TRANSCRIPT
[restrict]

Panel 1

Ștefan Deaconu: Bună dimineața și bine ați venit la cea de-a doua ediție a conferinței dedicată arbitrajului comercial. Vă mulțumim pentru participare. Astăzi pe parcursul întregii zile, și, în același timp, îi mulțumesc foarte mult doamnei profesor Brândușa Ștefănescu pentru prezența domniei sale alături de noi. Conferința poartă numele doamnei profesor Brândușa Ștefănescu, suntem la a doua ediție și îmi doresc să ne mai vedem cel puțin încă vreo cincizeci de ediții pentru că anul ăsta facem și noi, Curtea, 65 de ani de existență, și să trecem peste 100. Așa că vă doresc multă sănătate și putere de muncă, și, așa cum spuneam, mi-aș dori să ne mai vedem încă multe ediții de acum încolo, conferințe dedicate arbitrajului. Anul acesta vom discuta despre noile reguli care au intrat în vigoare la 1 ianuarie 2018, aceste noi reguli pun în acord regulile naționale cu regulile internaționale în materie de arbitraj. Nu am făcut decât să venim în întâmpinarea trendului în arbitrajul internațional. Pentru că de-a lungul timpului având pe listă și arbitrii străini, o parte dintre colegii noștri arbitrii străini nu înțelegeau de ce anumite lucruri se pot în arbitrajul internațional dar nu se pot în arbitrajul intern și atunci am adaptat aceste noi reguli naționale regulilor internaționale din arbitraj. Avem doi vorbitori astăzi, în primul rând, deschiderea o va face doamna profesor Brândușa Ștefănescu, care ne va vorbi despre internaționalitatea litigiului arbitral, bănuiesc din perspectiva noilor reguli arbitrale, iar cel de-al doilea invitat este doamna profesor Cristiana Stoica ce ne va vorbi despre principiul lex voluntatis în contextul noilor reguli de procedură arbitrală. Nu o să mă lungesc foarte mult și o să fiu doar moderatorul acestei ediții, o să dau cuvântul doamnei profesor Brândușa Ștefănescu, mulțumindu-i încă o dată pentru prezența alături de noi, și sper eu să aveți o zi fructuoasă și să aflați lucruri noi din participarea la această ediție dedicată arbitrajului. Mulțumesc foarte mult. Doamna profesor, aveți cuvântul.

Brândușa Ștefănescu: Și eu vă mulțumesc. Întâi și întâi, mulțumesc pentru prezentare și introducere. Cum știu că nu am făcut rău nici domnului președinte, și nici altora, sper că nu-mi urați să ne vedem peste 50 de ani pentru că ar fi un spectacol deplorabil pentru dumneavoastră, dar să fim mulți ani împreună mi-ar face plăcere. Deci, încă o dată vă mulțumesc. În ceea ce privește intervenția mea sigur că ea este făcută în contextul intrării în vigoare a noilor reguli așa cum s-a și subliniat. Din fericire, noile reguli nu fac greșeala care este prezentă în Codul de Procedură Civilă. Această intervenție, care va fi și foarte succintă de altfel, mi-a fost sugerată de greșelile terminologice, dar nu numai, din Codul de Procedură Civilă, în legătură cu litigiul arbitral internațional, și, din păcate, mi-a fost sugerată de unele formulări prezente în lucrări teoretice foarte valoroase, dar, care nu sunt niciodată, precum orice lucrare în afara criticii poate să fie subiectivă, critică, întotdeauna este subiectivă dar, poate să fie și obiectivă, și o să vă rog pentru ca memoria să nu-mi joace feste să-mi îngăduiți să vă supun atenției câteva formulări din Codul de Procedură Civilă. Deci, Titlul 4 din Cartea a 7-a care se ocupă de aspectele procesului cu element de extraneitate, deci și a arbitrajului spune – arbitrajul internațional și efectele hotărârilor. Mai departe, în art. 1111 care se referă la litigiul arbitral internațional ne spune în alin.2 că dispozițiile prezentului capitol se aplică oricărui arbitraj internațional dacă. și în sfârșit, în art.1115 alin.4 vorbim despre termenele arbitrajului internațional, în arbitrajul internațional durata termenelor este…” Vă supun atenției că singura formulare corectă din această perspectivă este numai în art.1124 – efectele hotărârilor arbitrale – unde spune că sentințele arbitrale străine sunt sentințe arbitrale de arbitraj intern sau internațional. E singura formulare corectă, și o să vă rog să-mi îngăduiți să vă spun de ce. Arbitraj internațional, așa cum el este înfățișat în literatura de specialitate și în actele internaționale interstatale, este arbitrajul înființat prin convenții interstatale în principal sau prin acte de valoare internațională Astfel, este arbitraj cu adevărat internațional – Curtea Permanentă de Arbitraj de pe lângă Organizația Națiunilor Unite cu sediul la Haga, Curtea Permanentă de Arbitraj – care este înființată încă din 1887 printr-o convenție interstatală, cu modificările care au survenit. Este ICSID-ul, centrul de soluționare al litigiilor arbitrale între un stat și un investitor străin cu centrul la Washington, de asemenea înființat prin convenția de la Washington din 1965. Este de asemenea arbitraj internațional, dar cu o întindere regională, arbitrajul înființat prin actul de înființare a organizației OHADA de armonizare a drepturilor afacerilor în Africa, care are din 1999 un acord special privind tocmai arbitrajul. S-a înființat o curte de justiție și arbitraj, și acest act din 1999 interstatal cuprinde dreptul uniform aplicabil arbitrajului. Este arbitraj internațional Centrul de arbitraj cu sediul la Maroc, cu aplicațiune în Africa și Asia, înființat prin acordul de la Aman din 1975. Acestea sunt instanțele internaționale de arbitraj cu competență generală sau cu competență specială sub aspect teritorial la nivelul comercianților sau părților care provin din statele membre. Sunt și altele asemenea instanțe de arbitraj. Acestea au și competență internațională și sunt și de aplicațiune internațională, dacă am putea spune astfel, sunt cu adevărat instanțe de arbitraj internaționale, ele sunt înființate prin acorduri interstatale și cu adevărat au această calificare. Celelalte, cum este Curtea noastră de Arbitraj, cum este Institutul de la Stockholm de Arbitraj, cum este Arbitrajul de la Bremen în materie, sunt arbitraje naționale, interne, pentru că ele sunt înființate în baza legislației naționale, și pot să soluționeze litigii internaționale. În doctrina de specialitate au fost foarte multe discuții în legătură cu acest aspect, ele au fost mai ales în perioada anilor 1975-1985, mai ales după ce s-a conturat dreptul comerțului internațional prin actul final al Conferinței de la Helsinki din anul 1975, și când s-a pus și problema arbitrajului internațional în acel act final. S-a conturat pentru că s-a încercat definirea arbitrajului internațional pornind și de la alte elemente, între altele, un element, și despre acesta în literatura de specialitate, s-a considerat ca fiind internațional arbitrajul care are completul de arbitraj format din arbitrii străini, ceea ce este profund greșit, mai ales că s-ar fi putut discuta, nu a accepta în perspectiva vechiului Cod de Procedură Civilă care spunea că arbitrii în România trebuie să aibă cetățenia română, dar astăzi această reglementare nu mai există, și această reglementare nu mai există nicăieri, la cunoștința mea, în legislațiile internaționale în care se aplică și arbitrajului, legislațiile statale care se aplică arbitrajului. Deci, în aceste condiții se pune problema calificării unui arbitraj ca fiind internațional. Potrivit dreptului nostru, noi nu avem arbitraj internațional, noi avem arbitraj național cu competența internațională, cu arbitraj național care poate soluționa litigii internaționale. E ceea ce apare în doctrina străină, când se renunță la această calificare și se trece la calificarea, dacă vreți, în baza naturii litigiului judecata și se spune – este arbitrajul considerat internațional cel care soluționează litigii de comerț internațional. Din acest moment, în legislațiile respective nu se mai vorbește de arbitraj internațional, ci se vorbește de litigii arbitrale internaționale, pentru că într-adevăr, litigiul cu element de extraneitate care este supus arbitrajului are caracter internațional. Așadar, în ceea ce ne privește, și eu m-am bucurat foarte mult că în noile reguli de procedură nu este nici un fel de referire la acest așa zis arbitraj internațional. În Codul nostru de procedură, nu se poate vorbi despre un arbitraj internațional. Deci, noi avem un arbitraj intern cu competentă internațională. În art.1111 se vorbește despre litigiul arbitral internațional, care este definit ca având ca obiect soluționarea unui litigiu ce provine dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate, perfectă această definiție. Vine, însă, art. 2 alin.2 din art.1111, unde lucrurile nu mai sunt chiar atât de în regulă, pentru că se spune în continuare că arbitrajul internațional presupune să se judece în România, ca instanța de arbitraj să fie în România, și, ca la momentul încheierii convenției arbitrale, măcar una dintre cele două părți să-și aibă sediu, reședința obișnuită, sau domiciliul într-un alt stat decât România. O asemenea definiție este corectă până la un punct pentru că ea permite, într-adevăr, elementul esențial de extraneitate este naționalitatea părților, cetățenia părților după caz dacă e vorba de persoană juridică sau persoană fizică, și se poate spune că au sediul în alte state, dar sediul în alte state nu este singurul element care definește internaționalitatea, și vă spun atenție reglementarilor în materie de investiții străine. Convenția de  la Washington din 1985 înființând ICSID-ul, Convenția de la Seoul din 1985 care înființează agenția multilaterală de garantare a investițiilor străine. Rețin criteriul de definire a investiției ca fiind străină nu numai criteriul sediului social sau al domiciliului, ci, în mod  special, rețin criteriul controlului, adică poate fi investitorul cu domiciliul în statul gazdă, dar, dacă este vorba despre o persoană juridică controlul să aparțină altuia. Acest control presupune că partea care deține capitalul majoritar să aibă o altă naționalitate, respectiv cetățenie, decât cea a statului de sediu al investiției. Iată că nici din acest punct de vedere nu este foarte corectă această calificare. În sfârșit, o astfel de calificare care se limitează numai la condiția ca la momentul încheierii convenției arbitrale, una dintre părți să-și aibă domiciliul, sediul, reședința în alt stat limitează, posibilitatea supunerii în fața arbitrajului a litigiilor care provin din contractele internaționale de transport de mărfuri, fie numai cele de pe șosele sau aeriene, pentru că atât Convenția din 1956, Convenția privind transportul de mărfuri pe șosele, cât și de la Montreal în care privește transportul aerian permit soluționarea litigiilor născute în aceste contracte de  transport pe calea arbitrajului și indică care sunt instanțele de arbitraj posibile a fi competente în soluționarea litigiului, ori, de regulă, sau în cea mai mare parte a cazurilor, contractele de transport fie pe șosele, fie aeriene sunt contracte care se încheie între părți din același stat pentru că îmi este mai ușor să închei contractul de transport cu transportatorul care își are sediul în România, dar marfa presupune să depășească o frontieră adică locul de încărcare-îmbarcare, și locul de descărcare-debarcare trebuie sa fie pe teritorii statale deosebite ori militând la această condiție ca nu numai să fie în România arbitrajul, dar și convenția de arbitraj între părți, dintre care una se găsește pe un alt teritoriu, limitează posibilitatea supunerii arbitrajului din România a acestor litigii născute din contractele de transport. Deci, din unghiul meu de vedere, în orice caz caracterul internațional al arbitrajului nu se poate lega decât de înființarea instanței de arbitraj printr-un act internațional; și se pot adăuga multe ca și Convenția din 1975 care înființează Centrul de Arbitraj în soluționarea litigiilor dintre comercianții care provin din statele membre americane, și multe altele asemenea convenții pot fi evocate. În sfârșit, nu se poate avea în vedere drept condiție de definire sau de calificare a unui arbitraj ca fiind arbitraj internațional, compunerea completului de arbitraj, deci naționalitatea, cetățenia, mai corect, a arbitrilor care compun arbitrajul, pentru că este perfect posibil ca un litigiu perfect tern între două părți cu sediu, cu domiciliul, cu reședința în Romania, un contract intern din toate punctele de vedere, să fie supus unui complet de arbitraj în care părțile au numit cei doi arbitrii numai internaționale, și, hai să zice, fiind un arbitraj ad hoc, au stabilit și arbitrul tot internațional; nu este nici un fel de impediment, dar asta nu transformă litigiul ca atare dintr-un litigiu intern într-un litigiu internațional, și, în consecință, cred că, și sper într-o revedere așa cum deocamdată atenția este ocupată de legile penale, de Codul Penal și Codul de Procedura Penală, sper că într-un viitor atenția să se îndrepte și asupra Codului Civil și a Codului de Procedura Civilă și în această perspectivă să fie corectate anumite scăpări, printre care și această chestiune. Noi putem să vorbim despre litigiu arbitral internațional, și nu de arbitrajul internațional în Codul nostru de procedură. Am ținut să vă supun atenției aceste aspecte, pentru că avem în noile reguli de procedură arbitrală prevederea că ele se completează cu dispozițiile din Codul de Procedura Civilă, deci le completăm și cu aceste dispoziții 1111 și următoarele, și vorbim despre un arbitraj internațional care nu există în România. Vă mulțumesc foarte mult.

Ștefan Deaconu: Mulțumim foarte mult doamnă profesor pentru distincția aceasta dintre curte sau tribunal arbitral internațional versus litigiu internațional în contextul dispozițiilor noilor reguli arbitrale dar și coroborate cu dispozițiile din Codul de Procedură Civilă față de care putem face abstracție, pentru că toate sentințele arbitrale într-un fel sau altul, ajung să fie cenzurate de către judecători și, fie sunt păstrate, fie sunt anulate pe calea acțiunii în anulare, și aceasta a reprezentat o preocupare a noastră atunci când am trecut la modificarea regulilor de procedură arbitrale, pentru că trebuia, în același timp, să fie în acord cu regulile arbitrale internaționale, dar nu puteam face abstracție de dispozițiile procedurale românești, și încă mai sunt probleme pe care le întâmpinăm în practică din perspectiva aceasta a compatibilității. Vorbeați aici de nevoia unei modificări în dispozițiile Codului de Procedură Civilă, sperăm și noi că după ce se liniștesc apele cu modificările la Codul de Procedură Penală să putem discuta pe îndelete și de eventualele modificări la Codul de Procedură Civilă pentru a pune în acord dispozițiile respective. O să dau cuvântul doamnei profesor Irinel Stoica care va vorbi, așa cum spuneam, despre principiul lex voluntatis în contextul noilor reguli de procedură arbitrală. Aveți cuvântul, mulțumim foarte mult pentru prezență.

