecte, deci justiția era mereu în atenție. Încotro drepturile omului? Care sunt tendințele actuale în doctrină? Și aici aș vrea să vă dau un citat mai amplu, fără să mai fac eu…, la urmă o să fac scurte comentarii din cartea lui Pièrre Magnan, Cum putem trăi împreună. 16 lecții de filozofie politică. Pièrre Magnan predă filozofia politică la École  des Hautes  Études en Sciences Sociales din cadrul Centrului de Cercetări Politice Raymond Aron, care i-a și fost mentor, el fiind cel mai strălucit discipol al acestuia. În capitolul Domnia Dreptului arată următoarele: există două, motivele entuziasmului pentru drept. Primul este vechi. Umanitatea  modernă s-a declarat majoră, declarându-și drepturile, drepturile omului. Oamenii nu se nasc supuși legii, legii strămoșilor sau legii divin, în general legii superiorilor. Ei se nasc și rămân liberi și egali în drepturi. Omul este ființa care are drepturi. Al doilea motiv are o origine mult mai recentă. El se leagă de slăbirea reglementărilor Statelor naționale și a suveranităților politice teritoriale, acestă  mișcare de mare amploare, care o rezumăm prin cuvintele globalizare, cum spun americanii, cei de sorginte anglo-saxonă sau mondialisation, mondializare, cum spun francezii, cei de cultură franceză. S-ar părea că viața noastră se desfășoară tot mai mult în cadrul acestei societăți civile, mondiale compuse din indivizi, întreprinderi, organizații guvernamentale de tot felul, în special umanitare, o societate civilă mondială, în orice caz transnațională, reglată din ce în ce mai mult de instituții nestatale și nepolitice, tribunale sau corpuri cvasi-judiciare, menite să asigure respectarea libertății comerțului, a regulei concurenței, a dreptului omului, în general, pe scurt, a ordinii dreptului, adăugând aici agențiile de rating și cabinetele de arbitraj. Astfel, este destul de natural, ca trăind de două secole sub autoritatea spirituală a dreptului omului și de ceva vreme sub logica funcțională a mondializării, adică a civilizației fără frontiere, să ne imaginăm tot mai mult viața socială într-o perspectivă juridică în sensul larg al cuvântului  trebuind să fie organizată tot mai exclusiv, conform regulilor dreptului administrate și garantate de judecător sau de cvasi-judecători. Dar din ce cauză un proces care pare atât de natural a luat atâta timp? Știm răspunsul, ne spune Magnan. Că vreme de două secole, să spunem de la Revoluția Franceză la Al Doilea Război Mondial europenii au vrut să realizeze drepturile omului în cadrul și prin intermediul Statului național suveran. Acest Stat național pe care progresele dreptului și ale societății civile sunt pe cale să-l erodeze și poate în cele din urmă să-l distrugă, nelăsând din el decât o cochilie goală. Astfel, părinții noștri au pretins că fac reale drepturile omului prin mijlocirea acestui Stat suveran, care ni se pare acum principalul dușman al acestor drepturi sau, în orice caz, de care vrem ca drepturile omului să fie independente. Ne imaginăm o lume în care dreptul ar fi garantat fără mijloacele Statului național. Vom examina mai întâi istoria și sensul acestei transformări în interiorul statelor. Cum am ajuns să considerăm  guvernarea judecătorilor drept maniera cea mai bună, cea mai civilizată de a regla viața comună, apoi, ne spunea autorul, voi analiza ordinea internațională, perspectiva unei ordini internaționale, care să scape logicii interstatale, cea de până acum, logica independenței, a concurenței și în cele din urmă a războiului, că altfel nu s-a putut în istorie, fără război, fie ele locale, de 30 de ani, de 100 de ani, mondiale, regionale ș.a.m.d. a unei ordini internaționale fondate, în fine, pe un veritabil drept internațional, adică nu un drept interstatal, ci un drept cu adevărat cosmopolit, ai cărui subiecți nu mai sunt statele, ci indivizii și grupările aparținând și nu statelor, care au drepturi, pur și simplu, pentru că sunt ființe umane, am încheiat citatul. În încheiere v-aș ruga să vă aduceți aminte că și strămoșii noștri greci și romani, promovau ideea că patria este lumea întreagă, curentul cosmopolit, iar omul cetățean al ei. Deci și nimic nou sub soare, vorba ecleziastului, rege în Ierusalim în veacul al III-lea î.e.n., totul se repetă, dar în alte forme, modalități etc. Și să nu uităm ce ne spunea Greg Braden în lucrarea lui Punctul de cotitură, cât de rezilienți suntem la șocurile actuale. Trăim într-o lume a schimbărilor extraordinare, în toate domeniile și toate deodată. Greu de anticipat și de controlat chiar și de mințile cele mai evoluate. Și mulți dintre noi, hai să reflectăm, suntem nostalgici după valorile sfârșitului veacului, care tocmai ce a trecut. Ne spune Greg Braden și eu îl cred, vom rămâne cu nostalgia, vom avea mari probleme, pentru că ele nu vor mai reveni niciodată. Să nu uităm că trăim în secolul al XXI-lea, suntem la începutul Mileniului al III-lea. Și știți foarte bine care sunt parametrii, nu avem timp să discutăm acum și despre acest lucru. Să luăm deci aminte, să reflectăm. Urez succes deplin conferinței de astăzi, vă felicit dle Director și pe dumneavoastră dnă Director și urez succes colegilor judecători, procurori, avocați și alte categorii profesionale, care astăzi vor susține speech-ul, discursul pe teme deosebit de interesante, actuale, legate de această materie. Și nu pot să închei fără a mulțumi respectuos pentru invitația onorantă de astăzi.

 

Cristina Rotaru-Radu: Mulțumim, dle profesor, pentru introducerea în tema extrem de generoasă pe care o tratează conferința de astăzi și anume, Drepturile omului în cursul urmăririi penale. O să dau în continuare cuvântul invitațiilor din această primă parte a zilei urmând ca întrebările din sală să le primim la sfârșitul acestei prime părți ca să avem o continuitate. Vom continua cu prezumția de nevinovăție, prezentată astăzi de dl Prof. Mihai Hotca. Vă rog.

 

Mihai Hotca: Bună dimineața! Vreau să încep prin a transmite salutări dlui Profesor Volonciu, căruia îi doresc multă sănătate și viață lungă. Dle Procuror General, dle Consilier al dlui Procuror General, dnă Director al INM, doamnelor și domnilor participanți la această manifestare științifică, mi-am propus astăzi în cadrul acestei frumoase manifestări științifice, să abordez o temă,  consider eu,  destul de actuală sau poate mereu actuală. Este vorba de prezumția de nevinovăție, sigur, cu specială privire asupra ultimei Directive în materie, Directiva 343/2016, care trebuie implementată până la data de 1 aprilie și nu este păcăleală. Înainte de a puncta câteva aspecte strict juridice, aș vrea să fac o scurtă introducere din perspectivă socială pentru că, de multe ori, noi, profesioniștii dreptului, cădem în capcana unor paradigme strict profesionale. De multe ori ne gândim că legile sunt pentru noi. Dar în realitate legile sunt pentru cetățeni, pentru oameni, pentru întreaga societate și, sigur, și pentru noi, atunci când avem calitatea de simpli cetățeni. Uitându-mă pe anumite studii sociologice am constatat că în profilul psiho-cultural al românului se găsește un aspect negativ care poate spune foarte multe. Neîncrederea. Neîncrederea generează scepticism, uneori pesimism și în final auto victimizarea. Ce constatăm? Dacă ne uităm în peisajul social vedem că mulți dintre noi, atunci când avem într-un fel sau altul, afaceri judiciare, spunem: Vreau să îmi dovedesc nevinovăția sau îmi voi proba nevinovăția. Este în spiritul nostru, iată, să înțelegem puțin eronat acest principiu foarte important al prezumției de nevinovăție. Eu cred că așa cum a constatat și Parlamentul European și Consiliul European, cum au constatat cele două instituții europene, a venit momentul consolidării prezumției de nevinovăție. Prezumția de nevinovăție pleacă de la ideea de încredere. Omul trebuie să aibă încredere în ceilalți. Dacă nu are încredere nu se poate construi nimic. Plecând de la această idee trebuie să arătăm că din punct de vedere juridic, prezumția de nevinovăție este foarte importantă, în primul rând pentru evitarea în bună măsură a erorilor judiciare, în al doilea rând pentru justa soluționare a cauzelor penale și nu în ultimul rând pentru prestigiul Justiției, pentru că atunci când, așa cum spunea foarte bine dl Procuror General, în acele situații de excepție când se fac abuzuri, când sunt încălcate principiile, lumea își pierderea încrederea în Justiție, ori ideea de bază de la care s-a pornit atunci când au fost scrise dispozițiile din Directiva 343/2016 a fost aceea a consolidării acestui principiu și garanții procesuale totodată. Care sunt principalele aspecte care are trebui consolidate? În primul rând, în această Directivă se vorbește despre dreptul de a păstra tăcerea. Și un alt drept, alăturat dreptului de a păstra tăcerea, dreptul de a nu se autoincrimina al suspectului sau al acuzatului. Apoi în această Directivă se fac multe precizări importante, referitoare la comunicarea publică a acuzaților și modul cum trebuie prezentat în fața organelor judiciare și în fața publicului o persoană suspectă sau acuzată de comiterea unor infracțiuni. Câteva idei aș vrea să le punctez. În ceea ce privește dreptul de a păstra tăcerea, Directiva precizează foarte clar că, acest drept nu trebuie în niciun fel interpretat sau înțeles împotriva acuzatului sau suspectului. Dreptul de a păstra tăcerea implică foarte multe aspecte, dar sunt și niște limitări și vreau să le punctez. Dreptul de a păstra tăcerea corelat cu dreptul de a nu se autoincrimina este limitat în ceea ce privește identificarea persoanelor. Și această limitare este justificată de împrejurarea că identificarea unei persoane nu are nicio relevanță în ceea ce privește acuzația formulată împotriva ei. Apoi, în Directivă se arată că persoana poate, acuzată sau suspectată de săvârșirea unei infracțiuni, poate să fie chiar supusă unor măsuri de constrângere, în ceea ce privește, de pildă, prelevarea unor probe, cum ar fi sânge sau urină, ori țesuturi, evident aici discutăm de o altă limitare. În ceea ce privește comunicarea publică a acuzațiilor, cum spunea și domnul Procuror General, nu de puține ori am constatat că în media sunt prezentate, în mod excesiv, în mod, să spunem, necorespunzător atât acuzațiile, cât și persoanele acuzate. Cum trebuie, în lumina acestei Directive,  să fie prezentat de lucrurile? În Directivă se arată că atât timp cât nu există o vinovăție legal stabilită, orice persoană trebuie să se bucure de prezumția de nevinovăție și orice comunicare publică din partea autorităților judiciare sau a altor autorități trebuie să fie în așa fel făcută încât să nu știrbească în vreun fel această prezumție. Cu alte cuvinte cred că aici ar trebui legiuitorul să se gândească să adopte dispoziții speciale pentru a consacra acest lucru foarte important precizat în Convenție. Există tot în Directivă, obligativitatea pentru statele membre de a reglementa măsuri de remediere a eventualelor încălcări ale acestui drept al unei persoane acuzate sau suspectate de săvârșirea unei infracțiuni. Prin urmare, legiuitorul trebuie să reflecteze la această chestiune și să găsească instrumentele legale pentru recunoașterea dreptului. Foarte important, sigur deja trebuie să subliniez acest lucru, Curtea Europeană a Drepturilor Omului consacrase de multă vreme și este o jurisprudență bogată și constantă în acest domeniu, este vorba de modul cum este prezentat în fața instanței și în general în public, un acuzat sau un suspect. Nu trebuie să fie luate măsuri de constrângere decât în mod excepțional, cu alte cuvinte, nu trebuie prezentat în cătușe, de asemenea, nu trebuie să poarte uniforme sau, eu știu, alte semne din care să rezulte că acesta este implicat într-o procedură judiciară, nu trebuie, de asemenea, un lucru foarte important, să fie, eu știu, în fața instanței prezentat într-o cușcă sau aici plecând sigur de la alte state, nu este cazul nostru, cu geamuri transparente, cum se întâmplă. De asemenea, există și aici limitări și Directiva spune foarte clar că, atunci când interesul public o cere, se pot lua măsuri, în mod excepțional, precum: în cazul în care este vorba despre un acuzat violent, în cazul în care există pericolul pentru tulburarea liniștii publice sau pentru a se sustrage, ori a interacționa cu alte persoane. De asemenea, în ceea ce privește comunicarea acuzațiilor, se pot justifica anumite limitări, în ceea ce privește comunicarea publică, legate de cazuri în care și să dau exemple în acest sens, ar fi interesați foarte mulți cetățeni, pentru că sunt fapte care aduc atingere mediului sau, de asemenea, evident, când discutăm de fapte de violență. În orice caz, toate aceste situații de excepție rezultă din Directivă, trebuie reglementate, trebuie în așa fel prevăzute încât să nu afecteze substanța prezumției de nevinovăție. Cred că aici, așa cum spuneam mai devreme, ar trebui să reflecteze legiuitorul pentru a reglementa, în spiritul acestei Directive, modul cum sunt comunicate acuzațiile, cum este prezentat acuzatul și așa mai departe. Ce aș mai vrea să subliniez în legătură cu prezumția de nevinovăție? În afara aspectelor strict menționate în această Directivă 343/2016, prezumția de nevinovăție are un impact mult mai larg asupra reglementării și în general asupra procesului penal. Este foarte importantă și în materia evaluării probelor. Avem art. 4 alin. (2), care spune că după administrarea întregului probatoriu, convingerea organelor judiciare, dacă este una, să spunem îndoielnică, atunci se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului. Singura chestiune pe care vreau s-o aduc în legătură cu evaluarea probelor, care ține de prezumția de nevinovăție este următoarea: Îmi aduc aminte că la un moment dat în anii 2000, Curtea Constituțională a declarat ca neconstituționale anumite prevederi din Codul de Procedură Penală anterior, care dădeau posibilitatea organului judiciar să analizeze probele plecând de la convingerea acestuia. Și mă gândesc că poate formularea alin. (2) din art. 4 Cod Procedură Penală, ar trebui un pic să fie diferită și să se facă vorbire de alte aspecte mai tehnice, probabil să se menționeze că atâta timp cât este posibilă și o altă versiune a situației de fapt, ar trebui ca prezumția de nevinovăție încă să subziste, deci cât timp există încă o altă variantă de fapt posibilă. De asemenea, prezumția de nevinovăție are impact și asupra, consider eu, separației funcțiilor judiciare. Sunt patru funcții judiciare: funcția de urmărire penală, de dispoziție asupra drepturilor și libertăților, să-i zicem pe scurt, de cameră preliminară și de judecată. Cred că funcția de judecător de cameră preliminară și cea de judecată pot pune în discuție dacă cel puțin în anumite contexte mai putem discuta de imparțialitate. Sunt acele situații în care sunt excluse probe sau dimpotrivă sunt menținute probe, sunt, dacă vreți, chestiuni la limită în ceea ce privește actele și probele administrate în cauzele penale. Din punct de vedere psihologic, specialiștii spun că un om, care a dat deja o soluție cu privire la o chestiune cu puternice efecte juridice, discutăm noi aici, devine obedient față de acel punct de vedere. E foarte greu după aceea să revină la situația inițială și să fie din nou obiectiv. Va căuta argumente în continuare, să mențină punctul de vedere inițial. Aici se poate discuta foarte mult, dar de aici am plecat atunci când am spus, ar putea fi, de exemplu, reunită funcția de cameră preliminară și cea de drepturi și libertăți, dar să fie separată de toate celelalte, funcția de judecată, pentru că este foarte importantă. În fine, tot legat de prezumția de nevinovăție,  sunt și alte aspecte care pot ține de, așa cum am arătat, dreptul la apărare,de nulități, de termene, ș.a.m.d., sunt o serie de aspecte care, evident țin de prezumția de nevinovăție. În orice caz, esența acesteia este o presupunere relativă, care poate fi răsturnată, dar numai printr-o hotărâre de condamnare definitivă. Mă opresc aici, sunt multe aspecte care pot fi discutate, îngăduiți-mi să vă mulțumesc pentru atenție și să vă doresc spor în continuare, cu mențiunea că vreau să mă retrag pentru că la ora 12:00 trebuie să fiu la Înalta Curte de Casație și Justiție.

 

Cristina Rotaru-Radu: Mulțumesc, domnule profesor. Am să dau în continuare cuvântul doamnei procuror Simona Frolu și doamnei procuror Tamara Manea, ca să ne prezinte câteva aspecte despre scurgerea de informații în faza de urmărire penală. Doamna procuror, care este și inspector judiciar, Tamara Manea prezentând această temă din perspectiva răspunderii disciplinare. Vă rog.

 

Simona Frolu: Vă mulțumesc. Permiteți-mi să vă prezint și eu salutul meu și să mulțumesc totodată Juridice.ro pentru invitația lansată. Pentru mine este o onoare și în egală măsură un privilegiu să mă aflu astăzi în mijlocul dumneavoastră. Am să-mi încep prezentarea ex abrupto cu o afirmație care nu-mi aparține, dar pe care mi-am însușit-o că și eu cred în ea. Suntem în plin război informațional, poate sună așa de speriat, dar asta este realitatea, informația este astăzi omniprezentă, 24/24, 7/7, iar digitalizarea este cu siguranță motorul din spatele acestei revoluții. Astăzi pe web oricine se poate intitula jurnalist, oricine își poate crea propria versiune de realitate și am să mă folosesc de ceea ce a spus celebrul semiotician Umberto Eco: drama internetului este astăzi faptul că a permis idiotului satului să se erijeze în purtător de cuvânt. Cred și eu că, cam așa este. Cauzele penale reprezintă un input extrem de atractiv pentru mass-media, mass-media este într-o continuă căutare de informație și informație senzațională. Și iată că ușor, ușor, ajungem în zona scurgerilor de informații. De ce scurgerea de informații? Pentru că ele reprezintă un fenomen, din păcate actual și căruia trebuie să-i facem față, să-l gestionăm cât mai corect posibil. Cu siguranță nu o să vă spun lucruri foarte noi sau necunoscute dumneavoastră. Nu știu însă câți dintre dumneavoastră s-au aplecat asupra acestui fenomen și au încercat să-l plaseze într-o paradigmă, așa cum am încercat să o fac eu. Scurgerile de informații în faza de urmărire penală, sper să mă descurc cu…  Așa cum spuneam, am încercat să plasez acest fenomen într-o paradigmă și să plec în analizarea lui începând cu o încercare de definire a acestui fenomen și până la propunerea  a câtorva modalități de  prevenire a acestuia. Am spus eu aici că acest fenomen s-ar putea defini printr-o acțiune conștientă și netransparentă, prin care mesaje cu caracter confidențial, relative la urmărirea penală, fac o paranteză, evident că am circumscris acest fenomen domeniului meu de activitate. Deci, mesaje cu caracter confidențial sunt distribuite selectiv sub protecția anonimatului, în spațiul public, cu scopul obținerii unui folos sau a unei influențe strategice. Am subliniat în mod voit aceste cuvinte conștientă, netransparentă, caracter confidențial și sub protecția anonimatului, pentru că ele sunt esențiale pentru definirea acestui fenomen. Dacă acțiunea este conștientă, transparentă și deschisă, deja trecem în altă zonă, ajungem practic în zona propagandei. Vorbeam despre scop.  Am definit acest fenomen prin obținerea unui folos material sau de altă natură, sau a unei influențe strategice, aceste aspecte putându-se concretiza prin alterarea credibilității subiectului acțiunii judiciare sau diluarea vinovăției, orientarea cauzei într-o anumită direcție dezirabilă unei anumite părți și finalități, inducerea unei conduite preferate de către procurorul de caz persoanelor cercetate, dobândirea de influență strategică pe dimensiuni decizionale capitale sistemului judiciar și nu numai, creșterea oneroasă a prestigiului profesional, consolidarea, aparentă practic, a statutului și rolului instituțional, discreditarea unor instituții, organizații, entități sociale sau a unor personalități din spațiul politic, economic, social ș.a. Este necesar a se face o precizare. Analiza acestui fenomen am făcut-o strict din mijloace deschise opiniei publice. În ce ar putea consta acest fenomen al scurgerilor de informații. În primul rând este vorba despre alimentarea mass-media cu informații confidențiale, am spus eu, mijloace de probă sau înscrisuri oficiale, informații secrete de serviciu sau nedestinate publicității. Toți asistăm, aproape siderați, seară de seară, la dezbaterile televizate care se fac pe marginea dosarelor penale și ne confruntăm cu un alt fenomen, telejustiția. Transformarea informațiilor obținute în știri de presă este absolut necesară pentru că nimeni nu se poate folosi practic de o informație brută și atunci tendința este de a prelucra aceste informații, iar impactul lor este, cu siguranță, mult, mult amplificat asupra opiniei publice. Nu trebuie să uităm campaniile de presă. De asemenea, declarații de presă, neinspirat gestionate; campanii desfășurate pentru anumite categorii socio-profesionale. Din păcate, ne-am confruntat și cu această problemă. Divulgarea de informații către persoane influente din viața politică sau din conducerea instituțiilor statale, realizarea premeditată de publicitate cu date confidențiale obținute pe surse, acestora asigurându-li-se anonimatul. Cu siguranță, există un motor care se află în spatele acestui fenomen și eu am încercat să identific câteva cauze, fără pretenția de a fi întocmit o listă exhaustivă. Aș dori să subliniez în primul rând anumite derapaje, la nivelul integrității și deontologiei profesionale. Nerespectarea normelor profesionale în actul de comunicare și este vorba aici de încălcarea obligației de rezervă, dar mai multe despre ea, vă va spune colega mea doamna Manea. Anumite disfuncții între exigențele normative ale sistemului judiciar, ceea ce practic suntem obligați să facem și capacitatea de îndeplinire a acestora de către unii dintre componenții săi. Aș aminti și măsurile de protecție superficiale. De asemenea, existența unor fisuri în abilitățile de comunicare ale unor lucrători din mediul judiciar, redactarea neglijentă a documentelor publice, foarte important lipsa de reacție a instituțiilor abilitate în acest sens. Și mă bucur că sunt măcar în privința asta, pe aceeași linie cu dl Procuror General, care mi-am și notat aici, a subliniat faptul că trebuie să ne asumăm public încălcările și să reacționăm la ele. Decalajele intervenite în sfera decizională, cu consecințe în apariția unor acțiuni de reglare subversivă a animozităților interne. Da, din păcate, am asistat și la așa ceva. O anume criză de onestitate, exprimată, mai cu seamă, prin utilizarea neadecvată a informațiilor, în scopul dobândirii unor avantaje oculte. Care sunt sau care au fost țintele predilecte ale scurgerilor de informații? Am spus ținte predilecte pentru că evident lista nu este exhaustivă. În primul rând, aș fi amintit oamenii politici, oamenii de afaceri nu au scăpat, de asemenea, lucrători în administrația publică, anumite grupuri socio-profesionale, magistrați, lideri de sindicat, polițiști și simpli cetățeni.

 

Consecințele posibile ale scurgerilor de informații

Consecințe posibile ele, de asemenea, pot fi multe altele. Nu am să insist asupra consecințelor penale pentru că, oameni de drept fiind, le cunoaștem cu toții. Noul Cod ne ajută cu niște infracțiuni, compromiterea intereselor justiției, divulgarea de informații nedestinate publicității ș.a.m.d.. Nu am să insist și nici nu am să amintesc perspectiva disciplinară, pentru că, de asemenea, colega mea, doamna Manea, se va ocupa îndeaproape de ele. M-aș referi la un alt gen de consecințe, pe care eu le-am împărțit în două, este vorba de consecința asupra sistemului judiciar luat în mare, la modul general și consecința asupra vieții private a persoanelor care au fost afectate de scurgeri de informații. Am început cu compromiterea cauzei. Înclinarea balanței spre justiția de tarabă în detrimentul sistemului judiciar ca putere formală și pe cale de consecință decredibilizarea sistemului, scăderea prestigiului profesional, dezarticularea coeziunii interne, vulnerabilizarea strategiilor de acțiune judiciară. Ar putea fi însă și două consecințe pozitive, să le spunem așa, atunci când scurgerile de informații pot contribui la progresul urmăririi penale, dacă sunt în interesul cauzei sau când sursa acționează ca un avertizor în interes public. Pentru că organizatorii nu au fost foarte generoși cu timpul pe care mi l-au alocat prezentărilor, am să fac doar o scurtă referire la această cauză pe care am invocat-o, cauza Guja împotriva Moldovei, pe care o recomand călduros să o lecturați, pentru că este o speță extrem de interesantă, eu nu m-aș fi gândit că CEDO ar fi putut ajunge la o astfel de concluzie, aspectele care s-au dezbătut în această cauză, a fost legată de libertatea de comunicare a informațiilor, a fost concediat un membru, de fapt Șeful Biroului de Presă al Procuraturii Generale din Moldova, pentru dezvăluirea în presă a unor dovezi privind aparenta imixtiune a executivului în administrarea justiției penale. Curtea a considerat într-un final că a fost încălcată libertatea de exprimare a persoanei respective, el a acționat în interes public, chiar această extruziune, imixtiune, în libertatea de exprimare nu a fost necesară într-o societate democratică. Iar de curând am aflat de la niște colegi din Republica Moldova, că există și o a doua cauză Guja pe rolul CEDO în momentul de față, care vizează strict concedierea acestei persoane. Revenind la prezentare, un alt aspect pe care am dorit să-l subliniez este faptul că scurgerile de informații pot determina în interesul cauzei o anumită conduită din partea persoanelor cercetate, venind astfel în sprijinul organelor de cercetare penală. Vă spuneam că m-am referit și la alte posibile consecințe ale scurgerilor de informații și anume în ceea ce privește viața privată a persoanelor afectate. Încălcarea dreptului la viață privată, are adeseori consecințe incalculabile, consecințe la care nu ne putem gândi. Au fost distruse vieți din pricina acestui fapt. Inducerea în opinia publică a unei atitudini de partizanat  cu posibile efecte asupra cauzelor penale. Este presiunea care se creează asupra organelor de cercetare. Creșterea neîncrederii în actul de justiție, în general, alimentarea focarelor de nemulțumire față de corpul magistraților, afectarea conștiinței juridice a magistraților, dar și a corpului social la modul general. Accentuarea rupturii între componentele socio-profesionale ale societății. Acestea ar fi câteva consecințe. Cum vă spuneam la începutul intervenției mele, am încercat să creionez câteva modalități de prevenire a fenomenului. Respectarea strictă și monitorizarea constantă a aplicării și respectării normelor privind gestionarea informațiilor secrete, confidențiale sau nepublice, ar fi una dintre ele, CEDO a stabilit chiar în cauza Stoll vs Elveția, dar și în cauza Craxi, faptul că în cauzele în care informații  confidențiale au fost dezvăluite presei, revine în primul rând sarcina statelor să-și organizeze serviciile și să-și instruiască personalul de așa natură încât să se asigure că nu se divulgă informații confidențiale sau secrete. Sancționarea drastică și imediată a derapajelor sau încălcărilor constatare ar putea fi o altă modalitate de prevenire. Informarea constantă a opiniei publice prin comunicate, briefing-uri sau declarații de presă proactive sau reactive, asupra unor subiecte de interes public menite a descuraja propagarea de informații false sau chiar a corecta unele informații care deja au fost livrate publicului  sau erorii informaționale deja comise. Delimitări clare, asumate ale instituțiilor din care provin sursele scurgerilor de informații de aceste practici și am invocat aici binecunoscuta cauză Cășuneanu împotriva României. Întărirea culturii organizaționale, în care cred profund, prin afirmarea respectului față de valorile profesiei și profilul profesional, precum și de conștientizare  a obligației de rezervă pe care o are magistratul. Dezvoltarea unui dialog constant cu media. Și am venit aici cu un citat, de această dată nu din CEDO, ci dintr-o cauză care s-a aflat pe rolul Curții Supreme a Statelor Unite, cauza Sheppard vs Maxwell  și care spune așa: Presa nu se limitează la limitarea unor informații privind procesele, ci previne riscul unor erori judiciare prin supunerea poliției, procurorilor și a procedurilor judiciare unei analize detaliate și a unor ample critici din partea publicului. Da, este adevărat că nu este foarte plăcut să fii sub lupa mass-media, dar poate fi extrem de util. Și continuă hotărârea Curții Supreme: Relatările critice și dezbaterile libere sunt de natură să contribuie la îmbunătățirea calității sistemului justiției penale prin supunerea acestora efectelor salutare ale expunerii și responsabilității publice. Nu aș fi vrut să termin această prezentare fără măcar să vă indic un element de reflecție în ceea ce privește știrile false. Știrile false sunt iarăși un fenomen cu care ne confruntăm și extrem de periculos din punctul meu de vedere. Este un tip, am găsit o definiție a știrilor false, un tip de jurnalist de tabloid sau de propagandă bazat pe dezinformare intenționată răspândită prin media tradițională sau prin media socială, cu scopul de a prejudicia o persoană sau o entitate și/sau de a câștiga din punct de vedere financiar sau politic. Cuvintele de bază, cuvintele cheie ale știrilor false sunt senzaționalul, minciuna și exagerarea. La noi în țară nu știu să existe site-uri de știri false, dar în afară există, ele sunt site-uri fără autori cunoscuți, nu citează surse și nu oferă informații verificabile. Un alt pericol la care aș dori să mă refer, îl reprezintă platformele de socializare care prin puterea lor de pătrundere în adâncul societății sunt adevărați distribuitori ai campaniilor de dezinformare și de manipulare. Și am venit în sprijinul dumneavoastră pentru cei care doresc să aprofundeze acest interesant fenomen de fake news cu o diagramă realizată de un site, îl vedeți acolo, sper că se vede, din păcate nu se vede tot pe ecranul dumneavoastră, care se ocupă cu alfabetizarea, dacă pot să spun așa, sau inițiere în domeniul mass-media. Ei au studiat fenomenul știrilor false și au constatat că există cel puțin zece tipuri de astfel de știri care pot induce în eroare. Și am să trec foarte scurt în revistă care sunt aceste tipuri de știri false, este vorba de propagandă, momeala pentru click-uri, așa numitele clickbait-uri, conținutul sponsorizat, satira, farsa, eroarea, conținutul partizan, teoria conspirației, pseudoștiința, dezinformarea și conținutul fictiv. Dacă observați în dreapta ecranului aveți o legendă, cele mai importante cu impact cel mai mare asupra publicului și la care eu aș dori să mă refer foarte scurt sunt dezinformarea și conținutul fictiv. Dezinformarea este periculoasă prin care ea amestecă știri adevărate cu știri false tocmai pentru a crea aparența de vergiditate și fictivul care reprezintă un conținut fabricat în totalitate, răspândit cu intenția clară de a dezinforma. Repet pentru cei care doresc să aprofundeze fenomenul o pot face accesând acest site www.eavi.eu. Eu vă mulțumesc pentru atenția acordată, sper că informațiile pe care vi le-am oferit sunt utile demersurilor dumneavoastră.

 

Tamara Manea: Și în mod firesc trebuie să preiau eu ștafeta. Numele meu este Tamara Manea, sunt inspector judiciar de 12 ani, probabil deseori dumneavoastră ați fost în situația de a urmări emisiuni, pentru că ne legăm de mass-media, în conținutul cărora se exprima o idee. Magistratul nu răspunde. Magistratul trebuie să răspundă pentru greșelile, pentru erorile, pentru încălcările dispozițiilor, care reglementează modul de desfășurare a procesului penal în faza de urmărire penală și în fața instanței de judecată. Eu cred că această idee, propagată foarte mult în spațiul public dăunează și muncii de avocat și muncii de procuror sau judecător. Și de ce spun acest lucru? Pentru că este o idee falsă. Magistratul răspunde. Magistratul răspunde pentru tot, pentru conduita sa profesională atât atunci când își desfășoară activitatea profesională, cât și în afara activității profesionale. Magistratul răspunde pentru tot. Mai pe larg, să spunem, magistratul răspunde pentru încălcarea unei obligații de rezervă. Magistratul are nenumărate interdicții. Statutul magistraților prevede multe dispoziții care se referă la interdicții. Dar cea mai importantă răspundere a magistratului este pentru modul în care își exercită profesia. Și am vrut legat de abaterea disciplinară care se referă, iată, la scurgerile de informații, aș vrea să vă prezint conținutul acestei abateri. Orice scurgeri de informații, care provine din cursul urmăririi penale, în special că aceasta este tema pe care noi o abordăm astăzi, își găsește un corespondent într-o răspundere disciplinară. Răspunderea disciplinară intervine pentru judecător atunci când nu respectă secretul deliberării, dar pentru procuror atunci când nu respectă confidențialitatea lucrărilor care au acest caracter, precum și atunci când diseminează în spațiul public informații care au o natură confidențială și de care au luat cunoștință în exercitarea funcției, bineînțeles cu excepția acelor informații care vizează informațiile de interes public. Deci, iată că legat de scurgerea de informații, magistratul răspunde. Și referindu-mă strict la faza de urmărire penală, de-a lungul anilor au existat acțiuni disciplinare exercitate împotriva unor procurori și acțiuni care au fost soldate cu sancționarea disciplinară a procurorilor, pentru încălcarea obligației de a respecta confidențialitatea unor lucrări și pentru expunerea în spațiul public a unor informații care au tocmai acest caracter, un caracter confidențial despre care magistratul a luat cunoștință în cursul anchetei. Și una din cauzele care a vizat prezentarea în spațiul public a unor informații cu caracter confidențial, a fost aceea a unui procuror care într-un interviu acordat unui post de televiziune, a făcut public conținutul unor interceptări, care în acel moment nu avea un caracter confidențial și care au pus în pericol ancheta, prin diseminarea acestui conținut în spațiul public. Deci, iată că magistratul răspunde. Dar cele mai importante pentru că acuma, lăsând de o parte această abatere disciplinară care a fost legată de tema prezentată de colega mea, în cursul urmăririi penale procurorul răspunde pentru abaterea mult discutată și pe care dumneavoastră o cunoașteți și anume, exercitarea funcției cu rea-credință și gravă neglijență. Aceasta este una din abaterile care au creat foarte multe discuții și de ce a creat această abatere disciplinară multe discuții, pentru că într-o opinie s-a pus problema până unde poate interveni răspunderea disciplinară, până unde răspunderea este atrasă pe tărâmul disciplinar și ce anume poate intra în conținutul acestei abateri disciplinare. Această abatere disciplinară se referă la exercitarea funcției cu rea-credință când judecătorul și procurorul încalcă cu știință normele de drept material sau procesual, urmărind vătămarea unei persoane și gravă neglijență, presupunând culpa alta de această dată, atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă și în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori drept procesual. Ei bine, problema care s-a pus în această situație a fost, nu cumva transformăm pe tărâmul răspunderii disciplinare, nu cumva urmărind transferăm pe tărâmul răspunderii disciplinare, nu cumva urmărim ca acele soluții sau acele situații care ar trebui verificate de instanțe să fie verificate într-un cadru, care nu este un cadru procesual? Ce anume și până unde putem atrage răspunderea magistratului pe tărâmul disciplinar atunci când vorbim de exercitarea funcției cu rea-credință și gravă neglijență? Practica constantă și a inspecției judiciare și a secției pentru judecător sau pentru procuror, precum și a Instanței Supreme, Completul D5, care este o instanță de recurs în materie disciplinară a fost aceea că raționamentul logico-juridic al magistratului, atunci când transpune situația de fapt în situația de drept sau atunci când interpretează normele juridice, normele aplicabile în speță exced, nu pot să se circumscrie sferei răspunderii disciplinare, pentru că acest raționament logico-juridic este controlat în căile de atac de instanțele superioare. Și este și firesc să fie așa, pentru că altfel ai transforma o instanță, un organ administrativ, cum este inspecția judiciară spre exemplu, într-o instanță de control atunci când ar decide că raționamentul logico-juridic al magistratului intră în sfera răspunderii disciplinare. Acum se pune întrebarea, ce ar putea să intre în sfera răspunderii disciplinare? În mod clar, în sfera răspunderii disciplinare intră acele aspecte, care într-un fel sau altul vizează încălcarea unor norme ce țin de organizarea procesului penal în faza de urmărire. Și am pregătit pentru dumneavoastră că acesta era inițial obiectul discuției, în principal loialitatea administrării probelor în faza de urmărire penală, am pregătit pentru dumneavoastră o scurtă expunere a situației în care magistratul în faza de urmărire penală, nu respectă principiul legalității și loialității administrării probelor. Acest principiu are în primul rând o componentă juridică, care vizează administrarea probelor în faza de urmărire penală, cu respectarea dispozițiilor legale și fără întrebuințarea unor manopere dolosive, dar are și o componentă care ține de onoarea, demnitatea și moralitatea funcției așa cum o prestează magistratul atunci când și în special mă refer la faza de urmărire penală, atunci când administrează probele. Ei bine, pentru componenta juridică, există remediul clar al probelor administrate, cu nerespectarea dispozițiilor legale și folosirea mijloacelor dolosive, respectiv înlăturarea acestor probe, dar pentru componenta care vizează onoarea, demnitatea și moralitatea exercitării funcției există un remediu și acesta este al răspunderii disciplinare și iată că răspunderea disciplinară nu apare numai în ce privește această abatere disciplinară, respectiv exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, ea apare și în alte situații în care magistratul are o atitudine nedemnă față de cel pe care îl cercetează, procurorul are o atitudine nedemnă în sensul că întrebuințează amenințări, situații de constrângeri față de persoana care este cercetată sau față de martori sau alți participanți în cadrul procesului. Ei bine, în condițiile acestea deja ne aflăm pe tărâmul răspunderii disciplinare pentru că iată nu mai este vorba de un raționament logico-juridic, nu mai este vorba despre un mod care interpretează procurorul dispozițiile legale, ci ține, iată de conduita a lui atunci când înțelege să-și exercite funcția. Eu, datorită timpului care este destul de înaintat, m-aș opri aici, aștept întrebările dumneavoastră, răspunderea disciplinară a magistraților este prevăzută în art. 99, iar abaterile disciplinare sunt de la litera (a) până la litera (t). Deci, iată că avem o multitudine de abateri disciplinare pentru care magistratul poate răspunde atunci când conduita sa profesională încalcă regulile și standardele de conduită prevăzute în Codul Deontologic al judecătorilor și procurorilor.

 

Cristina Rotaru-Radu: Mulțumim frumos, ambelor doamne procuror, pentru această expunere. O să dau cuvântul în continuare, domnului avocat Mihai Mareș, ca să ne vorbească despre dreptul la informare al suspectului sau inculpatului. Vă rog, domnule avocat.

 

Mihai Mareș: Mulțumesc! Bună dimineața! Aș remarca pentru început două aspecte pozitive care mi-au atenția la antevorbitorii mei anteriori, la cei care s-au exprimat, în primul dl Procuror General Augustin Lazăr care a exprimat opinia lăudabilă, din punctul meu de vedere, că dreptul la o apărare efectivă trebuie să fie respectat dincolo de statistici ceea ce este absolut îmbucurător, din punct de vedere al unui avocat penalist să aud o astfel de opinie din partea Procurorului General și a rămas de asemenea prezentarea cu Powerpoint a doamnelor din partea Parchetului, care de obicei, este o chestiune care este specifică mai degrabă avocaților și îmi cer scuze că nu am venit astăzi cu aceste slide-uri, o să fac câteva remarci scurte despre tema la care vreau să mă refer, dreptul la informare al suspectului și inculpatului cu privire la acuzația penală. Aș vrea să plec analiza de la opinia fostului meu coleg și astăzi distins cadru didactic, Andrei Zarafiu, care spunea că premisa unei apărări efective, că tot vorbim despre apărarea efectivă, este o informare prealabilă. Această informare prealabilă, adică informația despre acuzația penală evident este o subcomponentă a dreptului la apărare, care este reflectat în dispozițiile art. 10 alin. (3) din Codul de Procedură Penală și care drept la apărare, această informare despre acuzație are un loc primordial între celelalte subcomponente ale dreptului la apărare. Categoric nu poți să vorbești despre dreptul la tăcere dacă nu știi cu privire la ce aspecte se solicită a se formula o declarație. Categoric nu poți să vorbești despre dreptul de a formula probe, dacă nu știi cu privire ce aspecte  trebuie să combați sau să susții în acea cerere de probe. Cum nu, în ultimul rând nu se poate analiza respectarea principiului înlesnirilor necesare pregătirii apărării și a timpului pentru pregătirea apărării dacă nu știi efectiv întinderea și exactitatea acuzației cu care te confrunți. În dreptul intern, făptuitorul este exclus din sfera restrânsă a acuzațiilor, ceea ce face ca să fie și lipsit totodată de drepturile celui acuzat și de garanțiile procesuale ale acestuia. Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevăd un privilegiu împotriva incriminării în cazul făptuitorilor care urmează să fie audiați în anumite cauze. Aș remarca cu privire la noțiunea de acuzare că potrivit Convenției Europene a Drepturilor Omului, acesta are un caracter autonom. Și există proceduri, inclusiv administrative, care pot fi calificate ulterior proceduri penale, prin prisma analizei acestui caracter autonom al noțiunii de acuzație, redat în câteva principii în cauza CEDO Engels contra Olandei,  denumite principiile Engels, respectiv calificarea reținută în dreptul intern, natura faptei incriminate sau natura și gravitatea sancțiunii de care acuzatul este pasibil. În dreptul intern noțiunea de informare cu privire la acuzație este destul de inconsecventă, stabilită de către legiuitor, avem exprimări de genul informare când ne referim la persoane supravegheate tehnic, avem referiri la încunoștințare dacă vorbim de locul de deținere sau arestare preventivă, comunicarea atragerea atenției și notificări despre desfășurarea procesului penal bunăoară la situația redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate. Deci, practic legiuitorul în această situație a noțiunii de a încerca să definească informarea este destul de inconsecvent în această materie. Ceea ce este important de subliniat este că această obligație de informare întotdeauna trebuie să aparțină organelor judiciare. Iar organele judiciare au obligația activă să-l informeze pe acuzat despre ceea ce i se impută pentru că numai astfel se poate respecta dreptul la o apărare efectivă. Și concret aș vrea să mă refer la câteva aspecte în ceea ce privește extinderea acțiunii penale pentru fapte noi, prevăzute de 311 alin. (5) raportat la alin. (1), deci practic atunci când avem în vedere că sunt descoperite fapte noi sau alți făptuitori care ar fi participat la comiterea infracțiunii sau sunt împrejurări care ar putea să determine schimbare de încadrare juridică. Este nelegal ca procurorul să extindă din oficiu acțiunea penală deja începută în cauză fără ca în prealabil să se fi extins urmărirea penală și să-l informeze în calitate de suspect pentru noile fapte. Făptuitorul ar fi dobândit pentru noile fapte calitatea de inculpat dacă s-ar întâmpla astfel cu repercusiunea că oricând ar putea fi trimis în judecată, fără a mai putea să beneficieze de facilitățile pregătirii unei apărări efective și în legătură cu faptele care i se impută, cum de asemenea în legătură cu această situație putem să remarcăm o lipsă de simetrie față de dispozițiile de la 309 alin. (2) în sensul că extinderea acțiunii penale nu mai este prevăzută expres, în această situație obligativitatea informării inculpatului despre această măsură procesuală la fel ca în cazul punerii în mișcare a acțiunii penale. Deci, de asemenea, tot cu referire la obligația activă de informare a acuzatului putem să avem în vedere și situația inculpatului, care după citirea actului de sesizare căruia i se comunică explicit conținutul învinuirii și aceasta este, de asemenea, o situație care în mod activ organului judiciar îi revine obligația de a-i aduce la cunoștință despre acuzația penală inculpatului. Se pune problema momentului de la care această obligație de informare trebuie să fie realizată în plan procesual. Atât Constituția, cât și Convenția Europeană vorbește despre sintagma în cel mai scurt timp. Bunăoară acest moment nu este unul determinat și în alegerea momentului trebuie să se țină cont clar de respectarea celorlalte prerogative ale dreptului la apărare, vorbeam de timpul și facilitățile necesare pregătirii acestei apărări. Cum se manifestă procedural această aducere la cunoștință? În bunăoară în faza de urmărire penală art. 307 Cod Procedură Penală prevede obligativitatea încheierii unui proces verbal de aducere la cunoștință a învinuirii sub sancțiunea, zic eu, a nulității în care, în cazul în care nu se face dovada informării despre acuzație. Vorbim de o nulitate relativă în acest caz. De asemenea, la finalizarea fazei de urmărire penală, când se emite rechizitoriul art. 328 alin. (1) Cod Procedură Penală prevede obligativitatea ca rechizitoriul să conțină descrierea faptelor reținute în sarcina inculpatului și încadrarea juridică a acesteia. Avem și o sancțiune în acest caz, prevăzută de 346 alin. (3) lit. (a), respectiv este o cauză de restituire a dosarului la procuror pentru, situație în care faptele reținute în sarcina inculpatului nu sunt descrise în mod efectiv, concret și detaliat. De asemenea, manifestare procedurală de informare în faza de judecată de data aceasta, ne referim aici la încheierile de ședință în care sunt consemnate măsurile instanței de explicare a învinuirii sau a schimbării de încadrare juridică. Așadar, această informare despre acuzație întotdeauna se va efectua într-o formă scrisă, inclusiv în ceea ce privește dispozițiile de la art. 386 alin. (1) cu privire la discuția privind o nouă încadrare juridică care să aibă loc în cursul judecății. Obiectul informării despre acuzație îl reprezintă atât potrivit Convenției, cât și dreptului intern, fapta pentru care este cercetat acuzatul și încadrarea juridică. Informarea asta trebuie să fie în opinia mea cât mai detaliată, mai precisă și mai completă, pentru că doar astfel se respectă condițiile esențiale, ca o condiție esențială a respectării dreptului la un proces echitabil. Natura și cauza acuzației au fost definite și de jurisprudența CEDO în cauza De Salvador Torres împotriva Spaniei din 1996, care nu o să mai dau citire acestei definiții. Aș remarca că din punct de vedere jurisprudențial la nivelul Curții Europene a Dreptului Omului, standardul conferențial actual referitor la precizia unei acuzații în materie penală și pe cel privitor la precizia informării despre acuzație, îl reprezintă cauza Matocea contra Italiei, este din anul 2000, care reliefează acest principiu potrivit căruia acuzatului trebuie să-i furnizeze suficiente informații necesare înțelegerii pe deplin a dimensiunii acuzațiilor aduse tocmai în vederea și în perspectiva pregătirii unei apărări adecvate. Care sunt remediile în situația unei informări defectuoase despre acuzație? În faza de urmărire penală informările defectuoase pot fi remediate potrivit art. 304 Cod Procedură Penală  prin infirmarea actului procedural. Dacă nu este remediată pe calea controlului ierarhic această deficiență se poate invoca ca motiv de nelegalitate în Cameră Preliminară. În situația în care neregularitatea informării este localizată chiar în actul de sesizare al instanței, evident că medierea acestuia se va face exclusiv în procedura de Cameră Preliminară. Iar dacă iregularitatea intervine  în cursul judecății  o dată cu schimbarea încadrării juridice, se poate remedia această situație chiar în această etapă a judecății sau ulterior în apel unde există ți posibilitatea readministrării probelor în apărare sau să se administreze alte probe noi. Susțin în această privință opinia Prof. Crișu, care menționează că este greșită practica pronunțării supraschimbării încadrării juridice o dată cu fondul cauzei. Foarte pe scurt aș vrea să mă refer la două probleme practice în legătură cu momentul aducerii la cunoștință a acuzației penale. Prima problemă este legată de actuala configurație a fazei de urmărire penală unde avem o cercetare in rem asupra faptelor și o cercetare in personam asupra persoanei. Această configurație legislativă a fazei urmăririi penale permite organelor de urmărire penală să administreze probe efectiv în mod nelimitat, în faza aceasta in rem în care nu există nici un fel de garanții procesuale. Se administrează așadar majoritatea probelor înainte de a se aduce la cunoștință acuzația penală și se încalcă evident un drept la apărare al celui acuzat și mai departe la un proces echitabil. Avem situația inclusiv în care în plângerea persoanei vătămate se menționează efectiv cine este persoana presupusă a fi comis infracțiunea și cu toate acestea persoana este audiată, care este presupus a fi comis infracțiunea este audiată mai întâi în calitate de martor.Ori chestiunea aceasta a audierii în calitate de martor  contravine clar principiului care a fost  prima dată exprimat într-o cauză celebră, în cauza Brusco contra Franței. Brusco a fost audiat ca martor, deși organele de urmărire penală la acel moment avea informații, în acel moment că el este cel care a săvârșit infracțiunea și fiind audiat ca martor aveau obligația care se găsește și în actuala noastră legislație de a spune adevărul și numai adevărul. Ori prin această decizie,  CEDO a statuat că o persoană dobândește calitatea de suspect nu din momentul în care calitatea îi este adusă la cunoștință, ci chiar din momentul în care autoritățile aveau motive plauzibile pentru a-l suspecta de comiterea infracțiunii. Principiul care se referă și care se regăsește și în cauza Kamasinski tot pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În strânsă legătură cu acest aspect vreau să menționez cea de a doua problemă practică a prezentării de astăzi, respectiv reglementarea defectuoasă în ceea ce privește situația audierii unui martor, care el are dreptul de a nu se acuza și art. 118 în actuala sa reglementare consider că contravine dreptului la un proces echitabil și încalcă atât prezumția de nevinovăție la care s-a referit și prof. Hotca, cât și dreptul la apărare. Dreptul de a nu se incrimina nu poate fi condiționat de voința discreționară a unei autorități și de decizia acesteia de a formula sau nu acuzații. Simplul remediu că nu se poate folosi declarația dată de către martor împotriva lui, dacă ulterior este făcut suspect și mai departe inculpat, nu este suficient, deoarece se permite ca ceea ce se declară de către martor în această fază să fie folosit împotriva altor participanți din respectivul dosar. Bunăoară în această situație, sancțiunea care ar trebui să fie efectivă și aplicabilă ar trebui să fie excluderea in integrum a declarațiilor acestuia. Este o problemă care nu s-a reglementat și care are mari implicații în activitatea practică. Închei prin a menționa practica recentă a Curții Constituționale și mă refer aici la decizia 21 din 2018, prin care s-a admis o excepție de neconstituționalitate a dispozițiilor 358 alin (11) și (12) din Cod de Procedură Penală, care vizează informațiile clasificate și care sunt esențiale pentru soluționarea cauzei. Curtea a apreciat că protecția informațiilor clasificate nu poate avea caracter prioritar față de dreptul la informare  al acuzatului. N-aș mai intra pe alte detalii pe acest subiect, m-aș opri aici, vă mulțumesc.

 

Cristina Rotaru-Radu: Vă mulțumim și noi, domnule avocat. Având în vedere temele care au fost prezentate, modalitatea în care au fost expuse, pentru că astăzi probabil ați întâlnit opoziția Parchetului la care nu v-ați fi așteptat și recunosc nici eu nu mă așteptam, vă dau cuvântul pentru a putea pune întrebări invitaților de astăzi.

 

Participant: Vin în fața prezidiului astăzi să le felicit pe doamnele procuror, pentru frumoasa, înainte de toate, prelegere, nu doar documentată, George Papu, avocat, cel puțin 10 ani am lucrat atunci când erau încă incriminate infracțiunile de presă, cunosc foarte bine fenomenul și tocmai pot să spun că am folosit prevederile cu privire la protecția surselor pentru a proteja, înainte de toate nu doar sursa, ci și pe cei pe care i-am apărat, chiar am folosit obligația cu privire la imposibilitatea sau posibilitatea, mai bine zis de a nu divulga secretul profesional. Deci, ca atare sunt familiarizat cu acest aspect  știu foarte bine fără să devoalez la acest moment faptul că în general cei care devoalează informații din anchetă sunt ofițeri de cercetare, procurori  chiar, dar nu în ultimul rând și avocați. Chestiunea pe care aș vrea înainte de toate, cred, să o detaliem, să analizăm puțin mai bine prelegerea dumneavoastră și apoi o întrebare este dacă există o preocupare în combaterea acestui fenomen să spunem nociv și incriminat legal. Apoi mă interesează statistic câte sesizări de acest gen și-au găsit finalitate în sensul sancționării potrivit legii și care sunt înainte de toate problemele pe care le întâmpinați dumneavoastră în acest domeniu, mă refer la, nu știu, chestiuni la care este greu de stabilit cine este persoana care a furnizat mass-mediei și nu doar aceste chestiuni. Deci, ca atare, mă interesează dificultățile dumneavoastră, dacă există o preocupare, cum există preocupare, în general, sancționării infracțiunilor și cum stăm la statistică, pentru că, câteva cazuri am cunoscut. Mai mult chestiuni de scurgere de informație sunt mult mai multe decât cazurile  de sancționare și mă interesează, foarte pe scurt o statistică, dar și aspectele legate de dificultățile dumneavoastră în identificarea acestor persoane, mulțumesc.

 

Tamara Manea: Încep eu să răspund prin a vă răspunde la întrebare, pentru că iată la nivelul inspecției judiciare această preocupare se manifestă încă de la început, pentru că acest gen de abatere disciplinară a existat și în legislația din 2004, până în 2012, în 2012 a intervenit o modificare în ceea ce privește textul referitor la răspunderea disciplinară, în sensul că au apărut mai multe abateri disciplinare, dar acea abatere  pe care am prezentat-o astăzi s-a regăsit și în legislația între anii 2004-2012. Inspecția judiciară de cele mai multe ori s-a sesizat din oficiu. În aceste situații, au existat scurgeri de informații în presă care au făcut obiectul sesizărilor din oficiu, au fost mai multe sesizări din oficiu, au existat și acțiuni disciplinare, cred că undeva numărul acțiunilor disciplinare care s-au soldat cu sancționare, adică cu identificarea procurorului, pentru că inspecția judiciară se ocupă doar de răspunderea disciplinară a magistraților cu identificarea procurorului și sancționarea acestuia, cred că numărul este undeva la 5-6 mergând până la Completul de la Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de Recurs. De ce este foarte greu să faci o investigație, pe tărâmul răspunderii disciplinare ceea ce privește scurgerea de informații. Pe de o parte, că inspecția judiciară prin modul în care este concepută verificarea în materie disciplinară, cele două faze verificarea prealabilă și cercetarea disciplinară nu are suficiente instrumente pentru a face, să spunem, “investigație efectivă”. Prin urmare, dispozițiile Codului de Procedură Civilă se completează în materie disciplinară numai în faza de judecată. Prin urmare, dacă martorii nu vor să răspundă, fiind citați nu vor să se prezinte la Inspecția Judiciară, Inspecția Judiciară nu are instrumentul pentru a-i constrânge să se prezinte. De aceea este și foarte greoaie o astfel de investigare a scurgerilor de informații. Dar a existat o lucrare foarte importantă în urmă cu câțiva ani, care a vizat o scurgere de informații dintr-un dosar mult mediatizat unde, într-adevăr, Inspecția Judiciară, lucrarea a fost făcută de ambele Direcții și Direcția de Inspecție pentru judecător și cea pentru procuror, pentru că dosarul deja ajunsese în faza de judecată, într-adevăr s-a constatat că a existat scurgerea de informații, nu s-a putut dovedi că această scurgere de informații provine de la un judecător sau de la un procuror, pentru a fi atrasă răspunderea pe tărâmul disciplinar, dar această lucrare s-a soldat cu o propunere în ceea ce privește modul de colaborare a organelor judiciare și a instanțelor de judecată cu mass-media. Nu ascundem faptul că și acest tip de transparență este un ghid de colaborare al organelor judiciare cu mass-media, care cel puțin în faza de urmărire penală, fază care nu este publică, asta este caracteristica fazei de urmărire penală, există o transparență mult prea mare, care nu neapărat că afectează cursul anchetei, cât îi creează și celui cercetat un mare prejudiciu, pentru că scurgerea în presă a unor informații din timpul urmăririi penale și acea telejustiție de care vorbea colega mea, se soldează cu o condamnare publică și cu o presiune asupra judecătorului, care este chemat să judece cauza. Și atunci, ideea ar fi ca această colaborare dintre organele de urmărire penală și mass-media să fie limitată pe cât posibil, ideea ar fi ca și ceilalți participanți și avocații, pentru că de multe ori, se întâmplă ca aceste scurgeri de informații să vină și din partea părților și din partea avocaților și din partea Poliției Judiciare, evident și din partea personalului care lucrează în cadrul Parchetului și care într-un fel sau altul ia cunoștințe despre ceea ce se întâmplă în ancheta respectivă, evident că și la instanță când dosarul este la grefă, niciodată nu poți stabili. Aceasta este marea problemă în materie disciplinară. Marea problemă intervine și în materia răspunderii penale, pentru că există și au existat câteva cauze și pe rolul Parchetelor referitoare la scurgerea de informații, unde de asemenea nu a putut fi identificat autorul, este foarte greu pentru că sunt foarte mulți actori implicați. Și mai mult decât atât nu poți să-i ceri jurnalistului să-și devoaleze sursa pentru că evident  acest….Dar încercăm pe cât posibil  atât în materie disciplinară, cât și în materie penală să limităm prejudiciile, pentru că până la urmă este vorba și despre o încălcare a prezumției de nevinovăție a persoanei, care iată, se vede judecată la televizor înainte de a fi trimisă în judecată.

 

Participant: Să știți că am întâlnit în practică chiar o prejudiciere a imaginii judecătorului, care, de exemplu, a respins o propunere de arestare etc… , pentru că ofițerii au prezentat din dosar niște fapte care ar fi reieșit un pericol public, iar, cum să spun eu, scopul a fost decredibilizarea judecătorului. Deci, aici este vorba despre o chestiune mult mai amplă. Mulțumesc mult pentru acest aspect, aș avea un aspect pe care aș vrea domnul coleg să…Mulțumesc.

 

Simona Frolu: Ați pus o întrebare pentru care vă mulțumesc, că dacă există o preocupare din partea Parchetului în eliminarea acestui fenomen. Preocupare există, din păcate fenomenul, personal, nu cred că va putea fi eliminat vreodată. Diminuat, categoric, da. Dar eliminat nu, pentru că suntem oameni până la urmă și suntem supuși greșelii. Faptul că există o preocupare din partea Parchetului, este clar prin însăși faptul că această tematică privind scurgerea de informații a fost inclusă în proiectul despre care v-a vorbit atât domnul Procuror General, cât și  domnul Prof. Ovidiu Predescu, este o temă larg dezbătută și pot să vă asigur că printre colegii în fața cărora am susținut această temă au existat și dezbateri. În al doilea rând, vreau să vă menționez faptul că Parchetul s-a autosesizat în câteva cazuri de scurgeri de informații, pot să vă dau un exemplu din practica Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului Înaltei Curți, unde eu îmi desfășor activitatea și despre care știu și este vorba despre o speță în care draftul  unui rechizitoriu a apărut în presă, da, Parchetul s-a autosesizat pentru divulgare de informații secrete de serviciu sau nepublice, s-au făcut cercetări, din păcate nu a putut fi, așa cum vă spunea și colega mea identificată sursa, soluția a fost evident soluție de clasare. Dar asta nu înseamnă că noi nu continuăm să reacționăm de fiecare dată când constatăm că există derapaje în această zonă. Vă mulțumesc.

 

Alt participant: Sunt procuror pe lângă Înalta Curte de casație și Justiție și aș vrea să fac o mică completare la ceea ce a spus colega mea, doamna Manea, pentru că ceea ce a spus în materia răspunderii disciplinare, normal se pliază și pe răspunderea penală, dar în plus aș vrea să spun că infracțiunile pentru care s-ar putea răspunde, compromiterea componentelor justiției, divulgarea secretelor de serviciu sau nepublice, da, au pedepse destul de mici, de la o lună la doi ani, respectiv de la o lună la trei ani sau amenda și potrivit legii nu pot fi folosite mijloace speciale de investigare, adică nu pot fi solicitate eventuale mandate de supraveghere tehnică, în plus, evident nu poți chema un jurnalist să-l pui să-și divulge sursele pentru că ar fi ilegal să faci asta tu ca procuror, practic acesta este contextul din care, din câte știu din ultimii ani, cel puțin din ultimii patru-cinci ani, nu au fost trimise în judecată persoane pentru acest gen de infracțiune. Vă mulțumesc.

 

Participant:  Este important înainte de toate ca profesioniști ai dreptului și sperăm noi participanți la buna desfășurare a acestui act și noi ca avocați în momentul în care observăm o acuzație penală nu foarte bine conturată să solicităm precizări cu privire la acest aspect, chiar dacă ni se răspunde de cele mai multe ori că în actele prealabile emiterii rechizitoriului acuzația penală nu trebuie să fie atât de bine detaliată cum este în rechizitoriu. Cred că de la momentul în care nu înțelegem foarte bine sau, cum să spun, intuim că nu este atât de bine detaliată acuzația în materie penală, va trebui să facem o cerere scrisă în acest fel și până la urmă să ne dorim ca acuzația penală să fie formulată în materia pe care o învățăm cu toții, adică drept penal, partea specială, cu toate aspectele, elementele constitutive ale infracțiunii. Un ultim aspect de care sunt interesat, prelegerea domnului Grădinaru, unde am putea-o găsi, dacă dânsul nu poate să vină, undeva e publicată, pentru că era un aspect foarte interesant.

 

Cristina Rotaru-Radu: Nu știu dacă domnul Grădinaru a pregătit și un material scris, probabil că vă vor ajuta organizatorii dacă există un asemenea material. Nu a putut participa domnul Grădinaru astăzi la conferință.

 

Participant: Mulțumesc. Scuze. Era primul, era cel legat de neloialitate.

 

Alt participant: Aș avea și eu o chestiune. Irinel Samoilă, avocat. Eu am o curiozitate, nu reușesc să o deslușesc cu exactitate. Ce ne facem în situația în care există mai multe tipuri de remedii pentru aceeași situație juridică. Aceeași chestiune poate fi remediată pe calea cercetării disciplinare, cât și pe calea, nu știu, cercetării judiciare. Un exemplu este nemotivarea unei hotărâri a unei instanțe de fond, unde este o abatere disciplinară, dar în același timp poate fi remediată și în căile de atac. De plano, dacă poate fi remediat în căile de atac, judecătorul respectiv de la fond sau mă rog, orice alt organ judiciar, trebuie să răspundă?

 

Tamara Manea: Aici da, pentru că există o abatere disciplinară, este încălcată o regulă care guvernează un proces, este încălcată o regulă de procedură și există o răspundere disciplinară, înseamnă că te-ai abătut, conduita ta profesională s-a abătut de la standardele de conduită impuse profesiei și ai răspunderea disciplinară separat de răspunderea de remediul procesual. Dar singurul aspect care nu poate să intre în sfera răspunderii disciplinare este raționamentul logico-juridic. În rest, tot ceea ce ține de domeniul exterior al raționamentului logico-juridic intră în sfera răspunderii disciplinare. Și chiar și atunci, când concurente sunt atât răspunderea penală, cât și răspunderea disciplinară, răspunderea penală nu exclude răspunderea disciplinară. Deci, procurorul poate să răspundă și disciplinar în măsura în care se poate răspunde și penal, numai că există niște dispoziții, dacă fac obiectul aceleiași cercetări, dacă cercetarea disciplinară are același obiect ca cercetarea penală, se suspendă până se rezolvă problema penală. Dar răspunderea disciplinară este atrasă în toate cazurile în care există o abatere la ceea ce se numește obligația de rezervă și obligația de a avea o conduită profesională, care să fie conformă tuturor standardelor de conduită care sunt impuse de statutul judecătorilor și al procurorilor și de Codul Deontologic. Deci în cazul de față, da.

 

Participant: Și de aici situația imediat următoare. Ce ne-am face dacă ar fi contradictorii? Spre exemplu, o instanță de control judiciar, ar constata că nu judecătorul de la fond a săvârșit respectiva abatere și totuși Inspecția Judiciară ar fi constatat că ar fi săvârșit.

 

Tamara Manea: De cele mai multe ori, atunci când există o sesizare a Inspecției Judiciare, se are în vedere, să spunem că este un aspect care poate fi remediat în căile de atac, Inspecția Judiciară este destul de prudentă, se așteaptă să vedem despre ce este vorba, dar aici este o problemă care suscită foarte multe discuții până unde se poate substitui Inspecția Judiciară unei instanțe de control, dacă este posibil, sunt opinii total diferite, veți observa dacă veți avea curiozitatea să citiți pe site-ul Consiliului Superior al Magistraturii hotărârile date în materie disciplinară, că nici aici nu există o practică unitară, că practica a evoluat, nici Inspecția Judiciară nu a avut o practică constantă unitară, tocmai pentru că este foarte greu de văzut unde este granița în care un organ administrativ poate interveni și unde este lezat principiul independenței judecătorului, când vorbim despre judecător și principiul independenței procurorului pe soluție. Și atunci este chestiune care ține foarte mult de finețe, de multă înțelegere și dacă vreți care, fiindcă vorbeam despre domeniul prioritar, care ține de aspectul că principiul independenței nu trebuie încălcat sub nicio formă. Deci, nu trebuie ca prin răspunderea disciplinară să se exercite o presiune asupra judecătorului sau asupra procurorului dar, în condițiile în care se constată încălcarea, iată nemotivarea este o abatere disciplinară prevăzută în mod expres. Nemotivarea hotărârilor judecătorești sau a soluțiilor date de procuror, evident că este atrasă răspunderea disciplinară.

 

Alt participant: Ramona Marițiu, Curtea Constituțională, aș avea o întrebare pentru domnul Mareș. După cum știți la art. 117 avem  acele persoane care, dacă au calitatea prevăzută  la art. 117 pot refuza să dea declarație în calitate de martor. Și vreau să vă întreb în ce măsură considerați că dreptul suspectului sau inculpatului este afectat în condițiile în care acele persoane nu pot opta pentru retragerea declarației, în care, soțul, să spunem are ulterior calitatea de suspect sau inculpat, după ce i se dă această calitate, soția, să spunem, nu poate opta între a-și retrage declarația dată în calitate de martor, în cadrul urmăririi penale in rem sau de a opta pentru a-și menține acea declarație? Și dacă considerați că ar trebui să existe o reglementare în acest sens sau dacă judecătorul ar putea să remedieze acest aspect? Mulțumesc.

 

Mihai Mareș: Sincer, nu m-a preocupat până acum, dar plec de la premisa că în prima fază s-a dat posibilitatea persoanei care ar fi fost într-o situație dintre cea expusă de dumneavoastră să nu dea declarație.

 

Participant: Nu, că era în faza urmăririi penale in rem și atunci, persoana care …

 

Mihai Mareș: Da, oricărui martor i se pune în vedere asupra cărui aspect urmează să fie audiat. Adică se va putea de la bun început distinge că ar putea să dea o declarație care ar putea să afecteze pe soțul, de exemplu….

 

Cristina Rotaru-Radu: Probabil că a fost întrebată despre faptă nu despre o persoană anume, nu? La această situație, vă referiți, nu?

 

Participant: Da, pentru că în fața ….. și atunci nu se știe dacă soțul sau soția sau ruda va fi suspectată.

 

Mihai Mareș: Înțeleg, este evident o lacună legislativă și se poate ulterior, cred, încerca, cel puțin să se înlăture această declarație de martor pe principiul loialității probelor, mă gândesc acum, altminteri nu văd o altă posibilitate la acest moment. Dar evident este o încălcare a dreptului la un proces echitabil într-o situație de felul acesta.

 

Alt participant: Permiteți, vă rog. Mă numesc Nae Antonio, sunt avocat în Baroul București și în primul rând vreau să vă salut prezența și să vă aduc la cunoștință faptul că sunt onorat să particip alături de dumneavoastră la această conferință. Am câteva chestiuni pe care vreau să le supun atenției dumneavoastră și de la care bineînțeles că aștept niște răspunsuri, pentru că iacătă de la 1 februarie 2014 aceste coduri și aceste noutăți în materie penală a ridicat și a deschis practic cutia Pandorei, fiind probleme majore în aplicarea textelor de lege. În primul rând vis-à-vis de ce ați susținut dumneavoastră, doamna inspector cu privire la principiul loialității și legalității probelor, cum vom putea face noi dovada, avocați, care ne aflăm în fața unui organ de cercetare penală sau în sens larg, organ de urmărire penală, în funcție de cine face audierea, să facem dovada nerespectării acestui principiu, de vreme ce cunoaștem foarte bine sintagma și ultima propoziție de la oricare declarație, că nu s-a înregistrat, deși Codul de Procedură Penală  prevede obligativitatea înregistrării acestei proceduri a audierii, nu s-a înregistrat din lipsa mijloacelor tehnice audio-video. Cum putem noi oare să facem pentru că de cele mai multe ori suntem în postura de a asista la o audiere și se exercită anumite presiuni din partea organelor de urmărire penală și anume: aveți grijă ce declarați și cum declarați că noi putem să luăm alte măsuri. Și colegii avocați pot să confirme că este o realitate faptică. Nu vreau să generalizez, este o chestiune care se întâmplă în sens restrâns, bineînțeles, nu vreau să generalizez, dar aceste cazuri în mod restrâns cum putem să facem noi dovada nerespectării principiului loialității din moment ce nu sunt dotate instituțiile cu mijloacele tehnice audio-video, astfel încât să se poată cere vizualizarea acestei proceduri a audierii, fie a suspectului, fie a inculpatului.

 

Tamara Manea: Să știți că Inspecția Judiciară este extrem de preocupată de modul în care se desfășoară instrumentarea unei cauze, vorbesc de Direcția de Inspecție pentru procurori că de aici, din această direcție fac parte. Atunci când Inspecția Judiciară este sesizată cu astfel de cazuri, sau când se sesizează din oficiu pentru că, iată există situația în care Inspecția Judiciară, după cum știți s-a sesizat din oficiu, cu privire la ultimele aspecte care tot au apărut în presă referitor la modul de administrare a probatoriului în cursul urmăririi penale, tratează cu foarte multă seriozitate aceste aspecte, de obicei este foarte bine audiat avocatul, partea, de multe ori există un grefier, care și el va fi audiat, în lipsa înregistrărilor evident, că iată există o astfel de situație, procurorul și se recurge la orice fel de alte investigații de la caz la caz. Încă o dată vreau să subliniez că Inspecția Judiciară nu are instrumentele de a face o anchetă efectivă, dar tratează cu foarte multă seriozitate și au existat iată, legat de principiul legalității și loialității administrării probatoriilor, de curând a existat o acțiune disciplinară care s-a soldat cu excluderea din magistratură a procurorului, care a administrat materialul probator cu încălcarea acestui principiu. Să vedem și dacă la Înalta Curte, în Completul de cinci judecători va rămâne definitivă, dar Secția pentru procurori s-a pronunțat în sensul excluderii din magistratură a procurorului. Investigațiile sunt de la caz la caz. Poate este prezent polițistul judiciar, poate este prezent grefierul, toată lumea care este implicată și care ar putea să aibă vreo tangență, avocatul în condițiile în care a constatat că procurorul s-a abătut de la respectarea normelor procedurale informează conducerea, pe Primul Procuror, Primul Procuror va fi audiat și el, dacă a fost informat, în ce măsură a fost și ce măsuri a luat în legătură cu ceea ce i s-a adus la cunoștință. Deci, pe cea mai recentă speță, exact pe încălcarea loialității administrării probelor pentru că aici a fost vorba și despre loialitatea administrării probelor, dovedindu-se reaua-credință a procurorului a promovat acțiunea disciplinară și sancțiunea a fost aceea de excludere din magistratură.

 

Participant: Vă mulțumesc frumos. Aș mai avea o chestiune referitor la discursul domnului coleg av. Mihai Mareș, a subliniat domnul coleg că procedura în care avem persoana cunoscută în faza de urmărire penală și i se ia declarație ca martor pe cercetare in rem, consideră că este încălcat dreptul la apărare și implicit la un proces echitabil. Vis-à-vis de aceste susțineri, considerați că practic, cantitatea probelor în cursul urmăririi penale in rem la ce ar trebui raportată și care ar trebui să fie aceasta astfel încât să fie la o limită și să nu ducă la o încălcare implicită  a dreptului la apărare. Că ne-am putea bineînțeles, fie în ipoteza în care  s-ar administra o mare cantitate de probe în cursul urmăririi penale, ai fi suspect după care imediat inculpat și practic tu în faza de urmărire penală, cel puțin parțial, ești lipsit de apărare. Cum credeți că ar trebui să fie administrarea probelor în curs de urmărire penală in rem, ca și cantitate, mă refer?

 

Mihai Mareș: Nu cred că se poate pune problema din punct de vedere cantitativ, așa cum subliniam cred că este imperios necesar ca în momentul în care există acele informații că o anumită persoană a săvârșit fapta, de îndată așa cum am subliniat importanța momentului aducerii la cunoștință a acuzației penale, să fie chemat și să i se comunice această acuzație, fără să se prelungească și în mod neloial să-i fie ținut, dacă îmi permiteți, secret această posibilitate, că va urma să fie chemat și pus sub acuzație, pentru ca Parchetul să adune cât mai multe probe, în această fază în care nu se pot respecta principiile privind dreptul la apărare. Deci, este o chestiune de apreciere a momentului la care se poate invoca că putea să i se aducă la cunoștință această acuzație și așa cum subliniam, momentele de remediere a acestor deficiențe sunt diferite în funcție de, când aceste deficiențe apar. Poți să te plângi prima dată, cum spuneam, pe 304, la procurorul ierarhic superior, ulterior te duci în Cameră Preliminară. Dar nu cred că putem să facem o distincție din punct de vedere cantitativ, cât anume să fie lăsat Parchetul să  administreze ca și cantitate de probe până la momentul la care este bine sau nu, să-ți comunice acuzația penală.

 

Cristina Rotaru-Radu: Dacă îmi permiteți, aș putea să adaug și eu, nu există o rețetă a succesului, chiar și atunci când vorbim de bună credință, dacă vorbim de rea-credință, discuția nu mai are sens. Dar dacă vorbim de o bună-credință a organelor judiciare, cred că este greu de spus din afară, în ce moment ar trebui ca urmărirea penală să depășească această fază in rem și să devină una in personam, pentru că de cele mai multe ori apărarea invocă acest fapt. Era în interesul inculpatului sau în interesul suspectului să cunoască cât mai din vreme acuzațiile, în primul rând pentru a știi care este obiectul procesului și în al doilea rând pentru a da apărătorului posibilitatea să ia parte la administrarea celorlalte probe. Eu cred că și aici lucrurile trebuie privite într-un echilibru. Poate și în situația în care organele judiciare, imediat după un denunț și după administrarea unei probe sau a unor mijloace de probă, care nu ar contura suficient vinovăția unei persoane raportat la acea faptă, ne-am pune problema dacă nu cumva și atunci ar fi încălcate drepturile viitorului suspect sau inculpat, pentru că de exemplu dacă am avea de a face cu o persoană publică, iată l-am expune deja unei mediatizări a  cauzei, chiar dacă nu s-ar dori neapărat o mediatizare, prin simplul fapt că i s-ar atribui o calitate, care poate după aceea la o administrare mai riguroasă de probe nu s-ar justifica. Și ca atare, această solicitare, din partea apărării, în sensul că dintr-un început, la cel mai firav indiciu, cum că vinovăția ar aparține unei persoane, să se înceapă urmărirea penală in personam, nu știu dacă este totdeauna justificată. Este adevărat, repet, că de cele mai multe ori, este bine ca cel care este vizat de săvârșirea unei fapte să cunoască despre acest lucru pentru a se putea apăra corespunzător și niciun caz nu pledez aici ca probele să fie administrate în cea mai mare proporție în faza urmăririi in rem și pentru faza urmăririi in personam să nu mai rămână aproape nimic. Dar repet, de la caz la caz, trebuie analizate lucrurile, nu putem găsi o formulă de succes, pentru că și într-o situație și în alta, drepturile persoanei care ar urma să fie trimisă în judecată ar putea fi afectate. De altfel, cred că situațiile acestea pot fi iremediate, nu? Cred că există deja soluții ale instanțelor de judecată pronunțate în cameră Preliminară, în care au fost sancționate demersurile organelor de urmărire penală, care au mers prea departe cu acest moment al declarării urmăririi penale în faza in personam, în sensul că s-au administrat mult prea multe probe în faza de urmărire in rem și pentru aceasta a doua fază a urmăririi penale nu a mai rămas aproape nimic de făcut. Mulțumesc.

 

Participant: Probabil că au fost, eu nu am cunoștință de asemenea hotărâri, pentru că dacă ne raportăm la textul de lege, organul de urmărire penală nu este limitat, astfel încât el să fi administrat o probă cu încălcarea unei dispoziții prevăzute de lege și evident raportat la dispozițiile 280, 282 Cod Procedură Penală, ca să avem o eventuală nulitate. Atâta timp cât nu este reglementat strict, în Codul de Procedură Penală o anumită perioadă în care să se continue urmărirea penală in rem, de fapt cu continuarea urmăririi penale in rem să fie in personam, consider că organul de urmărire penală nu are niciun fel de sancțiune neîncălcând practic niciun fel de dispoziție legală.

 

Cristina Rotaru-Radu: Nici nu poate fi prevăzută în mod abstract, nu poate fi prevăzut un astfel de moment, vă dau o situație simplă. Dacă avem de a face cu o infracțiune de omor, pentru că nu știu de ce întotdeauna când vorbim despre faza de urmărire penală ne gândim cu toții la cazurile foarte mediatizate de corupție sau de mare corupție. Dar să luăm situația unei infracțiuni de omor. Pentru simplul fapt că a decedat soția, cum ar fi să-l punem imediat sub acuzare pe soț, pentru că bineînțeles este persoana din proximitatea acesteia și nu? Cam întotdeauna organele judiciare prezumă sau mai bine zis, au pe lista de suspecți rudele apropiate sau soțul. Dacă am începe dintr-un început, am lăsa această fază a urmăririi penale in rem într-o formă incipientă, adică am face-o doar ca pe o formalitate și imediat l-am pune sub acuzare pe soț, ne-am putea trezi cu surprize, nu? Oare nu ar putea fi calificat și atunci organul judiciar ca fiind abuziv, pentru că iată în ochii opiniei publice acest om fără nicio justificare a apărut, pentru un moment, este adevărat, știm cu toții, vorbim mult despre prezumția de nevinovăție, dar când este vorba de viața reală și nu de activitatea organelor judiciare, ea joacă un rol puțin important, mai ales în asemenea cazuri când se săvârșesc infracțiuni deosebit de grave, prezumția de nevinovăție este mai mult un drept invocat decât o privire pe care o are societatea cu privire la o persoană care ar fi bănuită despre o asemenea faptă.

 

Participant: Vă mulțumesc frumos. Eu consider că ar trebui cât mai devreme continuată urmărirea penală in personam, pentru că dacă o persoană este făcută suspect îi dai astfel să se bucure de drepturile de la 75, 77, raportat la 83 Cod Procedură Penală, putând în felul acesta să-i fie respectat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil. Consider că această etapă a urmăririi penale in rem, ar trebui să fie una cât mai limitată, iar cea a continuării in persona, să fie una cât mai îndelungată pentru a se respecta în mod efectiv și nu formal dreptul la apărare.

 

Cristina Rotaru-Radu: Da, cred că aceasta și este filozofia Codului, dar repet tocmai pentru că nu pot fi date rețete matematice, în materie de drept este bine să interpretăm de la caz la caz.

 

Participant: Și o ultimă întrebare, dacă persoana cercetată în cursul procesului penal, respectiv urmăririi penale pe aceeași urmărire penală începută in rem, știind foarte bine că este presupusul făptuitor, dacă în calitate de martor, când i se ia declarație refuză să dea declarație, dacă este pasibil de răspundere pentru mărturie mincinoasă?

 

Mihai Mareș: Dacă nu declari nimic, nu ai cum să fii acuzat că ai declarat ceva mincinos, eventual poți să fii declarat de obstrucționarea intereselor justiției. Deci, nu cred că așa se pune problema.

 

Participant: Eu discutam de persoana cercetată, să știe că este persoană cercetată, este audiat pe in rem în calitate de martor, refuză să dea declarații. Dacă ne uităm la textul de lege de la mărturie mincinoasă, în actuala reglementare, este incriminat și refuzul de a da declarații, care intră în conținutul constitutiv al mărturiei mincinoase. Dacă este pasibil de răspundere pentru mărturie mincinoasă sau dacă s-ar bucura de dreptul la tăcere de care se bucură suspectul sau inculpatul atâta timp cât să știe că este persoana cercetată în cauză.

 

Cristina Rotaru-Radu: Bine și aici răspunsul este evident, nu? Dacă are deja calitatea de suspect și inculpat, bineînțeles.

 

Din public: Se știe că este presupusul autor, se știe că este in rem și este audiat ca martor.

 

Participant: Anticipăm cred, tema de după-amiază.

 

Cristina Rotaru-Radu: Da. Oricum suntem într-o mare întârziere, așa că vă propun să luăm pauză și să revenim.

 

Participant:  Vroiam doar să spun că în faza in personam, în lipsa unei stipulații cu privire la obligativitate cred că ține de, eu știu, de disponibilitatea pe care ne-o dorim de la organul judiciar să readministreze probele.

 

Cristina Rotaru-Radu:  Vă mulțumesc.

 

 

PANEL 2

 

Luminița Criștiu-Ninu: Bună ziua! Începem cel de al doilea panel al conferinței. Avem teme foarte multe în acest panel, să sperăm că ne vom încadra în timpul alocat de organizatori. Sunt opt teme, din fericire am constatat că parte dintre temele pe care eu le-am propus coincid cu ale domnului Av. Sinescu, motiv pentru care o să încercăm să le mai comprimăm, astfel încât o să și începem. Sunt Jud. Luminița Criștiu-Ninu, Vicepreședinte al Curții de Apel București și judecător în materie penală. Participă la acest panel și au teme doamna Procuror Sutiman Camelia de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, doamna Procuror Alexandra Lăncrănjan de la Direcția Națională Anticorupție, domnul Av. Mircea Sinescu și domnul Av. Augustin Zăbrăuțanu. O să încep eu cu temele pe care le-am și propus pentru acest al doilea panel. Sunt un număr de trei teme, o să încerc să comprim cât pot din ele, astfel încât să mă pot încadra în timpul alocat acestui panel. Printre temele pe care le-am propus, văzând că este vorba de drepturile fundamentale ale persoanelor în faza urmăririi penale, am apreciat că ar fi interesant de dezbătut ce înseamnă dreptul de asistare al avocatului, suspectului sau inculpatului în faza de urmărire penală și am constatat că doctrina nu este unanimă din acest punct de vedere, ba chiar aș spune că este majoritară într-o anumită direcție, dar discutând cu doamna Proc. Sutiman, chiar înainte de începerea panelului a spus, nu, nu este așa, nicidecum, în practică nu se procedează așa, dar am găsit decizii și într-un sens și în celălalt, deci deciziile nu sunt unitare din punctul de vedere al drepturilor avocatului suspectului sau inculpatului, deci ce are el dreptul să facă atunci când merge la urmărirea penală, la procuror. Am mai ales dreptul de tăcere al suspectului și al inculpatului și valoarea probatorie care se acordă acestui drept atunci când se formulează o acuzație în materie penală, dar și atunci când se dispune o soluție de către instanța de judecată, și m-am referit, de asemenea, și la o expresie pe care am văzut că a dezavuat-o un antevorbitor în primul panel, cantitatea probelor administrate în faza urmăririi penale in rem, însă eu am apreciat că este vorba fix exact de cantitate, căci despre calitate nu putem vorbi fiindcă textul de lege al art. 103 ne spune că toate probele au o valoare egală și nu putem face nicio diferență între ele, motiv pentru care vorbim fix despre cantitate și nu despre calitate. Să începem cu dreptul de asistență al avocatului în faza de urmărire penală. Nu o să încep să vorbesc despre dreptul de apărare, ce înseamnă el, categoric are două accepțiuni așa cum cunoaștem cu toții, o accepțiune mai largă și o accepțiune  mai restrânsă, aceea de a avea dreptul la avocat ales sau numit din oficiu, însă acest drept de apărare al suspectului sau inculpatului este foarte bine definit în componentele sale esențiale, în art. 6 paragraful 3 din Conveția Europeană a Drepturilor Omului. Trecând exact la problema în discuție, ce înseamnă dreptul avocatului de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală prevăzut de art. 92, aflăm din textul de lege că avocatul are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală cu două excepții și anume: atunci când se utilizează metodele speciale de supraveghere sau cercetare și atunci când se efectuează percheziția corporală sau a vehiculelor, în cazul infracțiunilor flagrante. Cât privește sfera de cuprindere a dreptului avocatului de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală, chiar dacă nu există o jurisprudență bogată, deci nu am identificat o jurisprudență bogată relevantă în această materie, am constatat totuși că soluțiile pronunțate în practică sunt contradictorii. De pildă, într-o cauză instanța a reținut că potrivit art. 6 alin. (3) lit. (c) din Convenția Europeană asistența din partea avocatului trebuie să fie una efectivă. Astfel încât, organele de urmărire penală au obligația atât de a-l anunța pe avocat în sensul de a participa, atunci când și-a exprimat, desigur opțiunea în acest sens de a participa la efectuarea actelor de urmărire penală, dar și de a-i crea posibilitatea de a participa efectiv la efectuarea oricărui act de urmărire penală. Într-o altă decizie, dimpotrivă am constatat că există opinia instanței potrivit cu care, chiar dacă avea obligația să-l încunoștiințeze, avocatul nu a fost încunoștiințat, dar de altfel, a spus instanța, nu i-a cauzat nicio vătămare efectivă suspectului, respectiv inculpatului deoarece există posibilitatea refacerii acestor acte în faza cercetării judecătorești cu asigurarea tuturor garanțiilor procesuale consfințite de lege. În doctrina recentă după cum am antamat la începutul prelegerii, în doctrina recentă elaborată pe marginea Noului Cod de Procedură Penală s-a prevăzut că acest drept de asistare nu este unul absolut. Iar dreptul subiecților procesuali de a adresa întrebări persoanelor audiate poate fi exercitat numai în acele situații în care legea prevede participare activă. Deci s-a apreciat în doctrină că dispozițiile art. 92 nu prevăd participare activă, ci prevăd doar asistare, iar atunci când legea a vrut să prevadă participare a prevăzut-o în mod expres, cum ar fi de pildă participarea avocatului suspectului sau inculpatului la audierea anticipată realizată de judecătorul de drepturi și libertăți. Deci s-a marșat foarte mult, ca să folosesc acest termen, pe cele două noțiuni folosite în Codul de Procedură Penală, de participare și asistare. Apreciindu-se de unii doctrinari că asistare nu înseamnă de fapt participare și că avocatul până la urmă ar fi un simplu garant al respectării legii la audierea persoanelor care participă în procedura penală din faza de urmărire penală. Am mai găsit tot în același sens și o altă opinie, că în cursul urmăririi penale nu sunt posibile manifestări fățișe de contradictorialitate între subiecții procesuali, astfel încât probele se administrează pe rând fără să fie supuse discuției în contradictoriu a celorlalte părți existente în cauză. Asupra conținutului dreptului avocatului de a participa, de a asista la urmărirea penală am identificat și două decizii vechi ale Curții Constituționale. Este adevărat, ambele pronunțate sub imperiul fostului Cod de Procedură Penală, dar până la urmă rațiunile sunt aceleași și pot fi aplicate și în prezent. Așa cum am arătat deciziile sunt absolut contradictorii. Este vorba despre decizia 1086/2007 a Curții Constituționale, care referindu-se la dispozițiile art. 172 alin. (1) teza 1, Cod Procedură Penală de la 1968, articol care a fost criticat pentru neconstituționalitate, deoarece permitea avocatului să participe doar la acele acte de urmărire penală care impuneau audierea sau prezența învinuitului din fostul Cod sau inculpatului, Curtea Constituțională a spus că nu poate participa numai la acele acte, ci că are dreptul să participe la toate actele, fiindcă ar însemna o restrângere a dreptului apărătorului de a asista la actele de urmărire penală și până la urmă o limitare a însuși dreptului de apărare. Contrar celor reținute prin decizia precedentă, într-o altă decizie a Curții Constituționale, 151/2002, referindu-se la dispozițiile art. 327 alin. (3), articol criticat pentru neconstituționalitate, deoarece permitea instanței de judecată ca atunci când un martor nu mai putea fi audiat să-i dea citire declarației, Curtea Constituțională în considerente a spus că acest text nu este neconstituțional, dreptul la apărare al inculpatului nu a fost încălcat, pentru că a avut posibilitatea să se confrunte cu martorii în cursul urmăririi penale. Deci, două viziuni absolut diferite asupra a ceea ce se întâmplă în cursul urmăririi penale cu privire la administrarea probelor. Trecând peste această chestiune de contradictorialitate manifestată în cele două decizii ale Curții Constituționale, apreciez că nu trebuie să pierdem din vedere și evoluția jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materia dreptului la apărare, instanța Europeană statuând în numeroase decizii asupra faptului că garanțiile dreptului de apărare nu se limitează numai la procedura în fața instanței de judecată, ci ele trebuie aplicate încă din fazele anterioare ale procesului penal. Există o multitudine de decizii, cum ar fi: Luca contra Italiei, dar și împotriva României, Bobeș împotriva României, Șandru împotriva României, când Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat faptul că s-a încălcat echitabilitatea procedurii pentru faptul că persoanele acuzate nu au avut posibilitatea să adreseze întrebări fie victimelor infracțiunilor, martori în sensul Convenției, Convenția apreciază că sunt martori în sens larg și victime și părțile civile și părțile responsabile civilmente, nu au avut posibilitatea să adreseze întrebări în fața procurorului. Acestea erau cazuri în care aceste persoane nu au mai putut fi audiate ulterior în fața instanțelor de judecată și Curtea Europeană a constatat că instanțele în mod greșit au luat în calcul acele declarații, dat fiind faptul că nu au fost administrate într-o procedură contradictorie. Sunt și alte argumente în afara celor expuse față de deciziile Curții Europene, sunt și alte argumente care pledează în favoarea unei asistențe efective și a unei implicări active din partea avocatului la efectuarea actelor de urmărire penală. Ar fi de reținut în primul rând faptul că, dacă ne uităm la modul în care sunt reglementate drepturile inculpatului și implicit ale suspectului, dar și drepturile ale părții vătămate și ale părții civile în procedura penală, în Codul de Procedură o să constatăm că persoana vătămată are dreptul să pună întrebări celorlalte persoane, pe când suspectul, inculpatul nu are acest drept. Am apreciat că este o scăpare a legiuitorului pentru că nu poate fi învins principiul egalității armelor, egalitate care așa cum ne arată Curtea Europeană trebuie să fie privită nu doar între părți și Ministerul Public, ci și între părți, între ele, între acuzați și persoanele vătămate. Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituție, atunci când există neconcordanță între pactele și tratatele cu privire la drepturile fundamentale la care România este parte, așa cum știm, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. Având în vedere că în Codul de Procedură Penală Român, inculpatul nu are acest drept de a adresa întrebări potrivit articolului care prevede drepturile suspectului și inculpatului, potrivit celor două art. 78 și 83, nu are dreptul să adreseze întrebări, am apreciat că într-o astfel de situație primează, desigur, art. 6 alin. (3) lit. (b) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care permite celui acuzat să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării. De asemenea, avem dispozițiile art. 14 pct. (3) lit. (d) din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice care prevăd aceleași drepturi pentru inculpat. Ar mai fi și alte argumente care pledează în favoarea rolului avocatului în cursul urmăririi penale, în afara celui potrivit căruia se încalcă principiul egalității armelor și anume faptul că avem dispozițiile generale din Cod cu privire la audierea persoanelor care nu disting după fazele procesuale cărora li se aplică, deci este vorba de dispozițiile art. 111, 110, 123 din Cod, care prevăd reguli generale cu privire la audierea persoanelor și nu spun că acele reguli s-ar aplica diferit în faza de urmărire penală, ci sunt reguli generale. Iar acolo se prevede că și atunci când declară inculpatul și atunci când declară persoana vătămată lor li se pot pune întrebări, se menționează în mod expres în declarație întrebările care le-au fost adresate, dar și persoanele care le-au adresat întrebări, motiv pentru care, sigur nu avem decât să susținem că aceste articole au aplicare deplină și în faza de urmărire penală, atâta vreme cât nu conține reguli derogatorii. De asemenea, de ce ar fi avocatul un garant așa cum se exprimă doctrina? De ce ar fi avocatul un garant al faptului că procedurile de audiere ale persoanelor în faza de urmărire penală se desfășoară potrivit legii? Există, nu, acele înregistrări. Sunt alte garanții sau sunt alte dovezi care pot demonstra că acele proceduri s-au desfășurat potrivit legii. Există acele înregistrări, nu este nevoie ca avocatul să fie un simplu garant și nu pot să-mi imaginez că un drept de apărare poate fi interpretat în sensul că avocatul poate vedea, poate asculta, dar nu poate vorbi. Nu știu dacă cineva poate să-și imagineze că acesta este rolul avocatului. În fine, aș mai aduce un ultim argument, eu mi-am notat mult mai multe, dar timpul este scurt, este vorba despre procedurile simplificate, deci noi nu trebuie să pierdem din vedere faptul că potrivit dispozițiilor art. 374 alin. (4) din Codul de Procedură Penală coroborat cu 396 alin. (10) din Codul de Procedură Penală, inculpații pot opta în fața instanței de judecată pentru procedura simplificată. Ce înseamnă aceste lucru? Înseamnă că ei trebuie să-și recunoască fapta așa cum este descrisă în actul de sesizare, dar înseamnă totodată că instanța de judecată ca să aplice procedura simplificată trebuie să rețină aceeași situație de fapt cu cea descrisă de inculpat și reținută în actul de sesizare, ceea ce înseamnă că instanța de judecată va face o evaluare proprie a probelor administrate în cauză și va stabili în baza acelor probe de la urmărirea penală propriul adevăr. Ori dacă acele probe nu au fost administrate nicicum în condiții de contradictorialitate, instanța se vede forțată, obligată, nevoită să pronunțe o hotărâre fără să știe exact pe ce, ce fel de probe sunt acelea. Deci, cred că avocatul trebuie să…, acestea sunt multe argumente care pledează, ar mai fi și altele care țin de circumstanțe atenuante, sunt mult mai multe. Acestea sunt argumentele care ar pleda pentru o minimă contradictorialitate, cel puțin în administrarea probelor, cel puțin atunci când suspectul devine titular de drepturi și obligații. În faza urmăririi penale in rem este o altă poveste, acolo nu participă nimeni, dar în faza urmăririi in personam trebuie să am posibilitatea să se implice activ avocatul. Următoarea temă propusă ar fi dreptul la tăcere a suspectului și inculpatului în faza de urmărire penală. Noul Cod de Procedură Penală a prevăzut în mod expres acest drept la tăcere, acela de a nu da nicio declarație pe parcursul procesului penal corelativ, existând și obligația organelor judiciare de a-i aduce la cunoștință acest drept, dar și consecințele exercitării acestui drept. Dreptul la tăcere este prevăzut pentru toate etapele procesuale, nu doar în faza urmăririi penale, ci și în faza de judecată și în fața judecătorului de drepturi și libertăți la soluționarea propunerilor de luare a unor măsuri preventive. Deși nu este prevăzut expres în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, el este prevăzut în jurisprudență și anume a fost interpretat ca o garanție a dreptului la un proces echitabil. Fiind interpretat ca privilegiul acuzatului de a nu se auto incrimina. Curtea Europeană în jurisprudența sa a constatat încălcarea garanțiilor drepturilor la un proces echitabil, atunci când autoritățile în lipsa altor probe au încercat să-i constrângă pe acuzați să mărturisească împotriva lor. Ce înseamnă acest drept la tăcere? Am simțit nevoia să precizez și faptul că instanțele judecătorești au interpretat în maniere diferite, aș spune, acest drept la tăcere. Au fost instanțe care au spus că acest drept la tăcere înseamnă inclusiv darea unor declarații de nerecunoaștere a faptelor. Am apreciat că este greșit, că nu asta a vrut să spună Codul, deci am găsit soluții și în acest sens. Nerecunoașterea faptelor am apreciat că nu este tot una cu dreptul la tăcere, dreptul la tăcere însemnând refuzul total de a da declarație sau de a răspunde la anumite întrebări sau de a furniza anumite mijloace de probă. Tot în legătură cu acest drept la tăcere se pune întrebarea în ce măsură este respectat acest drept la tăcere a inculpatului trimis în judecată atunci când acesta refuză să dea o declarație în fața instanței de judecată, iar instanța îi dă citire declarațiilor anterioare, uzând de dispozițiile art. 378 alin. (5), respectiv când inculpatul refuză să dea declarații instanța dispune citirea declarațiilor pe care acesta le-a dat anterior. Mai este respectat dreptul la tăcere într-o astfel de ipoteză, consider că răspunsul poate fi și pozitiv și negativ, depinde în ce circumstanțe a fost dată prima declarație de la urmărire penală. Dacă instanța de judecată, am apreciat, confruntată cu un refuz din partea inculpatului de a da o declarație, dorește să folosească ori nu această declarație, am apreciat că este datoare să verifice atitudinea inculpatului și să ceară acestuia explicații despre circumstanțele în care a dat declarația anterioară, pentru a se asigura că nu a fost vorba despre o constrângere expresă sau implicită în a da declarația precedentă. Dacă inculpatul arată în fața instanțelor de judecată că declarațiile anterioare au fost date ca urmare a unei constrângeri fizice sau psihologice, ca de exemplu, a fost amenințat cu formularea unei propuneri de arestare dacă nu va da o declarație sau dacă constată că pentru refuzul de a declara acesta a fost sancționat într-un anume fel, spre exemplu a fost plasat sub control judiciar motivat între altele și pe refuzul de a da declarație, citirea declarațiilor anterioare într-o astfel de ipoteză reprezintă încălcarea dreptului la tăcere. Dacă dimpotrivă inculpatul nu acuză în fața instanței nicio formă de presiune exercitată asupra sa, în darea declarațiilor anterioare arătând că pur și simplu nu înțelege să mai dea o altă declarație în fața instanței și că își menține declarațiile anterioare, citirea acelor declarații nu echivalează, desigur cu încălcarea dreptului la tăcere. Tot în legătură cu dreptul la tăcere, se mai pune problema dacă tăcerea inculpatului poate fi interpretată defavorabil acestuia. Fie la formularea unei acuzații de către organul de urmărire penală, fie la examinarea probelor și deliberarea instanței reflectate apoi în soluția pronunțată. Din modalitatea, desigur, în care acest drept este reglementat în lege, rezultă că nu ar trebui să atragă o consecință defavorabilă tăcerea inculpatului, aceasta neavând nicio valență. În jurisprudența Curții Europene însă, tăcerea inculpatului a fost interpretată în anumite situații și în defavoarea inculpatului, în special atunci când, sigur tăcerea inculpatului s-a coroborat cu alte probe. Cum în conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție, standardul de protecție oferit de legea internă este unul mai înalt decât cel care există în jurisprudența Curții Europene, sigur trebuie aplicată cu legea internă pentru că este mai favorabilă, astfel încât am apreciat că niciodată tăcerea inculpatului nu trebuie să aibă consecințe defavorabile acestuia și nu trebuie folosită la formarea convingerii organului judiciar. Din acest punct de vedere am vrut să remarc faptul că practica judiciară, deși dispozițiile legii par să fie destul de clare nu este unitară. Am descoperit hotărâri judecătorești în care dreptul la tăcere a fost interpretat și în favoarea și în defavoarea inculpatului. După cum am citit și rechizitorii în care se menționa între altele că de altfel inculpatul a refuzat să dea declarații, cumva era o probă înspre vinovăția acestuia. Dreptul la tăcere comportă discuții din perspectiva avertismentului pe care organele judiciare trebuie să le dea suspectului sau inculpatului, în cazul existenței acestui drept și care este consecința pe care lipsa acestei avertizări o are asupra respectivei declarații. În doctrină s-a exprimat opinia potrivit căreia dacă obținerea declarației suspectului sau inculpatului a avut loc cu încălcarea privilegiului împotriva autoincriminării, sancțiunea care intervine nu poate fi decât aceea a nulității relative și care, în final, conduce la excluderea probei. Un aspect particular al avertismentului atenționării pe care organul judiciar trebuie să-l adreseze suspectului sau inculpatului este acela când într-o cauză o persoană a avut calitatea de martor, s-a discutat acest aspect și în primul panel și ulterior dobândește calitatea de suspect sau de inculpat sau a avut această din urmă calitate și ulterior într-o cauză disjunsă a dobândit și calitate de martor. În nici una din aceste situații, după cum cunoaștem declarația nu poate fi folosită împotriva acuzatului devenit ulterior fiind vorba despre dreptul martorului de a nu se acuza, prevăzută în mod expres în art. 118 în Codul de Procedură Penală. Față de cauza Brusco contra Franței prezentată și în cadrul primului panel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, pentru că domnul Brusco, așa cum a prezentat și domnul Av. Mareș în primul panel, deși era în mod evident o persoană suspectată pentru că era plângere formulată împotriva lui și probele conduceau împotriva dumnealui, a fost obligat inițial să depună jurământ ca martor, apoi a devenit acuzat, s-a apreciat în respectiva cauză de către Curtea Europeană că nu a beneficiat de dreptul de a nu contribui la propria incriminare și la dreptul de a nu face declarații și în aceste condiții se pune întrebarea dacă organele de urmărire penală trebuie să mai audieze ca martori persoane împotriva cărora ab initio, în baza chiar a denunțului sau a plângerii formulate planează suspiciunea rezonabilă că ar putea fi suspectată ulterior în cauza respectivă de fapta reclamată, în caz contrar existând riscul ca procedura să fie una inechitabilă. Continuând în același registru într-o altă cauză, Curtea Europeană a arătat că dacă pe parcursul audierii martorul face anumite declarații care îl incriminează, organul judiciar are obligația să-i aducă la cunoștință dreptul la tăcere. Deci nu este suficient ca declarația să fie folosită împotriva dumnealui, trebuie la momentul oportun să-i fie stopată, măcar să-i fie adusă la cunoștință dreptul de a tăcea. În legătură cu dreptul martorului de a nu se acuza aș dori să vă prezint și o încheiere pronunțată de un judecător de Cameră Preliminară de la Curtea de Apel Cluj. S-a arătat în respectiva încheiere că sancțiunea audierii în calitate de martor a unei persoane care ulterior a devenit inculpat nu constă în excluderea declarațiilor date în calitate de inculpat, sigur că nu constă, ci în lipsirea de efecte a declarației de martor împotriva aceleași persoane, în respectarea dreptului inculpatului de a nu se auto incrimina, dar implicit rezultă că declarația de martor poate produce efecte împotriva altor persoane, chiar dacă martorul a dobândit ulterior calitate de suspect sau de inculpat. Cam acestea în legătură cu dreptul la tăcere. Dacă ați vrea dumneavoastră, domnule avocat, să preluați un pic cantitatea de probe, cu faza urmăririi penale in rem, am și eu apoi material, dar să mai fac o pauză, fiindcă le avem la fel, sunt comune, fiindcă sunt comune temele, de aceea am sărit un pic peste rând.