Irinel Stoica: Vă mulțumesc foarte mult domnule președinte pentru această ocazie frumoasă pe care mi-ați oferit-o să pot să comunic opiniile pe care le am cu privire la noile reguli arbitrale din perspectiva prezentării mele, așa cum este intitulată lex voluntatis, și de asemenea vă mărturisesc că sunt onorată să fac parte din această secțiune alături de doamna profesor Brândușa Ștefănescu, care este unul dintre aș îndrăzni să spun, una dintre cele mai importante personalități ale dreptului comerțului internațional; eu îndrăznesc să folosesc în continuare această sintagmă, nu mă pot îndepărta de ea, nu sunt partizana separației de noțiuni dintre civil și comercial. Sigur, cu unele aprecieri pe care le pot face, mai ales din punct de vedere teoretic nu e locul, și nici momentul să facem discuții pe acest subiect. Cum vă spuneam, pentru mine, doamna profesor Brândușa Ștefănescu, ca și alte persoane și personalități pe care am căutat întotdeauna să le evoc cu asemenea prilejuri, precum domnul profesor Căpățână, domnul profesor Băcanu, au fost, și sunt, și vor reprezenta o referință a notorietății profesionale, a integrității profesionale și a unei experiențe, și expertize, cum se obișnuiește acum să se spună, de mare relevanță pentru construcția arbitrajului în România. Noi suntem încă într-un proces de construcție, care va mai dura în materie de arbitraj, și faptul că aceste reguli au fost promovate acum ca noi reguli care așază instituția arbitrală, cea mai importantă din România, la un nivel cât mai apropiat de importante instituții arbitrale similare din lume, este într-adevăr un pas înainte; nu ne scutește, însă, pe nici unii de datoria, în primul rând moral, aș zice, înainte de cea profesională de a construi în continuare, și de a căuta să facem ca aceste reguli să se bucure de eficientă, să se poată aplica și să asigure ceea ce noi toți urmărim, părți, consultanți ai părților, arbitrii, să se obțină o judecată rapidă, o judecată eficientă, o hotărâre care să poată fi pusă în aplicare fără niciun fel de impedimente, astfel cum, de fapt, este întregul spirit al arbitrajului. Îi mulțumesc doamnei profesor pentru prezentarea extrem de interesantă și utilă, cel puțin din perspectiva culturii juridice obligatorii, îndrăznesc să spun, a oricărui jurist care vrea să facă arbitraj, pentru că ne-a reintrodus, pe unii ne-a introdus, în această lume extraordinar de palpitantă a arbitrajului și de asemenea îi mulțumesc pentru faptul că în același timp mi-a pregătit terenul cu prezentarea pe care urmează să o fac, și chiar mă bucură faptul să observ că ceea ce și eu aveam în prezentarea mea, îndepărtarea unei oricărei distincții intre arbitraj intern și internațional prin intermediul regulilor, a fost deja spus. Asta arată că, de fapt, gândim cu toții și trebuie să gândim cu toții pentru că există, într-adevăr, un progres important prin însăși această înlăturare a distincției, din punct de vedere normativ, dintre arbitraj intern și internațional. Și, pentru a continua puțin ideea pe care ați lansat-o, și anume referința pe care întotdeauna regulile instituției arbitrale trimit la Codul de Procedură Civilă, cu pericolul ca unele prevederi din Codul de Procedură Civilă care să fie preluate de acolo prin inconsistențele pe care dumneavoastră bine le-ați evidențiat. Ei bine, cred că, totuși, acest pericol poate fi înlăturat prin aplicarea unui alt principiu. Știm cu toții foarte bine că în materie de arbitraj trebuie să avem trei categorii de norme – avem norma cuprinsă în Codul de Procedură Civilă, care stabilește standardul minim în materie de arbitraj, după care avem regulile instituționale, și apoi avem convenția părților. Evident că ceea ce primează întotdeauna este convenția, și dacă părțile sunt acelea care dictează reglementarea pe care vor să o aibă din punct de vedere procedural în fața instituției arbitrale pe care au determinat-o prin convenția arbitrală, atunci acesta este drumul pe care trebuie să meargă. Evident că acest drum nu este unul foarte larg, nu este un drum pe care părțile pot să se răsfețe, și să și-l aloce în integralitate, părțile nu pot să meargă și pe dreapta și pe stânga, depinde dacă ești în România sau în Japonia, părțile trebuie să-și urmeze drumul care este stabilit de regulile pe care le-au ales cu observarea unor limitări care pot fi aduse acestor reguli astfel alese de ele, și care rezultă din mai multe situații, circumstanțe, și care, la rândul lor, au fost grupate de doctrina internațională în materie într-o serie întreagă de noțiuni, instituții, și care au făcut obiectul unor analize foarte interesante în această privință. Am avut o ezitare, vă mărturisesc, atunci când am ales subiectul principiul lex voluntatis în contextul noilor reguli de procedură arbitrală, dacă să nu-l intitulez totuși principiul autonomiei de voință în contextul noilor reguli de procedură arbitrală, și am revenit, totuși, la prima formulare din următorul considerent – pentru că din punctul meu de vedere, până la urmă, totul pleacă de la autonomia de voință, dar sfârșește, și întotdeauna, se întrunește în cadrul noțiunii de lex voluntatis. Lex voluntatis reflectă nu numai alegerea acelei legi substanțiale cu care suntem obișnuiți să lucrăm, este vorba de însăși alegerea legii procedurale, și revenim din nou că părțile sunt acelea care întotdeauna își pot alege legea procedurală, și în acest sens am dorit să îmi construiesc mesajul pe care l-am pregătit pentru dumneavoastră astăzi. În acest context m-am gândit că nu este rău să avem o incursiune premergătoare a analizei, sper eu suficient de succintă. Există o lucrare care m-a inspirat, mărturisesc, în această prezentare, și care este coordonata de profesorul Franco Ferrarri din New York, este reputat în lumea arbitrajului internațional, și care este dedicată chiar limitărilor aduse autonomiei de voință al părților. Este foarte frumos ceea ce spune profesorul Franco Ferrarri – că în arbitraj totul este concentrat în jurul noțiunii de autonomie de voință a părților; sigur în limba engleză sună un pic mai altfel: In arbitration party autonomy is everything, Totul este autonomia de voință. Aceasta începe din momentul în care s-a încheiat convenția arbitrală și merge până în momentul în care a încetat această procedură arbitrală. Mai departe, unul dintre autorii cu care colaborează în lucrările domnului profesor Franco Ferrarri spune că este aproape un truism arbitrajul, reprezintă o creație a consimțământului părților. Cred că nu trebuie niciodată să scăpăm din vedere acest lucru, care este fundamental pentru toată construcția arbitrajului în general, și acest consimțământ al părților în arbitraj reprezintă o esență a arbitrajului, un fundament al acestuia și iată, și în noul nostru Cod Civil arată foarte bine în prevederea art.1169, fosta prevedere art. 969 din vechiul Cod, libertatea părților de a contracta și de a determina conținutul contractului – este un principiu foarte frumos, un principiu care de fapt guvernează, cum spuneam, construcția arbitrajului în sine. Acest principiu, lex voluntatis, până la urmă nu face altceva decât să arate că părțile au această libertate de a-și alege reglementările pe care le înțeleg să le aplice în cazul în care acestea vor ajunge să aibă un litigiu legal de relațiile lor contractuale sau, în afara unor relații contractuale, evident atunci când vorbim despre un compromis, pentru că, îndrăznesc să spun, compromisul este acela care intervine atunci când părțile nu au prevăzut nimic despre arbitraj în contractul pe care l-au încheiat, sau când părțile nu au avut un contract, dar se află într-o relație extra contractuală de natură să facă necesară o eventuală intervenție a părților din acordul pentru a alege arbitrajul ca modalitate de soluționare a acelei neînțelegeri devenită litigiu. Aici avem de menționat, mă duc și eu puțin la Codul de Procedură Civilă, faptul că în titlul 7 din Cartea a 4-a avem reglementată instituția arbitrajului instituționalizat, și vă reamintesc că este pentru prima dată ca atare reglementat arbitrajul instituționalizat de Codul de Procedură Civilă. Asta a fost o victorie, totuși, importantă a Codului de Procedură Civilă, și nu trebuie să o uităm. Este important că s-a arătat în Codul de Procedură Civilă că părțile pot alege arbitraj instituționalizat, că părțile pot să aleagă regulile de arbitraj ale unei instituții pe care au determinat-o, și este un principiu care deja este consacrat și în alte legislații internaționale, și iată, deci, că este reflectat și în standardul minim, adică în Legea Națională Arbitrală cu noul Cod de Procedură Civilă art.617 alin.2. Cât privește noile reguli, aici vă invit să vedeți atât art.1, cât și art.7 din noile reguli în vigoare din ianuarie 2018 unde se arată că aceste reguli se aplică oricărei forme de arbitraj intern și internațional. Iată, se folosește această sintagmă arbitraj intern și internațional, cu toate că, mai departe, avem referința la un litigiu internațional. Aici este o distincție foarte importantă și, de fapt, este o distincție care până la urmă este chiar esența arbitrajului, pentru că trebuie să deosebim între instituție de arbitraj internațional pe de-o parte, și litigiu internațional pe de altă parte, ori regulile se preocupă de litigiile internaționale, și, nicidecum nu cred că această curte își arogă competența de a fi o instituție cu caracter internațional. Știm foarte bine cu toții, noțiunile evoluează în timp, instituțiile evoluează în timp, poate că și din această perspectivă în tradiția arbitrajului a fost ca noțiunea de arbitraj internațional să desemneze acea instituție arbitrală care are în competența sa cauze internaționale. Deci, într-un fel, caracterul internațional al litigiului s-a reflectat asupra denumirii instituției, ceea ce nu înseamnă că prin denumirea pe care instituția și-o arogă ea devine în mod automat o instituție cu caracter internațional. Este o distincție mai degrabă teoretică, până la urmă ceea ce ne interesează sunt regulile acestea, cum se aplică, deopotrivă în arbitrajul care are ca obiect litigii naționale, și în arbitrajul care are ca obiect litigii internaționale. Să mergem mai departe, în cadrul acestei discuții asupra limitărilor care se pot aduce autonomiei de voință a părților, cred că am avea în principal două tipuri de categorii pe care literatura le desemnează foarte interesant sub denumirea „outer limits versus inner limits”. Rapid, să vedem despre ce este vorba, pentru că nu vreau să intru în prea multe detalii teoretice, părțile își aleg anumite reguli, iar aceste reguli, la rândul lor, sunt supuse unor limitări, care vin din afara lor, cum este cazul reglementarii obligatorii, ordinii publice și bunelor moravuri, dar sunt și limitări care sunt aduse parților de regulile propriu zise ale instituției. Prin urmare, părțile sunt în fața unei limitări pe care chiar regulile instituției trebuie să le sufere în aplicarea lor, și în aplicarea lor instituția este datoare să se asigure că regulile respective nu încalcă anumite reguli și principii de discriminare, independența arbitrului, și așa mai departe, și mai sunt și reguli care instituționale care impun parților o anumită conduita, și de la care părțile nu pot deroga, părțile nu pot să aducă nici un fel de modificare sau de completare în convenția arbitrală. Prin urmare, dacă în convenția arbitrală asemenea situații sunt prevăzute, părțile trebuie să se aștepte că tribunalul arbitral să intervină și să corecteze această convenție arbitrală în limitele a ceea ce regulile instituției respective le impune prin regulile sale. Există o ipoteză pe care am desprins o din prevederile aceluiași art.617 alin.2 din Codul de Procedura Civilă și art.3 alin.4 din noile reguli. Art. 617 din Codul de Procedura Civilă alin. 2 arată următoarele: În caz de contrarietate între convenția arbitrală și regulamentul arbitrajului instituționalizat la care acesta trimite, va prevala convenția arbitrală. Este ceea ce vă spuneam înainte, prevalența convenției părților în raport cu regulamentul arbitrajului. Ce spun însă regulile? Și este foarte interesant de observat nuanțarea pe care o introduc regulile în art.3 alin.4 : În caz de contrarietate dintre reguli și convenție, prevalează convenția, se introduce o excepție cu excepția faptului că regulile dispun altfel. O asemenea situație care ar putea să fie, o să o identificăm mai departe când în continuare art.619 alin.2 din Codul de Procedură Civilă arata ca desemnarea unui anumit arbitraj instituționalizat presupune acceptarea regulilor acelei instituții arbitrale, iar regulile în teza cuprinsă în capitolul 7 menționează – referință din convenția arbitrală la instituția arbitrală a Curții Comerciale de Arbitraj Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, ori la regulile de procedura arbitrală ale acestei instituții conduce în mod automat la aplicarea regulilor instituției arbitrale. De aici, concluzia că într-adevăr noile reguli recunosc autonomia de voința procedurală, recunosc principiul de libertății voință al parților, dar, în același timp, instituie anumite restricționări de care părțile trebuie să tina seama de a lungul procedurii. Mi-am permis să merg puțin mai departe cu analiza și să încerc să identific anumite categorii de limitări ale autonomiei de voința care ar fi desprinse din noile reguli. Spre exemplu, avem art.7 alin.2 și 3 în care se menționează condițiile în care are loc aplicarea regulilor altor instituții arbitrale. Este foarte importantă aceasta prevedere pentru că, probabil, va exista tendința unora dintre părți să cuprindă în convenția lor arbitrală și o altă lege procedurala aplicabilă în cazul unui litigiu arbitral, ori, aici, teza art.7 alin2 și 3 din noile reguli este cât se poate de clară și de bun simț. Sigur, nu este o inovație absolută a acestor reglementari, a acestor reguli, ea se regăsește și în alte reglementari instituționale, dar este extrem de eficientă. Se poate alege legea procedurală, sau, mai exact, regulile arbitrale ale unei alte instituții arbitrale, numai dacă regulile acelei instituții nu interzic acest lucru. Tribunalul Arbitral este singurul în măsură să aprecieze cu privire la aceste reguli. Competența Curții și constituirea Tribunalului Arbitral rămân supuse regulilor Curții; sunt prevederi de esența aș zice eu, pentru că acestea definesc câmpul de aplicare al regulilor curții, din perspectiva atât a voinței părților, dar și din perspectiva controlului pe care Tribunalul Arbitral este dator să îl facă asupra modului în care regulile se aplică. Spre exemplu, prevederile care se referă la termene procedurale determinate care nu pot fi modificate la cererea părților, caducitatea arbitrajului, modul în care se achita taxa arbitrala, nu este o prevedere susceptibilă de intervenția voinței părților, și tot așa sunt o serie întreagă de prevederi care îngustează câmpul de aplicare al voinței părților pe parcursul arbitrajului. Orice încălcare în asemenea situație a prevederilor respective în cursul arbitrajului prin intermediul completului arbitral reflectată într-o hotărâre care ar putea să dată cu încălcarea acestor prevederi categoric poate să fie desființata pe calea unei acțiuni în anulare. Mergând mai departe, mă apropii de ceea ce ceea ce voiam de fapt să vă comunic, și anume situațiile în care și modul în care este reflectată această autonomie de voință a părților, acest principiu lex voluntatis în cuprinsul regulilor de procedură arbitrală actuală. Sunt situații în care convenția părților este menționată expres, când este menționat expres acordul părților sau este menționată consultarea părților. Așadar, reglementările acestea noi utilizează o serie întreagă de sintagme în funcție de circumstanțele care sunt reglementate. Am cules câteva exemple pentru dumneavoastră asupra cărora încerc să trec cât se poate de rapid, fără, însă, a renunța la unele comentarii pe care simt nevoia să le fac în cazul unora dintre exemplele pe care vi le voi da în continuare. De la bun început vreau să vă spun doar că, în procedura care s-a instituit prin actualele reguli cuprinse în Anexa 2 Arbitrul de urgență, nu veți găsi nicio referință la faptul că Tribunalul Arbitral ar putea să țină seama de vreo convenție a părților, sau de vreun acord al acestora, sau să le consulte, și cred că este cât se poate de logic pentru că această procedură are un caracter special, este strict limitată la o anumită conduită pe care atât părțile cât și Tribunalul Arbitral prin arbitrul unic de urgență trebuie să o adopte pentru a putea atinge scopul urmărit prin însușirea unei asemenea proceduri. Deci, este o împrejurare care restrânge în mod absolut de această dată intervenția autonomiei voinței părților. Mai este și cealaltă situație, în care autonomia de voință este mai puțin reflectată în cazul eficientizării procedurii arbitrale – Anexa 4, unde sunt doar două situații ce permit intervenția acordului părților, și anume la început, când trebuie identificate problemele, care pot fi soluționate prin acordul părților atunci când procedura este declanșată, și, mai departe, un principiu care călăuzește arbitrul în derularea acestui tip de procedură, soluționarea amiabilă în tot sau în parte a litigiului arbitral. Nu se folosește sintagma acord, consultare sau ceva similar, în schimb prin sintagma soluționare amiabilă este limpede că ceea ce se urmărește este că părțile să fie puse de acord oricând pe timpul procedurii pentru a se putea obține o soluționare a litigiului pe baza acordului părților, ceea ce, de altfel, s-a și urmărit prin introducerea acestei proceduri la care se referă metodele de eficientizare a procedurii arbitrale din Anexa 4. Ce avem, însă, concret în diverse articole pe care le cuprind regulile de procedură arbitrală, în materie de confidențialitate în art.4 publicarea integrală hotărârilor arbitrale doar cu acordul părților -o prevedere care a existat dintotdeauna, și care este conservată ca atare, nu aș spune că este nimic nou din acest punct de vedere, dar este important de văzut că în materie de confidențialitate una din trăsăturile fundamentale ale arbitrajului este confidențialitatea. Nu întâmplător acordul părților este necesar atunci când este vorba de publicarea unei informații cu privire la litigiul dintre acestea. Mai departe, atunci când termenul a fost luat în cunoștință art.6 alin.3 menționează că părțile își pot exprima acordul în scris pentru preschimbarea acestui termen. Iată, că și într-o asemenea situație, acordul părților poate fi exprimat, iar părțile trebuie să-și exercite acest drept atunci când consideră că este necesar. Aplicarea în timp a regulilor art.8 –  dacă părțile nu au convenit altfel organizarea și desfășurarea arbitrajului se fac în conformitate cu regulile de procedură arbitrală în vigoare de la data începerii arbitrajului. Nu este o contradicție de data aceasta cu Codul de Procedură Civilă, acesta arată ca legea de la data sesizării este legea care se aplică în arbitraj, sigur părțile pot să convină oricând; regulile de procedură pe care le adoptă să nu fie cele de la data începerii arbitrajului, ci oricare alte reguli. Aici, mi-am pus o întrebare, care de fapt a venit din câteva exemple practice cu care m-am confruntat. Ce se întâmplă în situația în care părțile încheie convenția arbitrală la momentul la care erau aplicabile anumite reguli, dar litigiul este invid după ce regulile respective nu mai sunt în vigoare, ci noile reguli sunt în vigoare. Este cred o situație foarte des întâlnită, de aceea cred pe de altă parte că și nevoia de stabilitate a regulilor este importantă, schimbarea acestora să nu intervină foarte des, pentru că instabilitatea regulilor atrage la rândul său chiar instabilitatea actului arbitral în sine. Într-o asemenea situație poate că părțile ar putea să prevadă ca legea aplicabilă să rămână legea de la data la care ele au încheiat convenția, pentru că ele pe aceasta au cunoscut-o, și în raport cu aceasta au încheiat convenția arbitrală. Cred că aceasta nu împiedică, practic vorbind, părțile să dispună în acest fel, și chiar să se înțeleagă în fața arbitrajului, chiar dacă nu au prevăzut în mod expres acest lucru, că preferă să rămână în arbitraj supuse regulilor la care au existat la data la care au încheiat convenția arbitrală. Este un fapt, care poate să fie luat în considerare, având în vedere că uneori poate crea și niște probleme, și îmi aduc aminte de o speță în care părțile s-au referit la următoarea sintagmă „să se aplice regulile arbitrajului ad hoc ale Curții de Arbitraj București”, pentru că așa se numeau regulile noastre la un anumit moment dat; m-am uitat istoricește în cuprinsul regulilor și am văzut că una dintre versiunile regulilor noastre era intitulată – reguli de arbitraj ad hoc. Aceasta a creat o problemă, părțile probabil că vor arbitraj ad hoc și nu vor instituțional. A intervenit rolul arbitrului, și întotdeauna arbitrul trebuie să le explice părților, să înțeleagă de fapt că referința pe care au făcut-o s-a făcut, în primul rând, la arbitraj instituționalizat, la instituția arbitrală, și apoi aplicând totuși principiile care sunt acum, și e greu de crezut că părțile ar fi putut să accepte aplicarea regulilor din trecut sau că ar fi vrut neapărat să aplice regulile în materie de arbitraj ad hoc, și din fericire părțile au acceptat să aplice regulile în vigoare la data în care instituția arbitrală a fost sesizată; deci pot exista asemenea situații și cred că nu întâmplător mi-am pus și eu această întrebare pe care am vrut să o împărtășesc cu dumneavoastră. În sfârșit, mai sunt situații în care de asemenea se cere, se ține seama de convenția părților în materie de limba arbitrajului art.29 ca și art.10 , locul arbitrajului care poate fi stabilit de părți în altă parte decât locul de sediu al instituției arbitrale. Am avea ceva destul de interesant în ceea ce privește participarea terților art.16. Acest articol este un articol foarte complet, și foarte important, și, în același timp, foarte tehnic. Se arată aici că Tribunalul Arbitral, în toate cazurile când este vorba despre participarea terților, trebuie să țină seama de ceea ce acestea au convenit. Toate părțile, inclusiv partea intervenientă ori chemată, au convenit chiar și în fața Tribunalului Arbitral că litigiile dintre ele să fie supuse unei proceduri de arbitraj desfășurate în conformitate cu prezentele reguli, au convenit totodată modalitatea de compunere a Tribunalului Arbitral. Iată, intensitatea cu care părțile pot să intervină prin voința lor în ceea ce privește participarea terților. Mai departe, se arată că intervenția principală și voluntară și chemarea în arbitraj sau în garanția altor persoane formulată după primul termen de arbitrare se judecă pe cale separată de către un alt Tribunal Arbitral cu excepția cazului în care părțile și terții intervenienți sau cei chemați în arbitrajul în garanție sunt de acord. Din nou, o nuanțare foarte importantă care arată cât de multă importanță se acordă rolului părților și al voinței părților în derularea procedurii arbitrale; cu alte cuvinte rolul părților nu a încetat în momentul în care ele au semnat contractul în care au inclus clauza arbitrală sau încheiat compromisul, rolul lor continuă pe tot parcursul procedurii arbitrale și se manifestă într-un mod cât se poate de activ. Spun acest lucru pentru că mi se pare foarte important că atât părțile, cât și arbitrii să cunoască aceste împrejurări care de fapt dau naștere unor drepturi procedurale ale părților în cadrul arbitrajului, drepturi pe care părțile trebuie să știe că le pot exercita, fie că părțile din inițiativa lor solicită exercitarea acestor drepturi, fie ca arbitrii înșiși, pun în vedere părților situațiile în care acestea ar trebui să-și manifeste acordul, ar trebui să fie consultate, ar trebui să-și manifeste, într-un fel sau altul, voința lor de a acționa într-un anume fel în cursul procedurii. În materie de conexare avem aceeași filosofie, acordul părților cu privire la conexare, acordul părților poate influența întotdeauna soluția într-o anumită direcție care să convină și mai mult părților, decât în cazul în care acestea nu ar fi de acord și s-ar ajunge la soluții pe care cel puțin una din ele, sau chiar amândouă, s-ar putea să nu le accepte să fie convenabile pentru ele. Sigur că inventarul acesta pe care mi l-am permis să vi-l fac poate continua, există și alte prevederi în cuprinsul regulilor care adresează această invitație la a observa rolul pe care părțile prin voința lor îl au în cursul derulării procedurii arbitrale, discuțiile pot fi continuate foarte mult și există și împrejurări în care te-ai putea aștepta să găsești mai multă deschidere către intervenția părților în arbitraj, dar, până la urmă, ceea ce contează este următorul lucru – aceste reguli recunosc foarte bine rolul pe care părțile trebuie să îl aibă pe parcursul procedurii arbitrale. Nu intru în alte detalii pe care mi le propusesem pentru astăzi din cauza timpului, aveam de spus ceva și despre determinarea legii aplicabile, dar nu este nimic nou față de ceea ce știam deja în această privință. Tot voința părților este aceea care stă în spatele alegerii legii aplicabile fondului, și, mă rog, referința la legea unui stat înseamnă legea substanțială a acelui stat, niciodată nu va fi o altă lege, și este limpede că este așa, iar părțile când aleg legea, aleg cele două componente: legea substanțială, legea materială și legea procedurală. Concluziile mele sunt cât se poate de simple și logice, regulile recunosc autonomia de voință, și este un principiu călăuzitor al procedurii arbitrale, părțile au drepturi să adopte reguli proprii dar atunci când le adoptă trebuie să țină seama de caracterul obligatoriu al regulilor instituției căreia i s-au adresat, pentru că, dacă s-au adresat acelei instituții, înseamnă că accept regulile acelei instituții. Prin urmare, trebuie să existe un echilibru între ceea ce părțile au dorit să aplice ca reguli și regulile instituției respective. Așadar, lex voluntatis pentru că de la el am plecat, cu el terminăm, exprimă până la urmă voința părților de a alege atât legea substanțială, cât și legea procedurală care se aplică în contextul arbitral. Nu pot să nu spun niciun cuvânt despre arbitrii, pentru că arbitrii au un rol foarte important, și asta nu înseamnă că arbitrul este abandonat în acest discurs pe care l-am avut astăzi, arbitrul are această datorie, responsabilitate permanentă să asigure respectarea principiilor fundamentale ale arbitrajului, respectând în primul rând autonomia de voință a părților, și aici discuțiile pot să meargă mai departe, poate cu un alt prilej, ce face arbitrul, ascultă de părți, a fost numit de părți, respectă regulile instituției, ce poziție are acesta în raport cu părțile, prilej pentru alte discuții cu altă ocazie. Vă mulțumesc, și mă iertați dacă am depășit timpul de vorbire pe care ați intenționat să mi-l dați, vă mulțumesc.