 

Mircea Sinescu: Sigur, am constatat împreună cu doamna judecător că în momentul în care am propus temele, cred că m-am hazardat un pic, și ca număr, și ca amploarea ei acoperite, drept urmare o să încerc și eu să comprim cumva și să relaționez cele două teme și să suplinesc câteva aspecte care cred că sunt mai interesante sau mai controversate și care sunt relevate cumva de practică mai repede decât de teorie. Sigur, dacă vorbim despre momentul dispunerii efectuării în continuare a urmăririi penale in personam, cred că cu toții cunoaștem că de fapt Noul Cod a adus câteva modificări, și anume obligația evidentă a organului de a dispune începerea urmăririi penale in rem după verificarea condițiilor de legalitate privind sesizarea și o parte a doctrinei spune că a dispărut acea fază a actelor premergătoare, care era prevăzută de art. 224, fostul text din procedură penală care era foarte controversat, în opinia mea a fost mai degrabă preluat și transformat în această fază a urmăririi penale in rem pentru că de fapt, organul de urmărire penală în această fază pe lângă faptul că verifică acele condiții legale minime pentru legalitatea sesizării trebuie să acopere acel sumum minim de probe, care să-i construiască bănuiala rezonabilă în privința unei persoane față de care apoi să dispună continuarea urmăririi penale in personam și atunci, sigur, de fapt această temă este relaționată cu cea propusă de doamna judecător, în sensul în care trebuie sau nu trebuie să vorbim despre cantitatea probelor în cadrul urmăririi penale in rem. Sigur, problema aici cred că se rezumă de fapt la echilibru în această necesitate pe care o are organul de urmărire penală, pe de o parte de a verifica sesizarea inițială pentru a nu demara procedura de acuzare împotriva unei persoane fără minime verificări și pe de altă parte posibilitatea sau respectarea întru totul a dreptului de apărare pe care o are persoana care ulterior devine suspect. Sigur, au fost ridicate aspecte de neconstituționalitate aici și prima decizie prin care s-a statuat în această materie, relevant este 236/2016 ale cărei considerente au fost și preluate ulterior, atât prin decizia 260/2016 și deciziile 56 și 68/2017. Deși aceste decizii au fost de respingere a excepțiilor de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 305  alin. (1) și (3), cred că totuși importante sunt considerentele din cadrul acestor hotărâri, prin care Curtea Constituțională face următoarele remarci, rezumativ. Sigur, nu există un timp strict și exact prevăzut de legiuitor între faza urmăririi penale in rem și cea in personam. Pe de altă parte, sigur, procurorul este obligat și nu poate, ci dispune, așa spune legiuitorul, să continue urmărirea penală in personam atunci când deja în opinia sa raportat la dosarul respectiv există construită acea bănuială rezonabilă. Prin raportare la aceste aspecte, sigur, Curtea Constituțională a apreciat că nu doar că nu este problemă doar de neconstituționalitate, dar poate fi prin raportare la fiecare caz concret o problemă de aplicare greșită a textelor legale, pentru că Curtea Constituțională apreciază în paragraful 58 al deciziei 236 că, în măsura în care în dezacord cu aceste prevederi procurorul nu respectă aceste exigențe, atunci în cazul emiterii rechizitoriului, suspectul devenind inculpat, poate supune cenzurii judecătorului de Cameră Preliminară verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală. Mai mult, ori de câte ori toate sau majoritatea probelor din faza de urmărire penală au fost administrate numai în cursul urmăririi penale in rem, atunci se pot pune în discuție aspectele aplicării legii cu nesocotirea garanțiilor specifice drepturilor la un proces echitabil. Și, sigur, enumeră apoi toate garanțiile respective. Și, sigur, problema care s-a pus în practică a fost dacă o asemenea problemă de neloialitate procesuală cum a numit-o o parte a doctrinei poate fi sancționată raportat la textul de procedură care impune obiectul Camerei Preliminare soluțiile pe care le poate dispune judecătorul de Cameră Preliminară. Aici sigur că trebuie să vă spun că nu cunosc hotărârea unui judecător de Cameră Preliminară care să excludă probatoriu pe aceste motive, însă, cred că într-adevăr, așa cum s-a remarcat și în primul panel, această problemă de nelegalitate trebuie raportată la întreaga fază de urmărire penală desfășută, în sensul în care, dacă cantitatea este una covârșitoare a probelor administrate in rem pe de o parte, pe de altă parte după dobândirea calității de suspect, acesta practic nu a beneficiat de consultarea dosarului fiind restricționat, evident potrivit legii, ulterior s-a pus în mișcare acțiunea penală și într-un termen foarte scurt acesta a fost trimis în judecată, atunci sigur că probabil se poate vorbi de o neloialitate procesuală și probabil poate face fără îndoială examenul verificării judecătorului de Cameră Preliminară. Sigur, prin raportare directă la practică atât la această fază de urmărire penală in rem, până la momentul dispunerii efectuării în continuare in personam, prin raportare la drepturile pe care le are suspectul sau inculpatul, interesantă este situația în care evident este indicat un anumit făptuitor în sesizarea inițială, la care se dispune urmărirea penală in rem. Și atunci, sigur, se pune problema audierii lui. Aici sigur că din punctul meu de vedere există anumite lacune care probabil dacă ar fi completate nu ar mai exista niciun fel de discuție din perspectiva legalității. Și avem așa: pe de o parte faptul că nu există un text procesual clar care să-i permită martorului să fie asistat de către apărător, repet în condițiile în care în cadrul sesizării este indicată persoana făptuitor sau aceasta este relevată cu prisosință de sesizarea respectivă. Pe de altă parte, lipsa prevederii obligativității organului de urmărire penală de a-l încunoștința pe martor în legătură cu dreptul de a nu se auto incrimina pentru că, atâta timp cât nu este o certitudine că acel martor care va fi suspect este asistat de avocat, atunci sigur că prin raportare la nivelul său de educație și înțelegere a dreptului ar trebui să existe obligația organului judiciar de a-i preciza faptul că acesta are dreptul de a nu se autoacuza. Remediul din art. 118, din punctul meu de vedere, nu este un veritabil remediu, că sigur nu poți folosi acea declarație ca martor în ipoteza în care el devine suspect. Însă, să nu uităm că poate exista și un efect din 2009, pot fi mai mulți suspecți sau inculpați în cadrul urmăririi penale. Și sigur că poți folosi o parte din declarația fostului martor, actual suspect împotriva celorlați suspecți sau inculpați și sigur că într-o bună ordine în tactica organului de urmărire penală aceștia pot fi cumva determinați, de asemenea, să dea declarații împotriva suspectului sau inculpatului prin raportare la partea sa din declarație care i-a incriminat în opinia procurorului pe aceștia. Prin urmare, sigur, este adevărat că nu putem să transformăm un martor într-un subiect procesual principal care să beneficieze de legalitatea drepturilor de care beneficiază suspectul și inculpatul. Dar în mod vădit cred că prin raportare la situația în care identitatea acestuia este cunoscută și indicarea acestuia ca viitor suspect este foarte clară prin cuprinsul actului de sesizare, atunci cred că acesta ar trebui să beneficieze de posibilitatea pe care spre exemplu, Codul de Procedură Penală Italian o acordă martorului respectiv într-o atare situație. Și anume, art. 63 din Codul de Procedură Penală Italian spune în felul următor: Dacă o persoană care nu este încă cercetată penal sau acuzată, arătându-se, dă declarații în fața unei autorități judiciare sau a poliției judiciare, declarații, citez, din care reies indicele săvârșirii unei infracțiuni, autoritatea în cauză întrerupe examinarea, avertizând-o că urmare unor asemenea declarații pot fi declanșate proceduri de urmărire împotriva ei și o invită să-și desemneze un apărător. Prin urmare, pronunțând modalități de complinire a acestor lacune procedurale  din punctul meu de vedere, sigur, până atunci urmează să vedem în ce măsură organul de urmărire penală, repet, își va respecta această obligație de loialitate a administrării probelor. O altă problemă, sigur se referă, din nou, tot la această perioadă de urmărire penală in rem și ne referim din nou la cantitatea de probe administrate covârșitor. Sigur, a existat o parte a doctrinei care a precizat practic remediul pentru administrarea probatoriului, cel puțin testimonial in rem, este cel al reaudierii în fața instanței de judecată și atunci sigur că se pot complini toate lipsurile, lipsei de contradictorialitate sau a participării sau a asistării apărătorului ales a suspectului sau a inculpatului la acea fază. Însă, sunt cel puțin două situații în opinia mea în care acestea nu pot fi complinite și anume: avem o situație în care în faza de judecată sunt aplicabile dispozițiile art. 783 alin (4) Cod Procedură Penală, adică martorul este în imposibilitatea de a fi audiat. Și atunci, sigur, mă întreb în ce măsură îi respectăm dreptul la apărare al fostului suspect actualmente inculpat și trimis în judecată în condițiile în care el nu poate să-i pună niciun fel de întrebare respectivului martor. Sau, sigur, așa cum a adus în discuție și doamna judecător în prelegerea dumneaei, există și situația în care poate un inculpat ar dori să uzeze de procedura recunoașterii vinovăției, procedură care după cum cunoaștem cu toții, în mod evident, presupune lipsa acestei faze de administrare a probatoriului. Și atunci poate dacă el în faza de urmărire penală ar fi avut posibilitatea să participe sau să adreseze întrebări, prin urmare să și formuleze o apărare, ar fi putut releva instanței unor circumstanțe atenuate legale. Spre exemplu, cum ar fi provocarea, situație, sigur, care i-ar fi favorabilă în ipoteza recunoașterii. Evident că, în situația în care acesta nu a putut participa, având în vedere administrarea probatoriului in rem, sigur că mai putem discuta de așa ceva. Pe de altă parte, sigur, un drept extrem de important în opinia și cu caracter de noutate introdus în 2014 este acel drept de consultare al dosarului care este o componentă principală probabil a dreptului de apărare al suspectului sau inculpatului. Însă, există niște situații în care acesta îl poate lipsi efectiv. Sigur, în situația suspectului cu siguranță știm cu toții că organul de urmărire penală poate interzice pe termen nelimitat, restricționa, mă rog, pe termen nelimitat, consultarea dosarului. Sigur, revenim la o situație pe care am invocat-o anterior în momentul în care această lipsă de consultare coroborată cu cantitatea covârșitoare de probe administrate in rem și cu o urgență în punerea în mișcare a urmăririi penale și apoi trimiterea în judecată, practic atunci nu mai putem vorbi despre acest drept care este golit practic de conținut. Mai mult decât atât, părerea mea este că suntem într-o situație defavorabilă față de vechiul Cod de Procedură Penală, că măcar exista acea prezentare de material de urmărire penală, care sigur după ce puteai să vezi piesele dosarului, de principiu ți se punea o anumită întrebare sau aveai posibilitatea să faci cerere, să copii probe, să faci declarație. Bun, de discutat dacă era o procedură formală sau nu, în condițiile în care știam cu toții că fazele de urmărire penală sunt spre final și urmează să emită rechizitoriul și cât de mult contau acele probe sau declarații din acea fază, este discutabil. Pe de altă parte, în privința inculpatului, sigur că organul de urmărire penală poate restricționa, motiva pentru cel mult 10 zile consultarea dosarului de la punerea în mișcare a acțiunii penale. Dincolo de caracterul discreționar, să spunem așa, care caracterizează justificarea pentru buna desfășurare a urmăririi penale pentru care poate fi motivată restricționarea dosarului, eu îmi pun întrebarea: care este sancțiunea pentru nerespectarea acestui termen de 10 zile, cu alte cuvinte, după ce trec cele 10 zile, faci o cerere să ți se permită accesul la dosar, eventual să și fotocopiezi și nu ți se răspunde. Vă pot da un exemplu din practica mea, un dosar la o unitate de Parchet, în care inculpatul era arestat, a făcut cerere după 10 zile, evident, n-am primit răspuns nici după 6 luni, inculpatul a trecut evident într-o altă măsură preventivă mai blândă și anume, controlul judiciar, mi s-a răspuns după 8 luni la acea cerere în sensul că am dreptul să consult dosarul și după aproximativ 12 luni am primit 200 de pagini fotocopiate, motivarea procurorului fiind în sensul în care, Domnule avocat, dacă dosarul se plimbă la instanță, la mase preventive și dacă îndrăzniți să mai faceți și cereri, evident că nu avem cum să vă dăm copii din dosar și atunci, sigur, îmi pun întrebarea cum rămâne cu dispozițiile art. 287 alin. (2) Cod Procedură Penală, potrivit cărora evident programul de urmărire penală trimite la instanță copie după actele care-i interesează, propunerea privind măsura preventivă, indiferent că este a Parchetului sau a inculpatului, originalul rămânând pentru actele de urmărire penală efectuate în continuare. Cam acestea ar fi câteva dintre teme, sigur că nu le voi mai aborda pentru că evident trebuie să beneficieze și doamna procuror la dreptul de a-și expune prelegerea și colegul meu avocat și vă mulțumesc. Așteptăm întrebări, că de fapt noi ne-am dori să o transformăm într-o dezbatere, în măsura în care putem, așa că…

 

Alexandra Lăncrănjan: Și dacă tot ați lansat această propunere a noastră de a fi o dezbatere, aș vrea să fac câteva precizări, în primul rând cu privire la exercitarea dreptului la tăcere și valența pe care o poate avea declarația dată de viitorul suspect sau inculpat în calitate de martor, dar precum și valența pe care o poate avea tăcerea inculpatului și aici o precizare, deși este foarte clar în jurisprudență că nu poate să existe niciun fel de interpretare a tăcerii inculpatului în detrimentul acestuia, aș vrea să fac o precizare cu privire la valența pozitivă pe care o avea, ar putea-o avea tăcerea inculpatului în cadrul procesului penal și dacă ne uităm atent la dispozițiile naționale, o excludere a acestei valențe pozitive a tăcerii inculpatului nu este prevăzută nicăieri în dispoziții. Nu se spune decât că inculpatului i se va aduce la cunoștință că nu va suferi niciun fel de efect negativ, în urma exercitării dreptului la tăcere. Astfel încât, contrar opiniei colegei mele judecător, cred că o apreciere pozitivă a tăcerii inculpatului oricând în faza de urmărire penală sau în faza de judecată, nu ar avea niciun fel de interdicție legală, nici din perspectiva legii naționale și nici din perspectiva jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului și Curții de la Strasbourg, mai ales în momentul în care aprecierea tăcerii inculpatului din perspectiva CEDO este într-o zonă de standard mai jos decât legea națională. De asemenea, cu privire la necesitatea pe care o poate avea audierea persoanei trecute în plângere sau persoanei cu privire la care există anumite indicii că ar fi putut participa la săvârșirea faptei, dar nu există presupunerea rezonabilă la standardul impus de Codul de Procedură Penală astfel încât să se dispună continuarea urmăririi penale împotriva acesteia, cred că atât colegii judecători, cât și domnul avocat văd doar partea negativă a acestui aspect, audierea presupusului făptuitor putând să fie in favorem, de cele mai multe ori acesta va fi cel mai în măsură să spună sau să relateze organului de urmărire penală și procurorului aspectele care ar putea să-l disculpe sau ar putea să atenueze răspunderea, sau ar putea să soluționeze cauza printr-o altă soluție decât trimiterea în judecată. Astfel încât, de cele mai multe ori, plecăm de la principiul bunei-credințe care cred că este încă aplicabil în procesul penal, din câte știu eu, audierea inițială a persoanelor care ar putea să aibă cunoștințe despre comiterea faptei, chiar și a presupusului înfăptuitor, este de natură să soluționeze cauza mai rapid și în favoarea presupusului participant decât o eventuală continuare a urmăririi penale împotriva sa, urmată de o etapă care dincolo pentru faptul că pentru profesioniștii dreptului este trecută în Cod, cred că persoanele care nu au pregătire juridică are un impact emoțional mai mare decât audierea în calitate de martor. Adică, echilibrul între a avea o multitudine de suspecți automați în urmărire penală, care pot să aducă probleme chiar pe termenul convenției, o afectare a reputației, o afectare a dreptului la viață privată, un echilibru între un automatism în a face pe cineva suspect și un minim de probe cu audierea în calitate de martor, mi se pare că trebuie să fi avut în vedere atât de către colegii avocați, cât și de către Ministerul Public. De asemenea, în ceea ce privește actele premergătoare pe care colegul meu le invoca ca fiind introduse în urmărirea penală in rem, aici începem abia să ne contrazicem, deoarece diferența între structura Codului anterior și structura Codului de Procedură Penală în vigoare ține cadrul procesual. Actele premergătoare, dacă mai ținem minte, cum erau indicate în Codul de Procedură Penală, erau cumva aspecte exterioare oricărui cadru procesual și fără valoare individuală de probă. Ele dobândeau o calitate probatorie doar prin întocmirea procesului verbal de efectuare a actelor premergătoare, care putea să fie foarte ușor în detrimentul persoanei suspectate, deoarece legalitatea se analiza global. Bun, avem legal întocmit procesul verbal de constatare a efectuării actelor premergătoare, atunci cumva, la pachet, tot ce s-a făcut în zona de acte premergătoare are valență probatorie. Cred că conceptul pe care l-a avut în vedere legiuitorul din perspectiva Codului de Procedură Penală actual a fost că de la bun început, încă de la plângere, cadrul procesual să fie bine determinat, astfel încât nu mai avem nimic extra procedură judiciară, avem de la momentul depunerii plângerii un cadru bine determinat în care nu putem administra decât probe, ceea ce pentru colegii avocați dau posibilitatea de a le ataca în mod direct și individual atât pe legalitate, cât și pe temeinicie. Cu privire la cantitatea de probe, Ministerul Public cred că are o altă opinie. Cantitatea nu este neapărat importantă, dacă nu ne uităm la calitate pot să administrez 300 de declarații, martori în faza de urmărire penală in rem, din care 295 să fie nerelevantă sau să fie în favoarea viitorului suspect sau inculpat. Și atunci nu știu dacă cantitatea de probe are, într-adevăr, valențe în ceea ce privește loialitatea fazei de urmărire penală in rem, ceea ce cred că trebuie avut în vedere și este în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și ar putea să fie un standard ușor de urmărit în practică, este când exact pentru un observator obiectiv existau suficient de multe probe cantitativ și calitativ, strânse de către Ministerul Public, astfel încât să ducă la bănuiala rezonabilă că persoana individual determinată a săvârșit fapta. Acela este momentul în care putem să considerăm că am avea un suspect de facto din perspectiva jurisprudenței europene. Și cred că aceasta este și modalitatea în care instanțele sau o parte din instanțele naționale, în fața cărora s-a invocat o perioadă prea lungă a urmăririi penale in rem, au apreciat când exact pentru autoritățile judiciare exista în mod obiectiv suspiciunea rezonabilă cu privire la comiterea faptei. De asemenea, iarăși o să am o opinie un pic nuanțată cu privire la cum remediem faptul că am  administrat o multitudine de probe în faza de urmărire penală in rem și ulterior am mai audiat câțiva martori sau am mai făcut o parte din probatoriu și am trimis în instanță, unde putem, într-adevăr, să dorim o procedură simplificată sau putem, de asemenea, să considerăm că o parte dintre martori nu mai pot fi audiați și atunci, ignorând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care ne spune care este valența probatorie a unei declarații din partea martorului care nu poate să fie audiat, că ea nu poate să fie nici probă determinantă și nici exclusivă în condamnare, atât că există o soluție care remediază această administrare de probe în faza de urmărire penală in rem fără să ajungem la  asemenea cazuri de excepție, de imposibilitate a preaudierii sau de imposibilitate de a beneficia de anumite clauze legale de diminuare a pedepsei. Și aceea ar fi reaudierea și readministrarea în urmărire penală. Readministrarea probelor esențiale din oficiu de către autoritatea judiciară care conduce urmărirea penală, în speță de către procuror, acoperă cumva orice fel de probleme care ar putea să fie ridicate cu privire la posibilitatea sau imposibilitatea readministrării în fața instanței și cred că nu pune o problemă nici din perspectiva dreptului la apărare, aici o să rog colegii avocați dacă consideră că este necesar să mă contrazică să o facă….

 

Participant: Mă scuzați, așa de multe chestiuni sunt și așa de interesante, aș vrea să încerc să vorbesc cât trebuie și pe ce trebuie, nu doar ca  …

 

Mircea Sinescu: O secundă, să vorbească și colegii noștri…

 

Luminița Criștiu-Ninu: La sfârșit.

 

Participant: Mă scuzați, iertați-mă, doar s-ar pune problema propunerii de arestare când nu mai poți în momentul acela, care-l poate prejudicia.

 

Alexandra Lăncrănjan: Da, dar noi aici discutam cu privire la vinovăția persoanei ceea ce presupune că în momentul în care avem o administrare de probe, ulterior momentului continuării urmăririi față de suspect, discutăm de proces echitabil din perspectiva vinovăției. Dacă doriți să discutăm despre măsuri preventive și care este standardul în ceea ce privește măsurile preventive putem să o facem la final pentru a nu ne atrage….

 

Luminița Criștiu-Ninu: Sunt în alt subiect, să nu intrăm și în măsuri preventive că nu mai terminăm.

 

Alexandra Lăncrănjan: În ceea ce privește o chestiune care a rămas cumva fără răspuns din panelul colegilor, cu privire la dispozițiile art. 117 referitoare la persoanele care au dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martor. Cred că din perspectiva dreptului convențional și a jurisprudenței Curții de la Strasbourg sunt importante două aspecte: art. 117 nu instituie un privilegiu sau un drept al suspectului sau inculpatului. Este un aspect care vizează strict dreptul la viață privată, dar din nefericire pentru inculpat și fericire pentru martor este dreptul la viață privată și legăturile de familie pe care martorul le are, astfel încât o eventuală audiere efectuată cu încălcarea art. 8, ne spune în jurisprudența vastă Curtea Europeană a Drepturilor Omului că din perspectiva art. 6 se va analiza în ansamblu, astfel încât simpla luare a declarației cu încălcarea dispozițiilor art. 8 nu este în mod automat o încălcare a dreptului la un proces echitabil, dreptul la un proces echitabil fiind acel articol din Convenție care se analizează întotdeauna global. De asemenea, mi-e greu să cred că în practică ar putea să existe o ipoteză de audiere a martorului cu privire la o faptă și procurorul să fie în situația de a nu îi spune absolut niciun element care ar putea să identifice că declarația ar urma să vizeze o persoană din cercul familiar al martorului, plecând de la prezumția că audiem martori care au cunoștință de săvârșirea faptei și că îi și spunem care este obiectul audierii.

 

Luminița Criștiu-Ninu: O să continuăm. Mai aveați ceva de spus pe probe, la urmărirea penală in rem, in personam?

 

Alexandra Lăncrăncaj: Da, o singură chestiune în ceea ce privește dreptul la tăcere, ați indicat două aspecte: una că ar fi o încălcare a dreptului la tăcere a inculpatului dacă instanța ar da citire declarațiilor date anterior, cumva condițional, ori cred că problema în ipoteza pe care ați luat-o în discuție nu este de încălcare a dreptului la tăcere, în momentul în care citim declarațiile în ședință publică. Dacă sunt declarații luate prin metode de constrângere, sau printr-un mecanism care intră în sfera de aplicare a art. 3 din Convenție, este o problemă de legalitate a primei declarații, cred că întâi trebuie soluționată legalitatea primei declarații și apoi putem să identificăm dacă aceasta se poate citi sau nu se poate citi. Simpla alegație a inculpatului că a fost constrâns nu ar putea duce în mod automat la eliminarea din dosarul cauzei sau la constatarea nelegalității probei. În mod evident că în momentul în care se constată că declarația inculpatului a fost luată prin metode de constrângere, sau prin metode care se circumscriu sferei de aplicare a art. 3 din Convenție, aceasta da, ar fi exclusă din materialul probatoriu. În cazul în care nu există nicio problemă cu declarația dată anterior de către inculpat, nu văd cum luarea în considerare de către judecătorul cauzei și citirea în ședința publică a unei declarații date consensual anterior de către inculpat ar putea să aducă vreo atingere dreptului la tăcere, sau dreptului la apărare. În ceea ce privește asistarea martorilor de către avocat și din câte știu în faza de urmărire penală este constantă această practică, da, permite martorilor să fie asistați de către avocat și varianta Codului Penal Italian este chiar bună, foarte bună, din păcate nu cred că asistarea de către apărător ar putea să fie în ceea ce privește martorii, să fie condiționată în lege, în Codul de Procedură Penală național, ab initio de cum organul de urmărire penală îl suspectează sau nu îl suspectează că ar fi participat la comiterea faptei. Adică, fie optăm pentru un drept de asistare al martorilor fără condiționări, fie ca legiuitorul italian, avem o procedură în care autoritatea judiciară este obligată să se oprească și să pună în vedere făptuitorului audiat ca martor că se poate autoincrimina și că poate să își contacteze avocatul.

 

Luminița Criștiu-Ninu: Să încheiem…Poftiți.

 

Augustin Zăbrăuțanu: Dacă îmi permiteți… Iertați-mă. Aceste standarde convenționale, indiferent că ne referim la standardul privind informarea privind acuzația sau standardele convenționale privind până la urmă dreptul la apărare. Preluate în dreptul intern ele au atâta greutate câtă le dă organul de urmărire penală în realitate. De ce? Pentru că ele nu pot fi niciodată standardizate într-atâta să existe o limită clară cu subiect și predicat, cu punct și virgulă, în care să se spună de aici și până aici poate să țină urmărirea penală in rem. De aici până aici tu ești, ăsta este momentul și asta este modalitatea  practică în care martorul, persoană fără cunoștințe juridice, persoană aflată într-o stare de stres, persoană care nu beneficiază din punctul meu de vedere de un drept clar, cum este instituția martorului asistat și în Codul Francez, din câte știu eu, este mult mai bine clarificată, eu m-am întrebat întotdeauna cum poate un martor în situația în care el conștientizează că începe să se autoincrimineze, în momentul acela de presiune, de stres, să pună problema, în momentul acela el se gândește, păi eu dacă spun că mă autoincriminez, nu înseamnă că procurorul o să creadă? Trăim, cum să spun, trăim într-o realitate paralelă practic cu realitatea pe care o știm cu toții, dar lăsând la o parte aceste lucruri, vorbeați de bună-credință. Bună-credință și loialitate, din punctul meu de vedere diferențele uriașe sunt date de buna-credință sau nu a organului de urmărire penală și din păcate în această zonă, pentru că încheierile judecătorului de Cameră Preliminară, nu sunt accesibile așa cum sunt deciziile, nu avem cu toții că până la urmă acest standard poate fi detaliat și este detaliat prin aceste hotărâri, prin această jurisprudență, care din păcate, mărturisesc sincer că pe ici pe colo, pe informații publice le-am mai…, am încercat pe la Înalta Curte, dar nu pot și atunci nu este normal pentru că chiar este vorba de o practică, o să intru când o să fie prelegerea mea, o să și explic de ce aceasta este în realitate cea mai mare problemă după încă patru ani de când avem această situație. Din punctul meu de vedere fără un acces, fără o aducere la cunoștința destinatarilor până la urmă, măcar a profesioniștilor dreptului acestor încheieri de Cameră Preliminară, prin care s-au decis anumite chestiuni în zona aceasta, măcar de la Înalta Curte și Curțile de Apel, dacă mă întrebați pe mine, rămâne o problemă, aceste standarde vor rămâne niște generalități așa cum sunt ele preluate, care pot fi interpretate și ale căror limite pot fi forțate oricât este obligat, să zicem, de o situație practică operativă a organului de urmărire penală, ca să fim realiști. Mulțumesc.

 

Luminița Criștiu-Ninu: Încă două aspecte și la urmă imediat o să vă dau cuvântul asupra temelor dumneavoastră, fiindcă am sesizat că suscită interes această problematică a probelor administrate în faza urmăririi penale in rem și respectiv in personam, tocmai ce spunea domnul avocat că nu este disponibilă practica judiciară a judecătorilor de Cameră Preliminară, este, nu este foarte conturată, acesta este adevărul, nu este o practică foarte conturată într-un sens sau în altul, cred că acum începe să se cristalizeze, însă am găsit două decizii și vreau să vi le aduc la cunoștință, deci, să vedeți cum pot primi chestiuni aproape la fel, soluții diferite. Într-o speță, de pildă, un inculpat trimis în judecată a solicitat excluderea probelor administrate în faza urmăririi penale in rem, care a durat trei ani, judecătorul de Cameră Preliminară a reținut că sancțiunea ce ar fi putut fi incidentă ar fi fost numai aceea a nulității relative, numai că nu a dovedit nicio vătămare astfel încât probele nu pot fi excluse. Mai zice judecătorul de Cameră Preliminară în aceeași încheiere că lipsa de publicitate și contradictorialitate caracterizează urmărirea penală ceea ce înseamnă că deși inculpatul avea, cel puțin virtual, posibilitatea de a fi asistat de apărător la audierea martorilor, aceasta nu presupunea pentru apărător o interogare activă a martorilor și mai cu seamă că în cursul urmăririi penale, zice același judecător, procurorul întrunește în persoana sa și funcțiile de învinuire și de apărare și de soluționare a cauzei, iar remediul este posibilitatea reaudierii martorilor în mod nemijlocit în fața instanțelor de judecată. O altă soluție pronunțată de un alt judecător de Cameră Preliminară, care în opinia mea mi s-a părut că este într-adevăr lămuritoare, este în sensul că, tot cu privire la aceleași probe administrate între momentul începerii urmăririi penale in rem și in personam, efectuarea continuării urmăririi penale față de suspect, a apreciat judecătorul că atâta vreme cât intervalele de timp dintre cele două momente, raportate la datele și împrejurările cauzei, căci de fiecare dată sigur așa se raportează, sunt justificate, condiție care a apreciat-o că este îndeplinită în cauză, fiind vorba despre un interval scurt, s-a reținut că nu poate fi vorba despre un abuz evident când temporizarea etapelor procesuale și că în aceste condiții sigur nu poate cenzura modul în care organul de urmărire penală și-a planificat începerea și continuarea urmăririi penale neexistând date că s-ar fi urmărit împiedicarea inculpatului la exercitarea dreptului la apărare. Mai este o decizie veche a Înaltei Curți de Casație și Justiție, este vorba despre decizia 242 din 3 decembrie 2012,  dar era dată pe fostul Cod de Procedură Penală, în care s-a dispus restituirea dosarului la procuror, pe motiv că majoritatea probelor au fost făcute în faza actelor premergătoare, sigur transpunând acum în faza urmăririi penale in rem, dar este o decizie dată, repet, sub imperiul Codului vechi. Dar remediul, așa cum a spus și doamna procuror este reaudierea la procuror, acesta cred că este remediul, ar fi remediul cel mai potrivit.

 

Camelia Sutiman: Am o singură mențiune cu privire la cantitatea de probe administrate în cursul urmăriri penale in rem, pentru că am o altă opinie decât colega mea și sunt tot procuror și cred că este normal să administrezi cât mai puține probe în această fază procesuală, cred că este normal persoana împotriva căreia se formulează plângerea să fie audiată doar în mod excepțional ca martor,  este greu să fi audiat în propria cauză, ca martor și în plus ridică și o problemă de imagine a instituției din care faci parte, pentru că, de exemplu există situații în care persoane vătămate care vin și depun diverse sesizări, da, se duc la televiziune, încep, am făcut plângere împotriva lui X, încep ele să spună ce doresc să spună și apoi evident jurnaliștii prima întrebare pe care o pun a doua zi sau imediat, l-ați audiat pe X împotriva căruia s-a formulat plângere? Da, în calitate de martor. Este un pic, cum să vă spun, ca imagine, eu nu aș recomanda o astfel de procedură, eu sunt procuror de 23 de ani,am avut și multe funcții de conducere în Ministerul Public și cred că probele în faza urmăririi penale in rem trebuie să fie cât mai limitate. Pentru că apoi trebuie să le readministrezi, este un stres și pentru persoanele audiate și pentru martori să vină din nou să le reaudiezi și cred că trebuie să limitezi și când ai conturat că o persoană este suspectă trebuie să o faci suspectă. Dacă e o persoană și dacă se păstrează discreția cu privire la acea cercetare, acea persoană nu are de suferit nici din perspectiva imaginii publice, pentru că au fost multe situații, care persoane cu calitate specială, care au fost cercetate de procurorii cu care am interacționat, au fost cercetați, au fost suspecți, nu a știut nimeni, s-a dat soluția, care s-a impus ulterior, de neurmărire penală. Dar pentru asta îți trebuie oarecare discreție pentru efectuarea urmăririi penale și cred că trebuie să ai garanțiile maxime pe respectarea drepturilor suspectului, care evident poate propune probe și le poți administra în condiții procedurale, nu să presupui să le readministrezi și să chemi oamenii de nu știu câte ori la Parchet. Aceasta este opinia mea, este și opinia multor colegi procurori cărora le-am avizat pentru legalitate și temeinicie actele. Mulțumesc.

 

Luminița Criștiu-Ninu: O să mai discutăm în faza întrebărilor la sfârșitul panelului. Nu s-a terminat, o să continuăm cu percheziția și cu metodele speciale de investigare din perspectiva art. 6 și 8 din CEDO, doamna procuror.

 

Alexandra Lăncrănjan: Mulțumesc. O să încerc să mă înscriu mai puțin de 10 minute și aș vrea să discutăm doar din perspectiva percheziției domiciliare având în vedere că discuția cu privire la mandatele de supraveghere tehnică este destul de prezentă în restul timpului în spațiul juridic, cu anumite precizări preliminare. În primul rând, se discută foarte mult din perspectiva art. 8 din Convenția atunci când vorbim de percheziții domiciliare, dar practica judiciară ne arată că în procedura percheziției domiciliare mai avem incidente și alte drepturi fundamentale ale persoanei percheziționate, care sunt la fel de importante sau mai importante decât cel cu privire la viața privată, acesta fiind o dată dreptul de proprietate, din perspectiva art. 1, Protocolul 1 din Convenție, putând avea de foarte multe ori aspecte care țin de art. 6, dreptul la un proces echitabil din perspectiva dreptului la tăcere și privilegiului împotriva autoincriminării, dar de asemenea putem să avem aspecte care vizează art. 3 din Convenție în procedura percheziției domiciliare. De asemenea, cred că este foarte important să facem o distincție în ceea ce privește sancțiunea pe care o poate avea o încălcare a art. 8, în procedura percheziției domiciliare, prin raportare la art. 6 din Convenție, astfel Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evaluat care este valența pe care o probă luată cu încălcarea unui drept convențional o poate avea din perspectiva dreptului la un proces echitabil, iar în materia art. 8, s-a ajuns la concluzia că o încălcare a art. 8 nu duce automat la o încălcare a dreptului la un proces echitabil. Și ca să vă dau un exemplu care este extrem, care este puțin probabil să se întâmple în jurisprudența noastră națională, într-o cauză împotriva Belgiei, Calnanien împotriva Belgiei, Curtea a constatat că a existat o încălcare a art. 8, din Convenție deoarece a fost efectuată o percheziție fără a exista o autorizație din partea vreunui judecător sau a unei alte autorități judiciare, dar în schimb a constatat că nu există nicio problemă din perspectiva art. 6 dreptul la un proces echitabil și, de asemenea, nicio problemă cu privire la art. 13 din Convenție, prin raportare la art. 8. Și în analiza conformității acestei măsuri cu dispozițiile art. 6 din Convenție, Curtea a avut în vedere anumite criterii care sunt perfect aplicabile atunci când evaluăm în jurisprudența națională încălcările în procedura percheziției. S-a avut în vedere că persoana percheziționată a putut contesta sau nu a putut contesta măsura, dacă s-a putut opune folosirii probelor în procesul penal sau dacă nu s-a putut opune, indiferent ce a decis magistratul național cu privire la această cerere, dacă a fost analizată proba de către instanțele naționale și le-au fost avute în vedere drepturile apărării, cum ar putea să fie ele contra balansate în procedură, dacă a fost avută în vedere intensitatea pe care a avut-o încălcarea dreptului convențional, dacă a fost avut în vedere de către instanță  și care ar fi efectele pe care păstrarea în materialul probatoriu al unei probe obținute cu încălcarea art. 8  o va avea pentru finalizarea procedurii și dacă, de asemenea, condamnarea persoanei percheziționate, că în cazul acesta a avut calitatea de suspect, ulterior în procedură, s-a bazat în mod determinant sau nu pe proba administrată cu încălcarea unui drept convențional. Cred că acesta este textul cu privire la care ar trebui să ne aplecăm și noi ca magistrați naționali, fie că suntem procurori, fie că suntem judecători, deoarece analiza legalității și loialității administrării probelor este până la momentul sesizării instanței, este unul dintre atributul magistratului procuror, în momentul în care analizez dacă urmărirea penală este sau nu, ai obligație de analiză a loialității administrării probelor și legalității acestora pentru a putea decide care este soluția impusă în cauză. De asemenea, din perspectiva art. 13, în aceeași cauză împotriva Belgiei, judecătorul convențional a decis că existența unei căi de atac, în materie civilă care ar fi putut să ducă, la acordarea de despăgubiri pentru persoana percheziționată cu încălcarea art. 8 din Convenție, a fost suficientă pentru a se considera că are o cale de atac efectivă pentru repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor convenționale. Spuneam că este un caz extrem din perspectiva dreptului național, deoarece o percheziție fără autorizație în dreptul intern ar duce în mod automat la excluderea probei ca nelegală, pe dispoziții de drept național și nu pe dispoziții care vizează aspecte convenționale. Un alt aspect interesant care poate să aibă incidență din perspectiva  percheziției domiciliare, este dreptul prevăzut de art. 3 din Convenție. Credeam că nu o să găsesc în jurisprudența națională o invocare a art. 3, în momentul efectuării percheziției domiciliare, dar există o cauză, cel puțin în care a fost invocată nelegalitatea a modului de efectuare a percheziției domiciliare cu încălcarea art. 3 din Convenție. Și pot să fie astfel de încălcări în momentul în care, în momentul efectuării percheziției există incidente rare, dar, spre exemplu, persoana percheziționată înghite o probă esențială pe care o căutai cu ocazia efectuării percheziției. În speța din dreptul național, înghite bilețelul pe care îl căutai la percheziție, în mod evident fără intervenția, în acel moment, a autorității judiciare, proba nu ar mai fi putut să fie recuperată în vreun fel. Și din această perspectivă avem jurisprudență în materie convențională în cauza Jalloh contra Germaniei din 2006, este o situație similară, dar puțin mai dramatică, persoana care era suspectată de trafic de droguri înghite pachetul cu cocaină și refuză să ia o soluție care i-ar fi produs regurgitarea pachetului astfel încât autoritățile de ordine publică folosesc o procedură pseudo-medicală, care îl obligă să regurgiteze pachetul, introducându-i un tub în aparatul digestiv provocându-i astfel suferințe, mă rog, traume fizice și psihice. Din această perspectivă  analizând cauza s-a constatat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului că a fost o încălcare a art. 3 din Convenție, dar dintr-o perspectivă oarecum de echilibru între necesitatea și interesul public al procedurii și drepturile inculpatului și s-a considerat că a fost o încălcare a art. 3 din Convenție și din perspectiva faptului că existau metode mai puțin intruzive și mai puțin traumatice de obținere a probei de către autoritățile judiciare și faptul că toate metodele medicale utilizate nu au avut niciun moment în vedere o încercare de a-i salva viața sau de a nu-i pune sănătatea în pericol, deci nu au avut nici un caracter preventiv, ci au avut ca unic scop obținerea probei determinante. Atunci Curtea a venit și a spus, bun, din această perspectivă, existând metode care ar fi putut să genereze într-un termen ceva mai lung decât regurgitarea, obținerea probei de către autoritățile judiciare, s-a constatat că proba este luată cu încălcarea art. 38 din Convenție. De asemenea, în această cauză s-a considerat că a existat o încălcare a art. 6, dar încălcarea art. 6 nu a fost automată, ci prin analiza caracterului decisiv pe care proba l-a avut în condamnarea inculpatului. În mod evident fiind condamnat pentru trafic de droguri, proba decisivă în cauză a fost pachețelul de droguri care a fost obținut cu încălcarea drepturilor convenționale. În ceea ce privește cauza națională, în care bilețelul a fost extras cu o manevră, care putea să fie considerată mai dură, în sensul că pentru cinci secunde i-a fost imobilizat maxilarul persoanei, dacă trecem prin același filtru de analiză convențională, o să ne dăm seama că nu, nu suntem în ipoteza Jalloh contra Germaniei, o dată pentru că un bilețel pe care avem însemnări olografe ce a fost îngurgitat nu ar mai putea fi obținut în niciun un fel ulterior, pe de altă parte pentru că intensitatea și durata acțiunilor polițistului nu sunt de natură a constitui acte care să fie contrare art. 3 din Convenție și, de asemenea, pentru că nu era o situație care să nu poată să fie calificată ca o situație de necesitate și urgență, iar Curtea Europeană, ori de câte ori analizează astfel de interacțiuni forțate cumva dintre autoritățile publice și persoanele suspectate, iau în calcul dacă la momentul măsurii intruzive exista o situație diferită față de situația normală. Dacă aveam un caracter de urgență sau un caracter special față de o situație normală de derulare a activităților. De asemenea, există, din perspectiva art. 3 din Convenție,  există chestiuni care se pot circumscrie în procedura percheziției domiciliare atunci când discutăm de imobilizarea persoanelor cu ocazia perchezițiilor domiciliare, deși, iarăși, este un aspect care este de excepție. De asemenea, și în acest caz trebuie evaluat care sunt circumstanțele concrete ale faptei și, deși ar putea să ducă la o procedură reparatorie pentru activitatea autorităților publice, de cele mai multe ori nu va avea influență cu privire la aspectele privind legalitatea și temeinicia efectuării percheziției domiciliare. Din perspectiva dreptului la tăcere și privilegiului autoincriminării astfel cum, m-a ajutat foarte mult faptul că a fost cumva discutată din toate perspectivele anterior această chestiune, cred că percheziția domiciliară în sine ca procedură prevăzută de Cod nu ar putea duce la o încălcare a dreptului la tăcere sau la o încălcare a privilegiului contra autoincriminării a persoanei percheziționate. Asta din cauza faptului că autoritățile nu ar trebui în niciun moment să ia mascat o declarație a persoanei percheziționate în cuprinsul procesului verbal de efectuare a percheziției. Exista o practică pe vechiul Cod și pe care am constat-o ca procuror care supraveghea activitatea de urmărire penală, ca în momentul în care se finaliza cumva percheziția domiciliară să ai (între ghilimele) o întreagă detaliere a situației de fapt și dacă se poate și o recunoaștere a vinovăției din partea persoanei percheziționate. Ori, din perspectiva atât a dreptului național, cât și din perspectiva dreptului convențional, această declarație mascată excede procedurii de percheziție prevăzute de legea națională. Problema interesantă mi se pare acuma, ce facem cu ea în momentul în care încă apare în practică. Bun, din perspectivă strict juridică, o s-o calificăm ca fiind o declarație dată fără garanții procesuale, nu o vom lua în seamă în momentul în care coroborăm probele, ea nu ricoșează ca nelegalitate în procesul verbal de percheziție ca măsură prevăzută de Cod, dar o decizie recentă a Curții Constituționale ne spune că trebuie să o scoatem fizic și atunci cum scot eu fizic un sfert de pagină, care dacă mai ai și un pic de noroc este față-verso, dintr-un proces-verbal de efectuare a percheziției domiciliare. Da, mai fac o dată percheziția domiciliară. Bun. O variantă ar fi ca ea să fie blurată într-un fel, dar de asemenea este important ca actul în original să fie la dosarul cauzei, că doar nu pot să-l țin eu la urma dosarului. Anonimizarea mi se pare că este o soluție atât legală, cât și convențională, având în vedere că singura problemă care ar putea să fie pusă ar fi din perspectiva invocării unei atingeri aduse dreptului prevăzut de art. 3 din Convenție. Dacă în acea declarație persoana respectivă ar fi invocat că ar fi fost supusă tratamentelor inumane sau degradante în timpul efectuării percheziției și atunci cred că atât procurorii, cât și judecătorii ar trebui să aibă în vedere o metodă, cel puțin atunci când constatăm nelegalitatea parțială în procesele verbale de percheziție încât să nu distrugă definitiv cele consemnate și să găsim o soluție de anonimizare sau de excludere într-o altă formă decât cea de eliminare definitivă și iremediabilă, pentru că mi se pare că dreptul persoanei care invocă o atingere adusă integrității fizice nu poate să fie exclus de către autoritățile judiciare pentru că s-a constatat o nelegalitate parțială a unei probe. Aici el ar trebui să aibă acces la cele consemnate în procesul-verbal. Din perspectiva art. 8 din Convenție, o chestiune interesantă care a apărut în practica Curții Europene a Drepturilor Omului este cât de mult a acoperit și într-o cauză care vizează chiar Statul Român, cât de mult acoperă autorizația de percheziție, ce se întâmplă în timpul efectuării percheziției, deoarece în cauza Cacuci şi Virra & Cont împotriva României, cauză de la începutul anului 2017, s-a constatat că a existat o încălcare a art. 8 din Convenție, deoarece autoritățile naționale având o autorizație de percheziție domiciliară, au intrat în imobilul percheziționat și în timpul efectuării percheziției domiciliare au luat, au ridicat din geanta pe care una dintre persoane aflate în imobil o avea asupra sa, au luat o tabletă, o agendă care a fost folosită ca probă în procesul penal. Și în această cauză, sincer este prima pe care o văd diferențiind aceste două aspecte, Curtea a considerat că cercetarea genții persoanei aflate în imobilul percheziționat, de fapt este o procedură care ține de o percheziție corporală și nu ar fi cumva acoperită de autorizarea judecătorului în ceea ce privește percheziția domiciliară, astfel încât este foarte important să vedem dacă gențile sau alte obiecte care ar putea să conțină probe sunt sau nu atașate de corpul persoanelor care se găsesc la percheziție, astfel încât să putem să diferențiem dacă există o autorizație din prisma percheziției domiciliare sau este nevoie de o ordonanță care să autorizeze percheziția corporală. În ceea ce privește modalitatea de verificare a percheziției domiciliare, Curtea de asemenea în Cacuci şi Virra & Cont contra României face o evaluare a elementelor legislative din legislația națională privind autorizarea percheziției domiciliare și a modului în care a fost aplicată de instanțele naționale, considerând că din acea perspectivă nu a existat nicio încălcare a art. 8 din Convenție, deoarece instanțele au emis mandat de percheziție, au analizat circumstanțele cauzei în momentul în care au considerat că este legal să fie folosit acest procedeu probatoriu, a existat o presupunere rezonabilă de comitere a faptei, a fost individualizat obiectul percheziției și scopul pentru care aceasta este făcută, iar modalitatea în care autoritățile judiciare care au procedat la efectuarea percheziției nu a condus la nicio încălcare a dreptului la viață privată al persoanei percheziționate. Un ultim aspect care cred că este important să-l precizăm cu privire la respectarea drepturilor fundamentale în cazul perchezițiilor domiciliare este ce se întâmplă după ce percheziționăm persoanele, când de multe ori se ridică obiecte de la percheziție sau mă rog, așa sperăm că altfel nu am avea de ce să o autorizăm, acele obiecte care au o valoare patrimonială importantă sau au o valoare profesională importantă pentru persoana percheziționată și atunci putem să discutăm din perspectiva unei presupuse atingeri ce ar putea fi aduse dreptului la proprietate a persoanei percheziționate. Ca și în cazul art. 8 din Convenție, atunci când analizăm ingerințele în dreptul de proprietate trebuie să avem o prevedere legală și întotdeauna să analizăm proporționalitatea și necesitatea  astfel încât cred că dispozițiile naționale care impun restituirea bunurilor sau optarea pentru păstrarea unei copii din documente și restituirea originalului cu obligația de a păstra ar trebui să fie analizate de către Ministerul Public, de data aceasta că suntem de mai multe ori în urmărire penală cu o mai mare atenție în ceea ce privește timpul și aprecierea necesității menținerii obiectelor în original, în cazul documentelor, mai ales dacă sunt documente ce țin de activitatea profesională, ca în cazul profesiilor liberale spre exemplu sau profesiilor care necesită acces la documente cum sunt, ca în cazul Cacuci, experții contabili. Depășind cu mult timpul alocat o să cedez…

 

Luminița Criștiu-Ninu: Urmează doamna procuror Camelia Sutiman. Dacă toată lumea s-a gândit la suspecți și respectiv la inculpați, doamna procuror s-a gândit și la persoana vătămată.

 

Camelia Sutiman: Da, pentru că toți speakerii de astăzi și-au luat teme legate de drepturile suspecților, inculpaților, avocaților, m-am gândit că trebuie să amintim puțin și de persoana vătămată și de faptul că are și persoana vătămată, victima, că nu este același lucru, și persoana vătămată și victima au multe drepturi pe parcursul procesului penal. Eu am pregătit un material, am să trec, am să fiu foarte succintă, că deja am depășit cu 10 minute timpul alocat întregii expuneri, pentru toți participanții din panel. Eu am să fac doar o trecere în revistă, doar o să fac referire la această directivă, care este o directivă importantă, care sunt convinsă că ați auzit și de care vă puteți informa în viitor, deci o să trec peste slide-urile care presupun detalierea acestei directive, dar ea a fost adoptată în 25.10.2012 de Parlamentul European și Consiliu, are dreptul la informare în cadrul procedurilor penale și de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității, cu termen de implementare în legislația statelor membre anul 2015. Am făcut o trecere în revistă în ceea ce și-a propus. Ce a stabilit directiva? A stabilit pentru victime foarte multe drepturi, de exemplu, dreptul de a înțelege și de a se face înțeles, dreptul de a primi informații încă de la primul contact cu o autoritate competentă, nu le mai detaliez pentru că le puteți urmări și dumneavoastră, directiva este ușor de găsit, este tradusă și în limba română. Eu mi-am luat această temă dintr-o altă perspectivă și am să vă spun imediat. Directiva prevede iarăși dreptul din momentul formulării unei plângeri, dreptul de a primi informații cu privire la propria cauză, dreptul la servicii de interpretariat și traducere și foarte important dreptul oricărei victime de a fi audiat în cursul procesului penal și de a propune probe, precum și dreptul de a ataca soluțiile de neurmărire penală dispune împotriva autorului infracțiunii ce face obiectul plângerii. Am constatat că deși directiva a fost implementată, deci multe din dispozițiile acestei directive au fost implementate atât în Codul de Procedură Penală, cât și în legislația specială, legea privind protecția victimelor infracțiunii, toate aceste drepturi ale persoanelor vătămate, nu erau cunoscute în practică, nu erau aplicate în practică. De ce? Procurorul avea posibilitatea, deci nu avea obligația de a audia persoana vătămată, până în mai 2016 când, prin ordonanță de urgență s-au făcut o serie de modificări la Codul de Procedură Penală și a fost introdus astfel art. 111 alin. (9) din Codul de Procedură Penală, care prevede că audierea persoanei vătămate de către organul judiciar care a înregistrat o plângere cu privire la săvârșirea unei infracțiuni se desfășoară de îndată, iar dacă acest lucru nu este posibil se va realiza ulterior depunerii plângerii fără întârzieri nejustificate. Practic acest text este cel care include deci o obligație în sarcina organului de urmărire penală pentru că până în acest moment, mai 2016, dacă observați dumneavoastră exista peste tot, dreptul de a fi ascultat, dreptul de a propune probe, dreptul, dreptul, dar nu și obligația corelativă pentru organul de urmărire penală. Și atunci pentru că existau, au existat în practică numeroase situații în care persoanele vătămate, prin persoane vătămate înțelegem atât persoana fizică, cât și persoana juridică, care a suferit o vătămare prin infracțiune, nu erau întotdeauna audiate pentru a li se aduce la cunoștințe acele drepturi. În practică exista și procedura ca o dată cu citația care i se trimitea persoanei vătămate, persoanei care formula plângerea se trimiteau în scris și toate aceste drepturi prevăzute de art. 81 din Codul de Procedură Penală, dar practic nu întotdeauna se realiza audierea. Acum Codul ne obligă la audierea persoanei vătămate, există evident și o serie de excepții, în situația în care plângerile sau denunțul nu îndeplinește condițiile de formă prevăzută de lege, ori descrierea faptei este incompletă ori neclară, când plângerea sau denunțul se restituie pe cale administrativă cu indicarea elementelor care lipsesc și de asemenea mai există o excepție, care rezidă din dispozițiile art. 294 alin. (3) Cod Procedură Penală, atunci când sesizarea îndeplinește condițiile legale de admisibilitate, dar din cuprinsul acesteia rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a acțiunii penale prevăzute la art. 16 alin. (1), organele de cercetare penală înaintează procurorului actele împreună cu propunerea de clasare, cu observația că, nu poți invoca acest articol decât, din punctul meu de vedere, din perspectiva în care din actul de sesizare rezultă foarte clar existența, de exemplu, a împlinirii termenului de prescripție sau că fapta pentru care se dorește efectuarea de cercetări este clar că nu este prevăzută de legea penală, pentru că este de regulă, să zicem derularea unui contract civil și ai toate datele care îți atestă acest lucru. În situații de acest gen, nu consider că, într-adevăr poți dispune o soluție, fără audierea persoanei vătămate, dar în toate celelalte cazuri prevăzute la art. 16 alin.(1) nu poți ajunge la o concluzie, de exemplu că, nu sunt împlinite elemente constitutive ale infracțiunii sau că n-a săvârșit fapta prin vinovăția prevăzută de lege decât în baza unei cercetări și în momentul în care trebuie să faci o cercetare pentru a ajunge la o concluzie este obligatorie audierea persoanei vătămate. Acum nu știu cum se realizează în toate cazurile această audiere, pentru că nu vreau să vă ascund faptul că, deși persoanele sunt citate întotdeauna, persoanele vătămate, datorită faptului că uneori organul de urmărire penală este la distanță, deci este fie într-o structură centrală ori persoana vătămată locuiește la distanță foarte mare, nu-și prea pot exercita acest drept de a veni în fața organului judiciar, de a da, de a face completări, de a propune probe și apoi de a-și exercita toate acele drepturi care rezultă din dispozițiile art. 81 Cod Procedură Penală, tocmai datorită distanței, datorită lipsei mijloacelor financiare necesare pentru deplasare, chiar dacă există posibilitatea rambursării ulterioare de către organul judiciar, de multe ori persoanele vătămate nu se prezintă la aceste audieri și chiar spun că nu se pot prezenta, fapt pentru care este destul de dificil să te deplasezi de fiecare dată în localitatea unde locuiește persoana vătămată pentru a-i lua declarație și a fi conștient că din acel moment cunoaște dispozițiile art. 81 din Codul de Procedură Penală și are posibilitatea să-și exercite efectiv aceste drepturi. Eu am vrut să subliniez aici faptul că deși există legislație internațională, deși a fost transpusă în legislația internă în de-a lungul timpului, s-a simțit nevoia ca în 2016 să se instituie o obligație pentru programul de urmărire penală și cred că asta spune multe. Spune mult asupra faptului că, în România încă trebuie să ai obligații foarte clare, pentru că dacă nu le ai, toată lumea își exercită activitatea astfel încât persoana vătămată să fie pusă și ea în centrul procedurilor și să fie principalul beneficiar al activității noastre. Mulțumesc.

 

Luminița Criștiu-Ninu: Mai avem un subiect, n-am epuizat, domnul avocat Zăbrăuțanu o să ne vorbească despre descrierea faptelor în rechizitoriu, condiție esențială a dreptului la apărare.

 

Augustin Zăbrăuțanu: Deși este foarte dificil, dacă nu imposibil să depășesc eficiența doamnei procuror Sutiman, o să mă străduiesc măcar să fiu în zonă, de ce este din punctul meu de vedere această descriere a faptelor în rechizitoriu, condiție esențială a dreptului de apărare și pentru că în acest caz, standardul convențional, cel dat de directiva 2012/13 a Uniunii Europene, la art. 6 pct. (3) precizează foarte clar că statele membre se asigură că cel târziu la prezentarea fondului acuzării în instanță se oferă informații detaliate cu privire la acuzare, inclusiv natura și încadrarea juridică a infracțiunii, precum și forma de participare a persoanei acuzate. Din punctul meu de vedere indicarea acestui termen, acestei bariere de timp, arată faptul că cel mai târziu, prin rechizitoriu și o să spun mai încolo de ce cred eu că nu doar în cadrul rechizitoriului acest lucru trebuie să rămână constant, informarea persoanei acuzate trebuie să fie detaliată în mod concret cu privire la acuzația ce i se aduce și, bineînțeles, încadrarea juridică a acesteia. În principiu, alături de directivă sunt incidente, prevederile art. 328 Cod de Procedură Penală, bineînțeles art. 6 paragraful 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, am spus de ce acest cel mai târziu, pentru că din punctul meu de vedere, pe tot parcursul urmăririi penale în toate situațiile în care persoana suspectată, acuzată sau bineînțeles este propusă spre arestare preventivă, să spunem, trebuie să fie informată așa cum organul de urmărire penală cunoaște la momentul respectiv situația, pentru că este adevărat, situația este în schimbare. Deci, dar revenind la ce avem clar, sigur, cert, avem aici barieră de timp care nu lasă loc de interpretări. Din păcate, cum spuneam în intervenția anterioară acest standard nu poate fi detaliat până într-acolo să se arate cu punct și virgulă cum trebuie făcută această informare. Acest lucru se realizează din perspectiva mea și se va realiza în timp, printr-o practică a instanțelor și aici ajungem într-un oarecare blocaj. Prin această practică a instanțelor, aceste încheieri ale judecătorului de Cameră Preliminară nu pot fi aduse la cunoștința publicului așa cum jurisprudența în sine îi este accesibilă. De asta în anumite situații când întâlnești ordonanțe ale procurorilor ierarhici superiori, ordonanțe de infirmare, găsești motivări foarte interesante și precizări foarte interesante în această direcție, este adevărat și cu indicarea unor încheieri ale judecătorilor de Cameră Preliminară, doar că accesul la ele este limitat. Și aș vrea să precizez câteva aspecte foarte interesante pe care le-am găsit într-o astfel de ordonanță de infirmare, nu este important subiectul, nu sunt importante persoanele, ci important este modul în care procurorul care a dat această soluție detaliază ceea ce trebuie să fie făcut într-un rechizitoriu pentru a fi considerat că acesta respectă standardul de claritate a acuzaților de natură penală, ca să citez din această ordonanță. Din punctul Parchetului de vedere, pentru că se specifică în mod clar că acest standard de claritate al acuzațiilor de natură penală reținut în sarcina inculpatului, trebuie să privească atât fundamentarea factuală, cât și cea juridică a dispoziției de trimitere în judecată și că lipsa de rigoare a modului de prezentare a faptelor ce fac obiectul acuzației penale și motivarea dispoziției de trimitere în judecată, fără analizarea unei analize juridice și pentru o folosire inadecvată a terminologiei juridice, ar putea să vadă interesul și dreptul acuzatului în acest caz. De asemenea, precizează foarte interesant faptul că deficiența în redactarea rechizitoriului ce rezultă din inexistența unei descrieri efective concrete a actelor materiale circumscrise conținutului infracțiunii nu poate fi înlăturată pentru o simplă trimitere la conținutul unor mijloace de probă. De regulă, probleme acestea apar foarte des când sunt infracțiuni continuate și când avem de asemenea și concurs de infracțiuni, acte materiale, eu știu, multiple. De asemenea, spune procurorul, claritatea acuzației este o condiție sine cva non pentru sesizarea în mod legal a instanței prin rechizitoriu permițând inculpatului cunoașterea deplină a conținutului acuzațiilor formulate, iar instanței stabilirea obiectului și limitelor judecății. De asemenea, faptul că, prin omisiunea descrierii faptelor reținute în sarcina inculpatului, într-un mod susceptibil de a produce consecințe juridice conduce la încălcarea garanțiilor privind dreptul la un proces echitabil prin imposibilitatea pregătirii și exercitării apărării în mod efectiv de către inculpat  cu privire la acuzațiile aduse. Aici mai precizez și faptul că din păcate fără a avea o limitare atât de clară,ca în cazul rechizitoriului, același lucru ca într-un anume fel se întâmplă și pe parcursul urmăririi penale mai ales atunci când suntem în situația unor măsuri preventive. Pentru că timpul este, niciodată nu ai ca apărător suficient timp pentru a putea înțelege cel puțin la prima punere de arestare preventivă, referatul acela câteodată îl vezi cu 15-20 minute înainte și ce este mai grav că judecătorul de drepturi și libertăți vede dosarul cu o oră, o oră și jumătate înainte, ceea ce …, în fine. Dar asta este situația. Astea sunt limitările. Anumiți reprezentanți ai Parchetului o să spună: vedeți dacă nu putem să reținem pentru 48 de ore… De asemenea, se mai specifică un lucru foarte interesant. Etapa de urmărire penală este supusă acelorași exigențe procedurale, astfel că încălcarea dreptului la apărare în modul de derulare și finalizare a unei anchete penale poate avea ca rezultat compromiterea caracterului echitabil al procesului, în ansamblu său. Acest lucru este interesant de subliniat pentru că de cele mai multe ori în încheierile de Cameră Preliminară, pentru că să fim serioși sunt excepții rare ca să spun așa, admiterea cererilor și excepțiilor în Cameră Preliminară, dar atunci, de regulă motivarea este în sensul că sunt chestiuni de fond care pot să fie complinite, acoperite pe parcursul urmăririi penale, deși de multe ori anumiți martori nu mai pot fi efectiv audiați și să spunem, chestiune care chiar nu mai poate fi înlăturată. Mai ales că nu știi la momentul acela cum se va derula procesul un an, doi, mai departe. De asemenea, se specifică foarte clar, că o cunoaștere certă a conținutului faptelor ce fac obiectul trimiterilor în judecată și a încadrărilor juridice este o cerință indispensabilă, pentru a se asigura în mod concret și efectiv, iar nu teoretic și iluzoriu, conformitatea procedurilor cu cerințele fundamentale de echitate a procesului. Una peste alta și nu mai intru în detalii pentru că astea sunt cele mai importante aspecte pe care am vrut să le subliniez dintr-o ordonanță, repet, de infirmare a rechizitoriului, acest aspect că se vorbește de efectivitate, se vorbește de concretețe, se vorbește de detaliere, se vorbește de evitarea unui caracter teoretic și iluzoriu în această descriere a faptelor, ca să spun așa. Din păcate, în practică sentimentul meu a fost că în Cameră Preliminară, deși sunt câteva exemple publice, unele chiar recente de admitere acestor cereri și excepții legate de lipsa de descriere a faptei, în practică am avut sentimentul că de cele mai multe ori, acest aspect este tratat cu dificultate cumva pentru că nu ai într-adevăr niște criterii precise în care să analizezi dacă această descriere este sau nu este suficientă, este sau nu este făcută în mod concret, este sau nu este în mod efectiv. Până la urmă acest fapt nu poate aprecia în Cameră Preliminară decât judecătorul și de asta spun că într-un fel sau altul cred că ar ajuta extraordinar dacă s-ar face o culegere de practică judiciară efectiv pe soluții de Cameră Preliminară utilă, în primul rând nouă avocaților, pentru că Parchetul are evident acces, primește toate încheierile, noi le primim numai pe ale noastre. Dacă la nivel de Parchet General se cere o situație și nu se poate…

 

Camelia Sutiman: Se fac analize ….

 

Augustin Zăbrăuțanu: Se fac analize, da.

 

Camelia Sutiman: Se fac analize pe Cameră Preliminară, chiar eu le fac, deci sunt obligatorii. Deci analize anuale se fac.

 

Augustin Zăbrăuțanu: Poate din urma acestor analize s-ar putea găsi un ghid, nu știu, ceva care poate să fie accesat, nu?

 

Camelia Sutiman: Se fac analize și cu privire la restituirile în cauzele cu arestat indiferent… sunt ot felul de analize care le facem.

 

Luminița Criștiu-Ninu: Oricum este o idee bună, aceasta cu o culegere specială cu soluții pe Cameră Preliminară.

 

Augustin Zăbrăuțanu: Pentru că este și tentația noastră ca avocați să aducem în Cameră Preliminară și aspecte care cumva este interpretabil dacă sunt de Cameră Preliminară sau de Fond și o practică precisă, clară, în acest sens ne-ar ajuta și pe noi să știm, da, domnule, asta este considerat că, clar este o chestiune care se circumscrie discuției de Cameră Preliminară, cealaltă nu.

 

Luminița Criștiu-Ninu:  S-au așezat greu, Camera Preliminară, după cum știm a fost și declarată și neconstituțională, în mare măsură s-a așezat greu. Cred că acum începe să se cristalizeze așa o practică efectivă. Așteptăm și câteva întrebări deși suntem în întârziere.

 

Participant: Permiteți-mi vă rog să vă salut. S-a discutat în prima parte de către cantitatea probelor, de către încălcarea art. 8 din Convenție și așa mai departe, distinsul meu coleg a adus în discuție actele premergătoare, doamna procuror a discutat despre un cadru procesual eliminând actele premergătoare, eu vreau să vin cu o precizare și să spun că dacă înainte pe 224, actele premergătoare erau limitate, urmărirea penală in rem nu este limitată. Pe acte premergătoare Parchetul nu putea să administreze probe, de exemplu cum sunt percheziția sau interceptările, era o condiție de sine cva non să pun în valoare o măsură a interceptării și o percheziție trebuia să fie începută urmărirea penală. Ori actele premergătoare se efectuau în vederea începerii urmăririi penale. Nu puteai să ai măsuri de constrângere până nu aveai începută urmărirea penală pe vechiul Cod de Procedură Penală. Actualmente Noul Cod, dacă începi urmărirea penală in rem ai la dispoziție atât mijloacele de interceptare, cât și mijloacele de percheziționare, deci orice proă poți să administrezi pe in rem față de vechiul Cod. Asta este diferența mare între actele premergătoare din vechiul Cod și urmărirea penală in rem pe Noul Cod.

 

Alexandra Lăncrănjan: O singură mențiune.

 

Participant: Spuneți, vă rog.

 

Alexandra Lăncrănjan: Toată lumea a uitat că pe vechiul Cod exista instituția începerii urmăririi penale in rem. Actele premergătoare fiind anterioare acestei instituții de începere a urmăririi penale in rem. În ceea ce privește interceptările aveați dispoziție expresă cu privire la posibilitatea luării interceptărilor în faza actelor premergătoare așa că, cred că putem să depășim…

 

Participant: Urmărirea penală in rem pe vechiul Cod se începea numai când făptuitorul nu era cunoscut.

 

Alexandra Lăncrănjan: Nu, se începea  în aceleași condiții, sau mă rog, după ce făceam actele premergătoare într-o etapă destul de incertă.

 

Participant: Cel puțin asta susține în tratatul Dânsului, Domnul Prof. Nicolae Volonciu. Urmărirea penală se începea numai când făptuitorul nu era cunoscut, se începea in rem, restul se începea in personam cu evident actele premergătoare care se efectuau în vederea începerii urmăririi penale in rem. De asta sunt de acord cu doamna procuror care a spus că suficiența probatorie și probele care trebuiesc administrate în cursul urmăririi penale in rem trebuiesc evident limitate. Trebuiesc evident o administrare cât mai succintă, nu neapărat calitatea de suspect îți conferă o indispoziție ca și psihic, ci mai degrabă că pui în balanță drepturile pe care le ai în calitate de suspect, ar trebui să înlăture această indispoziție psihică pentru că tu poți să te aperi, poți să propui probe și să te bucuri de toate drepturile prevăzute de lege pe care le are un suspect. Pe de altă parte, evident că în practică s-a mai întâlnit…

 

Augustin Zăbrăuțanu: Mă iertați doar o secundă, suntem cu o jumătate de oră depășiți, întrebarea dacă se poate.

 

Participant: Imediat și o altă deficiență a urmăririi penale in rem este că s-a făcut percheziții și interceptări a persoanelor care la sfârșitul cercetării au rămas martori în proces, ori este o încălcare a art. 8 din Convenție? Nu, în opinia Parchetului nu este. Ăsta este neajunsul începerii urmăririi penale in rem. Pentru că pot să fac interceptări, pot să fac percheziții și împotriva unor persoane care ulterior să dovedesc că nu avea nici un fel de implicație în activitatea infracțională și evident că prin aceste măsuri intru în viața lor privată. Pe de altă parte, următoarea întrebare vroiam …

 

Alexandra Lăncrănjan: Întrebarea fiind dacă este conformă cu art. 8, o percheziție sau interceptare a unei persoane care nu are calitatea de suspect? Asta este întrebarea?

 

Participant: Nu, doamna procuror. Am spus cu totul altceva. Că prin metodele astea și prin administrarea probatoriului in rem pentru că nu ești condiționat de o anumită calitate să interceptezi telefonul sau să merg în percheziție. Pot să merg și la o persoană care este martor. Da, ori după terminarea cercetării acea persoană rămâne martor și totuși eu am fost într-o percheziție și am ascultat telefonul fără să aibă vreo implicație penală.

 

Alexandra Lăncrănjan: În conformitate cu dispozițiile art. 8 din Convenție și în conformitate cu dispozițiile Codului de Procedură Penală național, poți să efectuezi percheziția domiciliară la o persoană care nu are calitate de suspect sau inculpat indiferent dacă ai începută urmărirea penală in rem sau dacă ai dispus continuarea urmăririi penale față de anumite persoane altele, în mod evident decât cea la care faci percheziția.

 

Participant: Eu m-am referit strict doar la neajunsurile începerii urmăririi penale in rem. O întrebare.

 

Augustin Zăbrăuțanu: Aș vrea doar să țineți cont că sunt doi speakeri care au intrat 10 minute, dumneavoastră vorbiți de 10 minute, puneți o întrebare.

Participant: Gata, îmi cer scuze, întrebarea. Persoana cercetată în cursul procesului penal, de urmărire penală in rem audiată ca martor este subiectul mărturiei mincinoase în ipoteza în care refuză să dea declarație? Vă mulțumesc. Deci, o persoană cercetată, împotriva căreia se face o plângere, ca să fiu mai explicit, se scrie clar, în actul de sesizare, în plângere, X a săvârșit următoarea faptă împotriva mea. X este chemat ca martor pentru audiere, prima ipoteză îl chem ca martor să-l audiez, dacă refuză să dea declarație, răspunde ca mărturie mincinoasă sau nu?

 

Alexandra Lăncrănjan: Păi cred că ar trebui să ne ducem la textul legal din Codul Penal, care spune că mărturia mincinoasă se poate comite într-o variantă comisivă atunci când în mod evident denaturezi faptele și într-o variantă omisivă care este specifică atunci când a fost întrebat cu privire la un aspect concret și acea împrejurare este esențială, iar el a refuzat să declare, a omis să declare. Deci, nu cred că suntem în nici o ipoteză din perspectiva întrebării dumneavoastră.

 

Alt participant: Dacă îmi permiteți, dreptul de asistare al martorului, două chestiuni, completări foarte importante, am fost de acord că ar trebui să fie asistat, există unități și de Parchet și de Poliție, situația este fie nu te lasă să intri, fie te dă afară că nu ai voie. Foarte important să avem în vedere, da, art. 31 care arată că avocatul are dreptul să asiste subiecții procesuali, nu doar cei principali, așa cum arată art. 88, deci să nu cădem în această capcană. Noi practicieni ai dreptului de a fi dați afară sau lăsați, obstrucționați în a ne exercita drepturile având în vedere acest art. 31, mă scuzați,încerc să fiu foarte rapid, din Codul Penal și art. 3 din Legea 51/1995 care ne dau această posibilitate, care am observat că în cazul foarte multor structuri de Parchet și de Poliție este foarte bine înțeleasă, dar să avem în vedere textul de lege 31 din Codul de Procedură Penală și 3 din legea 51, avocatul poate să asiste orice persoană în fața oricărei instituții. Al doilea aspect care mi-ar permite să…, este o întrebare pe care o adresez doamnei judecător, credeți că este superficială părerea mea, că acea conduită a inculpatului, care se prevalează de dreptul de a nu da nicio declarație n-ar trebui să nu fie în nici un fel apreciată? Și fac o precizare. Mă gândesc că această conduită ar putea să fie valorificată prin prisma lui 74 lit. (f), adică conduita de după săvârșirea faptei și în timpul procesului. Nu credeți că ar trebui în nici un fel să fie valorificată, nici în mod pozitiv și nici în mod negativ. Adică dacă sunt probe suficiente care să îl incrimineze este indiferentă declarația sa, adică lipsa declarației. Alt aspect practic pe care, de data aceasta vreau să-l învederez, cred că ar fi o chestie ușor amuzantă, organele judiciare înțeleg să-ți ia declarație că nu dai declarație. Ca atare, cred că este foarte important în procesul verbal de aducere la cunoștința învinuirii să se menționeze faptul că inculpatul își rezervă dreptul de a nu da nici o declarație. Adică, să nu mai semnezi o declarație în care tu spui că nu dai declarație, adică mi se pare o pierdere de timp. Și acuma, nu vă supărați.

 

Alexandra Lăncrănjan: Cu precizarea că nu trebuie neapărat să rezervăm nimic, că nu suntem la teatru. Are dreptul de a nu da nicio declarație, punct. Juridic,  a rezerva dreptul,  nu există în Codul de Procedură Penală.

 

Participant: Mă scuzați, încerc să fiu, să mă încadrez în aceste constrângeri temporale și să și învederez cât mai multe chestiuni. Deci ca atare, mi se pare că ar trebui în procesul verbal să menționez faptul că nu dau nicio declarație și că nu o să mi se ia nicio declarație că nu dau dau nicio declarație.Apoi, cum să spun, cred că ar trebui să-mi spuneți cum vi se pare.

 

Luminița Criștiu-Ninu: Am înțeles ce spuneți dumneavoastră, eu dimpotrivă nu am spus, am spus că potrivit textului de lege, refuzul de a da declarație nu trebuie să producă absolut nicio consecință. Și că standardul de protecție oferit de legea internă, este mai ridicat decât cel oferit de jurisprudența CEDO, care în anumite cazuri permite și consecințe oarecum defavorabile pentru inculpat dacă nu dă nici o declarație atâta vreme cât a avut niște garanții, a avut apărător și cât celelalte probe sunt în regulă. Dar faptul că celelalte probe sunt în regulă deja nu mai au legătură cu dreptul la tăcere. Dacă celelalte probe conduc către o anumită soluție, deja dreptul la tăcere nu mai contează în acest ansamblu. Am spus că sunt instanțe, care în jurisprudența lor, eu am identificat hotărâri judecătorești care au taxat această poziție. Eu nu am spus că trebuie, sub nici o formă, legea spune că nu trebuie să-i aplicăm nici o consecință defavorabilă. Lucrurile sunt foarte clare din punctul acesta de vedere. Cu privire la practica organelor judiciare, da, menționa într-o declarație că inculpatul…, da este și o practică în sensul acesta. Eu vă pot confirma din practica instanțelor de apel, mai cu seamă, pentru că acolo, de obicei, nu prea se mai dau declarații. Sunt persoane care spun, nu mai dau nici o declarație, îmi mențin declarațiile anterioare. Cumva nu este un drept la tăcere acesta pentru că el a declarat înainte, confirmă în fața instanței că își menține aceeași atitudine procesuală. Este o practică, nu știu dacă este chiar așa de greșită, nu cred că ar trebui să fie în celelalte faze incipiente, dar în apel se practică în mod constant. Da, așa este.

 

Participant: Până la urmă cred că ar fi o discuție destul de amplă asupra prejudecăților pe care, în aceeași măsură, profesioniști ai dreptului le avem cu privire la tăcere. Pentru că, da, înțelegem că este o prevedere legală, o înțelegem, dar în forul nostru interior, poate considerăm această chestiune altfel decât o exhibăm prin notele noastre scrise, prin rechizitorii sau prin hotărâri. Adică, avem această prejudecată legată de tăcere, chestiune care cred că poate să fie discutată foarte mult și nu vreau să rețin pe nimeni.

 

Luminița Criștiu-Ninu: Există o prejudecată, aici aveți dreptate și nu putem să vă contrazicem. Există o prejudecată.

 

Augustin Zăbrăuțanu: Eu cred că domnul avocat nu se referea la această situație în fața judecătorului de apel sau de fond, pentru că este principiul nemijlocirii și cumva până la urmă trebuie să-l întrebi și el să spună lucrul acesta în mod nemijlocit, adică se referea în situația în care, se aduce la urmărire penală, când ți se aduce la cunoștință calitatea de suspect, de exemplu și nu în acel proces-verbal se mai face încă un formular separat. Am întâlnit și așa și așa. Într-adevăr, în situația în care nu dai declarație, sau refuzi să dai declarație, sau cum vreți, așa, nu-și mai are rostul să-i mai faci o hârtie ca să-i spui același lucru. Dar, atâta timp cât rămâne așa și nu ne trezim după aceea că ai semnat totuși la declarație și că ai renunțat la dreptul la tăcere pentru la tăcere, atunci …

 

Luminița Criștiu-Ninu: Dumneavoastră, domnule avocat.

 

Alt participant: Aș avea și eu o întrebare pentru doamna judecător, ați făcut dumneavoastră acea prezentare în sensul necesității de readministrare a declarațiilor luate în etapa in rem. Și făceați precizarea că opiniile jurisprudențiale, care sunt în sensul că trebuie administrate în cursul urmăririi penale și în cursul judecății. Se poate să greșesc eu, dar nu am înțeles exact care este poziția dumneavoastră? În ce etape ar trebui readministrate?

 

Luminița Criștiu-Ninu: Eu am spus că remediul, care este absolut necesar și suficient, este readministrarea în fața procurorului, cel puțin dacă cere. Dacă apărarea vine și cere, cred că ar trebui readministrată în fața procurorului fiindcă există într-adevăr o mie și unu de riscuri în fața judecății. Fie să nu se mai prezinte, fie inculpatul să beneficieze de procedură simplificată, fie să dorească niște circumstanțe atenuante legale prin plata prejudiciului, sunt o mie și una de aspecte, care fac ca judecata să nu mai fie practic. Să nu mai existe, să se termine de la primul termen. Și atunci nu aș avea o garanție decât dacă aș știi că și apărătorul a participat la acea procedură, să fiu sigură că toate probele care sunt în dosar sunt în regulă, pentru că eu la ele mă opresc. Acolo mă opresc în anumite proceduri, asta am vrut să spun.

 

Participat: Și unul dintre riscuri ar fi acela ca proba să nu mai fie reîncuviințată pe parcursul judecății, chiar de către instanță.

 

Luminița Criștiu-Ninu:  Există și acest risc. Categoric, da. Categoric.

 

Participat: Mulțumesc frumos. Mai am o singură rugăminte la doamna procuror, ați afirmat la un moment dat că prin prisma jurisprudenței CEDO, analiza art. 6 se face global întotdeauna. Cu scuzele de rigoare, nu mi-aș permite, mi se pare un pic periculoasă această afirmație, din ce perspectivă? Într-adevăr, sintagma pe care dumneavoastră ați citat-o se găsește mult în jurisprudență, însă se completează, mă rog cu altă chestiune și anume, dacă importanța componentei dreptului la un proces echitabil, nu necesită o abordare distinctă, izolată. Backstrom și Andersson contra Suediei, Pelissier și Sassi contra Franței, Matocea contra Italiei, regăsite toate în decizia CCR 90/ 2017,  care se referă la componenta informării despre acuzație. Curtea Constituțională a statuat că este neconstituțională soluția juridică, care nu obligă la informarea despre acuzație în cursul urmăririi penale cu ocazia schimbării încadrării juridice. În acea argumentație, în acele considerente, s-a reluat inclusiv acțiunii aplicării globale și Curtea Constituțională a preluat considerentele jurisprudenței Curții Europene, în sensul că într-adevăr este preferabilă o aplicare globală, dacă importanța instituției în discuție, importanța componentei dreptului sau a garanției dreptului la un proces echitabil, nu este atât de mare încât să necesite o analiză izolată.

 

Alexandra Lăncrănjan: Acum nu m-aș putea pronunța cu privire la modul în care o altă instituție citează sau apreciază hotărârile Curții și nici nu o voi face. Standardul în ceea ce privește analiza art. 6 din Convenție, nu în cele mai multe cazuri, ci în toate cazurile tratate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, se raportează la analiza globală a art. 6, dreptul la un proces echitabil. Ceea ce cred că încercați dumneavoastră să indicați și se pare că și Curtea Constituțională, este un alt aspect care nu derogă de la acest principiu de interpretare. Art. 6 se interpretează întotdeauna în ansamblu, faptul că un aspect, o vătămare intervenită într-o etapă a procedurii, este de o asemenea importanță încât nu a putut să fie reechilibrată, prin orice altă metodă pe parcursul procedurii și nu a putut să fie acoperită, sau remediată încălcarea, nu înseamnă că procedura se analizează în ansamblu. Înseamnă că din analiza în ansamblu a procedurii, am constatat că vătămarea unui element punctual este atât de importantă încât nu s-a menținut echilibrul și în ansamblul ei procedura a fost vătămată.

 

Participant: Ceea ce înseamnă că nu este o analiză în ansamblu. Asta încercam să subliniez.

 

Alexandra Lăncrănjan: Ceea ce de fapt este o analiză în ansamblu.

 

Participant: Este o analiză izolată pe o anumită componentă.

 

Alexandra Lăncrănjan: Nu, pentru a ajunge la ideea că vătămarea a fost atât de importantă încât a fost încălcat art. 6 din Convenție, se analizează în mod evident în toate cazurile vătămarea invocată și elementele ulterioare și anterioare vătămării, astfel încât să putem să identificăm dacă a fost menținut un echilibru just, dacă a fost remediată în vreo etapă următoare sau dacă vătămarea nu a fost remediată. În cazul în care în mod evident vătămarea nu a fost remediată sau valențele ei și efectele ei au fost atât de mari în procedură încât nu au putut să fie menținute în echilibru toate interesele în cauză, se va constata o încălcare a art. 6, dar analiza este tot globală.

 

Participant: Mulțumesc.

 

Alt participant: Bună ziua, aș avea și eu o întrebare. Mihaela Ionescu, Curtea Constituțională. În legătură cu prima prelegere a acestui panel, dreptul avocatului de a asista la efectuarea actelor de urmărire penală, întrebare pe care nu o adresez doar doamnei judecător, deși dânsa a fost speaker pe această temă, ci și doamnelor procuror, în ipoteza în care inculpatul înțelege să se apere singur, potrivit art. 10 alin. (2) Cod Procedură Penală, ar putea acesta în temeiul art. art. 83 lit. (h) Cod Procedură Penală, să asiste la efectuarea actelor de urmărire penală, evident în condițiile art. 92 alin. (1), dacă am aprecia că acest drept nu este un drept propriu al avocatului, ci în aplicarea art. 92, avocatul exercită un drept procesual al inculpatului? Deci, dacă se apără singur, înțelege să se apere singur.

 

Alexandra Lăncrănjan: Cu precizarea că… este un drept al avocatului, nu este  un mandat pentru un drept al inculpatului.

 

Participant: Deci, în practică nu au existat astfel de cazuri.

 

Luminița Criștiu-Ninu: Așa scrie textul de lege, este dreptul avocatului. Acum, este adevărat, așa cum am și spus în tema pe care am prezentat-o, la inculpat nu figurează drepturile persoanei vătămate, deci și clar dacă el este prezent, dar nu va fi prezent pentru că nu-l va chema nimeni, decât atunci când va fi nevoie de audierea lui. Deci, atâta timp cât legea nu prevede, este un drept prevăzut.

 

Participant: În temeiul art. 83 lit. (a) alte drepturi ale inculpatului n-ar putea să solicite să asiste la efectuarea actelor.

 

Alexandra Lăncrănjan: Tocmai că nu este un drept al inculpatului, este un drept al apărătorului.

 

Participant: Am înțeles.

 

Augustin Zăbrăuțanu: Vorbeam de apărarea drepturilor persoanei vătămate și aici este rațiunea, că de cele mai multe ori se consideră că cel puțin în anumite tipuri de infracțiuni persoana vătămată ar da declarație în fața agresorului, ca să nu mai intru în amănunte, iar vătămarea dreptului, asta este cel mai important aspect pentru care nu s-ar putea… da, într-adevăr, în anumite tipuri de infracțiuni, nu cred că ar fi această chestiune… , dacă ar fi de viol, de exemplu, nu știu cum s-ar putea întâmpla treaba asta.

 

Alt participant: Doar un comentariu, dacă mi se permite, ca să nu rămână semne de întrebare la discuția dintre doamna procuror și domnul avocat. Ideea este cred că ambii dintre dumneavoastră aveți dreptate, referitoare la aplicare per ansamblu a art. 6 făcute de CEDO sau strict la o anumită problemă făcută de Curtea Constituțională. Eu cred că ceea ce doamna procuror avea în vedere era aplicarea art. 6 într-o cauză dedusă judecății instanței de judecată. Unde evident că instanța de judecată va avea în vedere aplicarea art. 6 în ansamblu referitor la situația de fapt și la ceea ce se întâmplă în cauza respectivă. Curtea Constituțională nu va putea face niciodată analiza aceasta să ia situația de fapt și ceea ce se întâmplă în cazul unui proces penal și să vadă dacă la sfârșit art. 6  per ansamblu a fost respectat, da sau nu. Da, Curtea Constituțională în majoritatea covârșitoare sau poate în toată jurisprudența ei, face aplicare punctuală a art. 6, preluând standardele dacă sunt mai înalte decât cele prevăzute de Constituție sau jurisprudența ei, din jurisprudența CEDO, dar le va aplica concret textului de lege cu care este investită. De aceea cred că ambii dintre dumneavoastră aveți dreptate, referindu-vă de fapt la o analiză diferită și care vine și din perspectiva instituției care face analiza. Și un alt comentariu la tema dumneavoastră referitoare la percheziția domiciliară, ați făcut o comparație între textele din Cod de Procedură Penală, care prevăd obligativitatea existenței mandatului din partea judecătorului și jurisprudența CEDO, care nu ar prevedea să spunem, această condiție, existența unui mandat din partea judecătorului? Sau nu am înțeles eu bine?

 

Alexandra Lăncrănjan: Cred că ar trebui să fac eu o precizare, nu am făcut o comparație între o jurisprudență care nu ar prevedea…

Participant: Nu o comparație, în sensul că…

 

Alexandra Lăncrănjan: …am invocat o cauză în care Curtea a analizat încălcările art. 8 din Convenție, în momentul în care percheziția nu a fost autorizată, a fost făcută de factum și a constatat în mod evident o încălcare a art. 8 din Convenție pentru că nu există autorizare, dar analizând art. 6 a constatat că nu a fost încălcat art. 6, tocmai plecând de la această ipoteză de analiză globală. Și revenind la dumneavoastră, la prima precizare a dumneavoastră, din câte cunosc eu, competența Curții Constituționale nu este niciodată de a analiza în vreun caz concret dacă a fost încălcat sau nu a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, aceasta fiind o prerogativă exclusiv a autorităților judiciare. Că analizăm constituționalitatea sau neconstituționalitatea unui text legal teoretic in abstracto, o dispoziție legală, asta fiind competența Curții și trimițând la o jurisprudență a Curții Europene, nu înseamnă că analizăm dreptul la un proces echitabil în mod punctual. Cred că analizăm o jurisprudență constantă a Curții de la Strasbourg, pe care apoi o aplicăm în analiza de constituționalitate, ceea ce este foarte diferit.

 

Participant: Da, dar  având în vedere că în legea fundamentală a României avem prevăzut dreptul la un proces echitabil, atunci, da, prin încălcarea dreptului la un proces echitabil se poate face punctual prin dispoziții, de aceea există jurisprudență foarte multă a Curții Constituționale, în care constată încălcarea dreptului la un proces echitabil, prin reglementarea anumitor dispoziții prin Cod de Procedură Penală sau alte chestiuni.

 

Alexandra Lăncrănjan: Ipoteza era că, controlul de constituționalitate al CCR-ului, este unul care vizează textul real lipsit de elementele practice.

 

Participant:  Evident. Asta am spus și eu, de aceea am zis eu, asta am început să spun …

 

Alexandra Lăncrănjan: Atât instanțele judecătorești, cât și Curtea de la Strasbourg analizează raportat la o situație de fapt individuală. Asta nu înseamnă că nu are un caracter global analiza. Caracterul global al art. 6 este un principiu fundamental al jurisprudenței Curții.

Participant: Asta da și de aceea am zis că ambii aveți dreptate, pentru că instituția care aplică este alta, dar mă rog, se pare că nu am fost bine înțeleasă. Și referitor la percheziția domiciliară, vreau doar să spun, ce părere aveți de faptul că articolul din Constituție, 27 alin. (4) prevede expres că percheziția este dispusă de un judecător, în ce măsură putem aplica lipsa dispozițiilor din Cod de Procedură Penală, am putea spune că nu este încălcat, per ansamblu, dreptul la un proces echitabil, deși un drept fundamental prevăzut în Constituția României  ar fi încălcat.

 

Alexandra Lăncrănjan: Puteți să repetați întrebarea, pentru că s-ar putea să nu-mi fie mie în clar.

 

Participant: Da, având în vedere că această condiție este prevăzută expres în Constituție la 27 alin. (4) ca percheziția domiciliară să fie autorizată de către un judecător, în condițiile în care nu am avea dispozițiile din Codul de Procedură Penală și am mai putea de fapt să facem o aplicare directă a art. 6 și a jurisprudenței CEDO, în sens global? Cred că ar trebui să aplicăm direct dispoziția din Constituție, care ne spune că percheziția trebuie dispusă de către un judecător.

 

Alexandra Lăncrănjan: Nu văd care este întrebarea și cred că ați înțeles greșit ce am spus eu. Dispozițiile art. 6 cu privire la aprecierea globală, nu ar avea în nici un fel o aplicare directă că avem suficientă procedură națională. Ce spuneam în jurisprudența Curții este de apreciere a probelor nelegal administrate, ori jurisprudența constantă a Curții de la Strasbourg spune că nu este în competența Curții Europene a Drepturilor Omului să intervină în procedura națională și cum aleg instanțele naționale să dea valență sau să nu dea valență unei probe nelegal administrate. Nu este de competența Curții. Ceea ce poate să facă Curtea este să aprecieze global art. 6 și să vadă dacă modalitatea în care instanțele naționale au analizat legalitatea probelor și utilizarea lor, a adus atingere dreptului la un proces echitabil. Dacă cumva din ce am enunțat și din exemplul dat cu privire la valența probatorie a unei percheziții efectuate în Belgia fără mandat de percheziție, vi s-a părut că ar avea incidență în legislația națională, nu, nu are. Încălcarea procedurii naționale, așa cum am spus și anterior duce pe procedura națională românească la excluderea probei în temeiul Codului de Procedură național.

 

Participant: De aceea am precizat, dacă nu am avea dispoziția din Codul de Procedură Penală.

 

Alexandra Lăncrănjan: Dacă nu am avea dispoziția? Păi nu cred că am putea să nu avem dispoziția din Cod, având în vedere că avem o dispoziție constituțională. Și atunci, într-un fel sau altul cred că ar trebui să avem o procedură, mai ales că standardul convențional în materia art. 8, care are incidență și în percheziție este, să fie prevăzut de lege, să fie necesar într-o societate democratică, să urmărească un scop legitim și să fie proporțional, astfel încât să am o prevedere legală care-mi permite efectuarea percheziției.

 

Alt participant: Mă iertați, în legătură cu întrebarea anterioară, o instanță națională, Curtea de Apel Galați a exprimat o opinie contrară la ceea ce ați spus dumneavoastră, deci avem și opinii contrare, în sensul că, dacă nu se oferă posibilitatea inculpatului care se apără singur să asiste la efectuarea actelor de urmărire penală, s-ar încălca dreptul la apărare al acestuia. Deci, avem și opinii contrare, vroiam să știu care este părerea dumneavoastră, de aceea ….

 

Alexandra Lăncrănjan: N-am auzit.

 

Luminița Criștiu-Ninu: Poate fi un început.

 

Mircea Sinescu: Practica neunitară nu este o noutate.

 

Luminița Criștiu-Ninu: Vreți dumneavoastră o întrebare? În speranța că prelegerile noastre au fost interesante pentru dumneavoastră, vă mulțumim și încheiem panelul nr. 2.

 

 

 

 

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                         

Panel 3

 

Claudia Jderu: Bună ziua! Începem lucrările panelului 3. Mă numesc Claudia Jderu, sunt judecător în cadrul Curții de Apel București Secția 1 Penală și actualmente adjunct al membrului Național EUROJUST al României. În cadrul panelului 3 ne-am propus să dezbatem patru teme. Suntem mult mai puțin ambițioși decât colegii care au avut participări la panelurile anterioare sau ne dorim ca aceste teme care sunt destul de ample să fie dezbătute un pic mai detaliat, de aceea vă încurajăm ca în măsura în care aveți întrebări pe care doriți să ni le adresați să o faceți fără nicio rezervă. Alături de mine astăzi în componența acestuia panel sunt domnul Andrei Croitoru Senior Associate în cadrul Cabinetului Botezatu și Asociații care va trata tema Privilegiului contra autoincriminării în procesul penal vs Conduita în procedura administrativă, domnul procuror dr. Remus Jurj-Tudoran din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție care va trata tema Drepturile prevăzute în Convenția Europeană a Drepturilor Omului ce pot fi lezate de folosirea abuzivă a metodelor speciale de supraveghere, doamna procuror Alexandra-Mihaela Șinc, formator în cadrul Institutului Național al Magistraturii care va trata tema Curtea Europeană a Drepturilor Omului vs Curtea Constituțională a României cu privire la respectarea drepturilor omului în cursul urmăririi penale și domnul avocat Liviu Togan partener în cadrul societății Mușat și Asociații care va trata tema Principiul aflării adevărului vs caracterul definitiv al hotărârii pronunțate în Camera Preliminară. Fără alte comentarii voi acorda cuvântul în ordinea enunțată domnului avocat Andrei Croitoru pentru a trata tema Privilegiul contra auto incriminării în procesul penal versus conduită în procedură de inițiativă. Vă rog.