Ștefan Deaconu: Vă mulțumesc foarte mult pentru prezentare, foarte utilă; mai avem 25 de minute pe care vă propun să le folosim punând întrebări celor doi intervenienți, și mi-aș permite să fac o comparație, pentru că în litigiile arbitrale internaționale, când se discută despre arbitraj, se face comparația cu zborul unui avion – atunci când iei un avion, sigur că avionul respectiv trebuie sa respecte anumite rute, nu poate să zboare pe unde vrea el, asta înseamnă respectarea regulilor de drept public a arbitrajului  la fel, și avionul care trebuie să zboare la anumite înălțimi, că altfel intră coliziune cu alte avioane. În interiorul avionului poți să faci ce vrei: poți să-ți alegi pilotul, părțile pot să stabilească „Vreau să ne ducă pilotul X, vrem să ne ducă cu o viteză „de”, sau cu o viteză mai mică”. La fel și în arbitraj.

Cristiana Irinel Stoica: Dar nu poți să schimbi locul fără acordul stewardesei.

Ștefan Deaconu: Dacă plătești, poți să stai la clasa I sau poți să stai în spatele avionului. La fel și aici. Deci părțile au posibilitatea să facă regulile în interiorul avionului, sigur, uneori dacă plătesc, sau suportă anumite taxe de aeroport, pentru că dacă mergi mai repede cu avionul, s-ar putea să-ți perceapă taxe de aeroport atunci când ajungi mai repede pe aeroport, dar, la fel cu ultima parte, când cobori cu avionul, trebuie să respecți regulile aeroportului unde cobori. La fel și aici – când dai o hotărâre arbitrală, dacă ea trebuie pusă în executare în România, în Franța, în Marea Britanie, sau unde vrei să o pui în executare, trebuie să respecți regulile locului. Prin urmare, mi-am amintit această comparație care se face în litigiile arbitrale internaționale, că trebuie să respecți această regulă ce ține de dreptul public, de legea aplicabilă locului unde vrei să pui în executare hotărârea arbitrală, și de voința părților în măsura în care această voință a părților duce avionul la destinație. Și aici problema se pune în ce măsură părțile au educația juridică necesară să înțeleagă că toate normele procedurale arbitrale trebuie făcute în sensul aplicării lor, și nu în sensul neaplicării, pentru că în practică se întâlnește de multe ori situații în care părțile aplică tot felul de practici: de întârziere a termenului, de a face tot posibilul să încurce tot procesul. Vorbeați de autonomia de voință a părților. Această autonomie există, dar trebuie legată de buna-credință a părților pentru că, dacă părțile nu sunt de bună-credință, și nu se vor înțelege, vorbind de nevoia de înțelegere a părților, alegerea instituției arbitrale înțelege alegerea regulilor – ce te faci cu părțile care nu se pun de acord, sau nu se pun de acord în cazul unui litigiu cu mai multe părți pe numirea unui arbitru. Diavolul, uneori, stă în detalii, și este o bună ocazie să puneți întrebări legate de aceste proceduri.

Intervenient: Sub aspectul chemării în garanție sau a cererii de introducere forțată în cauza altor persoane conform Codului de procedură civilă – în situația în care avem un contract pe care părțile l-au supus arbitrajului, și mai avem documente considerate anexe la contract, o eventuală clauză de garantare a unui asigurator, asigurator care nu-și exprimă acordul pentru clauza compromisorie. Cum aș putea proceda față de acești terți în măsura în care continuă să nu își exprime acordul privind un arbitraj?

Cristiana Irinel Stoica: Când avem o asemenea situație, primul lucru pe care-l face este să ne uităm pe reguli, să vedem ce spun acestea cu privire la intervenție, la participarea terților. „Cererea de arbitrare formulată împotriva altor persoane care pot pretinde același drept ca și reclamantul, sau cererea prin care un intervenient pretinde pentru sine același drept dedus judecății, este admisibilă numai cu aprobarea tribunalului arbitral, în cazul în care acesta nu a fost constituit, cu aprobarea Colegiului Curții.” Deci tribunalul trebuie să aprobe. Per se formularea unei asemenea cereri nu poate fi primită. Asta e prima concluzie. A doua: „în toate cazurile, tribunalul arbitral sau, în lipsă Colegiul Curții, va ține seama între alele, și de întrunirea următoarelor condiții: toate părțile, inclusiv partea intervenientă ori chemată în arbitraj au convenit, chiar și în fața tribunalului arbitral, ca litigiile dintre ele să fie supuse unei proceduri de arbitraj desfășurate în conformitate cu prezentele Reguli și au convenit totodată modalitatea de compunere a tribunalului arbitral.” Deci toate părțile trebuie să fie de acord. Această nuanțare este foarte importantă, toate părțile trebuie să fie de acord. Dacă nu, trebuie luptat să fie de acord și acea parte care inițial nu a fost de acord. Nu este nevoie de convenție arbitrală, dar e nevoie să fie un acord exprimat expres în fața tribunalului arbitral, un acord expres. Nu se poate lua o soluție atât timp cât una dintre părți nu a fost de acord, nu a fost convenție, și nu a fost de acord. Nu se poate păși la soluționarea acestor tipuri de cereri înainte de a se stabili competența, iar aceasta se stabilește numai în momentul în care există o convenție, sau dacă nu există o convenție, dacă s-a obținut acordul părților de a se păși înainte. Noi despre asta vorbim aici, nu de felul în care se soluționează și ce soluții pot fi date.

Brândușa Ștefănescu: Nu este vorba despre o intervenție. Este vorba de o punctare, dacă vreți: nu te poți adresa arbitrajului decât dacă clauză de arbitraj sau compromis. În măsura în care chematul în garanție nu are o clauză de arbitraj și nu acceptă, acceptând în fața instanței înseamnă că a încheia un compromis pentru clauza respectivă, nu poți să îl aduci în arbitraj. Deci e o chestiune exclusă.

Intervenient: Ideea e că în practică, ei semnând anexe la contract, pentru anumite părți ar putea fi supus arbitrajului, iar pentru anumite părți nu ar fi.

Brândușa Ștefănescu: Vă rog să revedeți Codul civil la 1203-1204, unde sunt clauzele nescrise. Spune acolo că o clauză de arbitraj trebuie întotdeauna negociată – inclusiv în această ipoteză dacă sunt anexe în care nu se face și la clauza de arbitraj nu este valabilă.

Intervenient: Este discuție internațională cu extinderea clauzei arbitrale care poate fi decisă de către Tribunalul arbitral, în cazul în care se constantă că există anumite legături foarte strânse în care există niște documente care pot lega părțile. Există de la caz la caz, nu e exclus complet arbitrajul chiar dacă avem o convenție arbitrală. Voiam să mai adaug că tot ce ați spus dumneavoastră este legat de flexibilizarea procedurii, și chiar dacă anumite reguli nu se pot face, există soluționare cu ajutorul instituției, chiar și la plata taxelor cu niște rate. Întotdeauna se vine în ajutorul părților pentru a ajunge la arbitraj. Totul este pentru utilizatorii de arbitraj. Acea procedură cu arbitru de urgență vine tot în sprijinul utilizatorilor mai sofisticați care ar dori să recurgă și la astfel de proceduri mai rapide în fața instanțelor și așa mai departe. Deci toate au legătură cu părțile, până la urmă, pentru că părțile sunt cele care decid să aleagă arbitrajul și cum.

Ștefan Deaconu: Mulțumesc foarte mult, mai avem o întrebare.

Intervenient: Aș vrea să aflu opinia dumneavoastră cu privire la modul în care funcționează acest principiu al autonomiei de voință în contractele administrative, și mă gândesc în mod special la recent adoptatele contracte standard prin HG nr. 1/2018, care, propriu-zis, impun această clauză compromisorie atât autorităților contractante cât și contractorilor, chiar dacă, în marea majoritate a situațiilor, complexitatea litigiilor nu necesită, cel puțin în opinia mea, introducerea unei asemenea clauze, fiind suficient recursul la o instanță de contencios-administrativ. Întrebarea mea este – cum funcționează acest principiu în acest caz?

Cristiana Irinel Stoica: Este o întrebare foarte interesantă, și nu este ușor de răspuns la ea. Poate domnul Președinte știe ceva mai mult. O să vă spun și eu după aceea, dar poate știe cineva mai mult despre contextul în care această reglementare a apărut, și de ce a apărut.

Brândușa Ștefănescu: Nu discut problema contextului – vreau să vă spun că în timp și în prezent există posibilitatea investirii instanței de arbitraj prin voința statală. A existat, până în 1997 Convenția de la Moscova din 1992, care obliga soluționarea litigiilor dintre comercianții dintre diferitele state membre pe calea arbitrajului, și stabilea competența obligatorie a instanței de arbitraj permanent de la sediul pârâtului, dacă părțile nu alegeau anterior altă instanță. În momentul de față, tratatul OHADA, și Acordul asupra Dreptului Uniform Aplicabil Arbitrajului din 1999 obligă comercianții din statele părți la acord să se adreseze arbitrajului pentru soluționarea litigiilor. Autonomia de voință se păstrează, pentru că părțile pot alege arbitri, pot stabili reguli, și așa mai departe, dar este obligatorie soluționarea. Nu cred că această prevedere ar afecta autonomia de voință. Pentru că, desigur, controlul asupra hotărârii care se va lua de către instanța arbitrală revine Curții de Apel.

Ștefan Deaconu: Eu nu văd o problemă din perspectiva autonomiei de voință a părților în ceea ce privește aplicarea arbitrajului în contractele finanțate din bani publici, pentru că probabil la asta v-ați referit. Așa cum până acum ele au fost soluționate de către instanțe arbitrale – ICC de exemplu – și nu s-a pus problema respectării autonomiei părților atunci când s-au soluționat litigiile de către această Curte de arbitraj, nu văd de ce acum s-ar pune această problemă. Din perspectiva alegerii arbitrabilității acestor litigii de Curtea de Arbitraj de pe lângă CCI, nu pot decât să mă bucur pentru faptul că, până la urmă, litigiile pot fi soluționate de către orice instituție arbitrală, importantă e calitatea hotărârii arbitrale, și costurile, și, nu în ultimul rând, calitatea arbitrilor. Nu cred că această Curte duce lipsă de oameni de calitate care pot pronunța astfel de litigii. Din perspectivă practică, am întâlnit situații în care, de exemplu, în momentul de față finanțatorul poate fi un finanțator internațional și în scrierea acestor reguli consultatul Guvernului a fost BEI – Banca Europeană de Investiții. Eu am avut discuții cu reprezentanții BEI care au scris aceste reguli și le-am explicat cum funcționează arbitrajul de ca Curtea de arbitraj de pe lângă CCIR. Fiind finanțatori internaționali, nu își doresc ca litigiile să dureze foarte mult, pentru că, știți foarte bine, mai ales în construcții, blocarea banilor înseamnă pierdere pentru orice finanțator. Deci, își doresc să se judece foarte repede. Apoi am avut situații practice în care contractele au fost încheiate în limbă străină, în engleză și părțile – corespondența a fost purtată în engleză – își doreau ca litigiul să fie discutat tot în engleză, bineînțeles. Pentru o instituție publice ce s-ar judeca în fața unei instanțe judecătorești naționale ar însemna să traducă câteva mii de pagini în limba română, iar, din perspectivă practică, asta ar însemna o prelungire a termenului, uneori ieșirea din termene, pentru că, dacă ai vreo zece mii de pagini de tradus, trebuie să angajezi un traducător, pentru că nimeni nu face traducere in house. Pentru angaja traducere, trebuie să faci licitație publică, pentru că nu poți să faci încredințare directă pe traducerea documentelor respective. Ceea ce înseamnă termene în plus, contestații din partea unor firme care participă la licitație. Ori lucrurile astea complică foarte mult un litigiu, ceea ce arbitrajul oferă avantaje nete din perspectiva soluționării. V-am dat exemplul pentru a înțelege de ce decizia de a soluționa pe calea arbitrajului astfel de litigii a fost luată prin HG nr. 1/2018.

Cristiana Irinel Stoica: Ați dat foarte bine exemplul cu finanțatorul. Într-adevăr finanțatorul este preocupat să vadă că banii pe care îi oferă, banii pe care îi finanțează un proiect plătesc serviciile prestatorului. Banii aceia sunt gospodăriți în conformitate cu scopul pentru care finanțarea a fost dată, și interesul este să vadă că acel contract de executarea lucrurilor cu banii pe care el i-a plătit ca preț, contractul se execută în conformitate cu termenii și  condițiile respective. Deci controlul pe care îl exercită finanțatorul este dus inclusiv în această etapă a unui posibil litigiu, și este în interesul finanțatorului, după cum este și în interesul prestatorului și al beneficiarului, să își rezolve eventualele litigii pe care le au, acolo unde este cel mai eficient cu putință. Legea acelor contracte este de obicei legea română, și nu poate fi decât legea română. Locul prestării este în România. O altă lege poate fi doar cea care guvernează contractul de finanțare, dar nu ne interesează, pentru că nu acela ajunge la noi, nu contractul de finanțare și dacă greșesc, vă rog să mă corectați, ci numai contractul de prestări de servicii. Contractul comercial respectiv ajunge la această instituție arbitrală. Atât, în rest, sigur, accepți regulile acestei instituții, dar părțile pot să vină și cu reguli proprii, pot să ajusteze acele reguli care să corespundă cât mai bine cu natura litigiului, cu obiectul contractului care a stat la baza litigiului respectiv. Deci sunt considerente practice până la urmă.

Brândușa Ștefănescu: O secundă dacă îmi permiteți. Și până acum s-au încheiat astfel de contracte, d? Aceste contracte – hai să mergem că cele mai multe au fost pe fizic – aceste contracte aveau condițiile generale, și dacă nu greșesc, și n-am avut puține în mână, erau întotdeauna condiții speciale. Condițiile generale trimiteau la ICC și condițiile speciale, e un celebru articol 26, trimiteau fără excepție la Curtea de Arbitraj de la București. E vreun impediment ca acest lucru să fie formalizat într-o Hotărâre de Guvern? Nu cred.

Intervenient: Exact asta voiam și eu să spun, că principiul autonomiei de voință nu este afectat. De altfel, situația s-a schimbat numai sub aspectul  opțiunii de drept comun pentru instituția competentă în caz de litigiu. Pentru că până acum, pe contractul fizic era clauza 20.6, care trimitea la competența ICC Paris pentru astfel de litigii. În al doilea rând, nu orice fel de litigii, ci litigiile care decurg din contracte a căror valoare depășește suma de 5 milioane de euro. Deci este vorba de proiecte complexe de finanțare. În al treilea rând, ce a spus doamna profesor Brândușa Ștefănescu la sfârșit este perfect adevărat. Aceasta este prima opțiune, însă părțile au posibilitatea ca prin condițiile speciale la contract să deroge de la această clauză tip din condițiile generale, care, într-adevăr, trimite la competența Curții. Derogare care înseamnă întoarcere la contencios administrativ, mers la ICC Paris, la Stockholm, sau în altă parte. Deci alt arbitraj în străinătate sau instanța de contencios. Deci, opinia mea cel puțin, este că nu este afectat sub nicio formă principiul autonomiei de voință a părților. Mulțumesc mult!

Intervenient: Aș avea și eu de făcut un comentariu, adică să aduc și eu perspectiva noastră, problema de care ne-am lovit în practică după adoptarea acestor contracte standardizate, în niciun caz nu am vrut să pun în discuție contextul și clar nici capacitatea arbitrilo, în niciun caz. Toți cei care lucrăm în acest domeniu și al contractelor de infrastructură, cunoaștem această dezbatere și asupra instanței competente și problemele practice de care ne-am lovit în fiecare dintre litigiile arbitrale, și chiar în dispute of judication boards. Diferența acum este de nuanță; dacă înainte HG se adresa numai proiectelor de infrastructură, acum a fost luat în calcul criteriul valoric care este 5 milioane 450 de mii de euro aproximativ în luna decembrie 2017. Problema este că s-a extins și la alte contracte decât cele de infrastructură. Nu toate contractele care au valoarea de 5 milioane de euro, au litigii atât de complexe și presupun probleme juridice atât de complexe, pe cât le presupun cele de infrastructură. Adică una este să faci autostradă să te lovești de exproprieri ș.a.m.d. și de toate celelalte probleme cunoscute, alta este să pui niște plombe în sectorul 3 al capitalei – 5 milioane de euro dar lucrările sunt de o complexitate absolut diferită și problemele și litigiile care vor apărea, vor fi sensibil diferite. Vedeți, sunt mai multe principii care trebuie respectate în achizițiile publice.

Intervenient: Problema dumneavoastră este în momentul de față că ar ajunge la arbitraj litigii prea simple?

Intervenient: Nu, problema este… nu vreau să vă expun problema în întregime. O să v-o expun în particular dacă…

Cristiana Irinel Stoica: Adică v-ar fi mai bine la instanța de drept comun decât în arbitraj?

Intervenient: În cazul concret, autoritatea contractantă are o problemă cu clauza compromisorie. Pentru că nu mai poate gestiona un litigiu. Pentru ea, arbitrajul este o poveste mai complicată decât presupuneau…

Cristiana Irinel Stoica: Cui îi este frică de arbitraj?

Brândușa Ștefănescu: Nici nu știe ce înseamnă arbitrajul.

Intervenient: Este doar ceea ce experimentăm acum.

Ștefan Deaconu: Dacă sunt întrebări pentru intervenienți, pentru că altfel aș vrea să ne înscriem și în program, și o să mai luăm o singură întrebare pentru că deja am ieșit din termen.

Intervenient: Dați-mi voie să termin. În ceea ce privește acele condiții speciale și condiții generale, vă rog să observați că funcționează diferit în baza noilor contracte standardizate. Adică toate condițiile speciale au fost băgate în condițiile generale, iar condițiile speciale nu mai pot modifica condițiile generale, mai ales cu privire la instanța competentă.

Ștefan Deaconu: Care e întrebarea? Sau nu a fost întrebare? Ok, luăm ultima întrebare. Și după aceea o să vă rog să închidem ca să ne înscriem în program.

Intervenient: Eu aș avea o întrebare pentru doamna avocat Stoica, căreia îi mulțumesc pentru discurs. E vorba de o instituție nou introdusă de procedura arbitrară, instituție care nu este obișnuită pentru ceea ce a avut de dezlegat dreptul arbitral românesc până în acest moment, și anume instituția arbitrului de urgență. Și dumneavoastră ați vorbit foarte frumos despre principiul lex voluntatis și despre prevederile Codului de procedură civilă care spun că trebuie să dăm prevalență Convenției arbitrale. Apreciați că există vreun impediment de a da curs arbitrului de urgență, sau că există vreun impediment de competență acestuia, în măsura în care am o convenție arbitrală care îmi impune trei arbitri față de împrejurarea că instituția arbitrului de urgență nu putea fi nici prevăzută de către părți la momentul la care au semnat convenția, și instituția arbitrului de urgență permite existența arbitrului unic? Cum ați vedea o astfel de rezolvare pentru a da eficiență convenției?

Cristiana Irinel Stoica: Foarte simplu. Părțile când încheie convenția arbitrală, o încheie în primul rând în considerarea aplicării dreptului substanțial asupra fondului. Prin urmare, părțile urmăresc să rezolve un litigiu pe fond. Aspectele de ordin procedural decurg în mod necesar din felul în care problemele pe fond urmează să fie rezolvate. A doua idee este următoarea  – când părțile încheie convenția arbitrală, de obicei spun orice litigii izvorând din. Asta înseamnă că părțile ar putea să aibă orice alte proceduri în afara procedurii obișnuite de rezolvare pe fondul dreptului a litigiului dintre ele. Prin urmare, părțile pot accepta de plano, că ar exista și procedură de urgență. Și acest lucru s-a întâmplat și până acum. Singura diferență este că acum noi punem accentul mult mai mult pe faptul că se pot rezolva anumite lucruri pe calea procedurii de urgență organizată de această instituție arbitrală, și nu mai mergem la instanța de drept comun pentru a le soluționa. Și până acum se putea, dar era puțin confuză poate această ipoteză. Faptul că părțile au convenit în convenția un număr de trei arbitri, nu are nicio relevanță, din punctul meu de vedere, asupra faptului că arbitrul de urgență este cel care se desemnează ca arbitru unic, și că trebuie să fie un arbitru unic. Este normal, cred eu, să fie așa pentru că este o procedură de urgență în care am arătat că este absent orice fel de recurs la acordul părților; la consultarea părților această procedură este datoare să observe dacă sunt temeiurile pentru a se admite anumite măsuri pe care părțile le cer, și nu cred că principiul autonomiei de voință suferă dacă în această situație excepțională, pentru că este o situație de excepție, și efectele se produc pe un termen foarte scurt. Din punctul meu de vedere, nu cred că împiedică bunul mers al procedurii pentru că părțile au avut în vedere trei arbitri, iar la procedura de urgență trebuie să acceptăm un singur arbitru pentru că aceasta e procedura. Părțile când au aderat la instituții, au aderat la regulile ei, și aderând la regulile ei, au aderat și la această situație de excepție. Aceasta ar fi concluzia mea.

Intervenient: Am o întrebare la aceeași temă. Deci odată argumentul principal este inclusiv în Codul de procedură – ader la regulile Curții, care prevăd arbitrul de urgență, deci implicit acceptă arbitrul de urgență, și al doilea, oricum regulile permit ieșirea din prevederile ei, nu? Deci poți să renunți la arbitrul de urgență, și mandatul lui încetează în clipa în care se constituie tribunal nou. Deci arbitrul de urgență încetează în momentul în care se constituie tribunalul de trei arbitri.

Intervenient: Exact. Problema se pune pentru acele convenții care au fost încheiate înainte de intrarea în vigoare a regulilor care nici nu aveau cum să prevadă așa ceva, care prevăd un număr de trei arbitri și se trezesc părțile că sunt soluționate într-o procedură care s-ar putea prelungi sine die, spre exemplu, într-o procedură de insolvență pârâtul, debitor insolvent, poate încerce să facă așa ceva. Or, ICC, are o prevedere care precizează că arbitrul de urgență, pentru că este o instituție nouă introdusă în 2012 cum a fost, va putea să fie aplicabilă doar cu convenția părților sau convențiilor care au fost încheiate înainte de intrarea în vigoare a noilor reguli. Pentru că este o instituție nouă. De aceea v-am întrebat cum vedeți compatibilitatea pentru că și la noi din punctul meu de vedere există posibilitatea să compatibilizezi cele două instituții și să dai eficiență convenției arbitrale. Pentru că, eu sunt de părere, că un unic arbitru nu ar putea să soluționeze un litigiu arbitral în baza unei convenții care permite trei arbitri.

Cristiana Irinel Stoica: Deci părerea dumneavoastră este compunerea tribunalului arbitral.

Intervenient: Tocmai am ieșit dintr-o epocă în care compunerea tribunalului arbitral nu a fost făcută conform convenției părților. De aceea v-am întrebat cum vedeți soluționarea.

Cristiana Irinel Stoica: Regulile spun și v-am menționat în prezentarea mea, regulile arată că părțile pot să aleagă alte reguli aplicabile decât cele ale instituției din momentul sesizării. Prin urmare, dacă părțile sunt mai fericite cu vechile reguli, pot să aplice vechile reguli, și acest lucru se poate menționa în cadrul arbitrajului.

Brândușa Ștefănescu Deci, pe aceeași linie, să ne gândim la art.597. Posibilitatea tratării separate a încheierii prin care s-au dispus măsurile separate. Ce facem acolo? Pentru că astea se atacă cu acțiunile în anulare la instanță, și instanța va spune că nu s-a respectat convenția. Cred că trebuie un pic coafate, cum se spune, și adaptate pentru a face față și instituției, și interesului, și mecanismului reglementat de Codul de procedură civilă, pentru că acțiunea în anulare tot la Codul de procedură civilă ajunge, indiferent ce vrem noi.

Ștefan Deaconu: Mulțumesc mult. Văd că a trezit interes această nouă instituție. O să vă propun să încheiem. Luăm o pauză de 20 de minute și ne revedem la ora 12.

 

Panel 2

 

Florian Nițu: Vă rog să îmi permiteți să introduc speakerii de astăzi. Încep cu doamna Sorina Olaru, asociat coordonator arbitraj dispute la NNDKP, arbitru și membru în colegiul general al Curții de arbitraj, dl. Ștefan Botezatu, avocat, fondator Botezatu & Asociații. Ni se va alătura în scurt timp domnul Cosmin Vasile, fondator ZRP, arbitru, membru în Colegiu de conducere a Curții și subsemnatul, Florian Nițu. Voi încerca să intermediez cât mai eficient relația dintre speakeri și dumneavoastră. Aș face două comentarii introductive. La nivel global, în mod particular în ultimii 15-20 de ani, toate instituțiile importante de arbitraj au schimbat modul de raportare la regulă și la procedură. Dacă până în anii ’90 se aștepta din partea instituțiilor stabilitate, în general cadrul procedural era văzut ca un semn de stabilitate, o modalitate de a construi, pas cu pas, o practică solidă și coerentă sub presiunea globalizării, în general a globalizării, dar, în mod particular, al expansiunii corporațiilor și integrărilor la nivel general. S-a decis că este necesar să se adapteze procedura, și asta a determinat ca instituțiile de arbitraj să opereze din ce în ce mai frecvent cu modificări la reguli. Este un semn de instabilitate, o nevoie de adaptare pe care instituțiile de arbitraj o recunosc și pe care i se pliază. Asta am încercat și noi la Curte, să facem să răspundem realității care cere ca instituțiile de arbitraj să se adapteze la ce vor părțile pentru că în final, acolo unde nu tratează chestiuni de drept public imperative, arbitrajul este al părților, iar rolul arbitrilor este să servească părților în condiții de respect al valorilor fundamentale de drept, acest serviciu de justiție privat. Asta ar fi chestiunea de la care pornim practic, și care adresează potențiala nelămurire sau îngrijorare legată de instabilitatea cadrului procedural. E o tendință goală generală pe care am reflectat-o și noi. Al doilea element în cadrul acestei tendințe globale este acomodarea diferitelor interese în legătură cu, tradițional,  părțile din arbitraj, fie în legătură directă, fie în legătură indirectă. Fie că sunt vizați avânzi-cauză sau terții absoluți sau afiliați sau asociați. În majoritatea procedurilor arbitrale, veți observa că rolul terților este adresat din ce în ce mai detaliat și mai specific. Dincolo de asta, în afară de rolul terților se urmărește fundamental, pentru că justiția privată este ea însăși parte a unei piețe competitive, se urmărește celeritate, rapiditate, ceea ce este în general referit în comunitate ca fast-track arbitration; să se traducă în reguli de arbitraj ca procedura simplificată, plus, corelativ, cu asta instituția a arbitrului de urgență. Ambele teme vor fi atacate astăzi în panelul acesta. Și în fine, o tendință clară, aproape un obiectiv absolut în arbitraj, constă în asigurarea transparenței acolo unde valorile absolut legate de confidențialitate o permit. Cam acestea sunt temele pe care le vom ataca în acest panel. Sigur, după prezentări, o să facem prezentări succinte după care vom lua întrebări. O voi ruga pe Sorina să înceapă prezentarea în materia participării terților în procedura arbitrală. Mulțumesc!

Sorina Olaru: Vă mulțumesc și eu și mă bucur că suntem într-un număr atât de mare aici, mai ales că modalitatea în care este tratată chestiunea extinderea clauzei arbitrare la persoane nesemnatare este o chestiune care a fost oarecum antamată și de prezentările de dimineață, fiind fundamentală pentru a păstra fundamentul arbitrajului, principiul ex voluntatis, discutăm dacă este principiul autonomiei de voință. Și Codul nostru de procedură civilă prevede că arbitrajul este o formă de jurisdicție alternativă, având caracter privat. Deosebirea fundamentală între jurisdicția statală și jurisdicția arbitrală este că în timp ce judecătorul național are imperiul, care este dat de o prevedere legală, arbitrul poate să acționeze numai în temeiul voinței părților – de aceea se și numește justiție privată. Trecând de la acest principiu, principala problemă care s-a pus a fost aceea că există situații în care acest principiu trebuie să sufere modificări. O formulare a profesorului Căpățână: această convenție a părților este cheia pe care întregul edificiu arbitral se sprijină și provocarea majoră este să stabilim cum anume se poate, păstrându-se cât de mult acest principiu fundamental să dăm eficiență actului de justiție care poate, în anumite situații, să impună inclusiv participarea unor persoane care nu au fost  semnatare ale unei convenții arbitrale. O astfel de ipoteză poate să aibă mai multe surse: prezentarea nu își propune să analizeze acele cazuri în care operează transferul calității procesuale active sau pasive ca urmare a succesiunii ori de reprezentare, pentru că ele au un statut aparte, nici cazurile de cesiune de contract sau cazurile în care există transmisiuni de drepturi cu titlu particular, subrogație sau transmisiuni cu titlu universal, pentru că acolo sunt niște operațiuni juridice specifice care permit unei persoane care nu a semnat convenția arbitrală să fie, totuși, parte în proces. În ceea ce privește rațiunile care ne-ar determina să verificăm care sunt ipotezele în care s-ar impune extinderea convenției arbitrale la persoane nesemnatare. În literatura de specialitate, și am dat două citate care sper că pot să fie afișate: este o realitate în ceea ce privește procedurile de arbitraj faptul că sunt situații în care este nevoie de extinderea convenției sau de participare a terților la convenție: una dintre aceste situații este aceea de a chema în garanție pe o persoană care inițial nu a fost parte în litigiul arbitral sau situația intervenției voluntare. Că este o realitate, ne-au oferit contractele back-to-back în care există un contract principal cu multe contracte care la rândul lor au subcontractanți, motiv pentru care, de regulă, sunt contracte care sunt strâns legate între ele. Cu toate astea, există posibilitatea ca numai unele dintre aceste contracte să conțină o convenție arbitrală, iar altele să nu conțină convenții arbitrale, deși actele și faptele pe care le tratează fac parte dintr-o singură operațiune juridică, cel puțin din perspectiva beneficiarului, deși din punctul de vedere al raporturilor fundamentale, având în vedere că avem părți diferite și contracte diferite, avem raporturi de drept diferite, inclusiv între persoanele care au calitatea de contractant-subcontractant. Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, cerința privind existența consimțământul al părții poate să ajungă în situații să fie în contradicție cu necesitatea de a săvârși acest act de justiție într-un anumit caz dat. Atunci devine necesară convenția, și, de aceea, a apărut și provocarea: cum se poate realiza actul de justiție arbitrală fără a afecta consimțământul? Au existat și rezerve, unul dintre principalii oponenți ai acestei teorii privind extinderea clauzei arbitrale este un profesor care a precizat că o abordare de acest tip ar ridica semne de întrebare cu privire la relevanța standardelor de arbitraj, referindu-se în principal la separabilitate. De asemenea, s-a arătat ca o instanță națională care ar dispune aplicarea unei hotărâri arbitrale, care a fost adoptată în ceea ce privește o parte care nu a semnat convenția arbitrală, ar încălca principiul convenției de la New York, motiv pentru care, într-o atare situație, s-ar încălca acte fundamentale, suprastatale, care au fost semnate de către părți. De asemenea, s-a ridicat problema raportului dintre grupul de societăți, și s-a pus întrebarea dacă convențiile arbitrale ar trebui să aibă regimul unor contracte obișnuite și, dacă este așa, atunci ar trebui să fie tratate potrivit principiilor care guvernează contractele, iar relativitatea actelor juridice – în principal principiul relativității actelor juridice. De asemenea, s-a spus că se limitează aplicarea principiului independenței entităților juridice, tinzând să se stabilească astfel o presiune nefirească asupra societăților, deci o presiune suplimentară din punct de vedere societal. Acestea au fost principalele rezerve care au fost luate în considerare atunci când s-a discutat despre extinderea convenției arbitrale la nesemnatari. Problemele care trebuie așadar soluționate de orice set de norme, de reguli de procedură arbitrală, ar trebui să aibă în vedere două elemente fundamentale. Care sunt măsurile, pe care la nivel de tehnică arbitrală ar putea să le ia un tribunal sau o instanță, în scopul de a depăși bariera esențială dată de ceea ce am numit univers protector, la nivel de normă, instituit de voința părților, adică de consimțământul părților, și care ar putea să fie teoriile care ar justifica exceptarea de la consimțământul părților? În literatura de specialitate și jurisprudența arbitrală au fost mai multe teorii care au fost afirmate. Una dintre ele este doctrina grupului de societăți care este un concept juridic derivat sau fundamentat pe un concept economic, fundamentat pe un concept de unitate economică al mai multor companii care au o personalitate juridică distinctă. Al doilea concept este acela de alter ego, care duce în mod normal și la conceptul de ridicare al vălului corporativ. Acum, întrebarea care s-a adresat este cum definim grupul de societăți pentru scopul extinderii clauzei arbitrale? Am propus două definiții pe care le-am identificat în literatura de specialitate cu elementele lor caracteristice pentru a se vedea care ar fi ipotezele în care s-ar putea ridica chestiunea doctrinei grupului de societăți ca element care sa fundamenteze extinderea convenției arbitrale. Într-o primă ipoteză s-a considerat că un grup de societăți poate fi definit ca o unitate economică care are o structură de management integrată, mai presus de personalitățile juridice ale societăților care aparțin acestuia. Important este să acționeze din punct de vedere economic ca un tot, iar structura de conducere să fie unitară la nivelul întregului grup de societăți, ca practic voința societăților din grup să fie voința practic a acestei structuri de management. S-a mai spus de altfel că, în contextul procedurilor de arbitraj, elementul de bază al acestei doctrine constă în existența unei realități economice unice, în care se întâlnesc două sau mai multe societăți, care, din punct de vedere practic, se poate considera că acestea acționează ca o forță unică, în pofida personalităților juridice distincte. Care au fost cazurile în care s-a pus în aplicare sau cauzele de referință în care s-a pus în aplicare această teorie? Unul dintre cele mai vechi este Dow Chemical din 1983, publicat în 1984, deci nu este o chestiune nouă în ceea ce privește litigiile internaționale de arbitraj, care stabilește că ar trebui să fie luate în considerare trei elemente constitutive în ceea ce privește identificarea incidenței acestei situații și anume: o realitate economică ce nu poate să fie ignorată, care este impusă de practica internațională, pentru că acolo discutăm despre un litigiu de comerț internațional și circumstanțele aferente, pentru că acolo o speță specifică încheierii executării și rezilierii contractului demonstrează că a existat o intenție comună a părților, element nou care nu are neapărat legătură cu doctrina grupului de societăți, dar care a existat sau a tins să aducă discuția înapoi în planul consimțământului, o intenție comună a părților de a fi obligate prin convenția arbitrală. Ce s-a întâmplat în cauzele ICC? O cauză din 1975 și o cauză din 2001 – s-a arătat că acest concept este definit mai presus de indiferența formală pe care o au aceste societăți, ca unitate construită de mai multe persoane juridice distincte, având o singură orientare economică și care depinde de o putere comună – s-a revenit la particularitatea definiției despre care vă vorbeam mai demult. De asemenea, într-o altă cauză în 2001, s-a arătat că nu ar trebui și că nu există  nicio regulă generală în legea franceză a arbitrajului internațional, potrivit căreia părțile nesemnatare ale unei convenții să se poată sau să aibă obligația să se supună acesteia, nici în general, nici în anumite circumstanțe speciale. Deci s-a plecat de la ipoteza că nu există o regulă de drept, o prevedere legală care să impună unei părți prezența în arbitraj. Cu toate acestea, s-a considerat că este importantă intenția. De aceea, spune Curtea de la Paris, că ne interesează dacă toate părțile au avut intenția ca și părțile nesemnatare să se supună acestei convenții nesemnatare. La noi există un impediment, anume acela că nu se poate obliga o persoană prin fapta altuia, că trebuie să existe o intenție personală, directă a persoanei care trebuie să se oblige într-o convenție arbitrală. De aceea, s-a considerat că nu numai părțile semnatare, dar și părțile nesemnatare trebuie să fi avut intenția de a se obliga prin această convenție arbitrală, însă, s-a spus în egală măsură că nu existența unui grup constituie motivul pentru care mai multe societăți dintr-un grup au obligația de a se supune convenției arbitrale, ci mai degrabă faptul ca aceasta a fost adevărata intenție a părților. După 1983, când era o jurisprudență foarte relaxată în legătură cu modalitatea în care ar putea terții să participe la o convenție arbitrală deși nu au semnat o convenție arbitrală,  în 2001 se constată o revenire către intenția părților ca element fundamental și să se deducă din circumstanțele concepte intenția părților în sensul că acestea ar fi dorit să fie obligate prin convenția arbitrală. Curtea de Casație din Franța spune, așadar, că elementul decisiv este intenția comună care poate să fie dedusă din împrejurări. Care ar fi aceste împrejurări? Rolul activ al părților nesemnatare, și prezumția că partea nesemnatară cunoștea existența și conținutul convenției arbitrale. Jurisprudența din Elveția, și avem două cazuri, în 2000, și o jurisprudență care a fost atacată la Geneva – s-a statuat că faptul că ambele societăți aparțin unui grup care constituie o realitate economică unică nu există în Elveția. Deci teoria grupului de societăți a fost primită cu rezerve de către curțile din Elveția. Cauza ICC 1434/2001 – s-a precizat că nici grupul, nici președintele, și niciuna dintre societăți nu pot evita extinderea convenției arbitrale decât dacă s-a stabilit că aceasta a fost intenția părților. După cum veți vedea, anii celor două hotărâri sunt foarte apropiați. Prima, prin care s-a explicat că nu există o prevedere referitoare la incidența grupului de societăți este din anul 2000, iar în anul 2001 există o jurisprudență contrară, care tinde să arate că teoria grupului de societăți ar trebui să se aplice și că nimeni nu poate să se pună în calea acestei instituții. În instanțele din Marea Britanie, avem două hotărâri: Peterson Farms a respins doctrina grupului de societăți, spunând că în contextul unei proceduri de arbitraj aceasta rămâne în continuare principala cauză de referință, iar Dallah vs. Pakistan avea în vedere recunoașterea și punerea în aplicare a unei hotărâri ICC în Marea Britanie, care a fost refuzată în 2009, deși a fost menținută de Curtea Supremă în luna noiembrie 2010, în pofida declarației Guvernului pakistanez prin care acesta a arătat că a ratificat, a aprobat contractul care conținea convenția arbitrală. Un al doilea concept care acoperă un element mai amplu decât conceptul și doctrina grupului de societăți este doctrina alter ego. În cadrul acestui concept discutăm și despre ridicarea valului corporativ. La noi există și s-a făcut referire in prezentarea de dimineață la un text de procedură civilă, la care s-a referit doamna profesor Brândușa Ștefănescu, care ar permite obligarea sau imposibilitatea unei persoane de drept public a unui stat sau unei persoane juridice este alin.2 din textul 1126, care ar permite sau care ar împiedica un stat sau o societate comercială să refuze participarea la un arbitraj pe motiv de sediu; nu acela este relevant aici, ci ideea din spatele acelui text de procedură civilă, aceea că atâta timp cât există circumstanțe care arată că o persoană ar putea să fie obligată inclusiv într-un raport juridic de arbitraj, faptul că se pune în spatele unui paravan care acolo poate să fie dat de personalitatea juridică străină – în ceea ce ne privește pe noi, personalitatea juridică distinctă de cea a semnatarului convenției arbitrale nu poate să împiedice acea parte să participe la arbitraj. Întrebarea s-a pus dacă în dreptul român, pentru că avem acea regulă de drept potrivit căreia nimeni nu poate să fie obligat decât prin fapte personale și nu prin faptele terților, excepții fiind acelea de strictă interpretare, s-ar putea considera că există un principiu sau o prevedere legală care să fundamenteze participarea acestor terți la arbitraj. S-a considerat că acest principiu ar fi acela al înlăturării elementelor de fraudă. Vălul corporativ s-a considerat, și avem texte exprese în fosta lege a societăților comerciale, că este ridicat exclusiv în circumstanțe excepționale, în cazurile în care poate să fie dovedite înșelăciunea sau actele ilicite. Citatele redate aici sunt citate din jurisprudența arbitrală. În cazul în care societatea mamă este societatea răspunzătoare, nu presupune neapărat faptul că și aceasta se supune convenției arbitrale, însă este foarte important să se facă o distincție între jurisdicție și răspunderea cu privire la fondul cauzei. Aceasta este o jurisprudență care tinde să spună că societatea mamă își păstrează individualitatea, personalitatea juridică distinctă și, chiar dacă ea ar putea să răspundă din punct de vedere substanțial, acest aspect nu justifică chemarea sa în arbitraj alături de sau în locul societății care a încheiat actul juridic. Un alt concept care ar putea sa justifice participarea la arbitraj este controlul. Despre control s-a afirmat în jurisprudența arbitrală că este necesar, dar nu este suficient pentru a justifica prezența în arbitraj, și că este important sau obligatoriu ca acest control să fi fost utilizat pentru comiterea fraudei care ar înlătura astfel protecția care este instituită de lege prin personalitatea juridică. Care ar fi elementele controlului? Este doar o simplă majoritate sau este un control asupra participanților care ar justifica participarea societății mamă la arbitraj, deși societatea fiică este aceea care a încheiat actele juridice? S-a spus ca nu, este necesară dominația totală, nu numai a resurselor financiare, dar și a politicilor și practicilor comerciale, astfel încât entitatea corporativă care a semnat efectiv actul să nu fi avut o judecată, o decizie, o voință sau o existență proprie. O a doua condiție: acest control să fi fost utilizat cu scopul de a se comite o fraudă sau, mai grav, de a se încălca anumite obligații legale pozitive sau un act de înșelăciune. Controlul la care se face referire mai sus trebuie să reprezinte motivul direct care a cauzat vătămarea. Sunt câteva elemente fundamentale: 1. Nu este suficient să fie un control, o participație chiar și de 100% în cadrul societății care a semnat convenția arbitrală, ci este necesar ca să fie un control direct efectiv al activităților pe care aceasta le-a efectuat în legătură cu contractul în care a fost inserată convenția arbitrală. 2. Acest control trebuie să fie utilizat pentru a se săvârși o fraudă sau o faptă ilicită. 3. Controlul trebuie să fi fost motivul direct care a determinat vătămarea. Noul Cod civil al României, în art. 193 alin.2,  precizează că „nimeni nu poate invoca împotriva unei persoane de bună credință calitatea de subiect de drept a unei persoane juridice, dacă prin aceasta se urmărește ascunderea unei fraude, a unui abuz de drept sau a unei atingeri aduse ordinii publice”. Textul, similar celui la care l-a referit doamna profesor Ștefănescu, care este inserat într-o lege care cuprinde norme substanțiale, însă scopul pentru care l-am citat aici este pentru că are legătură cu calitatea procesuală, care este o normă inserată într-o lege de substanță –  nu poți să opui personalitatea juridică altcuiva pentru a te apăra și a refuza participarea la un litigiu arbitral. Legea societății comerciale are și ea articolul 237, sunt relevante alineatele 3 și 4, care precizează că cei care în frauda creditorilor abuzează de caracterul limitat al răspunderii și de personalitatea juridică a societății, răspund nelimitat pentru obligațiile neachitate ale societății. Este o prevedere care statuează posibilitatea răspunderii substanțiale, nu și posibilitatea participării în arbitraj. Alineatul 4 ne spune care sunt elementele pe care ar trebui să le săvârșească. N-a existat jurisprudență internațională sau națională care să includă acest temei, pe frauda terților sau să analizeze această posibilitate de a se introduce în cauze societatea mamă pe baza principiului „piercing the corporate veil”, până pe 26 august 2015. Atunci a intervenit în tribunal o cauză ICC, care a avut de analizat un raport juridic litigios între o persoană juridică de naționalitate străină și o persoană juridică română, deci cu un element de extraneitate, a statuat că această doctrină este aplicabilă sub imperiul legii române; este prima decizie în care se statuează pe această ipoteză specifică, însă, s-a precizat că sub imperiul legii române elementul de abuz este un aspect esențial, pe care partea, care invocă nesemnarea convenției arbitrale, trebuie sa îl dovedească pentru a întemeia pe doctrina alter ego sau ridicarea valului corporativ. Ne încadrăm, așadar, în jurisprudența și literatura de specialitate pe care v-am indicat-o mai sus. Este necesar să se dovedească că a fost exercitată o faptă cu intenția de a se comite o fraudă, iar intenția de a se obliga prin clauza arbitrală sau de a fi parte la convenția arbitrală este nerelevantă. Au existat instanțe naționale, în Franța, care au fost confruntate cu hotărâri internaționale, care  au explicat că intenția părților de a se obliga prin convenții arbitrale, chiar dacă nu a fost manifestată prin semnarea convenției arbitrale poate să fie dedusă din împrejurări. Acest Tribunal arbitral precizează că este nerelevantă intenția părților de a se obliga prin convenție arbitrală și că este relevant elementul de fraudă, și care trece peste, și este mai important decât însăși procedura arbitrală. Fostele reguli de procedură arbitrală conțineau un articol 33, și vă spun de fostele, pentru că ele continuă să se aplice în anumite litigii arbitrale, iar articolul 33 ne trimitea la art.68 (1), 72, și 75, cu posibilitatea intervenției terților la proces. Actuale reguli de procedură arbitrală au un articol, articolul 16, care reglementează expres posibilitatea terților de a participa la procedura arbitrală, reglementează intervenția accesorie, chemarea în garanție. S-a discutat despre acest articol puțin și de dimineață, ca să răspund la întrebarea dumneavoastră, intervenția terților se poate face doar cu aprobarea Tribunalului arbitral, că a fost pusă o întrebare dimineață, și, în toate cazurile, trebuie să fie întrunite cumulativ niște condiții care tind la stabilirea consimțământului părților pentru participarea la convenția arbitrală. Pentru că, studiind toată jurisprudența de care am vorbit mai devreme, în afara situațiilor cu adevărat excepționale în care s-ar putea extinde dincolo de voința părților, respectiv situația de fraudă în care poate să se spună că există principii în dreptul român care fundamentează inclusiv depășirea voinței părților pentru a se considera că această convenție arbitrală poate fi extinsă și la nesemnatari, în afară de așa ceva, noi ne-am oprit în acest proiect de reguli la ipoteza clasică, și anume, aceea că părțile convin fie anterior, fie în fața tribunalului arbitral să participe la arbitraj, și mai există un element foarte important – principalul lucru pe care l-am avut în vedere este acela „Cum s-a constituit un tribunal arbitral?” De aceea e foarte important ca această posibilitate de intervenție a părților în procedura arbitrală să fie făcută cât mai devreme. Textul pe care noi l-am introdus în art. 16 precizează că intervenția voluntară poate să fie făcută până la cel târziu primul termen de arbitrare. Deci toate trebuie făcute până la cel târziu primul termen de arbitrare și numai cu acordul părților, elementul fundamental fiind acela al constituirii unui tribunal arbitral care să poată să soluționeze cu celeritate această cauză. În ceea ce privește chemarea în garanție, răspunsul este nu. Dacă chematul garanție nu este de acord, el nu poate fi adus în acest proces peste voința lui decât în situația existenței unei fraude manifeste. Dar frauda manifestă trebuie să fie, cum se spunea mai devreme, elementul fundamental care a cauzat paguba și care a făcut ca această parte să nu fie semnatarul convenției arbitrale. În legătură cu obstacolele care ar putea să fie întâlnite, ele se referă la articolele 581 și 548 din Codul de Procedură civilă care ne spun ce ar trebui să fie convenția arbitrală și care sunt elementele fundamentale ale convenției arbitrale, motiv pentru care existența unei simple de deduceri nu ar putea să fie relevantă. Jurisprudența arbitrală 2012-2015, sunt trei hotărâri pe care le-am dat, nu tratează efectiv aceasta ipoteză pe care am avut o noi în vedere “piercing the corporate veil”. În hotărârea numărul 68/2012 motivul pentru care a fost permisă participarea, a fost că terțul a luat un debit ca accesoriu la o convenție arbitrală și a devenit parte la contract – aceasta a fost justificarea. Cauza 357/2009 prevede faptul că a fost intenția comună a părților la convenția arbitrală, ca partea nesemnatară să fie și ea angajată prin contractul care conține clauza – deci ea avea drepturi și obligații decurgând din contract. Și cauza 13/2013 în care s-a statuat că art. 582 din Noul Cod de procedură civilă recunoaște posibilitatea terților de a participa doar cu acordul terților și a tuturor părților. Această cauza arbitrală, acest principiu au fost preluate în noile reguli. Nu o să insist pe art. 608 și pe motivele de anulare; în măsura în care suntem în această ipoteză, sancțiunea este anularea. În ceea ce privește Convenția de la New York, articolul 2 din Convenție prevede că este refuz de recunoaștere dacă nu există o convenție arbitrală sau dacă această convenție arbitrală nu este valabilă, sau dacă ceea ce s-a discutat depășește sfera convenției arbitrale. Un singur lucru aș mai putea adăuga: ICC consideră că este o chestiune de politică publică chestiunea referitoare la consolidarea arbitrajelor. Este necesar ca în anumite situații să opereze o consolidare a procedurilor arbitrale. Articolul 544 din Noul Cod de procedură civilă conține o prevedere care permite părților să statueze cum doresc să își deruleze procedurile arbitrale, cu limitările referitoare la încălcarea normelor de ordine publică, posibilitatea de a fi de acord, ca să consolideze mai multe arbitraje, este așadar o posibilitate permisă de Codul de procedură civilă. Ceea ce ne-a preocupat pe noi și de aceea, în articolul 17 din Regulile de procedură arbitrală, am optat pentru o soluție care să tindă din nou către convenția părților, este ca să dăm eficiență acestui principiu care a fost vătămat, în ceea ce privește această Curte de arbitraj și în general arbitrajul românesc. De aceea, la articolul 17 veți regăsi ipoteza în care fie toate părțile sunt de acord cu consolidarea arbitrajelor, fie toate pretențiile sunt formulate în temeiul aceleiași convenții arbitrale – ne-am confruntat cu situații în care am avut contracte de construire cu claim-uri subsecvent formulate, și era mult mai eficient pentru fiecare dintre părți să fi deferit aceluiași tribunal arbitral care deja era foarte avansat cu soluționarea cauzei, fie, și aici este singura chestiune mai dificilă, sunt formulate pretențiile care decurg din aceeași operațiune sau o serie de operațiuni, în baza unor convenții arbitrale distincte, dar în legătură cu care opinia tribunalului este că ele sunt compatibile. Cu aceasta mi-am încheiat prezentarea, nu pot decât să vă mulțumesc!