 

Andrei Croitorul: Bună ziua tuturor. În primul rând, aș dori să mulțumesc organizatorilor pentru invitația de a participa astăzi la această conferință, pentru modul exemplar în care au organizat-o și pentru excelenta idee de a alege o temă atât de importantă cu aplicații practice deosebite și anume: Drepturile omului în urmărirea penală. De asemenea, aș dori să mulțumesc și colegilor care au prezentat anterior, pentru contribuția valoroasă care au adus-o prin prezentările dumnealor și nu în ultimul rând, să vă mulțumesc dumneavoastră care ați făcut un efort să veniți astăzi aici în ciuda condițiilor meteorologice de astăzi, precum și tuturor celor care astăzi ne ascultă sunt convins, cu mare interes, din mediul online. Subiectul pe care ni l-am propus să îl ducem astăzi în atenția dumneavoastră vizează problema aplicării privilegiului contra autoincriminării în procedurile administrative. În concret, astăzi ne-am gândit să atingem următoarele puncte și anume: câteva chestiuni generale despre privilegiul autoincriminării, scurte chestiuni de drept comparat cu o privire specială pe Statele Unite, Uniunea Europeană și CEDO, care este situația la noi în reglementare și în jurisprudență, Câteva chestiuni de neconformitate pe care noi le-am identificat în legislație în raport cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și pentru că noi așa suntem între practicieni, câteva soluții posibile pentru aplicarea, recunoașterea privilegiului în procedurile administrative. În concret,  am identificat în practică trei situații: când se pune problema aplicării privilegiului autoincriminării în procedurile administrative, prima dintre acestea este cea în care există un proces penal în derulare în paralel cu o procedură administrativă vizând cumva aceeași situație de fapt, cea de a doua situație este cea în care există o procedură administrativă, nu există un proces penal însă procedura administrativă poate declanșa un proces penal și cea de a treia situație este aceea în care avem o procedură administrativă, dar care poate fi calificată ca fiind o procedură penală în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului. Am avut situația de a avea o societate să spunem X care era parte a investigației a Consiliului Concurenței și căreia i-au fost solicitate de către Consiliul Concurenței anumite documente în scopul verificării unor potențiale încălcări ale  legislației concurenței. Spre exemplu, anumite înțelegeri cu privire la fixarea unor condiții de comerciale de comun acord cu alte societăți, cum ar fi preț, termen livrare, clienți adresați, pe scurt un cartel clasic. În același timp administratorul societății X, cunoscând că în cadrul acelor raporturi contractuale au existat anumite nereguli, are reprezentarea că furnizând aceste informații se expune unui risc de a fi sancționat, în primul rând, din perspectiva legislației concurenței și apoi unei potențiale răspunderi penale,  pentru o infracțiune care este prevăzută în legea concurenței la art. 65, pe scurt fapta administratorului unei întreprinderi de a organiza sau participa cu intenție la practici anticoncurențiale interzise de Legea Concurenței. După cum vedeți, sancțiunea este pedepsită cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani. În același timp, administratorul cunoaște că refuzul de a furniza respectivele informații Consiliului Concurenței, poate fi sancționat cu o amendă care este sau poate atrage de fapt sancționarea societății cu amendă care este cuprinsă între 0,1% și 1% din cifra de afaceri totală a societății realizată în anul financiar anterior  celui în care se aplică sancțiunea, aici în situația pe care am întâlnit-o în practică, cu care ne-am confruntat, făcând o estimare sancțiunea ar fi fost undeva între 1 milion și 10 milioane de euro, în condițiile în care teoretic penalul este cea mai grea formă de răspundere juridică, iar în penal amenda penală aplicată persoanei juridice este cel mult 3 milioane de lei, adică 600-700 mii de euro. În această situație, administratorul societății X s-a aflat într-o ipoteză cu privire la care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a elaborat așa o numită teorie a celor trei alegeri, fie furnizează documentele solicitate, expunându-se răspunderii atât din perspectiva a Legii Concurenței, cât și a unei potențiale răspunderi penale. Așa cum am arătat, fie alege să furnizeze anumite informații incomplet  sau să nu le furnizeze, de aceasta să nu le furnizeze ar intra în cea de a treia alegere pe care ar avea-o, după cum vedeți în oricare dintre situații există o sancțiune, adică alegerea este destul de grea pentru administrator. O scurtă precizare, pentru practicile anticoncurențiale, sancțiunea în Legea Concurenței este  o amendă contravențională calificată de legea română, de 10% din cifra de afaceri. În exemplul nostru ar fi fost 100 milioane de euro. Este evident că ne punem problema că putea administratorul societății X să invoce privilegiul contra autoincriminării în acea procedură administrativă? Din păcate, legislația română nu oferă suficiente repere pentru a ajunge la această concluzie, Codul de Procedură Penală Român a recunoscut explicit această posibilitate, dar doar pentru suspect și inculpat, undeva în anul 2003 la aproximativ 10 ani după ce România a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului. De aceea analiza ar trebui să pornească de mai înainte, vedem că în sistemele common law au existat, să spunem, cele mai bune explicații pentru necesitatea consacrării acestui privilegiu, În acel sistem, pentru că se lupta cumva contra abuzurilor instanțelor religioase, unele dintre ele făcând abuzuri, se ajunge la niște situații absurde în care persoanele ajungeau să fie condamnate pentru refuzul de a se autoincrimina. Bun. Ce înțelegem așadar prin privilegiul autoincriminării? În primul rând, el presupune dreptul de a nu furniza sau a nu se autoincrimina prin declarații sau furnizarea de documente, organelor de urmărire penală sau organelor administrative în ipoteza pe care o analizăm astăzi. De asemenea, dreptul la tăcere însemnând că organele judiciare nu pot să tragă cumva anumite concluzii defavorabile din exercitarea dreptului la tăcere a acuzatului, cu excepția unor situații care au fost menționate în panelul anterior când probele de vinovăție sunt atât de convingătoare încât ar necesită cumva o explicație din partea  făptuitorului, ori în lipsa acestei explicații s-ar putea corobora tăcerea lui cu celelalte probe și în consecință să conducă la condamnarea sa. În esență, se consideră că organele Statului nu pot constrânge o persoană care beneficiază de acest privilegiu să furnizeze probe care ar putea-o autoincrimina. În legislația noastră există numeroase reglementări care au caracter coercitiv și care constrâng persoanele în cadrul acestor proceduri administrative să furnizeze informații incriminându-se implicit. Am enumerat pe slide câteva exemple de organe administrative, unele dintre acestea pot efectua controale la sediul persoanelor vizate, pot solicita documente așa cum am văzut sub sancțiuni amenzi destul de usturătoare. Inclusiv în Codul Penal am văzut că există anumite infracțiuni care pot să spunem sancționa conduita unei persoane în proceduri administrative și nu numai, de a refuza să colaboreze cu acestea, spre exemplu un martor în orice procedură în care se audiază martori că așa ne spune articolul de la mărturie mincinoasă, o persoană care refuză să furnizeze judecătorului sindic în procedura insolvenței documentele care îi sunt solicitate, de asemenea, o persoană care în cadrul procedurii administrative are o conduită care în funcție de circumstanțele concrete ale cazului poate favoriza o anumită persoană prin îngreunarea, împiedicarea cercetării, tragerea la răspundere penală sau a executării unei pedepse sau un fals în declarații în situația în care  una dintre declarațiile acelea incomplete sau induc în eroare se face către persoanele prevăzute la art. 175 din Codul Penal. În dreptul american, sigur jurisprudența s-a conturat în jurul Amendamentului V din Constituția Statelor Unite, au existat numeroase situații în care a fost recunoscut privilegiul contra autoincriminării și în proceduri administrative, spre exemplu în cauza Boyd Curtea Supremă a Statelor Unite a considerat că privilegiul este aplicabil într-o procedură aparent nepenală, dar care ar putea forma ulterior obiectul unei acuzații de natură penală. În cauza Tucker s-a recunoscut posibilitatea recunoașterea privilegiului în proceduri non penale civile sau de altă natură, anterior sau în paralel cu o procedură penală. În cauza Counselman contra Hitchcock, de asemenea, s-a arătat că un martor, sigur, economia procedurilor administrative poate fi considerată o terță persoană, pentru aceleași rațiuni nu poate fi constrâns să dea declarații să dezvăluie împrejurări care tind să-l incrimineze sau să-l supună amenzilor sau confiscărilor sau altor sancțiuni,  au existat, adevărat și anumite cauze în jurisprudența Statelor Unite ale Americii, care au restrâns aplicabilitatea, spre exemplu s-a considerat că nu toate documentele care emană sau care sunt solicitate persoanei vizate trebuie să …, sunt protejate de privilegiu, ci doar acelea care sunt efectiv redactate de el sau emană de la el propriu-zis, de exemplu documentele contabile, registrele contabile, care sunt făcute de contabil, sau cele bancare cum sunt extrasele de cont, nu ar fi protejate pentru că ele oricum ar putea să fie obținute și pe o altă cale. În dreptul comparat vedem că legislația țărilor din Uniunea Europeană extinde acest privilegiu mai degrabă cu privire la martor, există însă și situația Belgiei unde în cadrul inspecțiilor fiscale atunci când organele fiscale constată că există anumite indicii cu privire la săvârșirea unei infracțiuni la regimul  fiscal, au obligația corelativă de a-l informa pe contribuabil că ei au indicii cu privire la săvârșirea acestor fapte și că în consecință are dreptul la neautoincriminare și la tăcere. În ceea ce privește aplicarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, reamintim aici că operăm cu o noțiune autonomă a acuzației în materie penală, se constată în jurisprudența CEDO că există o oarecare tendință de a concentra atenția spre faza premergătoare judecății, spre faza investigației sau chiar spre faza prealabilă investigației considerându-se că în acest moment există cel mai mare risc de a avea loc încălcări grave ale dreptului la un proces echitabil. De altfel, s-a spus și astăzi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat constant că încălcarea gravă a dreptului la un proces echitabil, într-o fază inițială a procesului, poate atrage sau poate vicia întreaga procedură judiciară. În concret, analizând cumva privilegiul autoincriminării vedem că Curtea Europeană a a Drepturilor Omului adoptă mai degrabă o viziune mai substanțială ori nu una impusă de dreptul intern, cum ar fi că nu există început un proces penal, există numeroase cauze unde s-a recunoscut  privilegiul în proceduri administrative, în special, spre exemplu, în cauza J.B. contra Elveția, s-a recunoscut, deși nu exista un proces penal, s-a recunoscut dreptul de a nu se incrimina într-o procedură administrativă, dar care ea era cumva considerată penală, prin prisma sancțiunilor care puteau fi aplicate și anume amenzile cu caracter punitiv. Cumva sintetizând jurisprudența CEDO, ajungem la concluzia că acuzarea trebuie să caute cumva să-și formeze acuzația pe baza unor probe care să nu îl constrângă pe acuzat decât într-o mică măsură la furnizarea probelor și că trăsăturile specifice unor proceduri administrative nu pot să justifice încălcarea dreptului la un proces echitabil privilegiului. Avem și Directiva 343 despre care s-a vorbit astăzi, Domnul Hotca a discutat despre această Directivă, ea ar trebui să fie transpusă undeva la 1 aprilie 2018, sper că nu este o păcăleală cum se întâmplă în multe dintre situațiile în care se transpun directive, ea recunoaște după cum vedem dreptul de a nu se autoincrimina și dreptul de a păstra tăcerea în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,sigur comportă și anumite excepții, dar vom vedea mai târziu pe slide-ul următor. În legislația română există, așa cum spuneam, anumite limite și excepții de la aplicarea acestui privilegiu și anume utilizarea anumitor procedee invazive care fiind întru mică măsură de Voința acuzatului, cum sunt perchezițiile, fotografierea, luarea amprentelor și alte astfel de procedee. Avem în Codul de Procedură Penală la art. 171 și ridicarea silită de obiecte și înscrisuri, corespondentul din Codul Penal ar fi obstrucționarea justiției, din punctul meu de vedere câtă vreme nu se recunoaște acest procedeu încalcă Covenția Europeană a Drepturilor Omului în art. 6 care vizează dreptul la un proces echitabil și prezumția de nevinovăție. În Codul de Procedură Penală vedem că avem câteva reglementări, în principal se recunoaște posibilitatea unei persoane care, sau este de fapt dreptul unei persoane care a fost inițial martor, după care ulterior a devenit suspect sau inculpat, de a nu fi folosit împotriva acesteia declarația dată în calitate de martor, după cum a spus și domnul Sinescu, declarația poate însă să fie folosită împotriva altor coacuzați pentru că ea nu este exclusă din materialul probator al cauzei. Tot în Codul de Procedură Penală avem dispozițiile de la art. 61 alin. (5),  care în opinia unor doctrinari ar fi suficiente pentru a proteja persoanele care sunt vizate de proceduri administrative în vederea respectării drepturilor acestora de a invoca privilegiul. După cum vedem însă, toate, acest proces verbal împreună cu toate înscrisurile care stau la baza sa, însemnând note explicative sau înscrisurile care sunt solicitate de către organele administrative, se află în dosarul de urmărire penală, ceea ce în opinia mea ar trebui cumva excluse pentru că încalcă dreptul la un proces echitabil, ele fiind nelegale din această perspectivă ar trebui să urmeze raționamentul Curții Constituționale, din Decizia 22/2018, care ne spune că ar trebui să fie excluse fizic din dosar. În anul 2017, a existat o hotărâre prealabilă, Înalta Curte a fost investită să soluționeze, să dezlege o chestiune de drept, în concret, dacă interpretând art. 118 și 102 din Codul de Procedură Penală declarația martorului, care ulterior a dobândit calitatea de suspect sau inculpat ar trebui să  fie efectiv exclusă din dosar, în procedura Camerei Preliminare. Decizia a fost respinsă ca inadmisibilă pentru că nu avea legătură cu cauza, însă în considerentele acesteia sunt enumerați sau descrise opiniile instanțelor naționale. Majoritar, instanțele au considerat că nu este necesară excluderea fizică din dosar, însă soluția pe Cameră Preliminară a fost diferită în sensul că într-o primă opinie s-a considerat că ele trebuie excluse virtual, să spunem și în consecință judecătorul de Cameră Preliminară să dispună aceasta în Cameră Preliminară, cea de a doua opinie a fost în sensul că ele, probele respective, țin cumva de fondul cauzei și în acest fel urmează să fie analizate de către instanță pe fondul cauzei cu prilejul dezbaterilor și pronunțării unei hotărâri. Această ultima opinie, din punctul meu de vedere, este greșită având în vedere considerentele Curții Constituționale care, așa cum spuneam stabilesc că probele nelegale trebuie excluse efectiv din dosare, Curtea a constatat că menținerea mijloacelor de probe excluse, citez: Este de natură a influența percepția judecătorilor investiți cu soluționarea acelor cauze asupra vinovăției, nevinovăției inculpaților și de a-i determina să elaboreze raționamente judiciare într-un sens sau altul, chiar în lipsa posibilității invocării în mod concret a respectivelor probe în motivarea soluțiilor, aspect care este de natură de a încălca dreptul la un proces echitabil și prezumția de nevinovăție. Observăm că Curtea Constituțională se apropie din ce în ce mai mult de standardele Curții Europene a Dreptului Omului, după ce în anul 2006 s-a pronunțat după ce procesele verbale de sesizare întocmite de organele administrative, pot rămâne în dosar ca mijloace de probă, chiar dacă încalcă cumva privilegiul, pentru că ele pot fi atacate separat în Contencios Administrativ și, de asemenea, s-au constatat că instanțele pronunță o soluție analizând întreg materialul probator al cauzei. Din această perspectivă, inclusiv acest ultim argument, acest ultim argument consider că este greșit din rațiunea de a fi a Camerei Preliminare, pentru că după cum știm, probele sau legalitatea probelor administrate în urmărire penală, poate fi analizată cel târziu la sfârșitul Camerei Preliminare. În jurisprudența națională au existat soluții pe fondul cauzei care a fost recunoscut privilegiul contra autoincriminării, îăn special cauze care vizau infracțiuni de mărturie mincinoasă, în ultimile decizii, făcându-se cumva direct aplicarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Există din punctul nostru de vedere și soluții pentru recunoașterea și invocarea acestui privilegiu în procedurile administrative. În primul rând, aplicarea Convenției și invocarea efectului direct al Directivei 343 în cazul în care aceasta nu va fi transpusă sau va fi transpusă neconform, în fața autorităților administrative sau în fața instanțelor de judecată care vor fi spre exemplu investite cu plângeri contravenționale împotriva proceselor verbale prin care se aplică sancțiuni, pentru refuzul de a furniza documentele solicitate, de asemenea, există din punctul meu de vedere un remediu constituțional și anume invocarea unei excepții de neconstituționalitate, întrucât norma care sancționează contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului, temeiul fiind după cum vedeți art. 20 alin. (1) din Constituție și nu, nu în ultimul rând modificarea legislației cu inserarea unui text care să prevadă imposibilitatea folosirii în procedurile penale sau asimilate penalului, a probelor care sunt obținute cu încălcarea privilegiului în penal sau în procedurile asimilate. Concluzia pentru astăzi este că da, se poate recunoaște privilegiul contra autoincriminării în procesul penal, nerecunoașterea acestuia și în procedurile administrative, nerecunoașterea acestuia are remedii imposibile în funcție de cazul concret. Vă mulțumesc pentru atenție și în măsura în care există întrebări sunt evident deschis să răspund la acestea.

 

Participant: ….

 

Andrei Croitoru: În cazul respectiv au fost furnizate documentele  oricum este o chestiune pendinte, motiv pentru care nu, ca principiu evaluând riscurile cam acestea au fost concluziile, în sensul că cele trei alegeri, din păcate, sunt metode de constrângere cumva și există o singură variantă, cumva, a alege să fii sancționat.

 

Claudia Jderu: Dacă îmi permiteți, o să am eu o scurtă intervenție, o să încerc să fac niște precizări, evident în măsura în care considerați că poate am înțeles eu trunchiat jurisprudența Curții Europene a Dreptului Omului aferentă aspectului pe care l-ați supus discuției, rugămintea este să interveniți. Privilegiul împotriva autoincriminării derivă din evident dreptul la un proces echitabil, care este consacrat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dispozițiile art. 6 latură penală. Deci, pentru a vorbi despre acest privilegiu trebuie să avem de a face cu o procedură penală, noțiunea autonomă, care să vizeze temeinicia unei acuzații în materie penală. Definiția noțiunii de materie este cunoscută evident de către toată lumea, Evident ne raportăm la criteriile Engels, caracterizarea respectivă a dreptului intern, natura infracțiunii și gravitatea pedepsei pe care persoana în cauză riscă să o primească. În consecință, din punctul meu de vedere, pentru a recunoaște existența privilegiului contra autoincriminării într-o procedură de natură administrativă, dacă dorim să aplicăm jurisprudența Curții Europene a Dreptului Omului, trebuie să avem în vedere această noțiunii autonomă pe care Curtea o folosește, respectiv calificarea în dreptul intern, în dreptul intern este procedura administrativă și nu una penală. Natura infracțiunii, adică dacă norma respectivă se adresează unui grup specific sau are un caracter obligatoriu general, Curtea spune nu este un element, este un criteriu, nu este unul esențial, avem infracțiuni cu subiect activ calificat, este doar un element pe care îl avem în vedere, dacă procedura este declanșată de o autoritate publică cu atribuții legale de executare, dacă norma are funcție represivă sau disuasivă, dacă o sancționare depinde de constatarea vinovăției, cum sunt calificate în alte state ale Consiliului Europei în proceduri comparabil și apoi avem gravitatea sancțiunii pe care o riscă persoana în cauză, ne raportăm evident la  maximul prevăzut în legislația statului membru. În ipoteza în care, așa cum spunea colegul nostru, în procedura administrativă avem sancțiuni într-un cuantum ridicat, am putea la concluzia, norma are caracter punitiv, evident, nu unul compensatoriu, am putea ajunge la concluzia că avem de a face cu o procedură penală. Dacă ajungem la o concluzie inversă, Curtea recunoaște posibila incidentă a acestui privilegiu și într-o procedură prealabilă dacă este iminentă deschiderea unei proceduri penale, adică este de domeniul evidenței că furnizarea documentelor, spuneam, care îmi sunt solicitate, va conduce la deschiderea unei proceduri penale. După ce am ajuns la concluzia că este incident privilegiul împotriva autoincriminării din acest punct de vedere, trebuie să analizăm care este obiectul protejat de acest privilegiu. Și acum din acest punct de vedere lucrurile trebuiesc detaliate din punctul meu de vedere. Din câte cunosc, jurisprudența instanțelor americane era în sensul că privilegiul împotriva autoincriminării fiind strict legat de dreptul la tăcere, vizează în principal, declarațiile și alte probe cu natură comunicativă verbală non verbală, înscrisuri olografe, depoziții, probe testimoniale și nu documente, probe materiale, care au existență de sine stătătoare, a căror furnizare, producere, nu depinde de o conduită a persoanei în cauză și există numeroase jurisprudențe în acest sens, ce înseamnă probă testimonială, dacă furnizarea unei mostre de voce, spre exemplu, în cadrul unei proceduri de recunoaștere din grup, subiecții sunt puși să rostească cuvinte pe care victima le-a auzit în momentul infracțiunii, dacă este o probă de natură testimonială, care este acoperită de privilegiul împotriva autoincriminării, sau nu și concluzia a fost în sens negativ. Sau alte tipuri de conduită, spre exemplu, subiectul este obligat să îmbrace haina pe care victima a reușit să o smulgă de la agresor  în momentul comiterii tentativei de viol, este acoperită o astfel de conduită, acțiune, de privilegiul împotriva autoincriminării , răspunsul a fost în sens negativ. Vorbim de jurisprudența Curții Supreme a Statelor Unite și jurisprudența instanțelor din Statele Unite. Dacă ne raportăm la jurisprudența Curții Europene a Dreptului Omului, mie mi se pare că este destul de nelămuritoare, așa din păcate nu oferă un răspuns cert, clar și atunci trebuie să încercăm noi să găsim principiile diriguitoare pentru a aprecia dacă este incidentă sau nu în materie, pentru că sunt puține din câte cunosc hotărâri care tratează efectiv această problemă și ele nu sunt toate întotdeauna în aceeași direcție. Pare, Curtea pare că,  documentele, furnizarea de documente în ipoteza chiar dacă are loc într-o procedură administrativă, dacă ele sunt folosite ulterior într-o procedură penală, pare că am avea o problemă din punct de vedere al privilegiului împotriva autoincriminării. Pe de altă parte există un paragraf, la care ne tot întoarcem obsesiv atunci când discutăm despre această problemă, în cauza Saunders contra Regatului Unit, în care Curtea spune oarecum, ceea ce ar spuneau instanțele din Statele Unite în sensul că probele materiale care au existență de sine stătătoare, a căror furnizare nu depind de o conduită a persoanei respective, mai ales dacă furnizarea lor nu este în nici un fel credibilitatea lor, nu este în nici un fel viciată, de așa zisa constrângere, acesta nu ar fi acoperit de privilegiul împotriva autoincriminării. Mi se pare că aceeași poziție este preluată și direct de Directiva la care ați făcut referire, în care se menționează și în recital și ulterior și în art. 7 care tratează această problemă, în sensul următor: Este recitalul 29, preambulul 29 al Directivei, exercitarea dreptului de a nu se autoincrimina, nu ar trebui să împiedice strângerea de către autoritățile competente, a probelor care pot fi obținute în mod legal, de la persoana suspectată sau acuzată prin utilizarea unor măsuri de constrângere legală și acum a potențialei sancțiuni, au caracter legal, nu vorbim de constrângere fizică, care ar fi ilegală, prin utilizarea unor măsuri de constrângere legală și care au o existență independentă de voința persoanei suspectate sau acuzate, cum ar fi: materialele obținute în baza unui mandat, asta este din punctul meu de vedere de domeniul evidenței, că dată ridic obiecte cu ocazia unei percheziții, nu-i încalc privilegiul împotriva autoincriminării,  materialele în legătură cu care există  o obligație legală de reținere și de prezentare. Aici cred că ar fi necesar să discutăm raportat la documentele pe care trebuie să le furnizez anumitor organe cu atribuții de constatare și eventual sancționare  a contravențiilor sau…, la cerere sau a probelor de respirație, sânge, urină, țesut în vederea efectuării  testului ADN. Iar această dispoziție este reluată ad litteram în dispozițiile art. 7 din Directivă, prin care vorbesc despre aceleași mențiuni, exercitarea  dreptului de a nu se autoincrimina, nu împiedică autoritățile competente să strângă probe care pot fi obținute în mod legal, prin utilizarea unor măsuri de constrângere prevăzute de lege și care au existență independentă de voința persoanei suspectate sau acuzate.  Deci, nu cred că în mod real o persoană juridică, un profesionist ar putea refuza furnizarea de documente contabile, spre exemplu, solicitate pentru stabilirea datoriilor sale către bugetul consolidat al Statului invocând privilegiul împotriva autoincriminării pentru că, dacă am permite o astfel de concluzie, am ajuns la situații de absolut impunitate, nu s-ar putea în niciun fel controla conduita, posibil ilicită, a unor comercianți, spre exemplu. Cred că acesta este conținutul, să zicem, al privilegiului contra autoincriminării și așa cum spunea colega mea, din punctul meu de vedere, faptul că eu constat că proba eventual a fost obținută prin încălcarea unui drept consacrat de Convenție art.  3, 8, 6, acest aspect nu conduce automat așa cum s-a discutat la concluzia încălcării caracterului echitabil al procedurii pentru că această viciere, poate fi înlăturată ulterior prin conferirea de garanții procesuale persoanei în cauză, astfel încât în cele din urmă caracterul echitabil al procesului penal să fie prezervat. Raportat la declarațiile martorilor, care au dreptul de a refuza să depună depoziție, nu, martorul care ulterior suspect sau inculpat, eu cred că raționamentul pe care l-a expus colegul nostru acum și colegul din panelul anterior, ar trebui să fie nuanțat,  nu cred că privilegiul contra autoincriminării ar trebui să fie înțeles în sensul că refuz să depun declarație, pentru că dacă aș furniza informații incriminatoare la adresa coinculpatului și acesta ar fi tentat să aibă o conduită similară și să declare aspecte incriminatoare la adresa mea. Eu cred că dispozițiile art. 118 așa cum au fost ele gândite, constituie o soluție la riscul la care se expune o persoană audiată în calitate de martor, ca ceea ce declară să poată fi folosit împotriva sa la un moment ulterior. Știu însă că au fost exprimate și opinii în sens contrar, când spun în opinia mea, dispozițiile art. 118 trebuiesc înțelese, în sensul că nu numai declarația nu poate fi folosită împotriva mea, ci și probele derivate din aceasta, dacă furnizez elemente cu privire la localizarea, nu știu agentului vulnerabil, spre exemplu și ulterior se efectuează o cercetare la fața locului și se ridică agentul respectiv, nu cred că, și acest aspect cred că reprezintă o formă de folosire împotriva mea a propriei declarații și din acest punct de vedere cred că este și o rațiune să păstrăm  declarația la dosar pentru că dacă o înlătur va fi foarte dificil de demonstrat legătura dintre proba viciată, să zicem, din faptul că ceea ce am declarat ca martor, a fost folosit cel puțin în această modalitate împotriva mea. Nu știu dacă ați înțeles acest aspect. Atât am avut de spus, mulțumesc frumos, dacă sunt întrebări, cu mare drag vom încerca să răspundem.

 

Andrei Croitoru: Aș vrea să fac câteva scurte precizări, sigur că invocarea privilegiului contra autoincriminării cunoaște anumite limitări așa cum am spus, în primul rând se pune problema în situațiile în care organele administrative, organele Statului și cele penale nu au nici un indiciu cu privire la anumite fapte de natură asimilată penalului. În ce măsură persoana vizată poate fi obligată să furnizeze un minim de informații pentru a vedea că nu face un abuz de drept procesual și în acest fel totuși să nu se autoincrimineze? Ceea ce privește excepția prevăzută de directivă, așa cum am spus, există aceste excepții, sunt recunoscute și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acolo cu privire la documentele care sunt obținute în baza mandatului, există o precizare cum bine ați spus, ca acele documente să fie, să existe cu privire la acestea o obligație de păstrare, există o situație oarecum limitată. Dacă vorbim, de exemplu, de ipoteza noastră în care vorbeam de potențiale înțelegeri ale legislației concurenței și nu vorbim de documente contabile, spre exemplu, cu privire la care există obligația păstrării, într-adevăr există o… în ceea ce privește ca documentele să emane sau de la persoane cum este în cauza Saunders, în cauza Funke (40:39) dacă nu mă înșel, a existat situația în care a existat că s-a încălcat dreptul la un proces echitabil prin încălcarea privilegiului pentru că i se solicitau sub amenzi repetate domnului Funke documente bancare. Referitor la oportunitatea păstrării în dosarul de urmărire penală a declarației date de martor, de o persoana care ulterior a dobândit calitatea de suspect sau inculpat, aici cred, dar este posibil să mă înșel, cred că a existat recent o decizie a Curții Europene a Drepturilor Omului care a sancționat cumva folosirea unei declarații date de o persoană contra unui coacuzat care nu a putut să își exercită dreptul la apărare, cu privire la declarația martorului, motiv pentru care, cred că undeva există niște rațiuni comune și ar trebui să se aplice în mod corespunzător.

 

Claudia Jderu: Nu știu exact la ce hotărâre vă referiți, dacă era, eu cred că speța la care vă referiți viza posibilitatea de a adresa ulterior întrebări, persoanei care a dat declarația inițială, era vorba despre coinculpați, cred că este vorba despre coinculpați, urmăriți în proceduri diferite, inculpatul a dat o declarație, însă ulterior a refuzat să dea o a doua declarație, coinculpatul nu a avut posibilitatea să-i adreseze întrebări cu ocazia primei audieri și ulterior nu a mai existat o astfel de posibilitate pentru că inculpat a refuzat, și-a exercitat dreptul la tăcere, dar sunt principii care vizează administrarea, art. 6 paragraful (3) lit. (d) posibilitatea de a adresa întrebări martorilor acuzării, sunt chestiuni distincte de privilegiu împotriva autoincriminării. Dacă  nu mă înșel în spețele de acest tip nu știu exact la ce hotărâre vă referiți.

 

Andrei Croitoru: Situația viza cumva acel principiu că, declarația unei persoane nu poate fi folosită sau nu poate să producă consecințe defavorabile unui coacuzat, în situația în care există totuși o încălcare a dreptului la un proces echitabil. Poate am înțeles eu greșit.

 

Claudia Jderu: Mulțumesc, dacă nu mai sunt întrebări cu privire la această temă propun să trecem la tema următoare este vorba de tema cu titlul: Drepturile prevăzute în Convenția Europeană a Drepturilor Omului ce pot fi lezate de folosirea abuzivă a metodelor speciale de supraveghere, susținute de domnul procuror Remus Jurj-Tudoran căruia îi acord cuvântul.

 

Remus Jurj-Tudoran: Mulțumesc, mulțumesc și organizatorilor pentru invitația de a participa la acest eveniment, constat nivelul foarte ridicat al temelor dezbătute, prezentarea mea vine în completarea prezentărilor antevorbitorilor mei, referitor la respectarea drepturilor la un proces corect și respectarea dreptului la viață privată, respectiv dreptul la respectarea unui proces corect, echitabil, prevăzut de art. 6 din perspectiva accesului la probele relevante, în special la probele clasificate și art. 8 privind viața privată în perspectiva dreptului la imagine, prin citirea unor paragrafe din interceptări, chiar în sala de judecată și interceptările din biroul profesional, ca spațiu privat. Trebuie să vă mărturisesc că, în cadrul proiectului prezentat de Domnul Procuror General și de Domnul Consilier Predescu, prezentarea mea are 45 de minute minim, aici mi s-a spus să mă rezum la 10 minute, am încercat cumva să aleg spețele cele mai interesante, care să sublinieze rolul avocatului în asigurarea garanțiilor pentru clientul pe care îl reprezintă. Trebuie subliniat faptul că în documentele internaționale, care preced emiterea unor acte normative, se încurajează utilizarea de către procurori a tehnicilor speciale de investigații, însă se recomandă ca aceste tehnici, pentru că sunt deosebit de invazive pentru viața privată, nu ar trebui utilizate în toate cazurile decât în cazurile foarte grave și numai în măsura în care acest lucru este necesar pentru o societate democratică și este considerat adecvat pentru o urmărire penală eficientă. De asemenea, în acest context procurorii trebuie să respecte principiile proporționalității și imparțialității, drepturile fundamentale ale indivizilor, precum și prezumția de nevinovăție. În ceea ce privește art. 6, cum au subliniat și colegii antevorbitori,  acesta garantează dreptul la un proces echitabil, dar nu prevede nicio normă privind admisibilitatea probelor ca atare,  aspect care trebuie să fie reglementat în principal de dreptul național. Avem aici mai multe decizii ale CEDO, în special  Brualla Gomez împotriva Spaniei, Garcia Ruiz împotriva Spaniei. În cauza Bălteanu și cauza Bykov se subliniază că la stabilirea caracterului echitabil al procesului în ansamblul său, trebuie să se țină seama dacă au fost respectate drepturile apărării și trebuie să se examineze, în special, dacă reclamantului i s-a oferit posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor, de a se opune utilizării lor.  În plus, trebuie să se țină seama de calitatea probelor inclusiv, dacă circumstanțele în care au fost obținute pun la îndoială fiabilitatea sau acuratețea acestora. Deși, în Codul de Procedură se prevede că avocații nu au dreptul să asiste la procedura de desfășurare a metodelor speciale de investigații, nu știu dacă la redările, la întocmirea procesului verbal de redare al convorbirilor, nu ar fi cumva recomandat să participe, mai ales în cazul în care are loc o traducere, adică clientul poate fi un cetățean străin sau poate fi o limbă rară și atunci sensul cuvintelor poate fi diferit. În practica judiciară, cât am fost procuror operativ, am utilizat acest mijloc, am chemat avocatul, inculpatul, translatorul și pe urmă am audiat înregistrările, s-a făcut procesul verbal, a semnat și inculpatul și avocatul, alături de mine și de traducător. S-a dovedit un procedeu inspirat pentru că, ulterior avocatul a reușit să câștige la Curtea Constituțională și să modifice practic întreaga procedură penală cu privire la folosirea tehnicilor speciale de investigare. În decizia recentă, Decizia Curții Constituționale 21/2018, Se subliniază că, în acord cu jurisprudența CEDO, egalitatea armelor este o trăsătură inerentă a unui proces echitabil, care presupune ca fiecărei părți să i se acorde posibilitatea rezonabilă de a prezenta cauza în condiții în care să nu o plaseze într-o situație net dezavantajoasă vis-à-vis de adversarul său. Citez cauza CEDO hotărârea Klimentyev contra Rusiei. De asemenea, dreptul la un proces contradictoriu înseamnă pentru un caz penal că, atât procurorului, cât și inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoștință și de a putea aduce observații referitoare la toate probele prezentate sau la observațiile depuse de către cealaltă parte, în vederea influențării deciziei instanței. Cauza Rowe și Davis vs UK. În ceea ce privește accesul la probele relevante, în aceeași cauză Rowe și Davis vs UK, se subliniază că dreptul de a avea acces la aceste probe nu este unul absolut. În orice proces penal pot exista diferite interese cum ar fi: securitatea națională, necesitatea de a proteja martorii împotriva represaliilor sau păstrarea secretului metodelor de investigație,  dar aceste interese trebuiesc corelate cu drepturi suspectului. În unele cazuri se poate impune necesitatea de a refuza apărării accesul la anumite probe pentru a proteja drepturile fundamentale ale unei alte persoane sau pentru a asigura un interes public important. Însă, în baza art. 6 pot fi permise numai acele măsuri prin care se limitează drepturile apărării care sunt necesare. De aceea pentru a se asigura că inculpatul va avea parte de un proces echitabil, orice dificultăți cauzate apărării prin limitarea dreptului acesteia trebuiesc compensate în mod suficient prin procedura în fața instanței de judecată. Știți că recent s-a publicat în 23 februarie Decizia Curții 21/2018, invocată anterior de domnul avocat Mareș, care dânsul doar a invocat-o și nu a mai făcut nici un fel de comentariu. Prin această decizie s-a declarat neconstituțională alin. (11) în art. 352, în ceea ce privește sintagma: instanța solicită cu raportarea sintagma permiterii accesului la probele clasificate de către apărătorul inculpatului și alt aliniat, alin. (12) s-a constata neconstituțională sintagma autoritatea emitentă. Prin aceeași decizie, se subliniază în paragraful 31, 32 că până cel mai târziu la finalul procedurii de Cameră Preliminară inculpatul trebuie să aibă acces la informațiile clasificate în vederea combaterii sau susținerii în mod contradictoriu cu acuzatorul a legalității administrării acestor probe. Totodată se subliniază în paragraful 71, 72  că,  accesul la informațiile clasificate poate fi și refuzată de către judecător, care deși constată rolul esențial al acestora în soluționarea cauzei dedusă judecății, apreciază că accesul poate duce la periclitarea gravă a vieții sau a drepturilor fundamentale ale altei persoane, sau că refuzul este strict necesar pentru apărarea unui interes public important, sau poate afecta grav securitatea națională. Totodată,  se subliniază că numai un judecător cu privire la interesele care intră în conflict, cel public  general al Statului, referitor la protejarea informațiilor de interes pentru securitatea națională, respectiv cel individual al părților unei cauze penale concrete, astfel încât prin soluția pe care o pronunță să asigure un just echilibru între cele două. În aceeași decizie, se prevede în paragraful 39, 41, 42 că în conformitate cu art. 5 lit. (c) din legea 182/2002  privind informațiile clasificate, măsurile care decurg din aplicarea legii sunt destinate să garanteze că informațiile clasificate sunt distribuite exclusiv persoanelor îndreptățite, potrivit legii să le cunoască. În acest sens, art. 26 și 33 din HG 585/2002 privind aprobarea standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate, prevăd ca transmiterea informațiilor clasificate către alți utilizatori se va efectua numai dacă aceștia dețin certificate de securitate sau autorizații de acces corespunzător nivelului de secretizare. Iar accesul la aceste informații clasificate este permis cu respectarea principiului necesității de a cunoaște numai persoana care deține certificat de securitate corespunzător și în această situație se regăsesc și avocații. Care ar fi efectele acestei decizii? În opinia mea, sunt mai multe situații: în cazul în care procurorul având acces în temeiul legii la informații clasificate le menționează în rechizitoriu și înaintează instanței în forma clasificată, judecătorul de Cameră Preliminară având acces în temeiul legii la  informațiile clasificate poate decide că acestea pot fi folosite ca probe și decide astfel declasificarea solicitând autorității emitente să declasifice informațiile. Întrebarea care se poate pune este dacă autoritatea emitentă este obligată  să declasifice informațiile sau nu? Eu susțin că este obligată. Sunt colegi care susțin că nu este obligată. O să vedem practica ce va hotărâ. Pe baza acestei declasificări, în procedura de Cameră Preliminară se prezintă avocatului și inculpatului informațiile declasificate. În cazul judecătorul de Cameră Preliminară decide că acestea pot fi folosite ca probe, dar având în vedere interesul deosebit  pentru securitatea națională nu decide declasificarea lor. În acest caz, apărătorii inculpatului solicită ORNISS eliberarea unui certificat corespunzător, judecătorul de Cameră Preliminară va prezenta avocatului cu certificatului ORNISS informațiile clasificate, după care avocatul va propune administrarea unor probe în contradictoriu. În cazul în care judecătorul de Cameră Preliminară decide dacă informațiile clasificate nu sunt probe, rezultă că acestea nu pot fi folosite la soluția de condamnare. În ceea ce privește obținerea de către avocați acertificatului, bănuiesc că cunoașteți, procedura este destul de anevoioasă, dar ceea ce vedeți dumneavoastră în materialul clasificat prezentat, nu aveți voie să dezvăluiți clientului, chiar dacă privește în mod direct, ceea ce cred că va fi destul de greu. Ar trebui să se prevadă cumva o sancțiune, nu, vă dați seama că nu am nicio adversitate, dar în afară, cel puțin în Olanda, ce am vorbit cu colegii, dacă avocatul dezvăluie și la ei nu este vorba de informații clasificate, doar îl cheamă înainte de a chema clientul, inculpatul, îl cheamă pe avocat  și îi aduce la cunoștință în primele zile, vezi că avem ceva de făcut, astea sunt  probele nu le dezvălui clientului până când vine la audiere. Dacă dezvăluie îl excludem din Barou. Deci, ar trebui cumva să reglementăm și noi această procedură. Tot cu privire la accesul la probele relevante în cauza Dorset vs Regatul Unit, paragraful 41, 42, se subliniază că pentru pregătirea apărării în cadrul unei proceduri penale inculpatul trebuie să ia cunoștință de toate elementele dosarului. Deși s-a admis faptul că acest drept nu este absolut, excepția trebuie să fie justificată și trebuie să existe o compensare pentru aceste dificultăți procedurale create. Astfel, în alte cauze Fit vs Regat Unit s-a că nu se încalcă dreptul la un proces corect, în cazul în care, la cererea procurorului, instanța decide că apărarea este informată despre faptul când materialul de urmărire penală conține și un material secret care nu va fi divulgat apărării din motive de interes public, dacă apărării i se prezintă un rezumat al materialului secret și se permite să se facă solicitări și să participe la procesul de luare a deciziilor. Faptul că necesitatea de nedivulgare a fost întotdeauna condiționată de judecător, a condiționat obligația acesteia de a monitoriza pe parcursul judecării cauzei, justețea sau injustețea nedezvăluirii probelor. Iată două spețe ale CEDO care vin să confirme ceea ce a decis și Curtea Constituțională. În ceea ce privește dreptul la informare, că tot s-a vorbit despre cantitatea probelor, în cauza Padingesto contra Spania din 1998, s-a decis că nu se încalcă dreptul la un proces corect, dacă între o clauză complexă 47 de persoane învinuite, dosar cu peste 80 de volume, în care urmărirea penală durează câțiva ani, nu i se comunică de îndată învinuitului copie ale pieselor din dosar, deoarece după ce i s-a adus la cunoștință, a avut timp suficient pentru a-și pregăti apărarea. Până în momentul începerii urmăririi penale situația învinuirii nu a fost direct afectată de investigații efectuate, deoarece numai din acest moment începe garanția oferită de art. 6 din Convenție și anume de a fi informat asupra acuzației. De asemenea, într-o cauză citată de Curtea Constituțională, cauza Kamasinski vs Austria, Curtea a socotit că exigențele Convenției sunt respectate și atunci când acuzatului nu i s-a permis accesul personal la dosarul cauzei, însă acest drept i-a fost acordat avocatului acestuia. Această ultimă exigență, pe care jurisprudența Curții o consideră îndeplinită, în legătură cu dreptul inculpatului de a fi informat cu privire la actele și documentele aflate la dosarul cauzei, nu poate fi nicidecum interpretată în sensul că avocatul acuzatului se substituie în dreptul acestuia la informare, ci doar în sensul că atunci când acuzatul este în imposibilitatea de a accesa  personal dosarul dreptul său la informare nu este afectat că este reprezentat de avocatul său și căruia să i se asigure accesul la dosarul cauzei. În ceea ce privește respectarea art. 8, privind viața privată, cunoașteți faptul că noțiunea de viață privată în sensul art. 8 este un identitatea personală, cum ar fi numele sau imaginea unei persoane, dreptul unei persoane la protecția reputației și onoarei sale.  În sfera noțiunii de viață privată și corespondenței intră și conversațiile telefonice, astfel că publicarea în presă a unor pasaje din conversațiile telefonice și citirea cu voce tare la proces a conținutului unor interceptări, constituie o încălcare a art. 8 din Convenție, deoarece deși figurile publice se expun inevitabil și cu bună știință unei analize atente  atât din partea ziariștilor, cât și din partea publicului larg, totuși aceste figuri publice au dreptul să se bucure de garanțiile prevăzute de art. 8 din Convenție. Acest fapt trebuie avut în vedere și de ziariști atunci când comunică informații privind o acțiune penală pendente, iar presa ar trebui să se abțină de la publicarea informațiilor care sunt de natură să prejudicieze intenționat sau nu, dreptul persoanei la respectarea vieții private și a corespondenței. Este vorba de cauza Craxi contra Italiei, hotărârea din 17 iulie 2003. În cauza Burzo contra România și cauza contra Rusiei, hotărârea… este din 7 noiembrie, s-a decis că comunicările de la posturile telefonice din birourile oficiale, inclusiv din birourile unor instituții ale Statului sunt acoperite de noțiunea de viață privată, în sensul art. 8 paragraful 1, însă utilizarea în timpul judecății a probelor obținute prin supravegherea secretă în biroul unei instituții de Stat nu contrazice cerințele de echitate garantate de art. 6, dacă procedura considerată în ansamblu inclusiv modul în care au fost obținute probele a fost corectă și s-a ținut seama de respectarea drepturilor la apărare, respectiv dacă reclamantul a avut posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor și de a se opune folosirii acestora.  În cauza Corsini autorizarea de interceptare în biroul procurorului s-a dat de către un șef din Poliție. Nici măcar de un judecător. Și cu toate acestea CEDO a decis că  nu s-a încălcat dreptul la un proces corect, dar s-a încălcat dreptul la viață privată. În ceea ce privește efectul sau valoarea interceptării pentru un terț , care este interceptat că discută cu un inculpat care are autorizație pe acel număr, se prevede că art. din Convenție se aplică indiferent dacă urmărirea penală a vizat un dispozitiv telefonic aparținând persoanei interceptate, în baza unei autorizații sau în baza  terțe părți. Cauza Lambert contra Franța și  Uzun contra Germaniei. Și ultima speță în cauza Allan contra Regatul Unit. În cazul în care inculpatul a invocat că revocă dreptul la tăcere, iar autoritățile au introdus în celula sa un informator instruit să pună întrebări  astfel încât inculpatul să dezvăluie aspecte în legătură cu comiterea infracțiunilor de care este acuzat, CEDO a decis ca înregistrările conversațiilor între inculpat și informator  încalcă dispoziția art. 6 din Convenție, privind dreptul la un proces corect, întrucât au fost efectuate în  circumstanțe care pot fi echivalente unui interogatoriu fără  garanțiile care însoțesc un interogatoriu oficial, inclusiv participarea unui avocat și aducerea la cunoștință a dreptului la tăcere. Această speță a suscita cele mai mari discuții între colegi la toate prezentările, unii nefiind în totalitate de acord, pentru alte spețe puteți urmări și accesa site-ul Revistei Ministerului Public, revistaprolege.ro, în care periodic sunt publicate spețe ale CEDO privind procedura penală. Personal fac selecția și le comentez. Mulțumesc pentru atenție.

 

Participant: Profit de tema dumneavoastră, ca să abordez câteva chestiuni care cred eu că sunt importante și aș vrea să aud și alte păreri în privința porțiunii referitoare la informațiile clasificate. Sunt mai multe vicii de neconstituționalitate constatate deja și în eventualitatea așteptării unui puneri în acord aș vrea să aflu și părerea dumneavoastră, doar dacă sunt și altele pe lângă cele constatate deja de către Curtea Constituțională. Prima dintre ele ar fi aspectul că potrivit Legii 182/2002 art. 7 alin. (1) lit. (g) dacă nu mă înșel, judecătorilor și procurorilor, prin efectul depunerii jurământului, le este garantat accesul la informațiile clasificate. Ca atare, dumnealor nu trebuie să se supună acelor proceduri invazive, bineînțeles, verificările de securitate. Ca atare, per a contrario, avocații trebuie să se supună acestei proceduri pentru a dobândi acces la informațiile clasificate. Prima problemă este, cât de Constituțională convențională vedeți această abordare?

 

Remus Jurj-Tudoran: Cred că trebuie întrebați colegii de la Curtea Constituțională.

 

Participant: Părerea dumneavoastră personală, fiindcă…

 

Remus Jurj-Tudoran: Mă abțin.

 

Participant: Am înțeles. A doua problematică, care nu a fost tranșată de Curtea Constituțională, 352 alin. (11), prevede patru tipuri de măsuri procesuale împotriva informațiilor clasificate. Declasificare totală, declasificare parțială, trecere într-un alt grad de clasificare, permiterea accesului avocatului la informațiile clasificate. Întrebarea mea este, de fapt nu întrebarea, sancțiunea prevăzută de alin. (12) adică nu pot fi folosite informațiile în defavoarea acuzatului, decât prin raportare la ipoteza ultimă, decât dacă avocatului nu i s-a permis accesul. Dar pentru celelalte trei ipoteze, nu există o măsură, un remediu, ca să spun așa, adică dacă judecătorul refuză să solicite declasificarea sau autoritatea emitentă refuză  declasificarea, sau celelalte două măsuri, proba poate fi folosită potrivit interpretării mele, poate fi folosită în defavoarea acuzatului.

 

Remus Jurj-Tudoran: Potrivit deciziei Curții Constituționale eu cred că trebuie declasificate dacă judecătorul decide, deci nu parțial, dacă sunt parțial, avocatul are acces la ele.

 

Participant: Asta în ipoteza în care se pune în acord legislația cu decizia Curții Constituționale, că momentan, teoretic Curtea Constituțională a constatat că într-adevăr e la liberul arbitru al autorității emitente să declasifice sau nu, drept pentru care a și declarat neconstituțional textul.

 

Remus Jurj-Tudoran: Se aplică direct CEDO.

 

Participant: Am înțeles.

 

Remus Jurj-Tudoran: Cum v-am indicat câteva spețe, ori un rezumat, ori ceva, trebuie să se găsească un echilibru în contra apărare.

 

Participant: A treia chestiune. Sigur. Discutăm în pauză. Mulțumesc.

 

Claudia Jderu: Dacă nu mai sunt întrebări urgentisime, voi acorda cuvântul doamnei procuror Șinc, pentru abordarea temei CEDO vs Curtea Constituțională, cu privire la respectarea drepturilor omului în cursul urmăririi penale.