Florian Nițu: Mulțumim tare mult. O să propun să luăm întrebări după fiecare prezentare, între timp o să vă semnalez că ni s-a alăturat și domnul Cosmin Vasile. Bine ați venit! Înainte să luăm întrebări aș face o precizare, mai mult un comentariu. Sorina a menționat, „Dallah real estate” este într-adevăr un caz la care merită să vă uitați cu atenție, măcar și pentru faptul că, fiind un caz din 2010, se întâlnesc două viziuni diferite, două sisteme de drept diferite: anglo-saxon și continental francez; o să vedeți acolo rezumată toată practica arbitrală în domeniul participării terților. Sunt disponibile, le găsiți ușor, sunt accesibile pe internet. “Dallah real estate” este cu adevărat un sumar excelent al întregii practici. Eu aș avea o întrebare pornind de aici și de fapt un subiect de discuție. În ce măsură, de fapt, ceea ce este cu adevărat relevant, nu este modul în care s-a acordat consimțământul? Adică, întrebarea finală la care trebuie să răspundem nu este de fapt aceea a modalității în care s-a acordat consimțământul pentru arbitraj? Pentru ca altfel, dacă răspunsul la această întrebare este negativ, în sensul că identificăm că nu a existat consimțământ, toate celelalte potențiale elemente, inclusiv de drept public (frauda, abuz de drept și așa mai departe), oricât de importante, în ierarhia valorilor pe care le protejează, ar fi ele, nu pot înlocui consimțământul. Deci întrebarea este: în ce măsură – și e o întrebare deschisă – vizează modul în care s-a obținut sau nu consimțământul?

Bazil Oglindă: Mi se pare excelent excelentă observația că noi tot vorbim despre extinderea clauzei compromisorii către terți, când în realitate unghiul de vedere ar trebui să fie exact acesta. În ce formă s-a exprimat consimțământul acelui terț, chiar și într-o formă la granița între tacit și expres. Sigur, aici formaliștii o să îmi spună că convenția arbitrală se încheie în scris. Am nevoie de o ficțiune, dar în sensul protecției bunei-credințe și a realității, până la urmă, a raporturilor contractuale și a faptului că într-adevăr, acel terț a avut un consimțământ, a cunoscut clauza, a acceptat-o și poate profită acum de apărări doar de ordin formal pentru a se sustrage arbitrajului. Cam asta ar fi, asta cred și eu că este foarte important. Aveam în același timp și o întrebare pentru Sorina și de fapt, și pentru mine și pentru oricine, ca subiect de reflecție, acum m-am gândit, apropo de ce ar trebui să facă tribunalul arbitral și cum s-ar întâmpla din punctul de vedere practic, aș corela inclusiv cu bifurcarea. Ce ar trebui să facă un tribunal, atunci când se pune problema acestei fraude? Pentru că practic, aceasta este o problema de fond pe care ar trebui să o prejudece ca să vadă dacă ajunge să extindă clauza compromisorie.

Sorina Olaru: Dacă mă întrebați pe mine, eu sunt o conservatoare și o formalistă. Totdeauna mă gândesc că organul final care se va uita pe această hotărâre arbitrală, va fi instanța de judecată, pe care o va analiza prin prisma prevederilor referitoare la anularea hotărârii. Și atunci, eu, ca arbitru, aș fi foarte conservatoare în a deduce din împrejurări, de fapt noi, în comisie, am avut nenumărate discuții atunci când am vorbit despre această posibilitate și cu domnul profesor Marian Nicolae și cu domnul Ionuț Schiau, cu Cornel Popa, cu toată lumea cu care am lucrat în această comisie – eu nu aș deduce din aceste împrejurări, m-aș baza pe ceea ce este formal, m-aș baza pe acordul scris, acordul scris nu trebuie să fie în forma unei convenții, atâta vreme cât rezultă scris intenția părții care n-a semnat convenția din contractul dedus judecății, de a se obliga prin arbitraj. Dar nu aș merge dincolo de această chestiune.

Bazil Oglindă: Deci piercing the corporate veil?

Sorina Olaru: Eu v-am dat această decizie pentru că este prima de acest gen în care instanța arbitrală aplică articolul 231 din Legea societăților comerciale, considerând că articolul 231, deși este o prevedere de substanță, ar putea să fi luat în considerare pentru a se aprecia că el fundamentează posibilitatea unui terț la convenția arbitrală, să devină parte la arbitraj. În acea speță Tribunalul a constatat că nefiind vorba despre o dovadă a caracterului fraudulos, și nici măcar o dovadă a unei unice voințe pentru a acționa ca o unitate economică (societatea mamă cu societatea fiică). Deci, în final, a fost respinsă participarea societății semnatare la arbitraj. Dar, mi s-a părut important de precizat pentru că este prima decizie în care se încearcă o utilizare a acestei prevederi pentru a se institui o regulă procedurală.

Bazil Oglindă: Așa este. Dispoziția este de substanță între adevăr, dar practic îmi dau seama că acel text are o dublă conotație, în momentul în care va fi sesizată aplicarea acestuia Tribunalului. Pe de o parte, dacă Tribunalul va considera întemeiat, atunci pe de o parte va atrage jurisdicția acestuia?

Sorina Olaru: Nu neapărat, pentru că e posibil ca un alt tribunal să considere că nu ar putea să extindă temeiul art. 231.

Bazil Oglindă: De acord. Dar este o posibilitate și o a doua conotație, că dacă, intra-adevăr a existat frauda, există îndeplinită și condiția de fond a atragerii răspunderii. Ce încercam eu să spun este din punct de vedere procedural, dacă am accepta, și numai dacă am accepta, ce ar trebui să facă tribunalul? Ar fi cazul de o bifurcare aici, atât pe răspundere, cât și pe jurisdicție pe participarea terțului, ca și manieră de a proceda din punct de vedere procedural?

Florian Nițu: Aș interveni aici pentru că e evident unul din subiectele cele mai spectaculoase din arbitraj – participarea terților. Dar avem niște date certe la nivel de arbitraj internațional, inclusiv în arbitrajul internațional guvernat în chestiunile de drept public de legea engleză, inclusiv pe continent, și asta dovedește cazul relevant citat aici, și anume Dallah. Atât instanțele englezești, cât și instanțele franțuzești, au confirmat că în problema consimțământului este relevantă conduita părților în general, complet, fie că standardul pentru determinarea consimțământului e mai înalt, respectiv „common will” sau intenția comună, fie că standardul e un pic mai jos, ține de „detrimental reliance” sau de conduita unei părți care, deși nu a intenționat să participe la clauză, este conștientă și în felul în care performează în contract atrage încrederea absolută a contrapărții că își asumă clauza arbitrală. Deci, oricum ar fi, chestiunile de standard sunt diferite, e adevărat, dar modalitatea în care judecăm consimțământul în ce privește participarea terților este comună, respectiv conduita, în orice formulă în care ea se exprimă – prin e-mailuri, prin contract formal, clauza formal semnată ș.a.m.d. Cred că am putea să concluzionăm pe subiectul acesta, că vorbim de consimțământ care trebuie testat, nu se poate fără să te testezi consimțământul oricât de mare ar fi frauda și oricât de mare ar fi abuzul de drept, dacă nu există elemente care dovedesc consimțământul părții, prin conduită sau prin orice altă formă, la clauza arbitrală, nu poți avea acel terț în procedura, nu pot să sancționezi un participant, un jucător economic. Frauda și abuzul de drept nu sunt argumente suficiente pentru a înlocui lipsa consimțământului.

Ștefan Botezatu: Până la urmă vorbim de o fraudă evidentă sau, am observat că ai avansat pe fraudă, sau pe fraudă evidentă. Și, întrebarea era, am înțeles c ești o conservatoare formalistă și răspunsul e clar, dar standardul care a fost? Fraudă evidentă sau fraudă pur si simplu?

Sorina Olaru: Fraudă, numai că Tribunalul a spus că din probele administrate nu a existat o fraudă evidentă, nu a fost evidențiată o fraudă – cred că intenția pe care a avut-o Tribunalul a fost de a spune că nu s-a evidențiat o fraudă. E un tribunal compus din arbitri străini, care s-au confruntat cu problema dreptului românesc, care au experiență în a extinde clauza arbitrală pentru că există diferite standarde in funcție de diferitele țări din afara României. Și atunci ei au mers pe conceptele pe care le-au aplicat în practică. Asta nu înseamnă că până acolo încât să și pronunțe o hotărâre de introducere a terțului în proces.

Bazil Oglindă: E adevărat. Ceea ce e important e că au acceptat teoria, numai că au considerat că în speță nu sunt îndeplinite condițiile. Asta e concluzia pe care am tras-o.

Ștefan Botezatu: Absolut. Întrebarea mea era – condițiile vizau demonstrarea fraudei evidente sau în general a unei fraude? Standardul pentru a demonstra frauda evidentă fiind undeva mai jos. Deci care este până la urmă standardul?

Sorina Olaru: Doar frauda.

Florian Nițu: Dacă nu mai sunt intervenții din sală pe subiectul acesta, aș trece la tema numărul 2 de astăzi – procedura arbitrală simplificată. Mulțumim tare mult.

Cosmin Vasile: Mulțumesc și eu. În ton cu tema aleasă, procedura arbitrala simplificată, încerc să am o prezentare simplificată a temelor pe care le socotesc că merită abordate și sunt vreo trei categorii de idei la care doresc să mă refer. Prima ar fi avantajele acestei proceduri. Cred că dintotdeauna, de când eram un tânăr stagiar, exista această nevoie permanentă, nu neapărat a avocaților, ci a părților să știe că există cumva posibilitatea să se judece repede, într-un timp determinat, definit, în anumite categorii de pricini, fiecare că e vorba de realizarea creanțelor certe, lichide si exigibile, sau ceea ce înseamnă procesele simple. Nevoia aceasta a existat dintotdeauna. Nemulțumirea că nu există un răspuns la această nevoie s-a perpetuat pentru că somația de plată în diversele ei forme, ordonanța de plată, oferă teoretic și cu anumite limitări, răspuns la această nevoie, dar nu reprezintă rezolvarea problemei. În sfârșit, aceste reguli speciale pentru procedura arbitrala simplificată oferă o garanție că, în termenul de 3 luni prevăzut de ele de la data primului termen de arbitrare, deci un timp brut undeva la 4 luni, dacă discutăm de introducerea acțiunii până când se numește arbitrul unic și până ajungem la primul termen, avem această certitudine a soluționării cauzei care îndeplinește condițiile respective. Din această perspectivă, cred că instituția aceasta este foarte importantă, și rămâne de văzut în ce măsură, cu ajutorul avocaților, aș zice în primul rând, ea va ajunge să fie și folosită în practică la adevăratul ei potențial. În ceea ce privește costurile, ea are, în mod evident, un avantaj care trebuie să fie asociat unei asemenea proceduri simplificate, dacă studiezi drepturile arbitrale și anexa privind taxele, rezultă că avantajul acestui proceduri este dat de existența arbitrului unic, care scade corespunzător costurile arbitrale, în comparație cu procedura de drept comun în arbitraj. Evident, când comparăm costurile procedurii simplificate cu arbitrajul, prezumăm că părțile care ajung să folosească procedura simplificată sunt unele care au optat oricum pentru arbitraj. În legătură cu acest termen, cunoaștem cu toții că există și prin Codul de procedură civilă diverse termene care obligă judecătorii la anumite conduite sau la respectarea anumitor termene și acelea sunt niște termene de recomandare, care dacă sunt încălcate din diverse motive, nu pot duce la nicio sancțiune eficientă. Un alt avantaj care trebuie punctat în legătură cu acest termen de 3 luni, este acela că respectarea termenului este la îndemâna președintelui Curții de arbitraj sau a Curții, să spunem ca entitate, și nu a Tribunalului arbitral, tocmai pentru acest motiv. Dacă Tribunalul arbitral era singurul ținut de termen, și singurul care putea să se încadreze sau nu în el, puteam să ajungem, din aceleași motive din care se ajunge și la instanța de judecată, la situația în care termenul nu era respectat. Or, în cazul procedurii simplificate, prelungirea termenului se dispune nu de către Tribunalul arbitral, și de către președintele Curții pentru motive justificate, care sunt apreciate în concret dacă sunt sau nu îndeplinite. A doua chestiune la care voiam să mă refer este aplicabilitatea acestei proceduri, pentru că ea pare să fie visul frumos la care visam ca avocați de când ne-am apucat de această meserie, dar să vedem acum, cum se poate ea aplica. Există niște limitări date deci ar reglementare – art. 6 din anexa 5 despre care discut, ne spune că „dacă părțile nu convin altfel, prezentele reguli se aplică litigiilor prevăzute de convențiile arbitrale încheiate după data intrării în vigoare a acestora”. În mod firesc, aplicabilitatea regulilor este prevăzută unor convenții arbitrale încheiate după 1 ianuarie 2018, pentru că, în cazul contrar, în care ele ar fi fost automat aplicabile, indiferent de data încheierii convenției arbitrale, ar fi însemnat ca acel consimțământ despre care vorbim, al părților care vin la arbitraj, ar naște pentru una dintre ele sau pentru amândouă o mare surpriză – existența acestei proceduri, care nu exista în momentul în care ele au ales acest arbitraj instituționalizat, proceduri care au trimis la reguli care nu prevedeau în niciun fel o procedură simplificată. Soluția, de altfel, e tradițională și în toate regulile de arbitraj de pretutindeni, acesta a fost răspunsul la această întrebare privind aplicarea în timp. A doua condiție este aceea a pragului de valoare a litigiului arbitral, de 50.000 lei. Se prevede în reguli, de asemenea, că dobânzile și alte accesorii nu se iau în calcul pentru stabilirea acestei valori. Nu o să intru într-o discuție, dacă eventual există curiozități în legătură cu această sumă, care evident este discutabilă, însă întrebarea esențială este: dacă am aceste două condiționări, pot să aplic această procedură și în alte situații? Poate să devină ea o soluție pentru toată lumea care are în continuare nemulțumirea respectivă? Și răspunsul este da. Chiar dacă nu ar fi fost cazul, dar pentru evitarea oricărui dubiu, regulile prevăd „sau în cazul în care părțile convin asupra aplicării acestora”. Iar părțile pot să convină în legătură cu aplicarea acestora, independent de aplicarea pragului de 50.000 lei, sau admițând expres că acesta poate fi depășit, sau chiar independent de existența unei convenții arbitrale. Compromisul, ca specie de convenție arbitrală, este în România un soi de instituție teoretică, și cred că nu greșesc, rareori o vezi în practică. Sunt fericit că am participat și eu odată la redactarea unui compromis – două părți care, după ce s-a născut o dispută să zică „Haide să mergem la arbitraj”. Aici era o chestiune care ține de mentalitate, dar asta e altă poveste. Era o clauză patologică, pe care am reparată și am făcut un arbitraj ad hoc. Însă, în condițiile în care avem aceste reguli, nimic nu împiedică cele două părți care sunt implicate într-o dispută, care prin natura ei se pretează acestei proceduri simplificate, chiar și în lipsa unei convenții arbitrale, să agreeze sa meargă la arbitraj. Au acea certitudine privind durata de soluționare, au acel cost care este atractiv pentru că nu este unul mare, nici chiar în comparație cu instanța de judecată. De altfel, la un moment dat am făcut noi niște socoteli, și rezultă că în ceea ce privește arbitrul unic, în majoritatea cazurilor, taxa arbitrală este sub taxa de timbru la instanța de judecată. Deci, din asta mi se pare mie, că va fi cea mai mare provocare a acestor reguli. De fapt, ca să formulez corect, provocarea nu e a regulilor, ci a avocaților și a celor care trebuie să înțeleagă instrumentul care le e pus la îndemână, să aibă încredere în el și să îl folosească. Regulile sunt apte să răspundă acestor nevoi și să se aplice mai departe. Următoarea întrebare: Vizavi de aplicabilitate, aceste reguli de procedura arbitrală se aplică automat sau nu? Depind de ce vrea una și alta din cele două părți? Dacă citim alineatul 3 al articolului 1, domeniul de aplicare din anexa 5, eu vorbesc doar de anexa 5, nu mă uit în altă parte la Reguli, după primirea răspunsului prevăzut la articolul 14 din Reguli -răspunsul pârâtului – sau după expirarea termenului (în cazul în care pârâtul, deși trebuia să răspundă, nu o face) Secretariatul va informa părțile că procedura arbitrala se va desfășura pe baza prezentelor reguli speciale. Dacă citesc doar textul ăsta de lege și ignorăm tot contextul s-ar înțelege că Secretariatul, după ce vede ce spune reclamantul și ce spune pârâtul ca preambul la acest alineat 3, la art. 10 alineatul 1 litera f și la art.14 alineatul 1 litera d, în cuprinsul cererii de arbitrare respectiv a răspunsului, una din aceste litere este cea în legătură cu care reclamantul respectiv pârâtul, își manifestă voința de aplicare a acestei proceduri. Revin, este aplicarea automată, este după cum vrea Secretariatul, sau după cum vrea reclamantul, sau pârâtul? Probabil că tipice vor fi situațiile în care reclamantul vrea o procedură simplificată și o soluționare rapidă, iar pârâtul spune că nici vorbă această pricină nu se pretează unei soluționări în procedură simplificată. Din maniera în care sunt redactate regulile și din logica încadrărilor în contextul global al regulilor și al principiilor procedurii arbitrale, rezultă că aplicarea acestei proceduri simplificate, dacă sunt îndeplinite condițiile – convenție din 2018 și pragul sub 50.000 lei – este automată. Dacă părțile convin, în orice fel, altceva decât ce înseamnă regulile, voința părților e sfântă, pentru că principiul autonomiei de arbitraj le permite să se și răzgândească așa cum au ajuns la un acord, să ajungă și la un acord contrar, respectiv să agreeze în legătură cu aplicarea regulilor, repet, și în lipsa unei convenții arbitrale inițiale, făcând un compromis în legătură cu disputa care s-a înnăscut. Deci, acest alineat 3 devine o miză în momentul în care nu sunt îndeplinite condițiile și în funcție de pozițiile părților, se poate sau nu se poate pune problema aplicării regulilor, și nu a unei situații clare, în care convenția și pragul conduc la această soluție. Revin și la întrebarea – am înțeles că părțile pot să agreeze aplicarea și atunci lucrurile sunt clare, dar poate una dintre părți să se răzgândească unilateral? Să zicem că am o convenție încheiată pe 1 februarie 2018, și o dispută de 32.000 lei, fără accesorii. Nimic mai clar că ne încadrăm în aceste condiții. Pârâtul spune că nu vrea de nicio culoare să se aplice această procedură. Poziția unilaterală a uneia dintre părți nu e aptă să modifice efectele convenției arbitrale, care produc prin prisma anexei 5, inclusiv în ceea ce privește aplicabilitatea procedurii arbitrale simplificate în legătură cu acea dispută, în schimb, sunt alte elemente, și nu simpla manifestare de voință a părții, care pot să ducă la declararea aplicabilă a procedurii simplificate, așa cum spune alineatul 4. Deci simpla răzgândire unilaterală nu înseamnă nimic, însă poziția părții, și mai ales argumentele pe care partea le poate aduce în sensul inaplicabilității sau inoportunității aplicării procedurii simplificate, poate să ducă la această finalitate; o să revin asupra acestei idei. Acum, dacă cineva ascultă ce am spus, cred că una din concluziile care se pot trage și care e corectă din punct de vedere principial, este aceea că părțile sunt stăpânii procedurii arbitrale, ceea ce este corect. Arbitrajul este o construcție bazată pe acordul de voință al părților, dar întrebarea în legătură cu această procedură simplificată este: nu o fi nicio limită în legătură cu procedura arbitrală simplificată? Adică, dacă acele două părți, pe care rar le întâlnești, se află între o dispută, dar sunt constructive în legătură cu crearea cadrului adecvat pentru soluționarea disputei, vor să soluționeze orice dispută independent de valoare, de complexitate, prin procedura simplificată, înseamnă că se și poate întâmpla asta? Aici răspunsul nu poate să fie decât depinde, pentru că dincolo de bunăvoința părților, procedura arbitrala simplificată rămâne ceea ce este – un cadru adecvat pentru o dispută simplă ca efort al părților pentru a-și prezenta apărarea și a administra probe – ceea ce face imposibil, dacă vreți să luăm exemplul în care părțile au o dispută de 300.000 lei sau de 300 de milioane de euro, care presupune, în mod necesar administrarea a trei expertize, fiind incompatibil cu procedura simplificată, oricât de tare ar vrea părțile, scopul procedurii simplificate, de a oferi acel interval redus de timp pentru rezolvarea disputei, nu poate să fie atins. Revin la ce spuneam mai devreme și trec la a treia categorie de idei la care doream să mă refer – probleme delicate, dar care, foarte probabil, vor apărea în practică, în legătură cu această procedură. Alineatul 4 ne spune că Colegiul Curții, poate oricând, pe durata arbitrajului, din oficiu sau la cererea uneia dintre părți, după consultarea Tribunalului arbitral și a părților, să decidă că regulile speciale încetează să fie aplicabile cauzei. După care, o a doua idee – Tribunalul arbitral va continua să fie investit cu soluționarea cauzei – aceasta este regula – dar există și o excepție, aceea în care Colegiul Curții decide altfel, altfel nu poate să însemne decât înlocuirea Tribunalului arbitral fie unic, fie din trei, cu alți arbitri. De ce un asemenea text? Pentru că mă întorc la scopul acestei proceduri. Ea vine și reprezintă un cadru, care răspunde unei nevoi de soluționare rapidă în procedură arbitrală simplificată a disputelor, până la un anumit prag. În spatele pragului respectiv stă o prezumție care nu poate să fie decât simplă, aptă de a fi răsturnată, că disputa având o anumită valoare este și simplă, din perspectiva volumului de apărări ale părților, probelor necesare a fi administrate. Lucrurile nu stau întotdeauna așa și se poate ca o dispută de 20.000 lei, sau de 10.000 lei, nu contează cât de mică, poate chiar derizorie, după gustul unora ca valoare, să fi extrem de complexă ca probleme pe care le ridică. Mie îmi vine în minte un dosar, nu-mi mai vine în minte cine era în complet, pentru că l-am judecat acum vreo doi ani ca arbitru – era o dispută din construcții cu valoare de 60 sau de 70.000 lei, era peste prag, dar care a presupus expertiză tehnică și, ca urmare a faptului că părțile în cele din urmă au agreat că nu mai era nevoie și cea contabilă, aceasta din urmă nu a mai fost administrată. Or, acea dispută, prin simplul fapt că ambele părți erau de acord că este necesară o expertiză tehnică, nu ar putea să fie soluționată în aceste trei luni. Prin urmare, acest remediu trebuie să existe pentru că, în ciuda scopului pentru care există aceste reguli, în ciuda consimțământului părților la încheierea convenției arbitrale, inclusiv pentru folosirea procedurii simplificate, se poate ca ea să nu fie ceea ce trebuie ca și cadru, pentru soluționarea acelei dispute. Și atunci această decizie este lăsată nu la îndemână părților, părțile au o altă libertate, de a decide inaplicabilitatea procedurii, în baza acelui veșnic acord de voință care poate să schimbe regulile jocului, nu a tribunalului arbitral, care are o misiune de a soluționa acea dispută, și care este între o situație foarte delicată, în momentul în care este pus în fața nevoii de a respecta un termen pe care, poate înțelege la un moment dat, că nu îl poate respecta, a presiunii pe care partea o pune, într-un sens sau altul, pentru că situația tipică este cea în care reclamantul vrea să se soluționeze repede această dispută și pârâtul nu. Dacă reclamantul și pârâtul agreează că disputa nu se poate soluționa pentru că un probatoriu presupune a fi administrat, mai departe, fie că trec la procedura de drept comun, fie prin acordul lor, se prelungește procedura simplificată, nu mai e o problemă. Dar, pentru această situație tipică, arbitrul este la mijloc și trebuie să își îndeplinească misiunea într-o manieră care vine în conflict chiar cu acest termen pe care trebuie să le respecte, 3 luni de la primul termen. Și atunci, soluția, care este împrumutată din alte reglementări internaționale, este că această decizie nu e luată de actorii direct implicați, ci de Curte, după ce ascultă pe toată lumea; și ea reprezintă supapă de siguranță pentru a nu exploda o oală cu presiune. Dacă nu ar exista o asemenea reglementare, procedura simplificată, care nu are cum să fie aptă să se aplice dacă sunt îndeplinite condițiile respective sau doar pentru că părțile vor, ar putea să ducă la probleme mult mai mari pentru că nu poate să ofere cadrul adecvat pentru soluționarea disputei. O altă observație este în legătură cu dispozițiile alineatului 3 al articolului 3 – tribunalul arbitral poate adopta procedura pe care o consideră adecvată, și acum urmează pasajul la care vreau să mă refer – nu vor fi încuviințate acele probe a căror administrare necesită cheltuieli disproporționate față de valoarea cererii de arbitrare sau a cererii reconvenționale. Dacă această sintagmă vă pare cunoscută, vă spun că articolul 1030 alineatul 9 din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura cu privire la cererile de evaluare redusă, are exact în acești termeni, o asemenea dispoziție. Problemele de drept și de substanță, care se pun în legătură cu această dispoziție, sunt, aș zice, cele mai delicate în legătură cu aplicarea acestei proceduri. Practic, ni se spune că nu vor fi încuviințate cele probe a căror administrare necesită cheltuieli disproporționate față de valoarea cererii și dacă părțile respective au ghinion, luând din nou exemplul unei expertize mai sofisticate în legătură cu o dispută de 10.000 lei, prin prisma acestei reglementări, ar urma să fie respinsă, ba chiar, cineva mai formalist, fără nicio aluzie la ce a spus Sorina anterior, ar putea socoti că aceasta este o dispoziție imperativă. Este o regulă sfântă în procedura simplificată faptul că „nu vor fi în încuviințate acele probe”. Nu în acest fel poate și trebuie să fie interpretată o asemenea dispoziție. Mă întorc. Procedura simplificată trebuie să ofere cadrul de soluționare a disputei simple. În situația în care o dispută simplă nu poate fi soluționată fără administrarea unei probe care necesită cheltuieli disproporționate, din punctul meu de vedere, singura ieșire din această situație este declararea inaplicabilă a procedurii simplificate, și trecerea la procedura de drept comun. Arbitrajul, sub dreptul român, are ca aplicabilitate directă principiile procesului civil, mai puțin unul sau două incompatibile cu arbitrajul, printre care și principiul aflării adevărului. Arbitrul trebuie să afle adevărul în cauză – această misiune nu dispare, nu este ajustată de constrângerile de timp ale procedurii simplificate. Și atunci, există pe de o parte, acest reper, pentru că dacă el nu ar exista, ar însemna că această construcție juridică – procedura simplificată – este una utopică; eu trebuie să dau arbitrului posibilitatea să se încadreze în acele trei luni și sunt toate dispozițiile privind numirea arbitrilor, procedura, conferința, privind posibilitatea ca audierile să se facă prin videoconferință sau telefonic, deci fără prezența fizică tocmai pentru a grăbi lucrurile, dar în niciun caz aceasta nu înseamnă că uităm scopul pentru care există arbitrajul, și anume soluționarea disputelor, potrivit principiilor fundamentale ale procesului civil, printre care aflarea adevărului și celelalte. Deci, acest text de lege trebuie citit în contextul pe care am încercat să îl descriu, iar eventuala situație în care acele mijloacele de probă sunt indispensabile pentru soluționarea cauzei, duce din punctul meu de vedere, aici nefiind loc de dileme, la inaplicabilitatea procedurii respective și la aplicarea procedurii de drept comun, în care nu există constrângeri de acest tip privind probele administrate sau alte presiuni. Vă mulțumesc!

Florian Nițu: Mulțumim foarte mult. Dacă sunt întrebări pe procedura simplificată?

Ștefan Botezatu: Aș avea eu una, Cosmin. Recunosc că probabil că sunt singurul din acest panel sau poate din alte paneluri, care nu am participat la redactarea regulilor, așa încât este posibil să îmi scape niște detalii. Totuși, cu privire la acest prag de 50.000 lei, dacă ne uităm în regulile internaționale care prevăd și ele o procedură simplificată, avem la ICC 2 milioane de dolari, la regulile din Singapore 6 milioane de dolari, și regulile din Hong Kong 3 200.000 de dolari. Dacă ne gândim la 50.000 de euro, chiar dacă tu ai menționat, pe bună dreptate, costurile administrării probelor și așa mai departe, totuși în arbitraj, așa cum bine știm, există și alte costuri adiacente cum ar fi costurile cu onorariile avocaților, costurile de analiză, chiar anterioară, și internă și externă, lansării arbitrajului respectiv. Și atunci mi-e teamă că impunând reguli – acest prag de 50.000 lei – în realitate vom face din această procedură un vis frumos, așa cum spuneai la început. Într-adevăr, e bine să se soluționeze cu celeritate dosarele, cu atât mai mult dosarele arbitrale, totuși, prin impunerea aceste limite valorice extrem de scăzute, mi-e teamă că vom rămâne în sfera teoreticului și noi, ca avocați, am reținut ideea ta de a deveni promotorii acestei proceduri, dar nu vom putea, în mod credibil, discuta măcar cu clienții la nivelul pe care îl avem, pentru a aplica această procedură. Și astfel va rămâne pe hârtie. Întrebarea mea era foarte pe scurt în acest context, de ce totuși 50.000 lei, și nu măcar 700 – 800 de mii de euro, ca să aibă efectiv aplicare practică? Din perspectiva mea, efectiv nu putem discuta de această procedură chiar dacă intenția pare să fi fost foarte bună.