 

Alexandra-Mihaela Șinc: Bună seara tuturor celor aflați în sală cu care încă nu am vorbit astăzi, îi salut, de asemenea, și pe cei care ne urmăresc online, că mulțumesc pentru interesul acordat conferinței, cel puțin să fie vorba de interes și nu de faptul că datorită vremii nu aveți unde să fugiți afară, mulțumesc organizatorilor pentru invitație și nu în ultimul rând, îi mulțumesc lui Andrei Săvescu că m-a ajutat să găsesc titlul temei de astăzi. Umorul îi aparține, funcția polemică este toată a mea. Ce am vrut să spun cu această temă, m-am referit la faptul că,  știți cu toți, deja aproape un loc comun,  Curtea Constituțională verifică doar conformitatea cu Constituția a legislației naționale, ci de ceva vreme și pe aceea cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, altfel spus convenționalitatea prevederilor noastre legale. În ce măsură face acest lucru însă, interpretând noțiunile autonome, în sensul CEDO, așa cum rezultă ele din jurisprudența Curții Europene, în ce măsură o face dându-le un înțeles ușor diferit sau sferă de aplicare diferită, asta este întrebarea la care îmi propun să răspund astăzi, analizând două decizii ale Curții Constituționale,  care au legătură cu urmărirea penală pentru a mă încadra în tema conferinței, deși poate că, dacă ne-am fi referit la Camera Preliminară discuția ar fi fost mai spumoasă și argumentele mai ușor de găsit. Cum este însă o conferință și intervențiile de până acum, s-au situat la un anumit nivel, îmi asum riscul unui discurs mai tehnic, iar nu, al unui număr de comedie. Este fără nici o îndoială faptul că potrivit lui 142 și 146 din Constituția României, Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției, hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate. Este, de asemenea, neîndoielnic faptul că potrivit art. 20 din Constituție, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu tratatele la care România este parte, în caz de neconcordanță având prioritate acestea din urmă, actele, tratatele, convențiile dacă conțin dispoziții mai favorabile. Este, de asemenea, indiscutabil Convenția Europeană a Drepturilor Omului este unul din instrumentele internaționale la care trimite art. 20 din Constituția României. Este de asemenea, un lucru cunoscut faptul că prin decizia Curții Constituționale 23/2016, au fost declarate neconstituționale prevederile art.318 Din Codul de Procedură Penală. Este vorba de renunțarea la urmărirea penală în forma reglementată anterior punerii în acord cu prevederile legale cu decizia Curții Constituționale. După cum este iarăși știut, dar poate mai puțin mediatizat, faptul că din decizia Curții Constituționale 625/2014 s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile 70 Cod de Procedură Penală,  care stabilește că asupra cererii de recuzare a procurorului formulată în faza de judecată se pronunță procurorul ierarhic superior, la fel în faza Camereri Preliminare sau în faza judecătorului de drepturi și libertăți, este o soluție neconstituițională. Ce se poate de asemenea, lesne observa de la simpla lectură a deciziilor în cauză, împrejurarea că prima dintre acestea, cea legată de renunțare la urmărirea penală, a fost întemeiată pe două argumente esențiale, primul acela că sintagma interes public nu are un înțeles previzibil, ceea ce afectează calitatea legii ca o garanție a principiului legalității, cel de al doilea că prin reglementarea anterior punerii în acord cu decizia Curții Constituționale, se încălcau prevederile art.126 alin. (1) și (2) din Constituție, potrivit căreia Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, iar nu de către procurori care nu îndeplinesc cerințele de independență necesare. De asemenea, cealaltă decizie vizând soluționarea cererii de recuzare a procurorului în procedurile în fața judecătorului sau instanței este motivată cu referire la același text al lui 126 din Constituție și cu referire la lipsa de imparțialitate și independență a procurorului, așa cum rezultă din jurisprudența CEDO. Se poate de asemenea observa că în motivarea celor două decizii este invocat art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,  pentru ca în motivarea primeia dintre acestea este cea referitoare la renunțarea la urmărirea penală, să fie în plus evocate  dispozițiile art. 7 din aceeași Convenție.Știm cu toți reamintesc doar pentru formularea textului să fie proaspătă în mintea celor prezenți că art. 6 alin. (1) din Convenție se referă la dreptul persoanei la judecarea cauzei în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege care va hotărâ, suntem în penal, supratemeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa și că dispozițiile art. 7 au în vedere  că nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care în momentul săvârșirii  nu constituia infracțiune. Întrebările care se nasc în legătură cu fiecare dintre cele două decizii, sunt: În ce măsură sunt aplicabile  art. 6 alin. (1) și art. 7 din CEDO, cu referire la prevederile lui 318 din Codul de Procedură Penală, în legătură cu ce a doua decizie: În ce măsură este recuzarea unui magistrat supusă regulilor din cuprinsul art. 6 penal, din Convenția Europeană a Drepturilor Omului? Să încercăm pornind de aici un răspuns. Așa cum știe toată lumea art. 6 din Convenție se aplică în materie penală atunci când este vorba de o acuzație formulată împotriva unei persoane așa cum rezultă din chiar alin. 1 al articolului. Sigur, pe cale jurisprudențială, s-a ajuns la explicația acestei noțiuni în sens autonom, nu voi dezvolta discursul pentru că sigur nu este cazul, așa încât nu limităm acuzația în materie penală la situația în care potrivit legii naționale cineva este acuzat de comiterea unei infracțiuni. Nu s-a ajuns însă nici până acolo încât orice ar avea legătură directă sau indirectă cu un proces penal, să intre sub umbrela aceasta a unei acuzații în materie penală și să atragă aplicarea art. 6 din Convenție. Și plecând de aici încep cu cea mai simplă dintre întrebări, aceea referitoare la recuzarea unui magistrat, care se referă la decizia 625/2016, este decizia mai recentă, dar încep cu o problemă mai simplă. În opinia mea, soluționarea cererii de recuzare a unui magistrat nu este acuzație în materie penală, în sensul autonom al CEDO. Și am în vedere jurisprudența dezvoltată în baza Convenției și zic în baza Convenției și de către Curte, pentru că prima cauză care îmi vine în minte și fiindcă am ajuns la o vârstă la care încep să-mi amintesc din copilărie, este o cauză din 1997 aflată pe rolul Comisiei despre care citeam în tinerețea noastră în cartea prof. Bârsan, Mara Gabriel contra Statului San Marino, în care s-a decis că o astfel de procedură nu este acuzație în materie penală sau venind mai în zilele noastre la o decizie din 2003 de astă dată a Curții în cauza Schreiber și Deutsches contra Franței, când de asemenea s-a apreciat că recuzarea unui magistrat nu este acuzație în materie penală. Cred eu că între aceste repere ceea ce înseamnă jurisprudența în baza Convenției ne conduce la ideea că nu ne aflăm în prezența unei acuzații în materie penală și pe cale de consecință n-ar fi aplicabile dispozițiile art. 6 cu privire la necesitatea accesului la un tribunal independent, la un magistrat imparțial și independent în soluționarea unei cereri de recuzare a procurorului. În opinia mea, Curtea Constituțională pronunțând decizia prin care a revenit practic la reglementarea tradițională, nu ar fi făcut neapărat un lucru rău, dar a pus în acord reglementarea actuală, cu tradiția juridică românească, iar nu cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că standardul european nu prevede o astfel de abordare. Rămân în sfera lui art. 6 ceea ce înseamnă acuzația în materie penală  și trec la cea de a doua hotărâre, aici situația este un pic mai complexă. Decizia 23/2016 care se referă la renunțarea la urmărirea penală, la prevederile art. 318, ar părea așa la o primă vedere mai aproape de ideea de acuzație în materie penală pentru că,  aici este vorba de un dosar penal, în care o persoană ar putea să fie acuzată până la urmă de comiterea unei fapte penale. Dar lucrurile nu stau chiar așa. Pentru că art. 6 din Convenție are în opinia mea, în vedere situația în care acuzația se formulează, se menține împotriva persoanei, iar persoana trebuie să se apere de această acuzație obținând judecata, soluția unui tribunal Independent și imparțial accesul la instanță. Nu este vorba de situația în care procurorul a decis să nu continue sau să nu formuleze o acuzație în materie penală, iar această modalitate de a pune capăt litigiului penal să fie apreciată ca fiind o acuzație în materie penală. Merg la ceea ce spuneau profesorilor noștri de drept, dreptul de acces la un tribunal nu cuprinde opinia lor și pe care o împărtășesc, în nici un caz  dreptul la deschiderea unei proceduri în fața instanței împotriva unei persoane. Este vorba de faptul că o dată inițiată procedura, ea să poată ajunge în fața unei instanțe, unui tribunal în sensul CEDO. Altfel, să ne uităm la celelalte soluții de trimitere în judecată care se pot da potrivit legislației noastre aceea de clasare, în cazul lor s-ar putea spune oricând că este procurorul acela care a înfăptuit justiția pentru  că el a dat soluția finală. Și să nu uităm, atât în cazul clasării, cât și în cazul renunțării la urmărirea penală, în fizionomia anterioară modificării ca urmare a deciziei Curții Constituționale, exista calea accesului la justiție pentru că persoanele care se considerau vătămate aveau dreptul de a formula plângere. Mai mult decât atât, eu cred că nu trebuie să omitem nici dreptul de acces la un tribunal. Să renunțe recurgând la un arbitraj în materie civilă, să renunțe acceptând că procesului i se poate pune capăt printr-o amendă, de pildă, aplicată de procuror, în materie penală, ori procedura noastră de renunțare la urmărirea penală care presupunea îndeplinirea unor obligații, cu care obligații inculpatul, suspectul au fost consultați înainte de a li se impune, cred că s-ar încadra mai degrabă în această noțiune decât în ideea de acuzație în materie penală care să intre sub incidența art. 6. Să nu uităm faptul că atunci când în cauza Vasilescu contra României s-a constatat o încălcare  a Convenției, a fost tocmai vorba de o confiscare de bunuri de către fostele Organe de Miliție, în legătură cu care nu s-a putut ajunge la instanță pentru că plângerea împotriva soluției procurorului se ataca pe acea vreme doar pe cale ierarhică. Ori decizia aceasta din cauza Vasilescu contra României, una dintre cele citate de Curtea Constituțională, în decizia cu privire la renunțarea la urmărirea penală. După cum iarăși, nicio legătură cu ce se pune în discuție în legătură cu instituția renunțării la urmărire penală, nu cred că există între aceasta și cauza Pantea contra României, de asemenea invocată în motivarea hotărârii când era vorba de o veritabilă acuzație în materie penală și luarea unei măsuri preventive, cunoașteți toți discuția. Ca urmare, în opinia mea, nici în această situație în care este vorba de o soluție de renunțare la urmărire penală nu ne aflăm pe tărâmul unei acuzații în materie penală și nu se poate ca împotriva unei astfel de soluții să nu poată fi pronunțată fără a se asigura accesul obligatoriu, nu la plângere, la un judecător indiferent dacă în cauză ne spune Curtea în considerente există sau nu o parte civilă, există sau nu o persoană care să se considere într-un fel prejudiciată. În fine, ajungem și la cealaltă problemă, care iarăși mi se pare destul de delicată, aceea a accesibilității și previzibilității legii invocată în motivarea aceleași decizii privind renunțarea la urmărirea penală. Este vorba de o chestiune care se referă des în deciziile sale Curtea Constituțională atunci când vorbește de accesibilitatea și previzibilitatea legii, invocând de regulă dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituția României care se referă la supremația Constituției și a legilor țării  sau art. 126 din Constituție privit căruia justiția se înfăptuiește prin instanțe. Dincolo de faptul că în aceste două cazuri nu este vorba de e reglementări ale drepturilor omului, ci în primul caz de un principiu, în cel de al doilea de reglementare din capitolul privind funcționarea autorităților judecătorești, deci nu ne-am aflat sub incidența art. 20, care se referă la tratate și convenții ca fiind aplicabile cu prioritate în materia drepturilor omului, nu în general față de toate dispozițiile Constituției și legilor existente în sistemul național. Ca drept, ca libertate individuală, această chestiune a legalității este prevăzută de dispozițiile art. 23 alin. (12) din Constituție, care vorbește de legalitatea incriminării. Cum de altfel de legalitatea incriminării vorbește și art. 7 alin. (1) din Convenție, care se referă tocmai la împrejurarea că pedeapsa trebuie prevăzută de lege și pune în acest context apoi și problema retroactivității legii penale. Este adevărat nu se pune problema sfera noțiunii acesteia, incidența acestui principiu potrivit căruia legea trebuie să aibă calitatea de a fi clară și previzibilă a fost extinsă în jurisprudența Curții, dar inițial de aici s-a plecat de la legalitatea incriminării. De altfel, citind jurisprudența sa anterioară chiar Curtea Constituțională în decizia 23/2016 în paragraful 13, arată că referitor la cerințele de claritate, precizie și previzibilitatea legii penale, a stabilit că destinatarii normei de incriminare trebuie să aibă o reprezentare clară a conduitei de care sunt ținuți, a elementelor constitutive ale infracțiunii. Destinatarii normei de incriminare, deci plecăm de la ideea de legalitate a incriminării și de claritate și previzibilitate a normei de incriminare nu a oricărei norme în general, indiferent de ce se spune, despre ce este vorba în norma respectivă. E adevărat așa cum spuneam, jurisprudența CEDO extinde noțiunea și la alte domenii, dar nici una dintre cauzele citate, în motivarea hotărârii nu au nici un fel de a face cu problema pusă în discuție, în decizia Curții cu privire renunțarea la urmărirea penală. Cauza Rotaru contra României, este o cauză în care de esență a fost constatarea încălcării art. 8 și art. 13 prin aceea că un Serviciu de Informații a deținut și prelucrate vorba de încălcarea art. 2 din Protocolul 4 al Convenției, pentru că s-a constituit o măsură de a nu părăsi, o interdicție de a părăsi țara, în condițiile unei norme care nu era previzibilă. Cauza Klein contra Olandei,  Micallef contra Maltei nu aduc nici ele ceva mai aproape de chestiunea renunțării la urmărire penală discuția, pentru că în prima este vorba de un Tribunal Administrativ, în a doua de un Tribunal Civil, iar paragrafele citate în decizia Curții Constituționale se referă la definiția generală a noțiunii de drept și de lege în înțelesul autonom dat noțiunii de CEDO. Mai mult decât atât, ultima dintre deciziile citate în motivare, Dragotoniu și Militaru contra României, este vorba acolo de o acuzație de materie penală în sensul în care este vorba de legalitatea incriminării, acolo este vorba de un dosar penal și interpretarea noțiunii de obștesc  introdusă în legislație înainte de 1989 și care a devenit foarte complicat de interpretat după 1989. Mai mult decât atât, paragraful 34 citat de Curte este scos din context, pentru că în același context în care ne spun că legea trebuie să fie clară și previzibilă, spune respectiva decizie și că toată această construcție pleacă de la principiul legalității pedepselor, spune de asemenea că nu doar din modalitatea care este prevăzută strictă în lege trebuie să rezulte previzibilitatea, claritatea unei noțiuni și că practica judiciară poate să contribuie la clarificarea acestei noțiuni, paragraful anterior 33 și paragrafele ulterioare de la 36 la 38 care fac această referire, mai mult decât atât,  analizează respectiva decizie, caracterul previzibil și clar al normei din legislația noastră, prin prisma jurisprudenței, vorbește despre un eveniment al jurisprudenței Înaltei Curți, care a făcut norma neprevizibilă. Ori această abordare este chiar în contradicție cu ceea ce reține la noi Curtea Constituțională pentru că nouă Curtea Constituțională ne spune în paragraful 16 din decizia în discuție, că o astfel de analiză care să aibă în vedere nu  doar legea, ci și jurisprudența în aplicarea ei, nu este valabilă în sistemul nostru de drept pentru că noi avem un sistem de drept continental european și nu unul anglo-saxon bazat pe precedent. Ce vreau să spun cu toate acestea? Că și de această dată standardul CEDO a fost extins într-o zonă și într-o interpretare în care CEDO nu l-a adus. L-a adus aici Curtea Constituțională și fără să fac referire la niște proverbe puțin academice care se referă la greșeala recunoscută fără intenție,am să spun că de altfel Curtea Constituțională a și mărturisit în felul ei că are astfel de obiceiuri de a extinde, de a lărgi garanțiile pe care le oferă Curtea Europeană, pentru că în altă decizie foarte cunoscută și în prezent și implementată  641/2014, deci cea referitoare la Camera Preliminară, ne spune în paragraful 56, standardul de protecție oferit de CEDO și de jurisprudența aferentă, este unul minimal.Constituția sau jurisprudența Curții Constituționale, pot oferi un standard mai ridicat,de protecție a drepturilor, în acest fel fiind dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție și art. 53 din Convenție. În parte sunt de acord cu susținerea, dar Constituția poate oferi un standard de protecție mai ridicat, da, și legea poate oferi un standard de protecție mai ridicat, la asta se și referă  53 din Convenție, nu putem limita pe tărâmul Convenției, ceea ce legea internă inclusiv legea supremă ne oferă. Jurisprudența Curții Constituționale este însă altceva. Jurisprudența Curții Constituționale, în opinia mea, nu poate crea standarde mai ridicate decât cele la care obligă CEDO. Nu poate să supună legea internă altui control de conformitate decât acela cu Constituia în primul rând și cu Convenția așa cum a fost ea interpretată de jurisprudența Curții, nu așa cum Curtea înțelege să o extindă. Sunt sigură că nu m-am umplut de prieteni. Sunt sigură că unii se vor supăra, totuși cred că nu au de ce. Și asta din cel puțin două motive. În primul rând, Curtea Constituțională a încetat de mult să mai fie doar o instituție oarecare în peisajul juridic românesc, în ultimii ani ea a devenit un personaj foarte viu și colorat, deciziile Curții Constituționale sunt așteptate de jurnaliști cu camerele pe umăr și cu microfoanele pregătite, deciziile Curții Constituționale stârnesc unele dintre ele mari pasiuni, dar asta nu înseamnă că dincolo de asta, dincolo de jocul de lumini și culori nu trebuie să vedem partea tehnică a lucrurilor și ca juriști nu trebuie să o analizăm. După cum nu cred că ne obligă în acest sens, nici obligația de a respecta deciziile Curții Constituționale. În opinia mea, să respect deciziile Curții Constituționale  înseamnă să le aplic în practică, să le predau tuturor cursanților mei, nu să nu le analizez critic considerentele. Nu respect deciziile Curții Constituționale așa cum îmi respect părinții, adică necondiționat, indiferent că se greșește sau nu. Eu cam asta am vrut să vă spun. Mai departe vă stau oricând la dispoziție pentru întrebări și vă mulțumesc  pentru atenție.

 

Claudia Jderu: Noi mulțumim foarte mult. Voi acorda acum cuvântul ultimului coleg din panel, domnului Liviu Togan, care va aborda tema principiul aflării adevărului versus caracterului definitiv al hotărârii pronunțate în fază de cameră Preliminară, iar la final sperăm să avem timp pentru întrebări cu siguranță ele există, mulțumim frumos.

 

Liviu Togan: Bună seara tuturor celor prezenți, precum și altceva care ne urmăresc prin intermediul aplicației, este destul de târziu, așa că și fiind și ultimul din acest panel mă voi limita, este deja depășit timpul. Am ales o temă plecând de la situația practică și de la faptul că, într-adevăr, lucrurile trebuie să își găsească un echilibru. A fost evocat în fiecare din panelurile anterioare acest aspect și cred cu convingere că și Camera Preliminară trebuie să își găsească un echilibru. Nu știu dacă o va putea face prin practica judecătorească sau este nevoie de intervenția brutală a legiuitorului. Cert este însă că am așteptat cu larg interes, nu din perspectiva temei pe care urmează să o dezbat, dar cu o legătură destul de aproape cu aceasta, soluția Înaltei Curți la recursul în interesul legii promovat de către Curtea de Apel București, soluția a venit de curând luni, în 19 martie în dosarul cu numărul 142/1/2018, Curtea de Apel București întrebându-se în ce fel există posibilitatea cenzurării procedurii de Cameră Preliminară în apel și limitele aceste cenzuri. Este adevărat din altă perspectivă decât cea abordată de noi aici, însă soluția de respingere ca inadmisibila a acestui recurs mă face să cred că această fază a Camerei Preliminare nu își poate găsi echilibrul de care toți avem nevoie. În ceea ce mă privește, am abordat această temă din perspectiva, în principal, a posibilității contestării administrării probelor în faza de urmărire penală, după ce am depășit Camera Preliminară. Considerând că soluțiile pronunțate de către practică în care se respinge în mod vehement orice fel de comentariu, ulterior Camerei Preliminare cu privire la legalitatea administrării probelor, încalcă în mod flagrant principiul aflării adevărului. Este fără doar și poate, trebuie pus în balanță caracterul definitiv al hotărârii pronunțate de către judecător și acest principiu al aflării adevărului, care guvernează până la urmă întregul proces penal. Așa cum spuneam avem multe soluții pronunțate   și de către Înalta Curte și de către Curtea de Apel, dar ceea ce a suscitat interesul pentru această temă este o sentință deocamdată, pronunțată de către Curtea de Apel Ploiești, dosarul este pendente Înaltei Curți de Casație și Justiție, urmărirea penală în acel caz a fost efectuată de către un procuror care, între timp a fost exclus din Magistratură și cu toate acestea, comentariul judecătorului, magistratului, este adevărat, în ședință în mod oral și nu înscris, în considerentele sentinței pronunțate, a fost acela că, în ceea ce privește administrarea probelor, deși noi nu ne-am plâns încă din faza Camerei Preliminare, nu se mai poate face, este un moment depășit și sunt soluții, altele în Cod sau în legi speciale, a se vedea posibilitatea invocării unei  excepții de neconstituționalitate și așa mai departe. Nu cred că aici trebuie dusă problema administrării probelor din perspectiva respectării principiului aflării adevărului. Citatele celor doi profesori mi se par a fi  elocvente în ceea ce privește acest principiu al aflării adevărului, astfel încât orice altă soluție decât, fie amendarea așa cum și cu instrumentele pe care le avem astăzi a probelor administrate în fază de urmărire penală și cu privire la care judecătorul în faza Camerei Preliminare s-a pronunțat trebuie să poată fi cenzurat, probabil există practică și în acest sens. Însă cenzura, să zicem, se va întâmpla întotdeauna în temeiul dispozițiilor art. 403 alin. (1) lit. (c) Cod de Procedură Penală, aspect care nu ar trebui să fie căutat în cotloanele Codului de Procedură și Camera Preliminară prin ea însăși ar trebui să ofere garanții că ceea ce s-a dorit a fi implicat în acest moment își trage seva din dispozițiile Camerei și nu din alte prevederi legale. Apreciem că scopul pentru care această procedură de Cameră Preliminară a fost introdus în Codul de Procedură Penală nu este atins, nu a fost respectat, deși s-a clamat un principiu al reducerii, să zicem, a timpului procesului penal, cred că la final se încalcă prin această posibilitate a judecătorului de fond sau apel a nu se pronunța asupra administrării probelor, dacă s-a făcut în fază de Cameră Preliminară, încalcă scopul pentru care, așa cum spuneam, a fost constituită. Cred că poate să rămână la nivelul Camerei verificarea legalității, verificarea competenței, însă trebuie permis magistratului să poată reverifica sau verifica, dacă acest lucru nu s-a făcut în faza Camerei Preliminare, legalitatea administrării probelor. S-a discutat foarte mult în această conferință despre situația practică și este adevărat, dintr-o perspectivă a bunei credințe ea nu ar trebui să existe, însă realitatea bate această bună credință, sunt foarte multe situații în care și sunt convins că mulți dintre dumneavoastră v-ați confruntat cu această urmărire penală in rem, în care se adună toate probele cu putință și rămâne pentru momentul în care persoanei i se aduce la cunoștință acuzația foarte puțin sau aproape nimic de făcut. Aspectele acestea până, să zicem, la decizia Curții Constituționale, nici nu puteau fi cumva dovedite. Nici astăzi nu știu cum sau de acum practica ne va arăta cum vom putea dovedi o ilegalitate a administrării probelor. Într-un exemplu anterior dintr-un panel se spunea că trebuie să fii ponderat în a aduce acuzații și a-i permite persoanei acuzate să ia la cunoștință pentru a nu-i vicia în vreun fel dreptul la viață privată și se dădea un exemplu, ce ar fi dacă s-ar audia 200 sau 300 de persoane și acestea 295 ar avea…, mi se pare și conceptual greșit, ar avea o poziție care nu ar susține acuzația. Mi se pare și conceptual greșit că ai putea să te gândești că  poți audia 300 de persoane, ca și exemplu,  fără să permiți apărării să  participe și să poată să, să participe și să poată să presteze o apărare efectivă. Cred în remediul anterior menționat, de către magistratul din panelul 2, ca o soluție, nu știu dacă…,ea, repet, nu-și găsește apărarea și consacrarea într-un text legal, ca soluția readministrării probelor atunci când se aduce la cunoștință. Însă iarăși din perspectivă practică, foarte rar mi-a fost dat să văd, de exemplu refacerea unui raport de constatare sau admiterea unei expertize, odată ce a fost adusă la cunoștință învinuirea. Nu se întâmplă sau cazurile sunt foarte puține și astfel din nou se încalcă principiul aflării adevărului în dosarul penal sau în… Așa cum spuneam, rațiunea reglementării o cunoaștem, este clară pentru toată lumea, însă această rațiune clamată nu pare a-și găsi echilibrul în soluțiile practice în modalitatea în care procurorul își desfășoară sau înțelege să strângă probe și în favoarea și în defavoarea persoanei acuzate. Așteptăm cu larg interes punerea în practică a deciziei Curții Constituționale 802/2017, ultima din, sau, să zicem, din perspectiva temei alese, relevantă cu privire la modalitatea în care legalitatea administrării probelor ar putea fi verificată în Camera Preliminară, prin administrarea și altor probe decât a înscrisurilor noi, vom vedea, practica își va spune cuvântul. Nu cred însă că această decizie va fi una salvatoare din ceea ce noi credem cu convingere că, de partea apărării credem cu convingere că trebuie să se întâmple și anume posibilitatea de a participa efectiv și de a presta apărarea, încă dintr-o fază incipientă. Este foarte adevărat și asta o va dicta probabil echilibrul în toate că nu o poți face de la început. Sunt de acord întru totul cu posibilitatea procurorului de a, nu știu, de a putea efectua câteva dintre actele, cantitativ vorbind, necesare identificării, convingerii unei bănuieli asupra faptei, dar de la acel moment și asta este doar cu privire la situații generale, ar trebui adusă acuzarea. Nu același lucru ar trebui să se întâmple în cazul în care plângerea indică cu precizie persoana care se face vinovată de săvârșirea infracțiunii, caz în care nu văd nici un motiv, nu există nicio rațiune pentru care ar trebui înmânată, aducerea la cunoștință a acuzației. Din această perspectivă, credem că textul invocat în posibilitatea judecătorului sau pe care și-l poate lua în a analiza probele care au servit ca temei pentru soluționarea laturei penale, ar fi suficient și necesar, pentru readministra sau a analiza probele din perspectiva legalității. El nu este, așa cum spunea, folosit de către instanțele judecătorești și atunci cred cu convingere că această procedură a Camerei Preliminare ar trebui să fie pusă în acord cu  dreptul la apărare, cu Convenția și chiar cu Constituția noastră. Prin urmare, în loc de concluzii, spunem noi,că echilibrul în toate trebuie să fie un mijloc care să ajute Camera Preliminară pentru a putea oferi garanția că legalitatea administrării probelor este efectivă, că proba administrată în faza de urmărire penală a fost în mod legal administrată și să poată fi cenzurată de către magistrat. Am dat exemplul clasic al  adunării, al strângerii probelor în fază de urmărire penală in rem, însă sunt convins că mulți dintre dumneavoastră cunoașteți și soluția în care acuzarea s-a bazat pe înregistrări efectuate, nu de Serviciile Tehnice ale Procuraturii, ci de unități militare, am avut această  situație sau aceste situații în mai multe cazuri, am depăși faza de Cameră Preliminară, nu știam de conținutul deciziei Curții Constituționale, a apărut această decizie și soluția magistraților în fază de apel a fost aceeași și anume domnule am depășit momentul invocării, prin urmare ce dacă proba a fost ilegal administrată noi suntem ținuți de caracterul definitiv al hotărârii, nu putem face nimic în fază de apel cu privire la acest aspect, situație care se regăsește întru totul în recursul în interesul legii ce a format obiectul dosarului 142/1/2018 și așa cum spuneam la inițiativa Curții de Apel București, citind motivația și citind opiniile celorlalte curți de apel, îmi dau seama că este absolut obligatoriu ca legiuitorul să intervină în această procedură. Vă mulțumesc.

 

Claudia Jderu: Mulțumim și noi. O singură mențiune cu privire la decizia Curții Constituționale pe care ați menționat-o anterior, am constatat faptul că în cuprinsul paragrafului 29 din decizie se menționează că în cazul probelor obținute prin tortură și în cazul probelor în care s-a încălcat principiul loialității administrării probelor, o verificare a  loialității și a legalității administrării probelor din această perspectivă este admisă și în cursul judecății aplicându-se în acest mod regula generală potrivit căreia nulitatea absolută poate fi invocată pe tot parcursul procesului penal. Așadar, interdicția categorică a legii prin obținerea probelor prin tactici și procedee neloiale, nelegale, justifică competența judecătorului de fond de a examina și în cursul judecății aceste aspecte. Altfel spus, probele menținute ca legale de judecătorul de Cameră Preliminară pot face obiectul unei noi verificări de legalitate în cursul judecății. Se menționează expressis verbis că în astfel de ipoteze care atrag nulitatea absolută a mijlocului de probă, o astfel de analiză poate fi făcută și în cursul judecății, cred că o interpretare a acestor considerente ar fi aceea a ipotezei, îmi imaginez, a ipotezei în care apar elemente factuale noi, spre exemplu, în cursul audierii unui martor, acesta spune, relevă faptul că a existat o constrângere, printr-un tratament contrar art. 3 sau apar elemente probatorii noi, în susținerea a legațiilor inculpatului, formulate în cursul urmăririi penale, care însă nu au putut fi dovedite. Și cred că soluția într-o astfel de ipoteză este ca mijlocul de probă să fie înlăturat în dispozitivul, așa cum spunea și colega noastră, în dispozitivul hotărârii judecătorești în pronunțarea unei soluții de excludere propriu-zise, ci aceea de a nu avea în vedere mijlocul de probă administrat în aceste condiții la pronunțarea unei soluții cu privire la acțiunea penală în cauză.

 

Liviu Togan: Întru totul de acord sper ca vocea dumneavoastră, ca vocea rezultată din această conferință să fie auzită și de colegii magistrați.

 

Participant: Mă numesc Cristina Popa, sunt magistrat asistent la Curtea Constituțională, desigur aș vrea să fac câteva mențiuni, nu sunt întrebări, câteva mențiuni cu privire la susținerea doamnei procuror. În primul rând, luându-le în ordinea în care îmi vine acum în minte, nu într-o ordine a importanței lor, sunt lucruri de principiu pe care vreau să le subliniez, ați spus că, Curtea Constituțională a făcut un control de constituționalitate, raportându-se la un art. 126 din Constituție, dar și 131 de altfel, în decizia 23 care nu prevede cu privire la drepturi fundamentale. Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției, a întregii Constituții,dacă ar face control de constituționalitate numai cu privire la sau s-ar raporta numai cu privire la acele  dispoziții constituționale care prevăd drepturi fundamentale, toate celelalte atribuții ale Curții Constituționale prevăzute în Constituție nu ar mai fi posibile.

 

Alexandra-Mihaela Șinc: Nu am spus nicio clipă așa ceva. Am spus doar că făcând control de constituționalitate, trebuie să interpreteze dispozițiile din Constituție privind drepturile fundamentale, prin prisma Convențiilor tratatelor internaționale, nu că trebuie să limiteze controlul de constituționalitate la drepturi fundamentale….

 

Participant: Da, este următoarea mea… În cazul în care am înțeles greșit, vă rog să mă scuzați, era o problemă să afirmați lucrul acesta, apoi cu privire la această problemă pe care ați ridicat-o, Curtea Constituțională verifică prin prisma Convenției. După cum vedeți și în decizia 23 și cum veți vedea în toate deciziile, fiecare articol din Convenție invocat este raportat la o dispoziție din Constituție, dispoziția corespunzătoare din Constituție și cum ați reușit să precizați într-un final cu privire la art. 7 că a fost verificat prin prisma art. 1 alin. (5) din Constituție. Așa se și întâmplă și asta potrivit unor criterii de admisibilitate care sunt stabilite de Curte în decizia 1313 din 2011.

 

Alexandra-Mihaela Șinc: Da, de Curtea Constituțională nu de CEDO, exact asta am spus.

 

Participant: Păi, în criteriile noastre de admisibilitate sunt criterii stabilite de Curte în privința jurisprudenței ei, n-ar putea fi stabilită de către CEDO.

 

Alexandra-Mihaela Șinc: Da, iar eu făceam o comparație între aceste criterii și cele rezultate din jurisprudența CEDO. Nimic altceva. Nu, până acum nu mă contraziceți cu nimic.

 

Participant: Dar nici nu îmi propun să vă contrazic, de altfel pe fondul deciziei ați văzut că decizia a fost luată cu majoritate de voturi, cu siguranță există și o opinie separată redactată, cu siguranță știm și despre alte opinii, care sunt contrare deciziei Curții, nu despre asta vroiam să spun, ci despre lucruri de principiu, care nu pot fi, peste care nu se poate trece, pentru că și această raportare pe care Curtea o face în privința dispozițiilor Convenției la dispozițiile Constituției și le analizează împreună, veți spune apoi, da, dar Curtea nu a fost sesizată cu dispozițiile Constituției, da, dar potrivit criteriilor de admisibilitatea excepției, poate să rețină din Constituție acele dispoziții legale  despre care se înțelege că în mod evident vorbește autorul excepției.

 

Alexandra-Mihaela Șinc: N-am spus nimic cu privire la dispozițiile invocate că într-unele dintre decizii, nici măcar nu se invocă și se scrie ca atare în textul deciziei că nu a invocat petentul în nicio dispoziție anume. Nu m-am referit la asta. Acest aspect nu l-am abordat nicăieri în susținerea mea, eu am spus doar că uneori Curtea are tendința să extindă înțelesul noțiunilor date în jurisprudența convențională, prin prisma propriei jurisprudențe, iar în ce măsură propria jurisprudența este obligatorie pentru Curtea Constituțională asta este o altă discuție pe tărâmul dreptului constituțional în care cred că nu e nici momentul acum și nu sunt nici eu specialistul în dreptul constituțional ca să o poarte cu toate armele, dar care este o discuție, nu este un Dat de la Dumnezeu. Deciziile Curții ca toate deciziile omenești, nesupuse fiind ele căii de atac, sunt supuse dreptului Curții de a reveni asupra ceea ce a stabilit ea însăși, cum a făcut o dată și doi, este vorba de niște interpretări. În ce măsură aceste interpretări sunt extinse sau restrânse la o situație particulară sau alta, depinde iarăși de decizia luată în fiecare speță în parte de Curtea Constituțională. Nu sunt criterii de admisibilitate care să provină dintr-un act normativ obligatoriu pentru Curte sau pentru noi toți, provine tot din jurisprudența Curții.

 

Alt Participant: Bună ziua, eu vroiam să vă pun două întrebări, dacă îmi permiteți, dacă am înțeles bine și dacă nu, vă rog să mă scuzați și vă rog să mă contraziceți, ceea ce afirmați dumneavoastră este că, Curtea Constituțională ar putea să împrumute jurisprudența CEDO, dar să se limiteze la modalitatea de interpretare date de CEDO, iar Curtea Constituțională ar putea să interpreteze doar Constituția…

 

Alexandra-Mihaela Șinc: N-am spus asta, nu, nu am zis asta. Exact asta, ce a spus prima dată, asta am vrut să zic în esență în toată povestea mai încâlcită sau mai puțin încâlcită pe care am spus-o. Asta era ideea, că CEDO, că extinderi Curtea noastră Constituțională înțelesuri și sfera de aplicare a unor noțiuni din ceea ce jurisprudența CEDO. De pildă vorbește într-o altă decizie ca să nu ne cramponăm de astea două, să vedeți că este un obicei, vorbește Curtea Constituțională despre drepturi ale procurorului ca și când procurorul nu ar fi un organ de stat, ci un cetățean. Vorbește Curtea Constituțională despre situația în care prin exercitarea unui drept, procurorul cade din drepturi, nu are drepturi, are atribuții de serviciu. Astea sunt extinderi, vorbește de Camera Preliminară, care nu este acuzație în materie penală, e ceea ce mă rog, traducând așa frumos din franceză, se vorbea despre verificarea legalității instrucțiunii penale odată și întreb ce totuși spune Curtea că nu e nimic fiindcă este importantă Camera Preliminară, o analizăm prin prisma jurisprudenței CEDO ca și când ar fi o acuzație în materie penală. Eu aici spun că la nivel de principiu, Curtea Constituțională nu ar trebui, tehnic vorbind, nu ar avea cum să facă acest lucru. Asta este singura diferență, în rest tot ce spuneți dumneavoastră la nivel de principiu, de articole indicate, sunt sigură că este mai corect decât să fiu eu vreodată să spun…

 

Participant: Nu, vroiam doar asta să înțeleg, urma întrebarea, afirmați că Instanța de Contencios Constituțional ar putea doar să interpreteze Constituția?

 

Alexandra-Mihaela Șinc: Poate, nu. Deci, nu interpretează, verifică. Aia e că și sigur acum, este un loc comun și acesta, unanim acceptat, dă decizii de interpretare, Curtea Constituțională știți cu e, e…., deja eroarea comună creează drept. Nu, Curtea Constituțională nu interpretează nimic, Curtea Constituțională potrivit Constituției, să verifice conformitatea legilor cu Constituția. Verificând conformitatea legilor cu Constituția în materie de drepturi ale omului, drepturi ale cetățeanului, poate să recurgă și la Convenție pentru că aici însăși Constituția ne spune, nu mai este nevoie de nici o interpretare, este clar, cred că pentru toată lumea, că avem voie să mergem la Convenție, trebuie să mergem la Convenție, la tratate, la convenții, pacte, în general, când ele sunt mai generoase decât norma națională în materie de drepturile omului. Și cam asta este, mai departe să interpreteze jurisprudența, deja este interpretată…

 

Participant: Nu, nu, nu, întrebarea nu era asta. Întrebarea era dacă apreciați că Instanța de Contencios Constituțional poate să interpreteze Constituția, care în opinia mea…

 

Alexandra-Mihaela Șinc: În măsura în care oricine interpretează un act pe care îl aplică, nu în măsura în care interpretează …

 

Participant: Și atunci următoarea întrebare că de aceea vreau să o iau..

 

Alexandra-Mihaela Șinc: Așa.

 

Participant: Interpretarea Constituției trebuie să aibă în vedere standardele CEDO?

 

Alexandra-Mihaela Șinc: Da, dar astfel cum au fost definite de CEDO, nu astfel cum le extinde Curtea Constituțională.

 

Participant: Deci, dumneavoastră nu sunteți de acord cu o jurisprudență evolutivă a Curții Constituționale, să înțeleg.

 

Alexandra-Mihaela Șinc: Da. Da, așa este. Oricât a sunat de…, nu știu cum să spun, de împotriva ideii de dezvoltare, o jurisprudență evolutivă cu care nu sunt de acord, da, nu sunt de acord să extindem pe cale de interpretare acolo unde nu avem atribuția de a interpreta.

 

Participant: Am înțeles, deci asta este ideea.

 

Alexandra-Mihaela Șinc: Da. Da, asta este ideea.

 

Participant: Și referitor la prima decizie, cea privind recuzarea procurorilor, de asemenea, vreau să vă adresez o întrebare, în ce măsură considerați că incidentele care intervin în cursul unui proces, fie el penal, civil, trebuie supuse aceleași judecăți a unui tribunal independent și imparțial, orice incident …

 

Alexandra-Mihaela Șinc: În măsura în care Curtea consideră, Curtea CEDO. Nu îmi permit să am opinii personale.

 

Participant: Ok. Și atunci în măsura în care decizia Curții nu este corectă cea referitoare la recuzare, puteți afirma că, să spunem, același procedeu de a admite recuzarea în cursul procesului penal s-ar putea aplica și magistratului asistent sau grefierului, în sensul că recuzarea grefierului ar putea fi soluționată de grefierul șef, sau recuzarea magistratului putea fi…

 

Alexandra-Mihaela Șinc: Nu mi-am pus problema în sensul acesta, dar nu văd de ce aș extinde sfera. Pentru că nu cred că magistratul asistent șef, da, nu sunt specialist în reglementările în domeniu, dar nu cred că magistratul asistent șef are atribuții dintre acestea în temeiul Codului de Procedură în ceea ce îi privește pe magistrații asistenți, din subordine, eu nu am identificat nici una, situația nu este similară cu cea a procurorului. Aici nu este vorba de un magistrat, nu. Haideți să nu fim pricinoși, pentru că dacă era să fiu pricinoasă cu decizia aceea a Curții Constituționale, aș fi constatat împrejurarea că în dispozitiv se omite soluționarea ipotezei de la care s-a plecat. Pentru că printr-o sintagmă nefericită, în procedura de Cameră Preliminară și nu în fața judecătorului de Cameră Preliminară, se exclude de la rezolvare problema de la care a plecat sesizarea. Sesizarea este făcută într-o plângere împotriva soluției. Și dacă aș vrea să fiu, nu tehnică, ci pătimașe, aș spune că poate în cazul acesta ar trebui Curtea Constituțională să dea o îndreptare de eroare materială cu privire la dispozitivul respectiv, ca să nu zic cum se numește prin presă îndreptarea de eroare materială la Curtea Constituțională, prin prisma unor decizii anterioare.

 

Participant: Păi dumneavoastră știți cel mai bine.

 

Particpant:...

 

Alexandra-Mihaela Șinc: Mi-am îndemnat colegii, prin țară, să nu intrăm într-un cerc nebunesc al interpretărilor cu rea-credință și să înțeleagă atunci când este vorba și de abținere și de recuzare și de procedura plângerii și de orice procedură în fața unui judecător, de care o fi el, că se soluționează tradițional de către instanță. Nici măcar nu mi se pare o prostie, este soluția tradițională românească, nu știu cine a vrut cu soluția contrară ce a vrut. Acum că tot ce este prost în Codul de Procedură Penală este neconstituțional, este departe de…

 

Alt participant: Dacă îmi permiteți puțin, mi se pare că principalul păcat procedural de competență în ceea ce privește această Cameră Preliminară este că lasă competența în contestația împotriva încheierii prin care s constată legalității sesizării instanței la dispoziția Tribunalului în contextul în care competența de judecată este a Curții și practic Tribunalul produce o putere de lucru judecat asupra Curții. Trebuia să existe o simetrie. Ăsta este principalul păcat.

 

Claudia Jderu: Așa cum spuneam, am depășit deja cu o oră și unsprezece minute timpul alocat, însă, intervalul orar stabilit, dar am început târziu, vă mulțumim frumos pentru atenție, mulțumim pentru interesul pe care l-ați manifestat sunt convinsă că discuțiile au fost interesante, pentru mine absolut și vom  face o scurtă pauză, pentru a permite ultimului panel să înceapă prelegerea. Vă mulțumesc.

 

 

 

PANEL 4

 

Cristian Bălan: Vă mulțumim și ne bucurăm foarte mult că ați rămas alături de noi și la ora aceasta și sperăm să nu vă dezamăgim. Avem pregătite cinci subiecte extraordinar de interesante, primele vor privi drepturile acuzatului în cadrul urmăririi penale, doamna avocat Veronica Dobozi va vorbi despre drepturile acuzatului de a cunoaște probele acuzării, iar doamna avocat Mirela Gorunescu despre dreptul martorului de a nu se autoacuza, ulterior domnul procuror Marius Voineag va vorbi despre expertiza în faza de urmărire penală și niște reflexii asupra egalității armelor urmând ca ziua și panelul acesta să se finalizeze cu niște dezbateri pe controlul de legalitate efectuat de către judecător asupra actelor de urmărire penală, domnul procuror Teodor Manea va vorbi despre reconfigurarea Camerei Preliminare, conform deciziilor celui mai activ legiuitor din materie procesual penală, ca o glumă, sper să nu…, iar eu voi vorbi despre unele aspecte privind controlul efectuat de către judecătorul de Cameră Preliminară. Cred că putem începe , dau cuvântul doamnei avocat Veronica Dobozi cu privire la dreptul acuzatului de a cunoaște probele acuzării.

 

Veronica Dobozi: Vă mulțumesc. Vreau să mulțumesc și organizatorilor și să-i felicit pentru performanța de a atrage mii de vizitatori pe un site tehnic juridic. Constat că numărul mare de vizitatori dovedește și o extindere și spre alte zone, probabil că sunt oameni care au probleme de drept și încearcă să găsească soluții ascultând și dezbaterile juridice. În al doilea rând, nu am vrut să fac o prezentare foarte tehnică sau teoretică, mai ales că suntem și la panelul 4 și am încercat să subliniez în prezentarea mea și o să răspund bucuroasă la întrebări dacă sunt, sunt chestiuni practice, de care m-am lovit și colegii alături de care lucrez s-au lovit și ei, cu referire la dreptul acuzatului de a cunoaște probele acuzării. Într-o primă parte o să încerc să mă refer la o problemă, care pentru mine a devenit de-a dreptul spinoasă de la dosar la dosar și anume: lipsa unei instituții juridice pe care eu o consider la momentul acesta că își dovedește în mod clar valoarea și anume: prezentarea materialului de urmărire penală și într-o a doua parte a fost deja configurată oarecum, doar antamată de către unul dintre antevorbitorii din panelul 3 și anume o posibilă extindere la limita legii a calității de persoană cercetată în urmărire penală in rem, care nu permite persoanei aflate în această situație să ia cunoștință de probele acuzării, probele care sunt administrate de către Parchet, între timp. O să încep prin a spune că în primul și în primul rând mă deranjează la acest Nou Cod Penal și nu de Procedură Penală, lipsa de imaginație a legiuitorului în privința pedepselor. Și o să spuneți de ce vă vorbesc acum când de fapt am o temă de procedură penală despre pedeapsă, este simplu.  Pentru că într-un final, pentru justițiabilul care trece prin furcile caudine ale unui proces penal, nu pentru studenții la drept, politicieni și așa mai departe, deci către omul căruia îi sunt adresate aceste norme juridice, esența întregului proces penal a tuturor instituțiilor juridice înseamnă pedeapsa de la finalul dosarului. La asta se reduce pentru el justiția. ca urmare, așa cum am spus lipsă de imaginație,sau poate o închistare în niște norme tradiționale pentru că de la Codul Penal Cuza nu prea s-au mai văzut o reformă pe parte de pedeapsă, înseamnă un singur lucru și anume: spectrul închisorii plutind peste tot, din media și până la cafeneaua din colț unde se spun bancuri la o cafea. Și asta nu este în interesul societății, pentru că interesul societății este să prevină infracțiunile și să introducă un sentiment de frică în justițiabil. La acest sistem penal care are această finalitate, se grefează tot felul de instituții juridice mai mult sau mai puțin fericite, printre care și garanțiile pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a cerut României să fie transpuse în diverse rânduri și la diverse niveluri și au fost transpuse în bună măsură, dar a venit acest Nou Cod de Procedură Penală și a început să privească lucrurile altfel. Uneori, mai bine le știți, este dușmanul binelui și atunci o nouă structură care a pornit de la cu totul o altă filozofie sau poate ne scapă nouă filozofia la momentul acesta, a avut o mai puțină coerență cel puțin în partea aceasta de garanții acordate justițiabilului. În ceea ce mă privește, din perspectiva practică, am apreciat la momentul în care s-a schimbat Codul de Procedură Penală, că acel Cod vechi, dar peticit și adus în bună măsură la zi ar fi fost preferabil Codului de astăzi. Dar suntem aici unde suntem, dovadă că se simte nevoia numeroaselor modificări, sunt și deciziile Curții Constituționale, care au încercat să repare pe ici pe colo prin tot felul de decizii, de fapt lipsa unor instituții sau aspecte care nu sunt cuprinse în unele instituții, însă nu este cea mai bună soluție, după cum se vede și probabil într-un viitor vom avea un Nou Cod de Procedură Penală, sperăm nu foarte îndepărtat ca să mai apucăm să avem și drepturi. Revenind la tema prezentării mele, cred că s-ar fi putut intitula la fel de bine și odihnească-se în pace prezentarea materialului de urmărire penală, dar am auzit că la juridice se organizează numai evenimente serioase și m-am autocenzurat. De ce era importantă această instituție? Pentru că potrivit vechiului Cod de Procedură Penală art. 250, această instituție prezenta practic toate garanțiile prevăzute de art. 6 alin. (3) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În practică, din păcate, poate acesta a fost motivul pentru care legiuitorul s-a gândit să nu mai introducă această instituție în Noul Cod de Procedură Penală, prezentarea materialului de urmărire penală devenise cumva o formalitate, de ce? Pentru că mulți avocați, deși li se oferea posibilitatea de a propune contra probe în apărare la acel moment când li se prezentau în integralitate probele acuzării, nu o făceau, din diverse motive și pentru că, de asemenea erau mulți procurori care respingeau în bloc aceste probe și atunci cumva la mijloc s-a ajuns la concluzia că aceasta este o formalitate inutilă. Departe de așa ceva, prezentarea materialului de urmărire penală, a lăsat un gol care nu a fost acoperit de nimic. Și aici este marea problemă. Putea eventual legiuitorul să opteze pentru o altă construcție juridică, ceva asemănător care să preia această finalitate a momentului în care Parchetul a adunat probațiunea, are acuzarea curată și în sfârșit, poate fără nici un fel de teamă să se ducă în fața apărării și să spună iată am găsit aceste probe, nu mai este nimic ocult, nu mai trebuie să ne ferim, nu mai trebuie să ne ascundem, ca să căutăm, eu știu ce probe, să nu fie viciate de către partea/persoana cercetată, putem să le punem pe masă și apărarea să ne spună dacă are contra probe, care sunt și așa mai departe. acest moment nu mai există. Ce se întâmplă acum în practică? Ne spune art. 321 din Codul de Procedură Penală că de îndată ce urmărirea penală este terminată, organul de cercetare penală înaintează dosarul procurorului însoțit de un referat. Iar art. 327 corespunzător acestui referat care ajunge la Parchet se emite un rechizitoriu sau dacă nu este decât procurorul cel ce efectuează urmărirea penală emite rechizitoriul. Ce se întâmplă cu justițiabilul pe care îl privește acest rechizitoriu, cu inculpatul nostru? Inculpatul află în cel mai bun caz despre ce se întâmplă și anume despre faptul că s-a emis rechizitoriul, din citația care se emite de către instanța corespunzătoare care primește rechizitoriul și îl cheamă la Camera Preliminară. Nu este cea mai fericită metodă, nici de a pregăti o apărare și nici de a fi încunoștiințat despre acuzație, chiar dacă se presupune că în cursul urmăririi penale a existat momentul în care i s-a prezentat calitatea de suspect și de inculpat. De ce? Pentru că, în primul rând nu a avut posibilitatea față de totalitatea probelor acuzării să-și prezinte contra probe. Poate ar fi fost o altă probă ce putea fi administrată la acel moment. Poate ar fi putut să solicitate o schimbare de încadrare juridică care ar fi dus la o altă instanță competentă, în Cameră Preliminară și așa mai departe. Multe lucruri nu se puteau face sau nu se pot face la acest moment, pentru că nu există acest moment care să oblige procurorul să-și prezinte, înainte de a trimite rechizitoriul la Camera Preliminară toate probele care le-a adunat în susținerea acuzării. Art. 6 alin. (3) lit. (b) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului transpus în art. 10 alin. (2) din Codul de Procedură Penală, ne vorbește despre dreptul acuzatui de a dispune de timpul și înlesnirile necesare pregătirii apărării sale. Prin aceasta înțelegându-se atât cele materiale efective, cât și unele juridice. Exact această o acoperea art. 250 din vechiul Cod de Procedură Penală. Acum să facem un exercițiu de imaginație, care este mai puțin imaginativ pentru cei care sunt practicieni și să ne ducem în instanța de Cameră Preliminară. A ajuns dosarul, ni se trimite o citație, în cel mai bun caz avem pentru pregătirea apărării între o săptămână și două luni până se fixează primul termen de judecată, primul termen al Camerei Preliminare, se va citi dosarul care uneori, după cum știm în ultima vreme, mai ales de la DNA și DIICOT care muncesc din greu, dosarele se judecă în kilograme, volume multe, instanțele nici cele mai generos dotate cu sedii nu am văzut să aibă la arhivele penale spațiul corespunzător pentru studiul unor asemenea volume, cu atât mai puțin dacă este vorba despre mulți inculpați și apărătorii trebuie să stea să studieze concomitent, în plus dosarul trebuie să ajungă și la judecător că trebuie și el să vadă despre ce este vorba și așa mai departe. Sunt nenumărate impedimente care în teorie și în Cod nu există, în practică există și uneori sunt chiar insurmontabile. Și atunci unde mai este dreptul la apărare al inculpatului și în ce măsură într-adevăr acesta este efectiv? Din această  perspectivă, simt nevoia ca această instituție de prezentare a materialului de urmărire penală indiferent cum se va chema, indiferent în care construcție juridică ar fi reintrodusă în Codul de Procedură Penală, să își regăsească locul pentru că este una dintre cele mai importante garanții, în special pentru respectarea acestui art. 6 alin. (3) lit. (b) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 10  alin. (2) din Codul de Procedură Penală. Este un drept esențial, dacă nu ai timp și nu ai cum să pregătești apărarea toate celelalte rămân absolut iluzorii. Degeaba sunt prevăzute și de lege și de Convenția Europeană și degeaba vine Curtea Constituțională și ne dă dreptate. Acum, există și o altă posibilitate prin care acest drept al acuzatului de a afla probele acuzării mai poate fi împiedicat, din perspectivă cât se poate de legală și tot dintr-o nefericită inspirație a structurii acestui Cod de Procedură Penală și anume, cum spunea un antevorbitor din panelul 3, este vorba de posibilitatea pe care o dă legea Parchetului de a rămâne într-o urmărire penală in rem, chiar dacă se cunoaște cine este autorul faptei sau este indicat autorul  dintr-o plângere sau un denunț, pentru o perioadă nedeterminată de timp în care se fac cercetări. Firește înțelegem temeiul pentru care Codul prevede o astfel de variantă, este evident că sunt urmăriri penale și urmăriri penale și că este necesar să existe o nepublicitate a urmăririi penale, să existe o garanție că nu se viciază probele, că nu se intervine asupra martorilor și așa mai departe. Doar că la fel ca în orice instituție juridică și cu privire la această instituție juridică a urmăririi penale in rem, trebuie să existe un echilibru în aplicare. Și atunci când se observă că acest echilibru începe să dispară pentru că urmărirea penală in rem conferă Parchetului un privilegiu, să spunem și anume acela că nu mai trebuie să respecte dreptul de a permite suspectului să vadă care sunt probele în acuzare. Și acest element care poate părea nebăgat în seamă atunci când ne apucăm să scriem Codul, dar este extrem de important când ajungem în practică, este esențial pentru respectarea, în special a dreptului acuzatului de a cunoaște probele acuzării. Pentru că dacă nu este suspect nu este inculpat, toate aceste drepturi sunt iluzorii, nu-l privesc, este un oarecare de pe stradă. Deși, el știe și am avut situații în care știa că este cercetat , în jurul său sunt audiați martori, era vorba de rude ale sale și-l țin eu la curent, că așa sunt oamenii și practic el aștepta momentul în care totuși autoritatea care-l viza cu privire la o acuzație, posibilă acuzație, să-i aducă la cunoștință de ce este acuzat, ce probe sunt în acuzare ca să poată să formuleze apărări. Și întotdeauna clienții mei ridică această problemă, ce drepturi au ei în această etapă? Și întotdeauna le răspund că nu au nici un fel de drepturi pentru că suntem în această etapă a urmăririi penale in rem, care este undeva o zonă gri, care după părerea mea, ar putea oarecum să beneficieze de o asigurare a garanțiilor, în special a celor prevăzute de art. 6 alin. (3) lit.(b) din Convenția Europeană, printr-o condiționare cel puțin temporală. Am observat de-a lungul practicii că, condiționările temporale, deși vizează termenul rezonabil, au efect exact în partea cealaltă la asigurarea garanțiilor și drepturilor substanțiale și poate o astfel de condiționare temporală ar fi un lucru bun. De exemplu, în procedura italiană urmărirea penală se desfășoară în timp de șase luni, dacă nu ai terminat în șase luni, se poate solicita o extindere pe încă șase luni pe motive temeinic justificate, ultima extindere de șase luni fiind doar în cazuri absolut excepționale. Asta ar permite cumva și apărării să-și estimeze un moment până la care poate să intervină pe pregătirea apărării, adică să știe cam când va fi terminată partea de acuzare și să-și poată pregăti contra probele și poate în final să-și construiască o strategie. Altfel, știm cu toții elementul timp este aproape întotdeauna la dispoziția Parchetului și niciodată sub controlul, cel puțin parțial al suspectului sau inculpatului. În ultimă instanță aș mai fi vrut să spun doar două lucruri și anume, știu că există acea contestație la termenul rezonabil al procesului penal prevăzut de art 488 indice 1 Cod Procedură Penală care se vrea, să spunem, un fel de instituție în sensul soluțiilor pe care le-am sugerat aici, dar are multe lacune, există și un raport de inspecție făcut de Consiliul Superior al Magistraturii, este vorba de hotărârea 802 din 7 iulie 2016, care a analizat un raport al Inspecției Judiciare având ca obiect identificarea practicii judiciare în materia contestațiilor privind durata rezonabilă a procesului penal și a făcut verificări în perioada 11 februarie 2014 – 7 iulie 2016 și a constatat numeroase nemulțumiri ale instanțelor și parchetelor referitoare la această procedură,pe care sperăm să le regăsim, eu știu, în propunere de lege ferenda. De exemplu, s-a stabilit că procedura de Cameră Preliminară nu este acoperită de această contestație, deși există, sau au existat  pe rol formulate astfel de solicitări din partea justițiabililor și poate legiuitorul ar trebui să ia în considerare să acopere și această etapă, apoi dispozițiile art. 488 indice 1 sunt relativ contradictorii, alin. (1) îl obligă practic pe judecător să intre peste partea de urmărire și să vadă ce se întâmplă acolo că altfel nu are cum să stabilească termenul rezonabil sau nu, pe de altă parte în alin. (2) dă peste mână și limitează și spune ca nu cumva să dea îndrumări și nici să ofere dezlegări asupra problemelor de drept sau de fapt, ceea ce este normal pentru că anticipează modul de soluționare a urmăririi penale, ceea ce construiește exact acea veșnică dilemă care a existat în procedura civilă referitor la ordonanța președințială, cât de departe merge să pipăim fondul, exact asta este problema și aici. Cam acestea au fost nemulțumirile mele, inclusiv faptul că celeritatea trebuie să fie și ea cenzurată uneori, atunci când de exemplu există interese contrare, contestația la durata procesului penal, poate fi formulată de către oricare dintre părți. Evident părțile au interese contrare. Partea Civilă vrea repede, repede să găsească calea spre o reparație, inculpatul poate are nenumărate probe pe care le vrea administrate ca să-și dovedească nevinovăția. Dacă se admite o contestație și se scurtează prea mult urmărirea penală nici asta  nu poate să fie întotdeauna de bine, pentru că poate așa își putea dovedi nevinovăția inculpatul. Deci, un echilibru trebuie în toate, cu precizarea că este totuși necesară intervenția legiuitorului pentru o jalonare, ori o detaliere exactă a acelei sintagme în acele condiții  ale legii care este acum adăugată la dreptul suspectului, de exemplu de a cunoaște probele din dosar, ori o jalonare în timp, o condiționare în timp a urmăririi penale pe această parte de urmărire penală in rem. Vă mulțumesc, dacă sunt întrebări.