Cosmin Vasile: O discuție privind acest prag am avut în ultimul Colegiu, exact înainte să se aprobe regulile, și a fost ridicată exact problema respectivă. Eu mă rezum să dau aceste repere pentru că eu vorbesc de această ultimă discuție din Colegiu, și cred că Sorina poate să dea mai multe detalii, pentru că a fost implicată în toate discuțiile din Comisia de redactare. Inaplicabile nu o să fie pentru că, dacă e o surpriză o veți afla acum, există un număr de dosare sub pragul de 50.000 lei, de aproximativ între 15 și 20 la sută dintre dosarele arbitrale înregistrate pe rolul acestei Curți anual, și, prin urmare, dacă am ignora niște realități economice internaționale și dacă ne-am raporta strict la statistică, ar rezulta că o marjă procentuală cam ca cele de pe la Stockholm și ICC, face să ne încadrăm în acest prag.

Florian Nițu: Spusă întru-un mod mai diplomatic, procentul cauzelor pe care noi le-am calificat ca adecvate procedurii, este similar procentului cauzelor de la ICC sau de la alte instituții care practică această procedură. Deci, nu am făcut decât să măsurăm impactul. Asta pentru a spune în mod indirect cât de puține cauze avem cu valori foarte mari.

Cosmin Vasile: Și pe de altă parte, cred că o logică implicită, dar pe care am înțeles o cu toții, a fost aceea de a aborda această noutate pentru România, cu o precauție, să spunem, adică să fie aplicabilă automat, cu adevărat, acelor cereri de valoare simplă și redusă. Eu spun, fără să vorbesc în nume propriu de data aceasta, nimic nu împiedică Curtea și Colegiul să revină în legătură cu pragul respectiv, imediat ce semnalele impun acest lucru. Deci aceasta este o posibilitate care va exista oricând.

Ștefan Botezatu: Eu am vrut deja să trag un prim semnal. Am înțeles logica, v-ați dus pe procentaj, totuși îmi mențin părerea că 50.000 lei, țin realitatea lumii de business, care se arbitrează la un anumit nivel, reprezintă un prag foarte scăzut.

Sorina Olaru: Dar, având în vedere că această Anexă 5 este aplicabilă convențiilor încheiate după intrarea în vigoare, nimic nu împiedică părțile ca, înainte de intervenirea unui litigiu între ele, să modifice convenția arbitrală și să ridice pragul, și atunci nu vor mai avea nici problema de acțiune după ce litigiul s-a ivit, sunt sau nu sunt de acord cu procedura arbitrala simplificată, și să indice ele prin convenție practic, pragul pentru că atunci el este un prag minim, dacă vreți. Poate să fi extins și la alte litigii.

Ștefan Botezatu: Evident asta presupune acordul celeilalte părți.

Sorina Olaru: Dacă nu e un litigiu, nu cred ca acolo va fi problema. Problema va apărea după ce litigiul deja s-a ivit.

Florian Nițu: Nu cred că putem lămuri acest subiect, perspectivele sunt diferite, în mod evident instrumentul este util dacă noi avocații, în general, ne implicăm să îl facem util. Dar este o bună trecere la subiectul lui Ștefan, practic. O vedere comparativă a regulilor noastre în contextul internațional, ICC în mod particular.

Ștefan Botezatu: Recunosc că înainte de această conferință, am avut întrebarea despre ce voi vorbi la această conferință. Așa cum am spus mai devreme, nu am avut onoarea de a face parte din Colegiul care a redactat aceste reguli, și m-am gândit că, dincolo de a reprezenta un complex, acest lucru ar putea să reprezinte un avantaj, pentru că aveți posibilitatea de a afla și cum se vede din afară, din perspectiva unui avocat de business, care a fost implicat, mai ales în proceduri de arbitraj internațional, în principal, în proceduri de tip ICC. Eu am gândit că e bine, având în vedere că și pe piață există o răspândire destul de mare a clauzelor compromisorii care trimit la regulile ICC, în principal în contractele care sunt încheiate cu autoritățile publice sau cu ministere, având în vedere că există mai multe astfel de clauze care continuă să producă efecte, având în vedere faptul că în calitate de avocat am avut discuții nenumărate cu clienții, dacă aceste reguli de tip ICC, care sunt cunoscute foarte multora în piață, sunt sau nu adaptate unui anumit tip de litigiu și dacă există, în realitate o alternativă viabilă, eficientă, la soluționarea litigiului respectiv în arbitrajul național. Am avut surpriza să constat că există o reticență foarte mare a clienților în aplicarea regulilor CCIR, reticență pe care noi, ca avocați având aceste noi reguli, cred că avem datoria de a o elimina, pentru că, astfel cum veți vedea pe parcursul prezentării, în realitate, nu există în momentul de față niște diferențe substanțiale între regulile CCIR și regulile ICC, la care au tendința foarte mulți din piață, datorită aceste cutume de a include tot timpul referiri la clauzele ICC, care să justifice alegerea, în continuare, a acestui tip de arbitraj guvernat de regulile ICC, și că există valoare dincolo de criticile la valoarea maximă a procedurii simplificate, a pretențiilor care pot fi rezolvate acolo și că aceste noi reguli trebuie promovate de noi, avocații, în rândul justițiabililor. Am observat, de altfel, că există o tendință la nivel legislativ, de a face referire, ca și reguli de arbitraj, la regulile CCIR, și mă refer aici în principal la HG 01/2018 – este o hotărâre de Guvern care reglementează contractele, să le spunem de tip FIDIC național, care au o clauză compromisorie care trimite la regulile CCIR. Având in vedere că, în mod normal, contractele de tip FIDIC merg by default pe regulile ICC, cred că și această hotărâre de Guvern 01/2018, care trimite pentru proiectele de infrastructură, dar și pentru alte proiecte finanțate din fonduri publice, care depășesc 5 milioane de euro, la regulile CCIR, vor contribui la dezvoltarea practicii de arbitraj și la promovarea implicită a acestui nou set de reguli. Desigur, regulile ICC rămân o sursă importantă de inspirație a regulilor actuale. Evident, regulile ICC pot fi folosite în situația în care există dificultăți de interpretare a aceste reguli, așa cum am văzut din prezentarea Sorinei. Ea s-a referit de mai multe ori la regulile ICC, încercând să comenteze un topic legat de regulile CCIR. Evident, jurisprudența ICC rămâne un model în continuare. Am ales pentru astăzi să ne referim doar la câteva diferențe care există totuși între regulile ICC și regulile CCIR, și, aceste diferențe urmează a fi prezentate într-un mod în care veți vedea că, în opinia noastră, există, pe alocuri, prevederi în regulile CCIR care sunt chiar mai bune decât prevederi din regulile ICC. Mă voi referi pe rând la constituirea tribunalului arbitral, foarte pe scurt deoarece subiectul a fost deja atins la reglementarea participării terților intervenienți, la procedura simplificată, și mai pe scurt, pentru că am relevat deja care este opinia noastră în ceea ce privește aplicabilitatea acestei proceduri. Arbitrul de urgență, din nou, foarte pe scurt, pentru că este o temă pe care o va trata un alt coleg. Regulile referitoare la confidențialitate, regulile de procedură aplicabile în completare și în fine, foarte pe scurt la modalitățile de calculare ale termenului. Cu privire la constituirea tribunalului arbitral, ne vom referi pe de o parte, efectiv, la regulile de numire a arbitrilor, respectiv a supraarbitrilor, la criteriile care se au în vedere și eventuala existență a unor reguli speciale, și pe de altă parte, vom discuta chestiunea constituirii tribunalului arbitral în cauze multi partite, când avem mai mult de două părți. Aici există diferențe, ele nu sunt substanțiale. Evident, pe regulile CCIR avem by default, un tribunal de trei arbitri, în ceea ce privește ICC regula este că avem by default, un arbitru unic. În ceea ce privește desemnarea supraarbitrului, pe regulile CCIR, acesta este desemnat de către cei doi arbitri, pe regulile ICC, însă, desemnarea supraarbitrului este făcută de Curte în baza unei propuneri formulate de către un comitet sau un grup de lucru. Criteriile care sunt avute în vedere la numirea arbitrilor pe regulile ICC și pe regulile CCIR nu sunt fundamental diferite; ceea ce este însă diferit este faptul că, în regulile ICC, există o prevedere specială, care arată că atunci când una dintre părți este o entitate de stat, Curtea poate face desemnarea în mod direct. Aceasta prevedere specială, care nu se regăsește în regulile CCIR, și noi considerăm că acesta este un aspect pozitiv, a dat de altfel, naștere unor jurisprudențe interesante – una este chiar foarte recentă, din 21 decembrie 201, o decizie a unei Curți de Apel din Polonia, care în aplicarea articolului 13 din regulile ICC, a anulat o sentință arbitrală, pe motivul unei iregularități legate de constituirea tribunalului arbitral și, respectiv, pe fond, pentru nerespectarea egalității de tratament. Reclamantul nu era de origine poloneză, pârâtul era o municipalitate, o autoritate locală din Polonia, reclamantul a solicitat Curții sa fie numit in temeiul art. 13 un arbitru care sa nu aibă naționalitate poloneză, sa aibă naționalitate franceză sau germană. Curtea, fără să facă apel la Comitete, a procedat la o numire a unui arbitru în mod direct, considerând că acea municipalitate este o entitate de stat și ignorând, de altfel, argumentele prezentate de pârâta respectivă, cum că nu sunt îndeplinite condițiile pentru calificarea municipalității ca entitate de stat. În acea situație s-a pronunțat o sentință arbitrală care a fost favorabilă in mare parte, reclamantului, care a fost, însă, anulată de Curtea de Apel acum mai puțin de trei luni, pe motiv că municipalitatea locală nu era entitate de stat, și Curtea nu ar fi putut fără să ceară o propunere de la Comitet, deci un aspect foarte formal, să numească un arbitru unic, în considerarea calității de entitate de stat. Deci, iată cum prin introducerea unor reguli speciale, care încă o dată lipsesc, și e foarte bine că lipsesc din regulile CCIR, se poate ajunge la soluții de anulare. Deci, din acest punct de vedere, prin omisiune să spunem așa, regulile CCIR, pe acest aspect, sunt chiar mai bune decât regulile ICC. Cu privire la cauzele mult partite, situația în care avem mai mulți pârâți, mai mulți reclamanți, iarăși, abordarea regulilor CCIR ni se pare mai potrivită decât abordarea pe care o au regulile ICC. În situația în care spre exemplu doi pârâți nu se pot înțelege cu privire la numirea unui arbitru, regulile CCIR prevăd că instituția intervine automat și mai degrabă cu caracter imperativ, instituția va numi toți arbitrii, inclusiv cei cu privire la care o altă parte a făcut o alegere, invalidând astfel numirea făcută de ceilalți arbitri. Care este situația de la care se pleacă în această abordare? Această situație este aceea că se prezumă că interesele părților, indiferent de calitatea lor procesuală, pot diverge și diverg, de altfel, fie la momentul începerii procedurii arbitrare, și în funcție de cum conduce procesul reclamantul, pot să fie diferite. Este, de altfel, și soluția pe care au adoptat-o regulile LCIA, care tot așa, pleacă de la prezumția că interesele părților sunt divergente. În ICC, Curtea, când părțile nu pot numi toți membrii tribunalului arbitral, are o oarecare marjă de discreție. Ea poate numi fie toți membrii tribunalului arbitral, invalidând alegerile anterioare, fie, și aici există o hibă, fie numai arbitrul pentru părțile care nu au reușit să ajungă la un acord cu privire la numirea arbitrului respectiv. O astfel de posibilitate, care este dată instituției, de a numi arbitrul doar pentru părțile care nu s-au înțeles și a nu numi toți arbitrii, a condus – și este cunoscută această jurisprudență – la o decizie de anulare a Curții de Casație din Franța, din 1992, această instanță procedând la anularea unei sentințe tocmai pentru faptul că în acel caz părțile nu reușiseră să se înțeleagă asupra numirii unui arbitru, acest lucru fiind considerat de către Curtea de Casație din Franța, o nerespectare a principiului egalității de tratament și acea sentință a fost astfel anulată. Iată încă un punct la nivelul, chiar al constituirii tribunalului arbitral, în care, cel puțin in opinia noastră, regulile CCIR fac o opțiune corectă, pentru că este foarte greu să prezumi, în realitate, ca și instituție arbitrală, că două părți, chiar și cu aceeași calitate de pârât, să spunem, au în realitate interese comune sau că acele interese comune vor persista pe parcursul procedurii. Următorul punct la care voiam să mă refer destul de rapid pentru că a fost abordat mai devreme de colega mea, Sorina, este participarea terților. Astfel, cum s-a menționat, conform regulilor CCIR, toate părțile trebuie să convină pentru soluționarea diferendelor dintre ele. O chestiune interesantă însă, pe care voiam să o discut, era cea referitoare la intervenția principală și la motivele pentru care poate fi efectuată, conform regulilor CCIR, o intervenție principală. Aici am observat în reguli, articolul 16, că o facem referire la partea care pretinde doar pentru sine însuși dreptul supus judecății, iar în Codul de Procedură Civilă avem, încă de la noul Cod, care acum e vechi, o extindere a cărei aplicabilitate am observat că începe să dea roade, o extindere și la partea care pretinde un drept strâns legat de dreptul dedus judecății. E foarte puțin probabil, să spunem în practică, să ai exact același drept. E posibil să ai parțial același drept, așa încât, din acest punct de vedere, nouă ni se pare că regulile CCIR ar fi putut să meargă mai departe. E adevărat, Codul de Procedură Civilă completează regulile și atunci întrebarea este dacă nu cumva textul există deja acolo incorporat prin trimitere sau prin această referire explicită la dreptul dedus judecății, articolul 16, a vrut cumva să limiteze sfera aplicabilității intervenției principale. Cu privire la posibilitatea efectivă a unui terț, am avut impresia că mai devreme, toate discuțiile referitoare la participarea terților erau cumva în zona chematului în garanție. O altă regulă inclusă în acest nou set este confidențialitatea, care, spre deosebire de procedura ICC, reprezintă o regulă de contrast. În procedura ICC, astfel cum este cunoscut, nu avem obligația de confidențialitate, arbitrajul este privat, dar nu există o obligație clară, explicită de confidențialitate. Așa, încât, raportat la posibilitatea efectivă de exercitare de către un terț anume, se pune problema modului în care acel terț ar putea efectiv, dincolo de încălcarea unor obligații de confidențialitate din procedură, să ia act de existența dosarului arbitral și să intervină. În fine, regulile prevăd, apropo de momentul de la care poate fi exercitată intervenția, că e posibil ca terțul intervenient să nu aibă posibilitatea să participe la constituirea tribunalului arbitral, dacă intervine într-un stadiu mai avansat al procedurii. Pe ICC, apropo de același subiect – participarea terților – intervenția voluntară nu este expres reglementată, evident este posibilă și se și întâmplă în practică, cu acordul tuturor părților și a tribunalului arbitral. Termenul limită este până la data semnării terms of reference, și în contrast cu regulile noastre, terțul are dreptul de a participa la constituirea tribunalului arbitral. Referitor la procedura simplificată, am epuizat practic subiectul, mai devreme, prin conversația plăcută pe care am avut-o cu membrii care au participat la luarea acelei decizii. Evident, repet că, în contrast cu regulile altor instituții, pragul de 50.000 lei rămâne totuși discutabil. Referitor la arbitrul de urgență, la fel mai devreme s-a raportat chestiunea aplicabilității aceste instituții. Am înțeles dimineață că a fost o discuție interesantă referitoare la faptul dacă instituția arbitrului de urgență este aplicabilă automat, indiferent de data încheierii convenției de arbitraj sau nu. Regula ICC este destul de clară în acest sens, se aplică doar pentru convențiile de arbitraj încheiate după intrarea în vigoare a regulilor, deci după 1 ianuarie 2012. Referitor la confidențialitate, am abordat subiectul mai devreme, obligația de confidențialitate este explicită în regulile CCIR, ceea ce înseamnă că există posibilitatea de a formula pretenții pentru încălcarea acestei obligații de confidențialitate. Regulile CCIR în acest punct sunt similare cu prevederi ale altor instituții de arbitraj, Singapore, LCIA, Hong Kong, care conțin obligații de confidențialitate și din punctul nostru de vedere a și din această dispoziție, care menține caracterul confidențial al procedurilor, regulile CCIR sunt cumva mai bune decât regulile ICC. Într-un caz recent, am fost confruntați cu solicitarea de a dezvălui anumite documente din cadrul unei proceduri ICC și evident s-a pus foarte pregnant chestiunea răspunderii în cazul în care am fi procedat la acea dezvăluire. Chestiunea se pune în fața unei instanțe naționale, când una dintre părțile care au participat, dorește să dezvăluie documente care au fost produse în cadrul procedurii ICC. Dacă am fi avut o obligație de confidențialitate și la nivelul regulilor de ICC, discuția ar fi fost închisă foarte ușor. În acest moment, din această cauză, clientul își pune problema dacă nu cumva este expus la alte riscuri dacă dezvăluie informațiile care au fost produse în cadrul procedurii arbitrale ICC. În fine, foarte pe scurt cu privire la regulile de procedură aplicabile în completarea regulilor CCIR, articolul 52 din regulile CCIR prevede foarte clar că se aplică în completare Codul de Procedură Civilă român. Ne întrebam dacă in cazul în care, sediul arbitrajului e cumva în alt stat, prin referiri la regulile CCIR, dacă este chiar regulă ca, un tribunal arbitral care e constituit pe regulile CCIR, dar judecă undeva în Austria, se aplică în completare regulile de procedură ale CCIR. Din aceasta perspectivă, regulile ICC, sunt credem noi, mai potrivite, oferă libertatea arbitrului să aplice în completare orice reguli de procedură. Consider că sunt mai adecvate pentru procesul respectiv. În orice caz, rămân, și pe regulile CCIR și pe regulile ICC, aplicabile normele de ordine publică de drept internațional privat din lex arbitri. In fine, ca un ultim punct am observat că în regulile CCIR nu există reglementată modalitatea de calcul a termenelor procedurale. Nu e ceva foarte grav, se face trimitere la Codul de Procedură Civilă, care prevede calculul pe zile libere. Doar ca o chestiune de curiozitate, în regulile ICC, regula este diferită. Ziua în care se împlinește termenul se ia în calcul, astfel încât avem posibile alte deadline-uri, dar acestea oricum se pot aprecia mai lax în procedurile arbitrale decât în procedurile instanțelor de drept comun. Cam acestea au fost subiectele pe care am vrut să le ating astăzi. În concluzie, dintr-o perspectivă a unui practician care nu a fost implicat în redactarea acestor reguli, pentru noi reprezintă o surpriză bună și plăcută, considerăm că sunt puncte multe în care ne-ați oferit argumente pentru a vinde mai bine aceste reguli potențialilor clienți interesați de aplicarea lor și așa cum spuneam mai devreme, credem că odată cu inițiativa legislativă HG 1/2018 și sperăm noi, și cu dezvoltarea proiectelor finanțate din fonduri publice de tip FIDIC, acestea vor da în curând niște jurisprudențe frumoase pe CCIR. Vă mulțumesc!

Florian Nițu: Vă mulțumim foarte mult! Doar o concluzie: reguli avem, va trebui să investim cu toții în ele pentru a crea o practică bună. Mulțumim!