 

Cristian Bălan: În primul rând, vă mulțumim pentru această intervenție foarte, foarte interesantă, ca să fac un prim comentariu, dacă nu vă deranjează notați întrebările și le punem pe toate la final ca să…

 

Participant: … s-a uitat ca să spun așa toate aspectele.

 

Cristian Bălan: Vă asigur că nu o să uităm întrebările, dacă vi le notați… ca să epuizăm toate … sunt și orele înaintate.

 

Participant: S-au amestecat. Mulțumesc, nicio problemă.

 

Cristian Bălan: Eu doar un scurt comentariu, dar scurt de tot. În principiu, într-o notă mai veselă, spuneați despre Codul de Procedură Penală Italian că instituie un termen, acum din cercetările mele pe drept comparat am găsit că, chiar și în Codul de Procedură Penală a Republicii Moldova există unul pe care nu-l amintim, chiar. Nu trebuie să mergem chiar atât de mult până la procedura penală italiană sau germană, există o normă potrivit căreia procurorul trebuie să dea un termen organului de cercetare penală pentru a face urmărirea penală și dacă se depășește trebuie să pună în discuție, ca în Codul de Procedură Civilă, prelungire a termenului în care urmează să se facă urmărirea penală, deci cred că ne-am putea inspira și din legislațiile țărilor vecine.  Pe partea de prezentare a materialului de urmărire penală, tot un scurt comentariu, din câte am înțeles, am citit și expunerea de motive, Codul de Procedură Penală Nou a căutat să integreze această prezentare a materialului de urmărire penală în Camera Preliminară. De aceea a gândit-o inițial ca o procedură exclusiv între inculpat și judecător de Cameră Preliminară. Deci tot camera Preliminară a stricat prezentarea materialului de urmărire penală, cum a stricat foarte multe proceduri, dar ca un amendament sau ca un comentariu critic integrarea procedurii prezentării materialului de urmărire penală în Camera Preliminară ar face din această procedură strict o prezentare a materialului de urmărire penală, dacă este trimis ăla în judecată, nu are ce să mai invoce pe completarea urmăririi penale, eventual să-și prefigureze cercetarea judecătorească. Iar pe începerea in rem sau in personam au fost foarte multe discuții astăzi, dar o mică critică cred că legiuitorul a rezolvat problema numai la nivel formal. S-a gândit că actele premergătoare nu sunt bune să facem urmărire penală de când primim sesizarea, eventual de când o ia polițistul, pune ștampila să o înregistreze.Nu asta era rezolvarea corectă pentru că, criticile de la acte premergătoare sunt de actualitate și astăzi. Pe garanții, făptuitorul nu este subiect procesual principal, nu are drepturi, nu poate face contestație, durată proces și a existat cazuri în care s-au pus și măsuri asiguratorii, s-au instituit și măsuri asiguratorii, pe lângă plângerea…

 

Intervenție din prezidiu: Asta este o anomalie…

 

Cristian Bălan: Este o anomalie, dar strict pe durată proces, contestație durata proces, a fost sau au fost și de discuții, dacă este sau nu  admisibilă. Discuții care totuși nu ar trebui să existe. Deci, din punctul meu de vedere cea mai utilă reglementare sau cea mai bună soluție pe actele premergătoare ar fi fost să se completeze norma cu o frază: probele din actele premergătoare se vor administra la cererea suspectului sau inculpatului în urmărirea penală, cu excepția celor care în mod obiectiv nu mai pot fi  readministrate, cu cercetare la fața locului. Bănuiesc că nu îl mai spânzurăm pe ăla odată ca să facem cercetarea. Și dacă organele de urmărire penală știau că la simpla cerere a suspectului sau a inculpatului trebuia să reaudieze toți martori din actele premergătoare, nu îi mai audia pe toți din actele premergătoare. Dar strict ca să se tragă de limită, de la începerea urmăririi penale, să cuprindă și actele premergătoare fără a se asigura toate garanțiile care lipseau din actele premergătoare, poate a fost o soluție fericită.

 

Marius Voineag: O observație care aș dori să o fac și eu, eu cred că un astfel de moment de prezentare a materialului de urmărire penală ar fi extrem de util și în situația unei calități speciale pe care ar putea să o aibă inculpatul. Calitate specială care ar atrage cu sine,în eventualitatea trimiterii în judecată, altfel de interdicție, de căderi și așa mai departe. Spre exemplu, să luăm situația unui magistrat. Un judecător sau procuror față de care se efectuează o urmărire penală, solicită să fie încunoștințat cu toate actele de procedură în cauză, ia cunoștință de întreg materialul probator de la dosar, formulează cereri însă, situația trimiterii acestuia în judecată intervine instituția suspendării din calitatea pe care o are de magistrat. El nefiind încunoștințat la momentul trimiterii în judecată de o astfel de măsură către Parchet, poate efectua acte în exercitarea atribuțiilor proprii pe care le are. Toate acele acte ar fi lovite de nulitate absolută. Fără doar și poate este un caz care s-a întâmplat de curând în practică recentă, neîncunoștințând inculpatul cu calitate specială de o eventuală trimitere în judecată, acesta ar efectua în continuare acte de urmărire penală, suspendarea la magistrați neintervenind o altă cu punere în mișcare a acțiunii penale cum era anterior, ci odată cu trimiterea în judecată în prezent. Ori în eventualitatea când el află abia odată cu momentul emiterii citației pe Cameră Preliminară pentru că, într-adevăr, cam acesta ar fi momentul în care el ar afla de trimiterea lui în judecată, ce se întâmplă cu perioada respectivă două, trei săptămâni o lună, fluctuează de la caz la caz o încunoștințare de genul acesta? Ce se întâmplă cu actele pe care el le efectuează, în calitatea lui de procuror sau judecător? Aici, eu cred că avem o problemă și nu mă refer la doar la calitatea specială magistrat, judecător, sau procuror mai sunt și alte calități speciale care atrag, de asemenea suspendarea în măsura de trimitere în judecată de către organele judiciare. Cred că reperul prezentării materialului de urmărire penală era extrem de util, noi am încercat să compensăm treaba aceasta la DIICOT pe Serviciul de Combatere a Infracțiunii Economico-Financiare, comunicând noi rechizitoriul. Adică, chemăm noi  persoanele, le punem la dispoziție rechizitoriul, în format electronic, scanat, ceea ce ar preîntâmpina, fiind o încunoștințare de la momentul la care s-a făcut verificarea legalității și temeiniciei de către procurorii ierarhic superiori, că rechizitoriul a plecat, dosarul împreună cu istoria a plecat la instanța competentă, măcar este o chestiune de bună credință, ca persoana respectivă să nu fie pusă pentru o astfel de situație, în care actele pe care le desfășoară, le efectuează, în calitatea pe care o are, să îi atragă de la sine eventuale sancțiuni procedurale. Într-adevăr a comunica rechizitoriul este un pic diferit, situația prezentării materialului de urmărire penală, care inculpatul avea dreptul la cereri și excepții și orice fel de acte pe care le-ar considera utile apărării sale, dar măcar din perspectiva noastră am încercat să împiedicăm o astfel de susținere, că nu a fost încunoștințat cu momentul trimiterii în judecată, mai ales în cauzele complexe, noi apreciem destul de util să fie încunoștințat încă de la momentul trimiteri de către Parchet în judecată inculpatul. Poate va fi o propunere de lege ferenda, în sensul reintegrării unui astfel de moment procesual, pe care îl vedem extrem de util, în ciuda faptului că la momentul în care Codul a intrat în vigoare, toată lumea a apreciat conceptul Camerei Preliminare, era o chestiune de 60 de zile, deja Camera Preliminară a ajuns o chestiune, am întâlnit situații în care dosarele au stat și un an pe Cameră Preliminară, ceea ce se întâmpla înainte cu regularitate, actul de sesizare într-unul, două, trei termene, acum poate se întâmplă între un an. Deja cred că s-a inversat rațiunea pentru care a apărut această instituție.

 

Cristian Bălan: Cred că rezolvările pe cale pretorian sunt, cred bine venite în spețele respective, singura lor problemă este că mecanismul, sau drepturile persoanelor acuzate trebuie să fie cumva exercitate în mod previzibil. Ori previzibilitatea presupune că orice judecător și orice procuror din România trebuie să cunoască că are o anumită obligație în scopul garantării unui drept. Dacă un procuror rezolvă o speță perfect pentru inculpatul respectiv, dar în economia sistemului este o problemă.

 

Marius Voineag: Și ați mai spus de situația măsurilor asiguratorii în faza in rem, eu aici consider că, practică total nelegală a Parchetelor, am criticat-o și cu puncte de vedere în scris pe care le-am făcut, prin intermediul nostru, la DIICOT, mi s-a întâmplat de multe ori să fie declinate dosare din favoarea noastră din partea Parchetelor de pe lângă tribunale, cu sechestre puse în faze in rem, cu plângeri respinse față de persoanele cărora li se indisponibilizau bunuri că nu au calitate, e un cerc vicios. Adică ce facem în situația în care, avem un sechestru de un milion, să spunem, de euro și blocăm niște bani fără ca noi să avem un scop al acelei măsuri, adică, e ceva ce oricum nu…, consider că asta intră într-o zonă de nelegalitate în orice caz și nu de …

 

Cristian Bălan: Problema este de remedii. Orice nelegalitate este una,  constatăm, dar în procedură….,  eu cred că ar trebui să îi dăm cuvântul doamnei avocat pentru o expunere la fel de interesantă: cu dreptul martorilor de a nu se acuza.

 

Mirela Gorunescu: O scurtă precizare înainte de a intra în prezentarea mea, la o conferință asemănătoare, Domnul prof. Volonciu, pentru că suntem la o conferință Nicolae Volonciu, auzind plângăcios de-alde noi din sală, care spuneau, știți că procurorul a stat doi ani de zile în in rem și a continuat cu el la persoană și peste două zile a trimis în judecată și că s-a încălcat dreptul la apărare și lucrurile nu sunt în regulă,. Reacția Dumnealui a fost, dragă, noi nu am creat urmărirea penală pentru ca procurorul să fie un unic actor, pentru că art. 305 alin. (3) îl obligă să continue cu privire la persoană. Și atunci iată că, intenția inițială a fost aceasta, mă rog, practica ne demonstrează de multe ori că lucrurile nu stau de fapt așa și că de multe ori urmărirea penală este, dacă vreți oameni și eu poate. Continuând, deși am văzut, din prezentările anterioare, faptul că au mai fost invocate prevederile art. 118  Cod Procedură Penală, m-am gândit să abordez această temă, pentru că din punctul meu de vedere standardul național, în ceea ce privește dreptul martorului de a nu se acuza, nu atinge sub nicio formă standardul european. Dimpotrivă, în opinia mea denumirea, denumirea art. 118, nu corespunde cu conținutul acestui articol. Pentru că dreptul martorului de a nu se acuză ar presupune ca acesta să aibă anumite posibilități de a nu da declarații în măsura în care simte că aceste declarații ar putea să atragă anumite consecințe, însă în realitate,  ceea ce face art. 118 nu este altceva decât să spună că odată date ele nu mai pot fi folosite ulterior împotriva lui, în măsura în care va dobândi calități diferite de suspect și respectiv, ulterior de inculpat. În mod evident, În opinia mea cel puțin, denumirea articolului nu corespunde cu conținutul acestuia. Am găsit că, chiar înainte de a intra în vigoare, Legea 255 a fost modificată în sensul pe care îl vedem pentru că anterior era și mai interesant formulat, se spunea: Declarația martorului nu poate fi folosită în cursul unui proces penal desfășurat împotriva sa. O exprimare foarte vagă și care cu siguranță că ar fi creat și mai multe probleme decât sunt în prezent, ce este și mai interesant, am găsit la un moment dat documentându-mă pentru tema de astăzi, o formă a unui articol 116, în proiectul de nou Cod de Procedură Penală, care avea un conținut pe care am simțit nevoia să îl reproduc pe aceste slide-uri. Subliniez faptul că textul acesta nu a intrat în vigoare, Ci doar a fost una din fazele prin care proiectul de Cod de Procedură Penală a trecut. Ce spune 116 în această formă pe care eu am identificat-o, spune: Martorul are dreptul de a nu face declarații cu privire la fapte și împrejurări prin care s-ar expune unei investigații penale, spunea apoi, atunci când constată că prin declarația sa martorul s-ar expune  unei investigații penale organul judiciar are următoarele obligații și haideți să vedem ce obligații sunt. În primul rând, dacă îi comunica martorului că în urma acestor declarații se pot declanșa investigații penale împotriva sa și o a doua obligație de a-i aduce la cunoștința martorului dreptul de a nu da nici o declarație cu privire la aspectele care l-ar putea expune unei investigații penale, precum și dreptul de a fi asistat de un avocat. Unde este acest articol? Ce s-a întâmplat cu el între timp? Unde a dispărut? Nu știu să vă răspund la toate aceste întrebări, sunt doar retorice. Cert este că acest text are cumva în acest aliniat final, aliniatul 3 reprodusă cumva componenta din articolul 118, dar restul de prevederi au dispărut. Declarația nu putea fi folosită împotriva sa, am trecut în mod special notă, ca nu cumva cineva să considere că am preluat articolul din Codul de Procedură Penală în vigoare, era un proiect și cred că dacă lucrurile ar fi fost în această manieră, introduse în vigoare, întrebarea pe care eu am pus-o pe slide este doar un beneficiu al suspectului respectiv al inculpatului, răspunsul ar fi fost nu. Cu siguranță că și martorul ar fi putut să aibă acest privilegiu,  cu siguranță și martorul ar fi putut să simtă momentul în care deja declarațiile lui puteau să atragă anumite consecințe penale și s-ar fi oprit fără nici un fel de altă consecință sau ar fi ales să spună, la această întrebare doresc să nu răspund.Ceea ce în prezent  știm foarte bine că nu se poate. Am găsit și o susținere doctrinară, n-aș vrea să fie foarte seacă și foarte teoretică această prezentare a mea, însă fiind un doctrinar străin mi s-a părut că este interesant, care este consecința lipsei unei astfel de prevederi în legislația noastră și mi se pare că această frază sintetizează ceea ce se întâmplă în momentul de față prin împrejurarea că, martorul nu are nici un fel de posibilitate de a nu se expune unei răspunderi penale, în măsura în care, din declarațiile sale ar rezulta elemente care să-l incrimineze. Ce ar crede în astfel de situații, ce spune doctrinarul : ar crede că împotriva sa nu există nici un fel de acuzație penală, ar fi convins că ar trebui să relateze liber și sincer tot  ceea ce știe de la respectivele împrejurări și în mod evident se spune în final, ar leza în mod iremediabil poziția sa procesuală. Asta este ceea ce doctrina observă că ar trebui să se întâmple în lipsa unor prevederi valoroase pentru martor din această perspectivă. Din punct de vedere teoretic nu aș vrea să reiau pentru că am văzut că deja lucrurile au fost punctate oarecum, dreptul acesta la tăcere și dreptul la neautoincriminare, întotdeauna s-a pus întrebarea care este genul, care este specia, cred că neautoincriminarea este genul, specia fiind doar dreptul la tăcere, pentru că pe lângă acesta s-ar putea și noi vedem, de altfel în practică astfel de chestiuni, să mai existe și alte componente, ar vrea să se actualizeze, aș prefera să mai aștept o oră,  dacă sunteți de acord, da, așa. Sursa acestor drepturi este în prezumția de nevinovăție și nu reprezintă altceva decât garanții, care asigură realizarea acestui deziderat și am întâlnit mai multe justificări, mai multe rațiuni, pentru care aceste două drepturi ar fi garantate și ar fi trebuit recunoscute cu privire la persoanele care sunt subiectul unei proceduri judiciare  penale. În primul rând, se spune că cele două sunt metode foarte eficiente Împotriva abuzurilor la care ar putea să fie supuși de către autorități pentru că contextul ar putea să genereze o astfel vulnerabilitate. Apoi a evita lipsa de fiabilitate a unor probe care implicit ar scădea și șansa ca în respectiva cauză să se afle într-adevăr care este situația reală și să se ajungă la o soluționare justa a cauzei și apoi să se revină din nou la necesitatea garantării prezumției de nevinovăție, în lipsa acestor garanții de fapt nici prezumția însăși n-ar putea să își mai aibă efectul. De ce în opinia mea și am trecut pe acest slide art. 118 Cod Procedură Penală în vigoare nu corespunde standardului european, pentru că nu consacră dreptul martorului de a nu da o declarație autoincriminatoare, pentru că nu consacră dreptul martorului de a beneficia de asistența unui avocat, suntem foarte des în situația în care o persoană cu privire la care există o plângere formulată intuitu personae, este evident că pe el îl vizează toată activitatea judiciară, este citată ca martor, simțim vulnerabilitatea martorului/persoana, nu o să îi spun martor pentru că este un fals de fapt, apelează la serviciile unui avocat, mergând la audiere ni se spune, stați puțin că martorul nu are dreptul să fi asistat de avocat, noi spunem, există o minută de practică, cunoștințelor de practică neunitară a șefilor de secție, da, dar eu nu o găsesc. Mai sunt situații în care ni se spune, bine, haideți că CEDO permite, vă lăsăm, dar nu aveți voie să puneți întrebări. Și atunci întrebarea noastră este singura posibilă, de altfel în acest context, stăm doar ca mobilă? Răspunsul este da. Ne opunem încercăm să, mă rog, provocăm o altă abordare, însă nu întotdeauna avem succes pentru că, unii dintre cei cu care mai interacționăm sunt mai încăpățânați decât noi, ceea ce câteodată ne scade șansele de succes. Apoi nu consta, că alt motiv pentru care standardul nu este îndeplinit, nu consta obligația organelor judiciare de a-l avertiza pe cel audiat cu privire la drepturile sale. De ce este un singur avertisment pe care, de fapt martorul îl primește, acela că are obligația să spună adevărul în legătură cu împrejurările cu privire la care este audiat. Prin maniera aceasta, în care se procedează în zilele noastre, să spunem așa, persoana care este audiată într-un astfel de context este expusă exact la ceea ce spune CEDO, că se numește teoria celor trei alegeri dificile. Luăm situația aceasta în care martorul este de fapt cel vizat de o plângere penală sau de o anchetă judiciară, despre care așa cum spunea colega, mai află pentru că sunt rude care sunt audiate și li se mai aduce la cunoștință respectivei persoane că există un astfel de risc, este citată ca martor știe foarte clar, i se spune că are obligația să spună adevărul și atunci trebuie să aleagă una dintre cele trei rele, să spunem așa, ori să nu coopereze și să spună refuz să dau declarația, da și va fi sancționat, acum o să vedem cum, fie că va fi sancționat printr-o amendă judiciară, fie că fapta lui va putea chiar să constituie o obstrucționare, să spunem în concret, am văzut de curând o citație care  persoana cu privire la care este formulată plângerea penală este citată la un organ specializat de Parchet, iar în citație pentru a depune anumite documente, în citație se spune că nedepunerea acestora reprezintă obstrucționare și este trimisă  la art. 271 Cod Penal. Ceea ce mi se pare că îl pune și mai mult în postura de a înțelege că nu prea are variante. Apoi o altă ipoteză pe calea de lucru, este aceea de a furniza informațiile pentru a nu se expune sancțiunilor anterior prezentate, ceea ce automat îl va face să contribuie la dovedirea vinovăției sale și a treia cea mai, să spunem,puțin elegantă, dar și minciuna câteodată este o soluție, să spunem, nu? Să spună un adevăr parțial, un adevăr nuanțat, cosmetizat,  astfel încât în final trăgând linie să diminueze, să spunem, daunele care ar putea să fie produse. Teoria aceasta este foarte des invocată, iar cauza în care a început Curtea să dezvolte într-o manieră consistentă teoria, este cauza Weh împotriva Austria, din 2004. Cred că ar trebui totuși reconsiderate multe dintre aspectele care sunt întâlnite în practica noastră, însă din nou cred că tot Codul este de vină, pentru că într-adevăr lipsește o instituție, aceea a făptuitorului, din nou și atunci procurorul, neavând altă variantă înregistrează plângerea, se înregistrează plângerea, ajunge la el, să spunem, sesizarea să spunem mai generic și trebuie să se apuce de treabă. În ce calitate audiază pentru prima dată pe persoana respectivă pentru că nu mai are instituția făptuitorului? Singura variantă este să-l citeze ca martor și să-l audieze ca atare pentru că, mă rog, suntem obișnuiți să găsim soluții de a rezolva și de a cârpi, să spunem mai puțin elegant, atunci când nu este foarte clar ce trebuie să facem. Totuși, chiar și această practică, repet,  care din punctul meu de vedere este una frecventă și una constantă, nu cred că există o unitate Parchet sau în care să nu se întâmple acest lucru, nu este vorba despre un martor atunci când este citat, pentru că avem acea noțiune autonomă de acuzație penală, deja a fost invocată nu are rost să revenim asupra ei, acuzația în situația asta ar trebui să fie orice notificare pe care persoana respectivă o primește din partea autorității și din care rezultă un risc, un potențial risc de natură penală. Indiferent dacă, mă rog această calitate care este atribuită este sau nu de suspect sau de …, mă rog, suspect probabil prima dată. Deși am văzut și o altă opinie și o să o discutăm. În același sens, Curtea spune,  indiferent dacă s-a formulat sau nu, În măsura în care, procedura îl privește, el nu ar mai trebui să fie martor și din nou cred că, Codul de Procedură ar trebui să găsească o alternativă și o instituție care să evite această audiere în calitate de martor. Ajungem la art. 305, care domnul prof. Volonciu spunea că a fost gândit pentru a nu lăsa pe procuror singur în urmărirea penală, întrucât textul spune foarte clar, nu știu dacă este chiar foarte clar, o să întrebăm pe colegii care sunt procurori și care o să ne explice dacă este chiar așa de clar cum ni se pare nouă, probabil că nu, că atunci când există bănuiala rezonabilă că persoana care a săvârșit fapta este obligatoriu să continue in personam urmărirea penală, tocmai pentru a crea posibilitatea în mod real al persoanei respective să se apere și eficient, bineînțeles. Am întâlnit un răspuns tot într-o Cameră Preliminară, în care judecătorul de cameră spunea așa, domnule ați fost cam mușt in rem, erau doi ani și jumătate, cam așa, s-a continuat cu privire la persoană, continuăm cu privire la persoană, suspectul a făcut cerere de probe, a încercat să se opună și să se apere, cererile de probe au fost respinse fără nici un fel de scrupule, mă rog, ca să spun așa și nici măcar motivare, după două săptămâni s-a trimis în judecată. Deci s-a continuat, la câteva ore s-a pus în mișcare și au chemat penalul și… da, așa. Ce răspunde la această semnalare a judecătorului de Cameră Preliminară, Parchetul răspunde și spune așa. Mi se pare o chestiune foarte interesantă și am mai întâlnit-o în cadrul conferințelor privind …, acestea organizate în proiectul elvețian pentru uniformizarea practicii judiciare de la IML, am mai întâlnit această opinie la un seminar la care erau domnii procurori în sală, procurorul răspunde așa: dacă eu în faza de urmărire penală in rem, strâng suficient de multe probe, încât să fiu convins că trebuie să trimit în judecată, până la urmă punerea în mișcare a acțiunii penale este o formalitate, nici nu mai este nevoie, pur și simplu o pun direct. Continuarea cu privire la suspect nu mai este nevoie, pun direct urmărire în mișcare și automat trimit în judecată. Până la urmă este greșită această abordare sau nu? Cum o vedeți? Judecătorul respectiv a cenzurat și a infirmat această… cum o vedeți?

 

Teodor Manea: Gata, vă răspund, dacă îmi permiteți. Mie mi se pare că ce a făcut judecătorul de Cameră Preliminară este de cel mai elementar bun simț. Știți de ce, că pentru că până la urmă… și vroiam să vorbesc și despre asta, o să antamez un pic, o să răspund, mai suport acuma. Mie mi se pare că toate normele astea, în momentul în care discutăm de ele și în momentul în care punem o construcție, care se cheamă Codul de Procedură Penală, putem să le interpretăm în două feluri: Unu, cu bună-credință, vor apărea probabil niște situații punctuale care trebuie îndreptate, dar în marea majoritate a situațiilor lucrurile vor merge într-o succesiune logică. Dacă le interpretăm cu rea-credință, cam orice am scrie acolo tot se poate ajunge în niște situații, tocmai… și hai să vă dau un singur exemplu, apropo și de prezentare a doamnei avocat. Eu cred că și pe mine mă uimește că sunt probabil colegi de ai mei care fac confuzia asta, este o diferență foarte mare între o calitate procesuală care îți spune ce este persoana aceea raportat la proces și o definiție penală, care îți spune în ce context o persoană comite o infracțiune. Calitatea procesuală de martor reprezintă calitatea unei persoane care nu este un subiect procesual principal sau parte, atât. Asta nu înseamnă că poate prin declarația sa sau că ar trebui să poată întotdeauna să comită infracțiunea de mărturie mincinoasă. Sub nicio formă. Gândiți-vă la situațiile celelalte în care, am un proces, care s-a construit cu cinci inculpați, dintre care doi au recunoscut și am mers pe procedura prescurtată. Este o procedură standard de cele mai multe ori, ca aceștia să fie reaudiați după aceea la cererea celorlalți inculpați. Și să-i judeci. Cum îi reaudiezi?

 

Mirela Gorunescu: Ca martori.

 

Teodor Manea: Inculpații nu au cum să fie, că față de ei am hotărâre definitivă în cauza aceea. Ai ceva? Subiect procesual sui generis nu există și atunci îi audiez și eu ca martori, dar asta nu înseamnă că el poate să comită mărturie mincinoasă, apropo de ce spune acolo.

 

Mirela Gorunescu: De ce nu, dacă este martor.

 

Teodor Manea: Pentru că definiția martorului este o persoană care are cunoștință, nu o persoană care comite.

 

Mirela Gorunescu: Dacă nu el, cine? Mai bine ca el, cine știe ce a fost acolo.

Teodor Manea: Însăși definiția martorului, este o persoană care asistă sau află că s-a întâmplă ceva, nu o persoană care comite drept urmare, niciodată cineva care comite nu poate avea calitatea de martor, în sensul definiției de mărturie mincinoasă. Ca să îmi aduc aminte de un rechizitoriu pe care l-am întâlnit de la o unitate de Parchet destul de înaltă, în care au trimis în judecată niște persoane care au fost complici la realizarea unui fals, fals material în înscrisuri oficiale și pe mărturie mincinoasă pentru că în procesul civil, care au urmat ei au mințit în sensul că nu au scris acolo și de aceea în procesul civil, amărâții aceia erau martori. De asta spun că trebuie să ne uităm puțin și la context și la definiție.

 

Mirela Gorunescu: Apropo de ceea ce spune domnul procuror, tot la un seminar în care în sală erau domni procurori, vreo 30 la număr și foarte concentrați, mi s-a părut drăguț răspunsul și de aia o să dau mai departe, ca să spun așa, întrebarea mea a fost: De ce insistați totuși să-i audiați ca martori, În măsura în care textul vă spune că dacă aveți bănuiala rezonabilă că au comis infracțiunea, ar trebui să continuați cu ei la persoane și să le dați calitatea de suspect, mai ales că art. 118 nu vă dă voie să folosiți mai departe împotriva lor declarația. Și răspunsul a fost așa foarte … O dată, cine știe că eu am bănuiala rezonabilă sau nu, pentru că și doi,zice, nu pot într-adevăr să folosesc împotriva lui, dar a fost împotriva altora. E o chestiune deliberată, ca să zic așa.

 

Teodor Manea: Ca soluție mie mi se pare mai degrabă, mie mi se pare mai degrabă că soluția cea mai bună ar fi, raportat la această problemă, problemă pe care am avut o și eu în practică. Am avut o situație în care am intrat pe Cameră Preliminară pentru un dosar, în partea nasoală a problemei de data asta, în care nu numai că făptuitorul meu nu făcuse, fusese făcut suspect 2 ani, fusese chemat să i se aducă la cunoștință obiectivele expertizei, dar i se respinseseră obiecțiunile la expertiză pentru că era făptuitor. Cred că soluția trebuie, în viziunea Codului în modalitatea în care o transformă Curtea Constituțională, cred că soluția ar trebui să apară la nivelul Camerei Preliminare, adică nu mi se pare…

 

Marius Voineag: Jurisprudențial.

 

Teodor Manea: Și nu mi se pare, asta spun.

 

Cristian Bălan: Adică soluția abrogării.

 

Teodor Manea: Port discuția asta pentru că în spațiul public sunt o mulțime de proiecte de lege, într-adevăr dezideratul de a realiza un Cod de Procedură Penală cât mai bun este legitim, dar sunt niște proiecte de lege care ne duc în partea cealaltă, acolo unde ar exista obligativitate pentru organul de cercetare, de cele mai multe ori să aducă la cunoștință, ori de câte ori reiese cine este persoana din plângere. Și este ușor să ne dăm seama ce este excesiv în partea cealaltă. După părerea mea, acest aspect al existenței bănuielii rezonabile și a modalității sau a bunei credințe în momentul în care alegi să renunți la făptuitor și să ajungi la suspect ar trebui să fie cenzurată de judecătorul de Cameră Preliminară, care să poată  să-i spună procurorului, nu se poate ca doi ani să fie acesta făptuitor și patru zile inculpat.

 

Mirela Gorunescu: În cauza respectivă a spus așa: la câteva ore după continuarea in personam, aș fi pus în mișcare acțiunea penală și judecătorul întreabă: care sunt elementele noi care au determinat trecerea la etapa următoare, practic a acuzației? Ce aspecte din ceea ce s-a administrat, adică nimic în esență, da, a convins procurorul să treacă la etapa următoare? Și el a răspuns așa: Dar eu eram foarte clar, mie îmi era foarte clar că pot să pun în mișcare acțiunea penală și asta cu suspectul e o chestie așa de…, care poate să lipsească, judecătorul a spus nu-i adevărat este, a fost tocmai creată pentru a garanta dreptul la apărare.

 

Marius Voineag: Asta ține și de abecedarul unei investigații, mi se pare, nu știu, în atâția ani de carieră, n-am perceput niciodată ca fiind util vreodată în investigație să încep cu cel care este nominalizat pe o plângere. Mi se pare, te duci de la coadă la cap, e ceva dincolo de orice fel de aspecte de legalitate, mi se pare ca și tehnică ceva ce se împământenește foarte defect în  sistemul judiciar.

 

Mirela Gorunescu: Legislația noastră este aceasta…

 

Cristian Bălan: Pe aceasta…, ca inculpații.

 

Marius Voineag: Să vă raportați scurt, dar scurt.

 

Cristian Bălan:  Și cu toate cererile respinse. Cred că problema pe 305 alin. (3) se va rezolva tot pe tărâmul legalității administrării probelor și eventual pe excludere. Până la urmă nu ne interesează ce a simțit procurorul, pe noi ne interesează ce trebuia să simtă procurorul din probele administrate și ce ar fi simțit, ca să folosesc o terminologie, din jurisprudența CEDO, un observator obiectiv și rezonabil. Adică dacă din probe, o persoană poate fi convinsă că existau bănuieli, cu amendamentul că, calitatea de suspect este o calitate care urmează să protejeze făptuitorul sau persoana cu privire la care se formulează acuzația nu o calitate, care să-l plaseze  cumva într-o poziție în care nu i-ar plăcea. De la punerea în mișcare a acțiunii penale, de abia procurorul avertizează persoana acuzată că urmează să efectueze toate demersurile în vederea tragerii la răspundere penală, dar legiuitorul, prin reglementarea calității de suspect, au existat și în vechiul Cod, sau în doctrina de sub vechiul Cod, discuții pe… chiar prof. Neagu, dacă nu mă înșel le făcea în tratat: are rost să mai rămână și învinuit și inculpat, mai bine renunțăm la calitate de învinuit, nu. În NOul Cod s-a menținut calitatea de suspect, suna mai bine la știrile PROTV decât învinuit, s-a menținut calitatea de suspect, dar ca o normă de protecție pentru persoana împotriva căreia formulez acuzație în materie penală pentru ca ea să fie chemată cât mai rapid în procesul penal să participe și să-i garantăm drepturile, bine și obligațiile, drepturile că asta îl interesează pe el, obligațiile ne interesează pe noi, spre deosebire de calitatea… Pe art. 305 alin. (3) ca să nu prelungesc foarte mult discuția, mi se pare că de când un observator obiectiv analizând probele poate considera că există suficiente bănuieli și procurorul trebuia să îl cheme în proces pentru a-i recunoaște calitatea de suspect, toate probele administrate după acel moment au o problemă de legalitate, care poate fi reglată pe Camera Preliminară. Din punctul meu de vedere ca judecător nu aș avea nici cea mai mică problemă să constatăm nelegalitatea administrării unei probe dacă din dosar la acel moment există suficiente indicii pentru a se reține bănuiala și procurorul a refuzat. Bun. Nu să opereze o constatare, nelegalitate și o excludere, dar măcar să cer o explicație procurorului. Pentru ce v-ați gândit să nu îl faceți astăzi și să îl faceți astăzi peste trei ani? În trei ani se pot întâmplat multe și atunci procurorul îmi poate explica. Uitați, în momentul acela aveam încuviințată o măsură de supraveghere tehnică și ne-am gândit, nu știu, să mai audiem un martor, care trăgea să moară, motiv pentru care am stat să….

 

Mirela Gorunescu: Între timp a și murit.

 

Cristian Bălan: Ideea este, nu neapărat să aplicăm sancțiuni, ați văzut că spre deosebire de procuror avem art. 304 cu infirmare și tot ce găsește nelegal, netemeinic, se taie în carne vie în urmărirea penală pentru că se pot reface,  pentru că investigație pentru orice și judecătorul trebuie totuși să aibă o viziune mai de salvare a actului, pentru că art. 282 ne va spune că va fi anulat numai în măsura în care produce vătămare care nu poate fi înlăturat altfel și Curtea Constituțională  … Mi-ați reamintit jurisprudența Curții, că în mod constant, că eu din 2009, cel puțin, este prima hotărâre pe care am citit-o eu în sensul acesta, spune că administrarea probelor, excluderea probelor trebuie să fie cumva legat de nulitate și întotdeauna trebuie să analizăm vătămarea că nu excludem probe nelegale care pot fi în favoarea acuzatului.

 

Mirela Gorunescu: Da, până la urmă discuțiile la școală sunt interesante, ar trebui făcută asta, Codul nu face, Codul nu drege, la conferință la fel sunt foarte interesante, ne luptăm cu Codul, trebuie altul, numai că ăsta este acum. Și suntem în situația în care mergem cu o persoană care știe foarte clar că bate acuzația la ușa ei pentru că îi este foarte clar în ce context este chemată la o audiere. Și persoana chemată să fi audiată ca martor, repetăm, da, zice,  refuz să dau declarație pentru că aș putea să mă autoincriminez, să mă autoacuz. Este asta o  infracțiune de mărturie mincinoasă sau nu? Deci, am găsit în doctrină, am căutat doctrină și am pus chiar, (rugămintea ar fi dacă se poate să apară), citate din doctrină, nu o să le citesc, doar am vrut să vă spun că există, le-am pus între ghilimele și să ne aducem aminte că eu cel puțin la școală despre ele am învățat, are semnificație penală se spune în doctrină numai acea omisiune care este făcută în ideea de a induce în eroare,  practic nu este vorba de refuzul de a da declarație, ci despre o exprimare eliptică și despre o declarare eliptică, de natură să inducă în eroare organul judiciar. Se spune foarte clar, dacă apare acest refuz de a da declarație, el nu este de natură să inducă în eroare organul judiciar, ci dimpotrivă atrage atenția că în legătură cu acel aspect, organul judiciar trebuie să mai investigheze și să vadă dacă nu cumva motivul pentru care refuz să dau declarație ar putea fi valorificat, până la urmă, în interesul anchetei, dacă stăm să ne gândim puțin. Am dat și sursa de unde am preluat aceste idei, în practică, pentru că discuțiile teoretice iar sunt seci, am găsit o decizie la Înalta Curte în acest sens, Înalta Curte în decizia pe care am indicat-o ca număr și ca anii în care a fost pronunțată, recunoaște și dreptul martorului și spune în mod expres că și martorul se bucură de acest drept, în măsura în care, prin declarația sa, s-ar putea autoincrimina. Acest privilegiu, spune practic instanța, este citat tot din această decizie, există un principiu în baza căruia Statul nu poate obliga pe nimeni să contribuie la propria acuzație, este cam încărcat dar am vrut să spun finalul acestei susțineri din decizia Înaltei Curți în integralitatea sa, în condițiile ascultării unei persoane, în calitate de martor, el nu face altceva decât să spună adevărul,  deși este evident că este pus în acea ipoteză care are cele trei alegeri dificile, toate  păguboase pentru el. Deci, iată decizie Înalta Curte, număr indicat, practică în acord cu doctrina și în acord cu ceea ce se spunea până acum, martorul are dreptul să tacă. Din păcate, o altă decizie a Înaltei Curți este definitivă, însă decizia din Apel nu este motivată,decizia însă este de respingere și a apelului Parchetului și a apelului inculpatului, ceea ce înseamnă că validează sentința de la instanța de fond și motivarea acestei soluții. În această hotărâre practic Înalta Curte face o distincție artificială, în opinia mea, dar o face, era obligatoriu să prezint această decizie pentru că a avocățește ar fi fost doar, să spun ce ne convine nouă și să răspundem cum trebuie însă, există practică și ea trebuie totuși cunoscută. Sunt două ipoteze spune Înalta Curte: una în care persoana refuză calitatea de martor, în sensul că se prezintă în fața instanței și spune nu depun jurământ pentru că de fapt eu refuz să fiu martor, să declar în legătură cu cauza respectivă, motiv pentru care se spune în hotărâre, nu ar fi vorba despre o mărturie mincinoasă, ci ar fi vorba despre o abatere disciplinară, sau o altă infracțiune, după caz, spune Înalta Curte în motivarea respectivă. A doua ipoteză este cea în care martorul depune jurământ și refuză să spună ceva despre anumite împrejurări esențiale în legătură cu care este întrebat. În acest caz, însă s-ar comite mărturia mincinoasă, pentru că spune Înalta Curte în acea motivare, nu are importanță dacă refuzul este explicit sau nu, sau pur și simplu el relatează eliptic și induce în eroare cu privire la situația de fapt reală, pentru că el nu face altceva prin acest refuz decât să treacă sub tăcere anumite aspecte care ar fi esențiale pentru cauza respectivă. Și motivul pentru care el trebuie sancționat și fapta lui trebuie să fie considerată mărturie mincinoasă, este acela că, dacă vreți din rațiuni de echitate spune Înalta Curte, dacă în cazul unui refuz tacit și parțial ar fi vorba despre o mărturie mincinoasă și în cazul unui refuz total și evident spus deschis nu ar fii, s-ar ajunge la situația în care va fi pedepsit mai grav cel care a făcut mai puțin. În opinia mea, cel care a făcut mai puțin în ipoteza asta a făcut mult mai mult, pentru că doar el este cel care induce în eroare organul judiciar pentru că el relatează eliptic făcând ca să se creadă că ceea ce relatează este conform cu realitatea. În aceste condiții cred că o intervenție cu privire legislativă, cu privire la care martorul, mă rog, câteodată martorul, între ghilimele, apare în procedura judiciară penală, care îl privește de fapt în realitate, este absolut indispensabilă, pentru că ne uităm la Înalta Curte după lumină, pentru astfel de ipoteze și este ca în gluma aceea: lumina de la capătul tunelului este chiar locomotiva. Adică, nu numai că nu lămurește, ba dimpotrivă la două chestiuni cu conținut aproape identic, soluția este radicală însemnând într-o ipoteză condamnare, în altă ipoteză achitare, ceea ce se pare că în penal nu ar trebui să se întâmple. Am mai trecut, răutăcioasă fiind recunosc, pe acest slide câteva chestiuni care țin de alte moduri în care se încalcă dreptul la tăcere și la neautoincriminare, i-aș spune a martorului, dar de fapt este a suspectului, care în realitate este păstrat în stadiul de martor, un pseudosuspect, cum spune colega mea foarte frumos, solicitarea de documente de la martor spuneam, chiar ieri am văzut o astfel de citație, în care martorul era chemat să aducă documentele și i se atrăgea atenția că dacă nu le aduce comite obstrucționarea activității judiciare. O altă metodă pe care am întâlnit-o, recunosc, că asta nu este din cărți, că în cărți nu poți să spui așa ceva, putem să spunem și în cărți? Eu zic că nu. Este situația în care în etapa asta in rem, în care procurorul se simte bine singur, sunt audiate toate persoanele care ar putea la un moment dat să capete alte calități în dosar, unele dintre ele au relație de rudenie sau fost soț care le-ar permite să aibă o altă conduită procesuală, există măsuri de supraveghere tehnică de doi ani pentru că sunt  din acelea pe mandat, pe Legea 51 și se poate, cu privire la una dintre persoanele care este audiată ca martor, există activități judiciare și solicitări de adrese, răspunsuri și de rulaje, de conturi și alte chestiuni și așa mai departe, cu privire la una dintre persoanele audiate ca martor, în această activitate toată lumea spune adevărul că de aceea este martor, la un moment dat, eu îmi imaginez că este ca în jocurile acelea, unde bagi moneda și este o gheară care  apucă așa câte o jucărie, o chestie, așa îmi imaginez că gheara dreptății cade doar pe unul sau doi, trei dintre ei devin suspecți și apoi când judecătorul cheamă martorii să fie reaudiați în faza de judecată se miră de ce soțul vine și spune nu doresc să dau declarație, dar este deja o declarație în cauză, de ce sora vine și spune nu doresc  să dau declarație, dar are deja o declarație dată, tocmai pentru că în această etapă in rem, cred că sancționat într-un mod neloial până la urmă, ca martor, nelegal până la urmă dacă stăm să ne gândim strict, pe litera legii, nu este. Lipsit de loialitate eu aș spune că este. Însă asta cu loialitatea este o chestiune încă prea nouă ca să poată să fie într-adevăr eficientă. Audierea ca martor, am mai spus și refuzul beneficiului de a fi asistat de un avocat și în final, cam asta. Mulțumesc frumos, sper că nu v-am plictisit foarte tare.

Cristian Bălan: Dacă ar fi să condimentez puțin discuția dumneavoastră, vă invit să reflectați în viitor asupra unei probleme, pe reglementarea infracțiunii de audiere, m-am gândit continuu, în timp ce vă ascultam situațiile în care procurorul se ridică în picioare și spune să constați că ne sesizăm pentru mărturie mincinoasă, eventual mai începe și urmărirea penală mâine și poimâine cheamă martorul să fie reaudiat sau la următorul termen martorul va fi reaudiat și care e în dosar, pentru mărturie mincinoasă. Dar nu ne propunem să răspundem acum, vă invit numai să vă gândiți și cred că am putea continua cu expertizele.

 

Marius Voineag: Bună seara, mulțumesc organizatorilor pentru invitație, departe de mine gândul de a epuiza acest subiect în câteva minute, el putând face în esență obiectul unei întregi  conferințe, mă voi raporta la câteva aspecte ce derivă din practica judiciară a actualei Curți Europene a Dreptului Omului, în cauzele penale complexe în foarte multe dintre acestea se pune problema clarificării unor fapte sau împrejurări ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului, cauză prin intermediul unor experți. Acest lucru deschide automat calea spre o analiză prin raportare la principiul egalității armelor, unul dintre elementele noțiunii mai largi de proces echitabil. În cazul Ankerl contra Suediei, februarie 1997 și ulterior în cauza Niedler&Stuber contra Elveției, din același an noiembrie 1997, Curtea Europeană a statuat că principiul egalității armelor impune fiecărei părți să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-și susține cauza sa, în condițiile să nu o plaseze într-o situație de net dezavantaj în raport cu adversarul ei. Transpus la procedura din cursul urmăririi penale, doctrina a reținut că pentru a vorbi pentru o nerespectare a principiului egalității armelor, trebuie ca Parchetul să beneficieze de un drept suplimentar față de cel acuzat, acel drept să nu derive din natura funcției Parchetului, iar dreptul respectiv să-i creeze  procurorului în concret un avantaj în cursul procedurii. Astfel, principiul egalității armelor trebuie să asigure un just echilibru între părți și respectiv între mijloacele de care dispune apărarea și de cele de care dispune acuzarea. Am identificat o cauză J &M și alții contra Austria, este o hotărâre pronunțată anul trecut în 1 iunie 2017, prin care Curtea Europeană a stabilit că, prin desemnarea unui expert care deja i-a prezentat informații procurorului în timpul anchetei preliminare, în calitate de expert oficial la procesul de judecată, nu reprezintă nicio încălcare. Pentru a dezvolta, în fapt reclamanții au fost anchetați printre altele și pentru o presupusă fraudă referitoare la nivelul onorariilor de consultanță plătite în legătură cu vânzarea unor acțiuni ale unei bănci, iar în timpul anchetei preliminare procurorul a desemnat un expert care să întocmească privind suma rezonabilă care trebuia plătită pentru serviciile consultantului, probabil un raport de evaluare de unde reiese exact. În timpul procesului ulterior al reclamanților în calitate de expert oficial a fost desemnat același expert din cadrul anchetei preliminare, acesta și el a elaborat un raport scris și a fost audiat de către instanță și de părți. Deși reclamanții l-au putut contestat ca fiind părtinitor, contestație a fost respinsă ca nefondată. Un expert angajat de către apărare alături de avocați pe toată durata desfășurării procedurilor și i-a consultat pe aceștia, însă acestuia nu i s-a permis să-i formuleze întrebări direct expertului desemnat din oficiu de către instanță. În procedurile din fața Curții reclamanții s-au neplâns că procesul penal a fost unul inechitabil, de vreme ce expertul oficial din cadrul procesului a funcționat de asemenea, ca expert desemnat de procuror în cadrul procedurilor preliminare. Făcând o analiză a încălcărilor art. 6 alin. (1) și  (3) lit. (d) din Convenție, Curtea a statuat că în cazul în care rechizitoriul se bazează pe raportul unui expert, care a fost desemnat în cadrul anchetelor preliminare de către procuror, desemnarea aceleiași persoane ca expert în cursul procesului de judecată, atrage riscul încălcării principiului egalității de arme. Totuși acest risc poate fi contrabalansat cu ajutorul garanțiilor procedurale speciale. În acest caz, reclamanții au alimentat dubiile privind imparțialitatea expertului desemnat de către Parchet inițial, cu toate acestea Curtea a reținut că dubiile nu erau justificate în mod obiectiv. Ca profesor de Drept la o universitate germană, expertul nu era din punct de vedere economic sau din orice alt punct de vedere dependent de procuratură. Acesta a fost prezent la proces și a oferit o expunere sumară a raportului său, răspunzând la toate întrebările instanței și ale părților, însă nu a jucat un rol activ. Reclamanții au fost liber de asemenea să se bazeze pe asistența experților privați la proces, de exemplu atunci când l-au chestionat pe acesta, expertul având obligația de a rămâne obiectiv, iar instanța a examinat susținerea reclamanților referitoare la părtinire înainte de a respinge ca nefondate. Probele obținute pe baza expertizei nu au fost decisive pentru condamnare. Reclamanții au avut oportunitatea rezonabilă de a-și prezenta cauza și nu au fost poziționați într-un dezavantaj vizavi de Parchet. Așadar, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a concluzionat într-o astfel de speță, destul de recentă, că nu a existat o încălcare a principiului egalității armelor în cadrul procedurilor penale împotriva reclamanților. Liniile directoare în esență cu Curtea Europeană le-a tranșat pe baza  a două decizii mai vechi, Bonisch contra Austriei și Brand Master contra Austriei 1985 și undeva la începutul anilor 1990, Brand Master. Nu voi face trimitere exact la conținutul acestora pentru că aș vrea să abordez un alt subiect ce vizează situația solicitării de către apărare de a dispune efectuarea unei expertize, ulterior constatări tehnico-științifice efectuate de către un specialist intern angajat al Parchetului, potrivit art. 172 alin. (1) Codul de Procedură Penală dispunerea efectuării expertizei sau constatării. Efectuarea unei astfel de expertize se dispune când pentru constatare, clarificare și valoarea unor fapte sau împrejurări ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză, este necesară și opinia unui expert. Cu trimitere direct la constatare, alin. (9) al aceluiași articol ne spune că atunci când există pericolul de dispariție a unui mijloc de probă sau de schimbare a unor situații de fapt, ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate dispune prin ordonanță efectuarea unei constatări. Cu privire la acest articol la alin. (12) a intervenit o modificare OUG 18/2016, anterior existând obligația pentru Parchet, pentru organul de urmărire penală de a dispune efectuarea unei expertize atunci când concluziile raportului de constatare erau contestate de către o parte. În prezent, după intervenția legiuitorului, alin. (12) a fost rescris, existând doar o facultate din partea Parchetelor de a dispune efectuarea unei expertize. Acest text de lege a făcut deja obiectul unui control de constituționalitate a posteriori, excepția fiind respinsă ca neîntemeiată prin decizia 729 din 21 noiembrie 2017. În considerentele acesteia, Curtea Constituțională a României a plecat de la argumentele autorului excepției, respectiv că prin modificarea astfel operată îi sunt afectate dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare, fiind lăsată la discreția organului judiciar dispunerea efectuării unei expertize, CCR statuând că o astfel de critică nu poate fi primită întrucât dispozițiile art. 172 alin. (12) din Codul de Procedură Penală nu refuză dreptul suspectului sau inculpatului, sau oricărei alte persoane interesate, de a contesta concluziile raportului de constatare, ci conferă organului judiciar competența de a aprecia asupra utilității efectuării unei expertize. Relevantă este motivarea în cuprinsul considerentelor Curții Constituționale, prin care aceasta a statuat că nu poate fi primită critica potrivit căreia organele judiciare se pronunță în mod discreționar,  asupra necesității administrării unei expertize în cauză cu atât mai mult cu cât, în conformitate cu art. 103 alin. 2 din Codul de Procedură Penală dispunerea condamnării se poate realiza doar atunci când acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Acest fapt conferă procedurii caracter echitabil, deoarece pe lângă faptul că potrivit art. 4 alin. (2) din Codul de Procedură Penală, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului, principiului liberei aprecieri a probelor nefiind absolut, fiind mărginit de existența unor mijloace compensatorii care să asigure existența unui echilibru suficient între acuzare și apărare. În acest sens, Curtea Constituțională a făcut trimitere la mai multe cauze soluționate de de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Cotine împotriva Belgiei, paragraful 29, prin care Curtea de la Strasbourg a reamintit că unul dintre elementele unei proceduri echitabile în temeiul art. 6 paragr. (1) din Convenție este caracterul contradictoriu al acesteia, fiecare parte trebuie să aibă în principiu posibilitatea de a prezenta elementele necesare apărării sale și succesul pretențiilor sale, ci și de a lua cunoștință și de a discuta toate dovezile și observațiile prezentate judecătorului, în scopul de a influența decizia instanței. De asemenea, a făcut trimitere și la cauza Mantovanelli împotriva Franței, paragraful 33, Lobo Machado împotriva Portugaliei, paragraful 31 și totodată cauza anterior citată Niedler&Stuber contra Elveție, paragraful 24. Curtea Constituțională în finalul considerentelor a stabilit că în faza de urmărire penală atât suspectul, cât și inculpatul au printre altele dreptul de a consulta dosarul, dreptul de a propune administrare de probe în condițiile prevăzute de lege, de a ridica excepții și de a pune concluzii, dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale și civile a cauzei, persoana vătămată și partea civilă au dreptul de a propune administrare de probe de către organele judiciare, de a ridica excepții și de a pune concluzii, dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii civile a cauzei, precum și dreptul de a adresa întrebări experților, iar partea responsabilă civilemente își rezervă drepturile în limitele și în scopul soluționării acțiunii civile. Tot astfel în cursul procedurii de Cameră Preliminară, părțile interesate pot formula cereri și excepții privitoare la verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Așa fiind, prevederile legale menționate la art. 172 alin. 12 așa cum a fost modificat prin Ordonanța de Urgență 18/2016 a trecut de filtrul de constituționalitate a posteriori, Curtea considerând că prevederile legale nu încalcă dreptul la un proces echitabil consacrat de dreptului la un proces echitabil, sens în care eventualele dificultăți cauzate apărării prin limitarea drepturilor sunt suficient de contrabalansate, procedurile urmate de autoritățile judiciare putând susține în fața instanței de judecată toate apărările necesare în condițiile de contradictorialitate cu acuzarea. De asemenea, Curtea Constituțională a făcut o trimitere expresă la posibilitatea, la existența unei balanțe între celeritatea urmăririi penale și eventualele încălcări ale drepturilor persoanelor, concluzionând: a permite prelungirea nejustificată a soluționării unei cauze prin simpla contestare a raportului, cu toate că dispunerea unei expertize nu este utilă cauzei, ar impieta, ar aduce atingere principiului celerității fazei urmăririi penale. Apreciem raționamentul CCR ca fiind fundamentat pe practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, însă prin raportare la situația cauzelor complexe, cred că procurorii de caz ar trebui să facă o analiză cu privire la oportunitatea  admiterii unor astfel de cereri cu mai mare atenție, faza contradictorială a expertizei, dezbaterile, cererile și excepțiile ce derivă din desfășurarea procedurii expertizei fiind extrem de utilă în vederea aflării adevărului în cauză, iar noi avem deja ca practică la nivelul dosarelor complexe efectuarea de expertize cam în toate cauzele la nivelul DIICOT, în urmărire penală constatând că practic ele scurtează durata procesului per total. Adică, am avut o situație în care au fost două dosare trimise în paralel în instanță, unul  doar cu constatare, unul cu expertiză efectuată deja în urmărire penală, în 2014 în ianuarie, nu pot să dau reperul, deja dosarul din 2014, ianuarie a trecut de fond se află în faza apelului, celălalt este încă în faza obiecțiunilor la fond în desfășurarea unei expertize în faza de judecată. Deja cred că, dosarul care nu a avut expertiză în urmărire penală va mai dura minim doi ani de zile probabil pe faza de judecată, în vreme ce în cealaltă cauză se va finaliza, dosare comparabile, destul de voluminoase, mulți inculpați, sute de volume, cauze așa cum le apreciem noi complexe, comparabile ca volum, cred că oportunitatea trebuie analizată foarte bine de către procurorul de caz în faza de urmărire penală în astfel de cauze,pentru că simplifică extrem de mult procedurile. O expertiză în faza penală este în sine mai scurtă ca durată decât o expertiză efectuată în faza de judecată cu termene, până la urmă în urmărire penală termenele pot fi fixate mult mai…, nu depinde de alți factori externi, cum ar fi termenele de judecată, sala ECRIS etc.

 

Cristian Bălan: ECRIS care este izvor de drept.

 

Marius Voineag: Care este izvor de drept, mai nou, da. Vă mulțumesc, vă stau la dispoziție cu întrebări după.

 

Cristian Bălan: Și noi vă mulțumim și o discuție pe urmărire penală este  frumoasă să se finalizeze prin două dezbateri succinte pe Camera Preliminară.

 

Teodor Manea: Teodor Manea sunt, vă mulțumesc că m-ați primit din nou, o să vorbesc mult mai puțin decât mi-am propus, sunt parte, pentru că deja anumite aspecte s-au atins sau le-am antamat deja, pe de altă parte pentru că suntem vineri la o oră la care familiile noastre o să facă scandal dacă nu o să ajungem acasă în curând. Trebuie să spun că, m-a fascinant încă de la început instituția aceasta Camera Preliminară. M-a fascinat pentru că probabil este un defect de al meu, de fiecare când ceva este nou vreau să aflu totul despre el. M-am uitat, am purtat discuții, am purtat discuții de multe ori și cu colegii mei de panel de astăzi, nu încetează să mă fascineze și ca orice lucru care este nou și are anumite  conotații, de multe ori te întrebi și dacă este folositor sau nu. Uneori ajungi la concluzia că este folositor și rămâi acolo, alte ori ajungi la concluzia că ai vrea să pleci, dar este natura vieții. Ce mi s-a părut și mai interesant este o evoluție relativ modernă, tânără a jurisprudenței Curții Constituționale în această materie, o evoluție care datează undeva de anul trecut, prima soluție pe care am identificat-o eu este 244, cea referitor la articolul 145. Dacă vă mai amintiți care are efecte asupra modalității în care până la urmă evoluează Camera Preliminară, cealaltă, mult mai evidentă este 802 și posibilitatea judecătorului de Cameră Preliminară de a invoca nulități relative. Ce se întâmplă de fapt cu această Cameră Preliminară prin jurisprudența Curții Constituționale? Cred că începem să avem o Cameră Preliminară cu un judecător mult mai implicat, mai  și mai om. Mai implicat și mai activ era ca în Codul trecut, exact la fel. Luăm principiul rolului activ care este  în subsidiar, ne uităm la el îl punem într-o vitrină și dăm posibilitatea judecătorului să analizeze tot. De altfel, un lucru care mie mi se pare normal până la urmă, asta satisfacerea rolul de filtru al procedurii de Cameră Preliminară. Și cum s-a manifestat asta? Pe rând, judecătorul poate să invoce nulități relative, un lucru care este extraordinar de util, mai ales în procesele penale desfășurate împotriva unor inculpați care nu au prea multe studii, nu au capacitatea să își pregătească o apărare  care să fie atât de elaborată, de foarte multe ori nu au fost asistați de nimeni în faza de urmărire penală pentru că nu era obligatoriu și nu-și permiteau și ajungem în situația în care să ajungă în faza de Cameră Preliminară, ei de multe ori pregătiți să recunoască, cu o mulțime de acte care trebuie observate de cineva și atunci mi se pare perfect normal ca judecătorul de Cameră Preliminară care se confruntă în mod preponderent cu acest tip de dosar, chiar dacă se văd foarte dosarele care sunt realizate de structuri specializate, pe care sunt oarecum mai importante prin mediatizare, marea majoritate a dosarelor de urmărire penală se fac și a condamnărilor sunt pe infracțiuni mai puțin grave  ca și anvergură, ca și importanță, dar sunt urmăriri penale care afectează foarte mult viața oamenilor pentru că, un an de închisoare este un an de închisoare, nu? Nu ești mai fericit dacă l-ai primit pentru evaziune fiscală sau pentru că ai condus pentru permis un autovehicul. Este tot un an de închisoare. Și atunci această evoluție mi se pare  încurajatoare și  mi se pare un atribut, pentru că este un atribut  pe care judecătorul de Cameră Preliminară trebuie să-l aibă. Avem după aceea posibilitatea judecătorului de Cameră Preliminară  de a se pronunța pe aspectele  pe care le găsim puțin mai încolo raportat la art. 352. unde spune Curtea Constituțională că dacă există informații clasificate, judecătorul trebuie să fie cel care trebuie să studieze dacă sunt declasificate sau nu, sau dacă trebuie să fie declasificate sau nu,sau în ce categorie de clasificare să le miște, ca să folosesc termenul acesta mai puțin academic, în așa fel încât să analizeze oportunitatea sau să analizeze, să facă o balanță între interesul public și interesul privat și să dea posibilitatea organelor judiciare care să invoce acele informații și acuzatului să beneficieze de dreptul de a le accesa. Iarăși un atribut în plus, pe care judecătorul de Cameră Preliminară îl ia și mai e atributul care derivă din  decizia pe care am numit-o prima 244 într-un sens în care eu nu cred că s-au gândit judecătorii constituționali când au pronunțat soluția aceea. Ce ne spune soluția aceea? Ne spune că trebuie să găsim o metodă ca persoanele care nu sunt implicate în procedura judiciară, dar au suportat diferite măsuri, s-a discutat despre măsuri de supraveghere tehnică,să aibă o posibilitate să le conteste, într-o formă sau alta. De atunci a apărut pe rolul multor instanțe o procedură sui generis care analizează ce se întâmplă. Sunt multe dosare în care  o serie de informații obținute prin întrebuințarea unor tehnici de supraveghere sau dacă nu și percheziție, ajung să fie folosite în procesul penal împotriva lor, ele derivă dintr-un alt proces. Și au început să fie invocate excepții pe Camera Preliminară în procesul persoanei care beneficiază de informațiile acelea, ca să zic așa și judecătorul de Cameră Preliminară să se uite asupra lor și să vadă dacă în urmărire penală inițială, acolo unde mandatul de supravegherea privea cu totul o altă persoană, a fost legal administrată proba, a fost oportun să se dea mandatul de supraveghere și să se pronunțe pe ele de ce, pentru că informațiile până la urmă sunt folosite în procesul pe care îl discută judecătorul de Cameră Preliminară. Și iarăși mi se pare o evoluție care este  relativ timidă în practică, dar normal pentru că altfel cum ar fi putut să conteste inculpatul nostru, cum s-au obținut informațiile într-un alt proces penal. Cum ar fi putut să o facă? Plus evoluția mai veche cu jurisprudența generată de jurisprudența Curții Constituționale acolo unde judecătorul de Cameră Preliminară începe să analizeze și aici este posibil să fie discutabilă efectul în practică, să analizeze și modalitatea în care  în același proces s-au admis diferite cereri ale Parchetului de autorizare, de exemplu, de mandat de percheziție, de mandat de interceptare și așa mai departe. Și să se analizeze oarecum post factum dacă la acel moment existau datele necesare să se emită acele mandate. Asta cred că este o jurisprudență care ar trebui să fie privită puțin mai circumspect pentru că până la urmă suntem în cadrul aceluiași proces, dar ceea ce pot remarca este că judecătorul de Cameră Preliminară a primit și și-a arogat de foarte multe ori, necesar, spun eu, o libertate mult mai mare de a aprecia asupra probelor, bineînțeles din perspectiva legalității, că discutăm de cameră Preliminară. Și a concretizat cu celelalte două decizii, cele foarte noi, în care pe de o parte judecătorul de Cameră Preliminară din perspectiva jurisprudenței Curții Constituționale are posibilitatea să administreze orice fel de mijloc de probă pentru a verifica dacă o probă a fost administrată sau nu în mod legal și nu doar înscrisuri, o situație care va naște o mulțime de probleme practice după părerea mea, dar iarăși normalizează o mulțime de situații, apropo de modalitatea în care se administrau probele și scurtează foarte mult durata.

 

Mirela Gorunescu: Și scurtează foarte mult durata.

 

Teodor Manea: Eu am așa cum m-am manifestat anterior, am câteva  obiecțiuni aici. Apropo de aplicarea în practică a acestei decizii, nu de necesitatea ei, ci de aplicarea în practică  mai ales în contextul în care de foarte multe ori, limita dintre a analiza legalitatea și a analiza temeinicia este foarte, foarte finuță. Și asta este prima parte și anume judecătorul de Cameră Preliminară devine din ce în ce mai plenipotențial, așa. De ce spun că în esență Curtea Constituțională l-a transformat și într-un om, asta rămâne de văzut dacă este bine, pentru că a apărut și decizia 22/2018,care ne spune că excluderea nu trebuie să fie doar juridică, ci și materială. Bazat pe ce? Bazat pe faptul că în esență judecătorul nu uită. Cu alte cuvinte, dacă a citit o dată acele informații, că noi discutăm de informații, chiar dacă a exclus faptic mijloacele de probă, că din dosar eu pot să exclud mijloacele de probă, nu pot să exclud altceva, juridic dacă acele mijloace de probă sunt acolo, judecătorul o să știe de ele, o să poată să le recitească și motivează Curtea că va fi tentat să folosească niște argumente  put cognitive, pentru condamnare, că asta ne interesează în special, ca să acopere acele informații pe care el le cunoaște și peste care nu poate trece. Aici am o serie de probleme cu această decizie, prima este una conceptuală nu știu dacă se potrivește foarte mult cu imaginea teoretică a judecătorului profesionist, tocmai. Al doilea aspect este că mie mi se pare prima piatră de temelie între constatarea neconstituționalității, inexistenței unei incompatibilități între judecător de Cameră Preliminară și judecătorul de Fond. Păi, dacă spun că judecătorul din perspectiva cogniției sale, dacă are niște informații este greu de crezut că va trece peste ele, mi se pare un pas imediat următor, că nu va putea să judece judecătorul care a citit acele mijloace de probă, le-a analizat, dar le-a exclus dintr-un motiv sau altul. Cum va mai funcționa instanțele după aceea, doi judecători pe contestație, trei judecători în apel, urmează să vedem. Dar mi se pare că este primul pas, nu văd cum ar putea exista foarte mult inexistența incompatibilității. Pentru că avem fundamentul deciziei 22.

 

Mirela Gorunescu: Poate ar fi un motiv de acțiune, dar dacă a exclus probe…nu?

 

Teodor Manea: Da. Pe de altă parte, prima decizie cea care se referă la neconstituționalitatea sintagmei doar prin înscrisuri noi, ne vorbește și de o serie de situații, mai exact cele prevăzute de art. 101 și 102 dacă nu mă înșel cu o procedură penală, în care și judecătorul fondului ar putea să analizeze în anumite aspecte legalitatea. Probe privind provocarea, tortură și așa mai departe. Iar coroborat aceste aspecte, în continuare eu nu văd cum ar putea  argumenta Curtea Constituțională în mod viabil respingerea unei excepții de neconstituționalitate pe faptul că judecătorul pe Cameră Preliminară și judecătorul Fondului. Dar urmează să vedem. Pe lângă, v-am spus, implicațiile teoretice, eu cred că avem aici și o mulțime de implicații practice și cred că acestea sunt un pic mai greu de depășit decât cele privind posibilitatea de administrare a probelor ca să putem să constatăm modalitatea în care au fost strânse informații în faza de urmărire penală. De ce? Pentru că excluderea fizică implică îndepărtarea din dosar. Dar noi cu toții suntem de acord că nulitățile pot fi și parțiale și atunci sunt o mulțime de situații, unele sunt foarte simple de imaginat, în care eu nu pot să-mi dau seama cum se va face înlăturarea din dosar.

 

Mirela Gorunescu: Cu martorul.

 

Teodor Manea: De exemplu. Am un martor, care vorbește, despre o faptă comisă de trei persoane. Una dintre persoane, una dintre persoane, procurorul, nu-i sună avocatul să asiste la desfășurarea actului. Celelalte două persoane sunt apărate cum trebuie.

 

Mirela Gorunescu: Și unde este vătămarea?

 

Teodor Manea: Constat nulitate presupunând o vătămare față de una dintre persoane și exclud proba. Dar pot să exclud toată declarația față de toate persoanele? Eu zic că nu și nu ar avea sens, poate este favorabilă amărâților celorlalți doi. Și atunci, cum fac? Sau, am același martor care declară despre trei fapte diferite comise de trei persoane diferite la care el întâmplător a asistat. Și declarația două pagini față-verso. Despre prima faptă aici, despre a doua aici, despre a treia aici. Acesta al treilea, nu i-am chemat avocatul. Sau și mai grav, avea nevoie de asistență obligatorie din oficiu și dintr-un motiv sau altul, eu nu i-am dat-o. Se poate întâmpla și asta. Și declar, exclud partea asta, că atâta este. Cum fac? Faptic.

 

Cristian Bălan: Aici dacă pot să vă întrerup, știu că nu se face, dar, dacă ar fi să construim ipoteze, ne-am putea imagina o supraveghere tehnică, am ascultat trei inculpați, cu unul am avut o problemă, ceva uman. Ceilalți doi au și recunoscut, adică sunt pe judecată, am declarația față de doi este bună, față de al treilea nu este bună toată declarația. Ca să pot să dau…

 

Teodor Manea: Lucrurile sunt și mai complexe pentru că au fost situații în practică nici nu mai discutăm cum am ajuns în situația în care exact aceeași interceptare era nelegală din perspectiva unui participant la discuție și legală din perspectiva celuilalt. Adică, dacă se poate este discutabil. O probă în mod normal ori este legal administrată, ori nu este legal administrată. Dar cum exact exclud fizic? Adică, iau cu ceva marker negru și mă apuc și… Mai ales că de foarte multe ori, probele obținute prin astfel de procedee  probatorii pot fi în favoarea, de foarte puține ori, dar în general în favoarea cuiva, hai să zicem așa. Nu, nu are rost să fiu, de puține ori pot fi în favoare, dar putem să întâlnim și situații de genul acela. Mie mi se pare exagerată modalitatea în care Curtea Constituțională a pus problema. Eu aș fi preferat o variantă în care dădea posibilitatea judecătorului de Cameră Preliminară să excludă fizic mijloacele de probă, iar dacă nu. Să motiveze de ce nu. Măcar atât. Adică să-i dai o variantă în care să poată să jongleze un pic cu situația procesuală. dar, oricum în esență astea sunt constatările mele raportat la noua Cameră Preliminară. De fiecare dată este o nouă Cameră Preliminară după fiecare decizie, cam asta avem. Avem un judecător care poate să facă foarte multe lucruri, ceea ce este normal, perfect normal, raportat la scopul procedurii și un judecător care este umanizat. Cam asta. Cristi.

 

Cristian Bălan: Noi deja avem o mini dezbatere. Cred că la nivelul Curții, nu știu cum au fost deliberările, evident fiind secrete nu cred că ne putem doar imagina, cred că problema a fost tranșată, nivelul o exclude material sau nu. Nu cred că s-au gândit cum se va face. Avem o probă și trebuie să o excludem material. O punem în plic, o sigilăm, o mai ținem, nu o mai ținem, o ardem, o băgăm la tocător, adică probele…

 

Teodor Manea: Asta trebuie să stabilească legiuitorul după aceea.

Cristian Bălan: Da, dar Curtea Constituțională știe că intervenția legiuitorului se lasă foarte mult așteptată. Bun. Ca să nu vă țin foarte mult,pentru că deja dezbaterile au depășit cu foarte, foarte mult, peste o oră, voiam să punctez doar câteva aspecte, mă limitez la două, din tot ce voiam să vă spun, mă limitez la două aspecte pe controlul de legalitate, două aspecte interesante și le și iau în ordinea inversă față de cum mi-am propus. Dacă colegul meu Teo a vorbit despre decizia 244/2017, o să continui și eu discuția cu ea, deși v-am spus îmi propusesem să finalizez cu ea. Ce se întâmplă atunci când în Camera Preliminară sunt invocate cereri și excepții cu privire la soluția judecătorilor de drepturi și libertăți, când se invocă nelegalitatea încheierii de admiterea cererii de supraveghere tehnică? Curtea Constituțională ne-a spus, în practică am găsit, trei soluții: două în care judecătorul de Cameră Preliminară a verificat legalitatea încheierii judecătorului de drepturi și libertăți, bineînțeles găsim că a fost legal, dar idee este că a verificat, că a intrat pe legalitate înseamnă că  din perspectiva respectivului judecător de Cameră Preliminară s-a făcut. Fără să facă vreo discuție, dacă ar putea sau nu ar putea să verifice aceste aspecte având în vedere că ele fac obiectul unei hotărâri definitive. Dacă hotărârea este definitivă, înseamnă că este definitivă, nu ar trebui să… Și o altă  hotărâre în care Curtea de Apel București, încheiere menținută de către Înalta Curte a considerat că judecătorul de Cameră Preliminară nu are voie să intre pe încheierile judecătorilor drepturi și libertăți, dar motivarea este un picuț ciudată, spunând că potrivit art. 342 judecătorul de cameră Preliminară verifică legalitatea administrării probelor, ori judecătorul drepturi și libertăți nu administrează proba, el este pe autorizare, dispunere autorizare, depinde, vedem activitatea sa, motiv pentru care nu intrăm să verificăm legalitatea dispoziției de dispunere sau de autorizare. Aici, personal am o anumită rezervă pentru că, potrivit Codului de Procedură Penală avem o problemă sau ar atrage excluderea probelor orice nelegalitate, indispunere, autorizarea sau administrarea probelor. Până la urmă, dacă ea nu a fost dispusă legal, asta este o problemă de școală. Sau a fost, lipsește autorizația, înseamnă că și administrare nelegală, pentru că deja se grefează pe un act nelegal, n-ar trebui prea multă matematică pentru chestia asta. Ori, chiar dacă judecătorul de Cameră Preliminară n-ar putea intra pe autorizarea JDL-ului, totuși el ar putea verifica modalitatea în care a fost autorizată ca să vadă dacă administrarea probelor a fost legală sau nu. Deci, ăsta este un argument, nu știu dacă ar rezista  foarte, foarte mult, dar problema este dacă decizia 244/2017  ne permite să intrăm în aceste, să punem în discuție aceste aspecte. Și dacă ne uităm la paragrafele 63 și 64, Curtea apreciază expres că trebuie să existe un control a posteriori, inclusiv asupra dispoziției sau asupra eventualei autorizări date de către judecătorul de drepturi și libertăți. Control a posteriori înseamnă că pot pune în discuție aceste aspecte și în Camera Preliminară, că ăsta este singurul control a posteriori, pentru că tot Curtea Constituțională ne spune că, peste Camera Preliminară nu mai pot invoca probleme de nelegalitate. Revine ea pe acolo că a văzut că 101 bate spre art. 3, art. 3 fiind garanția absolută și atunci nu este foarte clar în decizia 802, dar cel puțin pe orice altceva, orice nu este 101, n-ar mai trebui ca după Camera Preliminară să se pună în discuție legalitatea. Ori așteptăm practica să vedem dacă se vor mai invoca. Dar sunt sigur că se vor mai invoca aceste aspecte, așteptăm practica să vedem dacă se va cristaliza majoritar, că unanim nu poate să fie niciodată că altfel s-ar desființa recursul în interesul legii și nu ar mai avea ce face Înalta Curte, dacă se cristalizează majoritar în sensul că s-ar putea sau nu s-ar putea. problema este că dacă nu s-ar putea ar trebui să ne motiveze cum vrea să aplice decizia Curții Constituționale care este, în sensul că ar trebui să se găsească un mecanism. O a doua problemă pe care vreau să o expun succint, pe controlul de legalitate, privește dispozițiile art. 342. În principiu, dacă ne uităm vedem că obiectul Camerei Preliminare prezintă verificarea legalității trimiterii în judecată. Și după aceea coborâm și aflăm că se verifică cu regularitate. Și s-a pus în practică o problemă. Prima dată la nivel teoretic, dar cu niște implicații foarte practice foarte, foarte interesante. Legalitatea este același lucru cu regularitatea? În Codurile groase, dacă le citiți, că poate începeți cu doctrina, o să vedeți că într-unul spune că nu, în celălalt spune că nu, din două argumente total diferite. Într-unul spune că regularitate înseamnă mai mult decât legalitate și că ar trebui verificată pe lângă nelegalitate și aptitudinea rechizitoriului de a sesiza instanța, dar când trece de partea cu legalitate, ne spune că la aptitudinea rechizitoriului de a sesiza instanța, verific doar descrierea faptei și eventual anumite probleme legate de existența în mod abstract a probelor ca și cum ar exista un rechizitoriu, care să nu fie susținut de vreo probă, eh și eu spun rechizitoriul ăsta nu are nici o probă în el,deci am o problemă. Cred că este o chestiune teoretică și în al doilea rând dacă încadrarea juridică ar corespunde situației de fapt, dar nu în sensul de a schimba încadrarea juridică, cumva vrea să atingă tot obiectul judecății. Se dă exemplu, infracțiunilor unde mai multe fapte, adică situația în care mai multe fapte constituie situația materială ale unei singure infracțiuni. Dacă trimit furt în formă continuată și de fapt este descris un singur act. Aș avea o problemă de regularitatea rechizitoriului, deși el este legal întocmit. Din punctul meu de vedere aici am o problemă și la descrierea faptei și aici am o problemă de legalitate clar că art. 328 ne spune că fapta trebuie să fie descrisă, ea trebuie să aibă o încadrare juridică. Dacă la 305 ne spune că trebuie să am descrisă o faptă ca să știe organele de urmărire penală pe ce începe urmărirea penală și atât. Dacă am fapta descrisă, celelalte condiții, pe orice analiză, o să vedem că sunt neesențiale. Sunt neesențiale din perspectiva art. 315 alin. (1) lit. (a), nu altă perspectivă și pot dispune începerea urmăririi penale. La sesizarea instanței, totuși sesizarea este făcută de un organ specializat, de un procuror, el trebuie să aibă o descriere a faptei, o încadrare juridică, dar care nu vor face niciodată obiectul verificării în Camera Preliminară. Deși, cel mai des auzite excepții care mi s-au invocat mie, cel puțin, au fost fapta nu este suficient descrisă, stați să vedeți că nu s-a respectat art. 5, că mai puteau fi administrate probe, dar nu le-au administrat, că încadrarea juridică nu corespunde, dar nu este suficient să o schimbe instanța la prima instanță restituiți cauza. Înainte de a trage o concluzie, menționez alte două păreri pe legalitate. În celălalt Cod foarte, foarte gros, se spune că legalitatea și regularitatea sunt noțiuni diferite, dar cumva noțiunea de legalitate o include pe cea de regularitate. Adică legalitatea sesizării ar avea în vedere ipoteza în care instanța nu ar fi sesizată prin rechizitoriu, acord de recunoaștere sau încheierea de la 341, când admite, alin. (7) lit. (c) și poate dacă ar fi sesizată instanța printr-o ordonanță, iarăși un exemplu atât de ipotetic, încât este imposibil să ne imaginăm că asta a avut în vedere legiuitorul. Și că regularitatea ar însemna orice privește art. 328. Și a treia părere care mie mi se pare cea mai apropiată de adevăr, din nou face o diferență între legalitate și regularitate, dar consideră că legalitatea se va verifica în etapa de la 345 când se invocă cereri și excepții, cererile și excepțiile nu pot privi realitatea, 328 în esență, iar dacă judecătorul de Cameră Preliminară ar admite o parte din aceste cereri și excepții, ar constata  că este o problemă cu rechizitoriul, În ce măsură rechizitoriul respectiv este apt să sesizeze instanța, adică putem trece peste un rechizitoriu nelegal și pe care să-l lăsăm în continuare? Pentru că 346 ne spune că neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului și a limitelor judecății. Deci, dacă nu atrage imposibilitatea stabilirii obiectului și a limitelor judecății nu am o problemă cu ea. Și atunci am un rechizitoriu nelegal întocmit, că tocmai a constatat judecătorul de Cameră Preliminară de aceea a emis excepțiile, dar el până la urmă este regulamentar pentru că are aptitudinea de a sesiza instanța. Din punctul meu de vedere, o concluzie este greu să tragem, dar cred că confuzia a pornit un pic din aplicarea a fostelor art. 300 și 332, dacă ne aducem noi aminte aveam un 300, care ne spunea că la primul termen, verificăm regularitatea actului de sesizare. Urmând a dispune restituirea cauzei în vederea refacerii actului de sesizare și dacă mai țineți minte erau opinii în doctrină că în cazul restituirii cauzei pentru refacerea actului de sesizare nici măcar nu ar avea loc o desinvestire a instanței pentru că s-ar trimite cauza la Parchet doar pentru refacerea actului de sesizare, procurorul ne mai evaluând dacă va sesiza instanța, că el deja a sesizat, a constatat că este întemeiată dispoziția trimiterii în judecată și de aceea a trimis în judecată urmând să efectueze doar o activitate de refacere, adică restituirea cauzei în vederea refacerii urmăririi penale,iar 272 care era corespondent la reluarea urmăririi penale, prevedea că reluarea urmăririi penale se dispunea numai trimitea pe 332 sau pe 333, pe vremea când exista un 333. Niciodată în cazul art. 300. Dacă restituia cauza în vederea refacerii actului de sesizare nici măcar nu se relua urmărirea penală că nu avea de ce. Procurorul trebuia doar să refacă actul de sesizare. Acum unele instanțe în ultima perioadă de viață a Codului de procedură Penală din 1968, reuneau dispozițiile 300 și332 și se apucau și discutau și legalitatea urmăririi penale și legalitatea sesizării și se invocau excepții pe tot, tot, tot. Reunind aceste dispoziții nu s-a mai făcut poate în mintea legiuitorului sau nu s-a considerat necesar a se face o distincție între 300 și 332, considerând că la verificarea regularității sesizării se va verifica și toată legalitatea urmăririi penale, adică ce rost are să faci o diferență, când deja în practică aplicându-se 300 și 332 nu se  mai vedea o diferență.  Și erau discuții doctrinare pe care nu le mai înțelegea nimeni și oricum erau irelevante. Cred că regularitatea sesizării este o procedură prin care se poate invoca aplicarea dispozițiile art. 328 și cred că de la  decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, răposatei Curți Supreme de Justiție, din nr. 74/2001, este clar că descrierea faptei este un element al rechizitoriului, ea trebuie făcută astfel încât persoana trimisă în judecată să înțeleagă  pentru ce a fost trimisă în judecată, instanța să înțeleagă ce judecă și pentru fiecare faptă din rechizitoriu trebuie să am o descriere, o încadrare juridică și o dispoziție de trimitere în judecată. Dacă nu am o descriere, nu am o descriere suficientă, o lipsă a descrierii este imposibil de imaginat, că nu am nici descriere, nici trimitere în judecată, deci dacă nu am o descriere suficientă, potrivit sau de la decizia 74/2001 pentru că atunci a avut loc un reviriment jurisprudențial, am o problemă în aplicarea art. 328, care îmi reglementează rechizitoriul. Dacă am o problemă cu încadrarea juridică, Codul ne oferă remedii pentru Camera Preliminară. Mă uit la ea, mă uit că o schimbare a încadrării juridice este iminentă, că eventual după schimbarea încadrării juridice ar trebui să declinăm că a fost sesizată și o instanță necompetentă, dar noi începem nu avem nicio problemă, că asta ne spune Codul,  la fel cu cauze de la 16, dar nu facem acum… Cam atât aș dezbate în momentul acesta pe  controlul de legalitate având în vedere că este și foarte târziu și sper să nu vă fi plictisit și dacă aveți întrebări, cu cea mai mare plăcere. Dumneavoastră aveați o restanță de la prima dezbatere.

 

Participant:  Vă mulțumesc și scuzați-mi această nerăbdare. Dar pentru că colega avocat a pus niște probleme la care trebuie să găsim niște soluții, cred că ar fi util a se observa următoarele: cred că soluția estirpării prezentării materialului de urmărire penală, alta decât implorarea bunei-credințe a procurorului, se impune a se găsi. Camera Preliminară nu este un remediu pentru că știm cu toții că există situații în care trebuie să sfătuiești clienții și poate chiar ca observator sau ca procuror, ca judecător îți dai seama că trebuie să urmeze procedura simplificată. Ori pentru a urma această procedură, cred că trebuie să fie ca să spun așa complinite anumite lipsuri, inclusiv de probațiune sau alte aspecte. Iarăși soluția pe care eu o calific depanabilă, constând în punerea la dispoziție a rechizitoriului, nu acoperă ipoteza, în care mai aveai probe de administrat. Sens în care, pentru că mai sunt o parte din reprezentanții Ministerului Public în sală, îmi pare rău că nu cei de la începutul conferinței, cred că soluția ar fi redactarea unui ghid de bune practici. Și vreau să spun că nu este o soluție legislativă sau o soluție care să aibă, să spun așa, o valoare de lege și să spunem că nu ar putea să fie găsită soluția prin redactarea acestui ghid de bune practici. Mai precis în acest ghid de bune practici, cred că o soluție esențială și clară iarăși, nu poate să fie cenzurată legal sau criticată, ar fi aceea ca procurorul anchetator să informeze cu două săptămâni, nu știu cu câte săptămâni înainte, că intenționează să trimită dosarul în judecată. Sens în care, așa cum ne informează și noi pe ei, dânșii să zic așa, că azi sunt anumite chestiuni să ne spună, domnilor avocați vă informez că într-o lună se va finaliza urmărirea penală, veniți și depuneți probele pe care le considerați.

 

Cristian Bălan: Mă iertați că vă întrerup.

 

Participant: Credeți că nu este o soluție viabilă?

 

Cristian Bălan: Nu, nu. Nu contest, soluții cred , un asemenea ghid cred că ar fi perfect, cred eu. Părerea mea este că nu s-ar putea modifica legislația. Legislația se modifică prin deciziile Curții Constituționale, prin ECRIS, prin…, un ghid de bune practici care să fie un alt izvor de drept este deja prea mult.

 

Participant:  Tocmai asta dacă îmi permiteți încercam să spun că nu va fi o modificare legislativă, ci va fi o amabilitate impusă procurorilor în sensul  de a …., o soluție gospodărească, care nu poate să fie contestată nici din punctul dumneavoastră de vedere, respectiv să o consideri că este o modificare legislativă, nu este o chestiune, ca să spun așa, de amabilitate, care…

 

Cristian Bălan: Orice act prin care se modifică modalitatea prin care se efectuează activitățile prin procedură, este până la urmă sau intenția lui este de a constitui un izvor de drept procesual penal. Dar nu acesta este motivul pentru care v-am întrerupt…

 

Din public :… asta este ghid pentru măsuri preventive….

 

Participant: Vă mulțumesc foarte mult, dacă aș fi fost student poate că aș fi avut posibilitatea să adresez marilor profesori, să spun așa, această chestiune. Cu toate că am cu toată considerația față de colegii juriști și sunt sigur că dânșii au față de mine și ceilalți colegi și tocmai în considerarea faptului că, colega avocat punea niște probleme care cred că și dumneavoastră puteați să-mi dați niște soluții și o accept cu toată considerația, cred că intervenția mea a fost în acest sens și cred că mai am o altă chestiune care aș putea-o evoca, respectiv, ce facem în momentul în care se restricționează sine die, dreptul de a consulta dosarul în ipostaza în care ești suspect? Și am o soluție, cum să spun este relativ legală, respectiv contestație la durata procesului, de abia atunci poți să vezi actele dosarului în situația în care procurorul îți restricționează, în mod legal, să zic așa, sine die accesul la dosar.Adică cred, propune niște soluții pentru că colega a vorbit despre niște…., le-a pus problemele și le-a pus în dezbaterea noastră găsirea unor soluții, sens în care chiar m-aș bucura ca orice participant să ne dea niște soluții ca să înțelegem și noi acest aspect. Mulțumesc.

 

Cristian Bălan: Noi nu am contestat asta, noi vă rugam doar să formulați întrebarea, de asta cred că și Daria……

Participant: Cred că pregătirea juridică nu foarte, ca să spun așa, titulată ca să zic așa …..

 

Cristian Bălan: Soluții sunt întotdeauna, eu în cadrul unei dezbateri am spus că dacă aș fi avocat, astăzi aș fi un avocat foarte agresiv și aș căuta să formulez o grămadă de cereri pentru a-mi atinge scopul care este protejarea drepturilor persoanei pe care o reprezint. Într-adevăr, soluția sesizării judecătorului drepturi și libertăți prin diferite cereri numai pentru a provoca trimiterea dosarului către o instanță este o soluție pentru a consulta dosarul. Acum depinde în ce măsură trimite Parchetul, sau cât  trimite Parchetul pentru că știți că avem o normă care vorbește despre păstrarea unor acte de urmărire penală, cât trimite Parchetul și asta, hotărârea Parchetului să trimită actele sau toate actele sau jumătate, cât or fi, depind și de miza, miza soluționării respectivei cereri. Dacă într-un referat ar putea arăta că durează încă un an, pentru că are 50 de inculpați de audiat și 150 de martori sau comisii interogatorii, nu cred că ar trebui să trimită tot dosarul de urmărire penală. Este suficient poate să trimită o parte din acte, inclusiv ordonanța  prin care s-a dispus audierea. Domnul avocat căuta o soluție, într-adevăr formularea unei cereri pe rolul unei instanțe ar provoca sau are aptitudinea de a provoca trimiterea unei copii de pe întregul dosar, cum poate în fapt să nu provoace trimiterea unei copii de pe întregul dosar și atunci trebuie să căutăm altă soluție. Problema este că, nu este bine să căutăm, soluțiile acestea gospodărești sunt foarte bune, dar drepturile procesuale, aplicarea lor trebuie să fie previzibilă, asta spune Curtea în toate hotărârile. Cineva cu basca în mână trebuie să meargă la un avocat să-l întrebe, domnule ce soluții am? Păi uite, aia, aia, aia. Pentru că toate instanțele din țară sau mai ales majoritatea instanțelor merg pe asta. Au fost situații la Curte, dacă nu mă înșel în Vlad și alții contra României când s-a pus problema dacă avem un recurs efectiv pe temporizarea procedurilor și Guvernul a arătat, da, ar putea oricine formula o cerere pe 998, 999 solicitând despăgubiri pe răspundere civilă delictuală. Și m-a întrebat aveți măcar o hotărâre, nu două, una, aveți? Nu. Păi și atunci, cum puteți să vă gândiți la… Asta este problema cu creațiile acestea. Este bine ca practica să aducă în discuție anumite probleme, de aceea este bine ca problemele să existe și să fie evidențiate și să așteptăm legiuitorul să le rezolve.

 

Alt participant: Bună seara. Vreau să vă întreb și eu ce s-ar întâmpla în ipoteza, apropo de obiectul Camerei Preliminare și de discuția care ați purtat-o cu privire la această fază procesuală, ce s-ar întâmpla în ipoteza în care avem o faptă de competența Parchetului de pe lângă Judecătorie, soldată cu emiterea unui rechizitoriu, sesizarea instanței evident, judecătorie, constatarea legalității administrării probelor, după aceea ulterior o încheiere prin care admite procedura simplificată pe acea faptă, după care se amână cauza, iar la termenul viitor se pune în discuție, din oficiu, schimbarea de încadrare juridică din fapta pentru care a făcut obiectul trimiterii în judecată în altă faptă, care ar atrage competența unui organ de urmărire penală superior și s-ar trimite cauza direct în Fond, după admiterea schimbării de încadrare juridică, din oficiu dispusă de către instanță, la instanța superioară după materie. Ce se întâmplă în această ipoteză, că avem practic de a face cu niște acte de urmărire penală făcute de un organ necompetent, după admitere, este corectă o asemenea abordare, o asemenea soluție din moment ce obiectul Camerei Preliminare ar viza și o verificare a competenței, nu știu, este o problemă destul de complicată.

 

Teodor Manea: Dați-mi voie să vă răspund eu, dacă nu te superi. Dacă avem o încheiere, că întotdeauna normele acestea trebuie interpretate și în scopul lor. Dacă avem o încheiere prin care s-a admis o procedură prescurtată, simplificată, bănuim că inculpatul a recunoscut. Ceea ce presupune că interesul lui imediat este să se termine procedura că de aceea a recunoscut.

 

Mirela Gorunescu: El a recunoscut situația de fapt, nu neapărat încadrarea juridică, în cazul acesta adică.

 

Teodor Manea: Corect. Da, acesta este interesul. Tocmai am înțeles ideea. Dar când ne gândim la o soluție trebuie să privim din această perspectivă. De ce, pentru că citind textele va spune din capul locului că ce a trecut de Camera Preliminară  a trecut de Cameră Preliminară, fără nicio discuție. Aș putea să am discuții, aș putea să am discuții pe niște ipoteze, dar în ipoteza asta nici din perspectiva inculpatului nu văd ce interes ar avea să se întoarcă în faza de urmărire penală,ca să poată să ajungă la o stare de fapt, pe care el a recunoscut-o, cu o discuție pe încadrare juridică. Adică nu văd care ar fi sensul.

 

Mirela Gorunescu: Am văzut în practică o situație de genul acesta, sesizată judecătorie cu loviri sau alte violențe, judecătorul de Cameră Preliminară de la Judecătorie, constată că din modul în care este descrisă fapta și din probe rezultă că în realitate este vorba, într-adevăr, de omor și declină către Tribunal, spunând că acolo este competența. Tribunalul se uită și spune nu puteai în Curtea de Apel ce credeți că a făcut? A trimis la Tribunal.

 

Teodor Manea: A trimis la Tribunal. Cred că am fost în speța asta.

 

Cristian Bălan: Am văzut că timpul nu este cu noi, dacă îmi permiteți timpul nu este cu noi, dar ca ultimele trei cuvinte ale inculpatului, că am văzut că au făcut semn să… Ultimele trei cuvinte ale inculpatului. Curtea Constituțională a vorbit foarte ușor în deciziile ei despre nulitate absolută, chiar peste 281, fără să vadă filozofia nulității absolute în Noul Cod. Ea a constatat că problemele legate de competența materială sau personală a organelor de urmărire penală pot atrage nulitate absolută fără să vadă că până la urmă, dacă nu mai pot invoca nulitatea absolută după ce am trecut de Cameră ce ne mai interesează chestia asta? Iar pe discuția dacă mai trimit la Cameră sau nu, la urmărire penală este puțin probabil să trimit cu toate că există hotărâri și chiar ale Curților de Apel în care s-au admis apelurile și s-au trimis la Camera Preliminară, dar dacă s-au trimis la Camera Preliminară judecătorul de Cameră Preliminară poate să dea orice și chiar pe hotărâri prealabile sau recursuri în interesul legii, la revizuire, la deschiderea procesului penal, ne arată că nu pot merge mai jos de judecata în prima instanță, gândiți-vă că asta ar fi un motiv de apel. Da, în apel și… Asta ca un cuvânt final. Și cu scuzele de rigoare pentru colegii pe care nu i-am lăsat să vorbească, că având în vedere că s-a terminat de foarte mult timpul. Vă mulțumim, ne bucurăm foarte mult că ați fost alături de noi.
[/restrict]