 

Panel 3

 

Bazil Oglindă : Vă mulțumim. În primul rând pentru răbdare și pentru faptul că ați rămas, sperăm să merite. Deschidem acest al treilea panel al conferinței noastre de astăzi. În primul rând, permiteți-mi să vă prezint invitații și temele pe care le vor susține, cred că sunt teme foarte interesante, sunt convins că vor presupune discuții, de asemenea, fiind ultimul panel, dacă sunt orice întrebări legate de actualele reguli de procedură, suntem dispuși să vă răspundem în măsura în care nu au fost lămurite chestiuni care au avut legătură cu discuțiile din celelalte paneluri, la sfârșitul discuțiilor din acest panel. Ca tehnică, aș propune ca întrebările să se pună după fiecare temă. Permiteți-mi să vi-l prezint pe domnul conferențiar universitar doctor Claudiu Buglea, care este prodecanul facultății de drept a Universității din București, și arbitru la Curtea de Arbitraj Comercial Internațional. Dânsul va susține prima temă care se referă la recunoașterea unei hotărâri arbitrale străine versus recunoaștere unei hotărâri judecătorești străine. Apoi, vom avea două teme care sunt foarte legate. O primă temă se referă la măsurile provizorii sau asigurătorii conform noilor reguli de procedură arbitrală, doamna Iuliana Iacob, care este Managing Associate MUȘAT & ASOCIAȚII, specialist în arbitraj comercial. O temă, iarăși de un foarte mare interes, este posibilitatea utilizării noii instituții arbitrului de urgență, doamna conferențiar universitar doctor Cristina Florescu și arbitru la Curtea de Arbitraj Comercial Internațional. Și în fine vom avea o ultimă temă foarte interesantă prezentată de domnul profesor universitar doctor Cristian Jura, care este și dânsul arbitru la Curtea de Arbitraj Comercial Internațional, și unul dintre cei mai importanți specialiști în zona arbitrajului sportiv, arbitru la Tribunalul de Arbitraj Sportiv de la Lozan, și are o temă foarte interesantă legată de evoluția progresivă în materia arbitrajului internațional, și prin prisma ultimei experiențe a domniei sale de la UNCITRAL, cred că o să ne povestească niște chestiuni interesante, chiar în finalul panelului nostru. Domnule profesor Buglea vă rog, aveți prima temă.
Claudiu Buglea: Vă mulțumesc. Mulțumesc organizatorilor pentru invitație, mă simt bine la această conferință, e a doua parcă, cea de anul trecut a fost prima organizată conferința dedicată doamnei profesor Brândușa Ștefănescu. Mă simt bine, mi se pare că este un prezidiu interesant, o să aflăm după aceea multe și despre sport, înțeleg dincolo de reguli UNCITRAL pregătesc în timpul discursului meu și după aceea celorlalte întrebări colegului de prezidiu, să zicem așa. Ideea e în felul următor, m-am gândit despre ce să vorbesc la această întâlnire, și în viață mă bazez foarte mult pe instinct, dar și pe materialul clientului să zic, și mi-a venit ideea să discut despre cele două tipuri de recunoaștere, pentru că am avut întâmplător deunăzi un examen pentru un post, și mi-a pus o întrebare în legătura cu un regulament european, și așa mi-a venit ideea să vorbesc astăzi, întâmplător, despre o comparație, vreau să spun, între recunoaștere unei hotărâri arbitrale și recunoașterea unei hotărâri judecătorești, ambele străine. La asta o să mă refer astăzi, nu mă refer la recunoașterea hotărârilor pronunțate în România și așa mai departe, ci mă refer strict la unele hotărâri judecătorești sau unele hotărâri arbitrale pronunțate, evident, în străinătate. De ce cred că e interesant și important să discutăm despre asta? Pentru că s-ar putea, să ajute în practică, pe cei care, în general, cei care ne urmăresc, sunt avocați, sunt juriști care profesează și care, poate la un anumit moment, au nevoie de informațiile pe care le-ar putea obține de la noi astăzi. De unde venise întrebarea? Vorbeam despre internațional privat, evident, că internaționalul privat este plăcerea mea și vorbeam despre un regulament european, vorbeam despre Regulamentul European 1215 privind competență, privind recunoașterea unor hotărâri judecătorești străine. Bine, în general, când vorbim despre regulamente europene, imediat ne gândim, când sunt aplicabile, dacă interesează dreptul român dacă nu interesează, evident că, fiind vorba despre un regulament care interesa dreptul internațional privat, mă interesa și pe mine, dar regulamentul respectiv vizează competența, vizează legea aplicabilă în litigiile civile și comerciale și, evident, de unde pornea și ideea, recunoașterea și executarea unor hotărâri judecătorești străine. Și prima întrebare pe care am formulat-o în timpul examenului respectiv, și de aici a venit și tema acestei discuții –a m întrebat de ce crede persoana respectivă pe care o verificam să spunem, că un regulament, în cazul nostru să spunem, regulamentul asta european nu vorbește și despre recunoașterea unor hotărâri arbitrale, pronunțate în state membre, pentru că și atunci de aici pot să divaghez toată analiza pe care aveam de gând să o fac, pentru că, în primul rând, genul ăsta de regulament european, spre deosebire de alte regulamente, se aplică doar pentru anumite situații concrete. Regulamentul acesta se aplică, doar, în cazul nostru, tema noastră este recunoașterea unor hotărâri judecătorești în paralel cu recunoașterea unor hotărâri arbitrale. Acest regulament se aplică doar în situația în care subiectele de drept sunt din state membre, cu alte cuvinte, acest regulament european vizează recunoașterea unor hotărâri judecătorești pronunțate într-un stat membru, și se cer a fi recunoscute hotărârile judecătorești pe teritoriul unui alt stat membru. Și de ce e important? Pentru că, evident, dumneavoastră, lucrând zi de zi aveți Codul de procedură civilă, și aveți cartea a șaptea dedicată procesului civil internațional și, în completare, dispozițiile referitoarea la arbitraj, cu alte cuvinte, comparația la prima vedere ar trebui să o facem între dispozițiile din Codul de procedură civilă privind recunoașterea unei hotărâri judecătorești și dispozițiile tot din Codul de procedură civilă, privind eficacitatea să-i spunem, așa spune Codul, eficacitatea unei hotărâri arbitrale, care de fapt, nu înseamnă altceva decât recunoașterea unei hotărâri arbitrale. Și aici, apare diferența, pentru că în cazul nostru, unor hotărâri judecătorești, Codul de procedură civilă, se referă strict la recunoașterea unor hotărâri pronunțate într-un stat nemembru. Pe când, regulamentul european, se referă la recunoașterea unor hotărâri judecătorești pronunțate în state membre. Evident că, regulamentul european, nu face nici o referire la recunoașterea unor hotărâri arbitrale pronunțate în state membre. Și aici vine întrebarea: De ce regulamentul tace în legătura cu hotărâri arbitrale? De ce regulamentul european se referă la hotărârile pronunțate în statele membre? Și de ce Codul de procedură civilă pe cele două paliere, recunoașterea unor hotărâri judecătorești și recunoașterea unor hotărâri arbitrale, nu face distincție între subiecte de drept din state membre sau state nemembre. Și aici problema este în felul următor, regulamentul european, și aici vedem diferența vorbește în ceea ce privește o hotărâre judecătorească străină de o recunoaștere de plin drept. E foarte important de reținut lucrul ăsta. Ce înseamnă asta? Foarte puțini oameni, bine, nespecialiști, nu e cazul dumneavoastră, pentru că e clar că particip asemenea conferințe și în general profesând în domeniul respectiv, nu cred că aveți mari probleme în a analiza lucrurile acestea; foarte puțini oameni înțeleg, de fapt, că o hotărâre judecătorească pronunțată într-un stat membru, vii și o pui în executare efectivă în România, nu trebuie să faci celebra procedură de exequator, pe care mulți dintre voi o practicați. Nu, regulamentul european, vii cu regulamentul 44, pe care multă lume îl știa și cunoscută sub  denumirea de ,,Bruxelles 1”, actualmente 1215, ,,Bruxelles 1 bis’’ cunoscut, în momentul în care avem o hotărâre judecătorească, pronunțată într-un stat membru vii și o pui în executare în România. E adevărat că regulamentul vorbește de verificarea de către instanța anumitor condiții, dar aceasta este excepția, doar în situația în care cineva vă contestă hotărârea sau în cazul în care dumneavoastră contestați o hotărâre pe care cineva dorește să o pună în executare împotriva dumneavoastră. În momentul respectiv, instanța abilitată stabilește regulamentul care este instanța și, în cazul nostru, după cum știți sunt instanțe, tribunalul ș.a.m.d. În situația respectivă, se verifică condițiile pe care o hotărâre judecătorească, chiar pronunțată într-un stat membru trebuie să o îndeplinească, dar, încă odată precizez lucrul ăsta, esențial este ca prin acest regulament, asta s-a dorit, să se unifice și să nu mai existe aceste proceduri complicate în fiecare stat membru. Ai o hotărâre pronunțată, se execută de plin drept, în ceea ce privește Codul de procedură civilă pentru hotărârile judecătorești, știți foarte bine că reglementează o întreagă procedură, sunt acele condiții pozitive, pe care trebuie să-le verifici pentru a recunoaște o hotărâre judecătorească și, de asemenea, să verifici neîndeplinirea condițiilor negative, adică ce n-ar trebui să se întâmple cu hotărârea respectivă. Nu vreau să intru în detaliile fondului, pentru că dumneavoastră oricând puteți deschide Codul de procedură civilă și să vedeți care sunt condițiile și nu fac o prezentare didactică, să mă apuc să analizez condițiile. Ideea este că încerc să vă aduc în fața dumneavoastră problema aceasta. Ei, în ceea ce privește hotărârea judecătorească străină, dacă ea nu provine dintr-un spațiu al Uniunii Europene, e de aplicabilitate Codul de procedură civilă, și aici se vede diferența. În cazul, există și excepții, hotărârile pronunțate în domeniul stării civile ș.a.m.d. se recunosc de plin drept, dar în rest hotărârile pronunțate în statele nemembre, și se cer a fi recunoscute potrivit Codului de procedură civilă, trebuie să îndeplinească toate condițiile, știți procedura de exequator, face-ți cerere de recunoaștere, cerere de executare, dacă este cazul și trebuie verificate condițiile. Care este explicația pentru acest lucru? Explicația este foarte simplă, în general, se prezumă că instanțele judecătorești din statele membre au cam aceleași reguli de procedură, respectiv cam aceleași principii specifice procedurii civile, ăsta este argumentul principal pentru care o hotărâre judecătorească pronunțată într-un stat membru se recunoaște de plin drept. Altfel, poți să vii în România cu hotărâri pronunțate în nu știu câte state ale lumii, în care noi nu putem să știm foarte bine care este reglementarea procedurală, dacă a fost verificată sau ș.a.m.d. De aceea, e nevoie de încă un filtru din partea instanței judecătorești române în ceea ce privește verificarea condițiilor pentru a fi recunoașterea. Astfel, ajungem la hotărârile arbitrale, ca să înțelege-ți unde am vrut să ajung, adică a fost o introducere mai lungă decât continuarea. În sensul că în ceea ce privește hotărârile arbitrale, nu avem un regulament european, și atunci întrebarea este: De ce nu? Și avem în continuare acest regulament european privind hotărârile judecătorești și întrebarea: De ce legiuitorul european nu a dorit să introducă într-un regulament european și recunoașterea de plin drept sau nu a unor hotărâri arbitrale pronunțate în state membre? Astfel încât, în momentul de față în România, foarte bine știți există Codul de procedură civilă, acum mă uit doar la efectele arbitrale 1124 califică ce înseamnă o hotărâre arbitrală, avem eficacitatea la 1125. Cu alte cuvinte, momentul de față de oriunde ar provine o hotărâre arbitrală, trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă pentru a fi recunoscut. De ce nu în regulamentul european și de ce nu se face distincția? Din punctul meu de vedere, argumentele sunt aproximativ aceleași, pentru care spuneam la un anumit moment, vă spuneam nici măcar o hotărâre judecătorească, hotărâre judecătorească, încă odată, nu arbitrală, care nu e pronunțată în spațiul Uniunii Europene, nu poate fi recunoscut de plin drept. De ce? Pentru că, și aici deja suntem pe tărâmul arbitrajului, care ne place, toți suntem aproape de aici, arbitri. Arbitrajul, eminamente privat, eminamente, în sensul că din start e la latitudinea părților să opteze, toată lumea cunoaște, toată discuția privind clauza de arbitraj, clauza compromisorie, convenția de arbitraj, putem să discutăm, să facem conferințe întregi numai despre convenția de arbitraj; e clar că la baza arbitrajului stă voința părților. De asemenea, instituțiile de arbitraj din lume, instituțiile de arbitraj din Europa sunt înființate, în principiu, asociații profesionale, nu sunt organe de stat. Cu alte cuvinte, procedurile, tocmai asta discutăm, în general și conferința de azi se pornește de la noile reguli de procedură ale Curții de Arbitraj de la București. Fiecare instanță arbitrală din Europa, în cazul nostru, pot să fie în fiecare stat mai multe instanțe arbitrale, fiecare stat membru nu are un control asupra instanțelor arbitrale. Nu poți să-i verifici modul în care reglementează, există anumite puncte de la care nu poți să abdici și să pui regulile tale de procedură, dar având reguli de procedură proprii, cu tot ce înseamnă principiile pe care fiecare curte de arbitraj și dumneavoastră știți foarte bine curți de arbitraj ce țin enorm la propriile reguli de procedură. Cu alte cuvinte, nu poți să unifici, cum se dorește a unifica la nivelul Uniunii Europene, procedura nu se unifică în totalitate, dar prin aceste regulamente europene, cel puțin știm care este competența, aceeași competență, regulamentul ăsta european despre care vă vorbesc 1215, este aplicabil tuturor instituțiilor, instanțelor judecătorești din Uniunea europeană, indiferent că ești din România. Am fost la un moment dat la conferință internațională, și discutam și avantajul meu, cel puțin în acea discuție era că toți trebuia să vorbim aceeași limbă, toți aveam același regulament, că venisem, veniseră din Ungaria, veniseră din vreo 15 state. Toți discutam despre același lucru, un regulament european. Eu am rămas prost surprins, să constat că în anumite sisteme de drept, chiar în Spania, venise o profesoară din Spania, care nu înțelegea foarte clar, că regulamentele europene, din punctul meu de vedere, le spun și studenților, sunt parte din dreptul intern, adică un regulament se aplică imediat. Avem dispozițiile Codului de procedură civilă, dar dispozițiile Codului de procedură civilă se aplică acolo unde nu e regulament, unde am regulamentul european privind competența, se aplică clar regulamentul. Ei, aceste regulamente au ca scop unificarea dreptului european, atât cât este posibil; în ceea ce privește arbitrajul, nu se poate. Ăsta este principalul argument pentru care nu găsim o reglementare unitară în regulamentele europene privind hotărârile arbitrale. Eu, mă refer acum strict la recunoașterea unor hotărâri, evident că, regulamentele vizează, cum vă spuneam, aspecte foarte complicate – cum ar veni competența, cum ar veni legea aplicabilă procesului. Nu poți să intervii peste curțile de arbitraj, neputând interveni peste curțile de arbitraj, asupra regulilor curților de arbitraj, este aproape imposibil să dorești impunerea și recunoașterea de plin drept a unei hotărâri arbitrale într-un stat membru sau ș.a.m.d..
Nu știu, cred că nu știu dacă avem un termen de vorbim, am impresia că am vorbit foarte mult și nu vreau să plictisesc foarte tare. Prin urmare, nu e, e cam și 20, cred că am vorbit suficient. Dacă sunt întrebări, dacă am reușit să vă stârnesc cât de cât interesul, și aveți întrebări sunt foarte deschis. Altfel, vă mulțumesc și cred că e suficient.
Bazil Oglindă: Mulțumim și noi. Vă rog, dacă aveți întrebări pentru domnul profesor. Vă rog.
Intervenient: Bună ziua. Dacă nu mă înșel, formularea din art. 36 din Noul Regulament, face vorbire de hotărâri judecătorești. Acum, mărturisesc că nu am aprofundat foarte mult dispozițiile regulamentului cu privire la hotărârile arbitrale.
Claudiu Buglea: Nu se referă la hotărârile arbitrale deloc.
Intervenient: Bun, dacă putem vorbi, discuțiile sunt împărțite, dacă aceasta este o excludere, dacă formularea hotărârii judecătorești exclude hotărârile arbitrale, sau dimpotrivă, daca nu-le exclude cum făcea literal regulamentul 44 în care art. 1, atunci putem vorbi când în materia, să spunem, în sens larg, materie civilă, nefiind interzis că ar fi aplicabilă și hotărârilor arbitrale și, de asemenea, poate mulți știu că au existat și cu privire la vechiul regulament, așa numitul raport Heidelberg, care vorbea de posibilitatea extinderii, în viitor sau chiar sub imperiul fostului regulament a aplicabilității acestuia, a hotărârii arbitrale. Deci, sub acest aspect, poate puteți să clarificați un pic.
Claudiu Buglea: Evident că asta este o discuție foarte interesantă. Din punctul meu de vedere, atâta timp cât regulamentul nu prevede că este vorba și despre o hotărâre arbitrală. Tocmai, eu am încercat să găsesc exact argumentele pentru care hotărârea arbitrală nu va intra sub incidența unui asemenea regulament, și argumentele mele se bazează tocmai pe ceea ce am spus puțin mai înainte – pe caracterul mai mult privat al instanțelor arbitrale și pe faptul că, statul nu poate să intervină, în ceea ce privește, gândiți-vă că aceste regulamente, vizează foarte multe aspecte legate de procedură, pe care nu poți să-le impui unor instanțe arbitrale. Iar, e adevărat ce spuneam că și instanțele astea, instanțele arbitrale trebuie să respecte niște principii fundamentale ale procedurii civile până la urmă. Dar, aceste regulamente nu pot fi impuse, pe tărâmul arbitral, iar din punct de vedere, din nefericire, ca să fiu cinstit cu dumneavoastră, dacă ar fi să optez din perspectiva specialistului în drept privat și arbitrului, să spun, mie mi-ar conveni ca hotărârile arbitrale să intre și sub incidența regulamentului pentru că, ar presupune și sub aspectul recunoașterii unor hotărâri arbitrale, ar trebui să opereze recunoașterea de plin drept. Dar, tocmai pentru argumentele pe vi le-am spus puțin mai înainte, în acest momente, convingerea mea este că regulamentele nu se aplică hotărârilor arbitrale.
Bazil Oglindă: Întrebarea ar fi: Pot fi asimilate, sunt hotărârile arbitrale hotărâri judecătorești? Mie mi se par a fi totuși o categorie juridică distinctă.
Claudiu Buglea: E o categorie juridică distinctă, fără nici o discuție și derivă nu neapărat, până la urmă o hotărâre arbitrală și una judecătorească  strict din perspectiva  conținutului și felului în care este.
Bazil Oglindă: E adevărat.
Claudiu Buglea: Se aseamănă foarte mult, dar până la urmă totul derivă din caracterul arbitrajului, din faptul că, părțile sunt cele care conferă libertatea respectivă. Acuma, bine într-adevăr putem să facem o discuție în ceea ce privește ideea de hotărâre arbitrală și de hotărâre judecătorească. Mie hotărârea arbitrală, nu-mi se pare nici într-un caz că poate fi asimilată, să intre în categoria hotărârilor judecătorești, în general.
Bazil Oglindă: Și mi s-a părut în general, foarte important, argumentul pe care l-ai adus în discuție la început, ai vorbit de faptul că, ele sunt pronunțate de stat, cu suveranitate statului, cu imperium-ul pe care îl are.
Claudiu Buglea: Astea sunt hotărârile judecătorești, fără nici o discuție.
Bazil Oglindă: De atunci, asta a fost logica ca să fie puse, ăsta este motivul pentru care cred, din punctul de vedere al recunoașterii a regimului, a unui regim distinct și fără asimilare printr-un text expres de regim juridic.

Claudiu Buglea: Nu poți. Ăsta este și motivul pentru care spuneam, nici o hotărâre judecătorească pronunțată într-un stat nemembru, nu va fi recunoscută de plin drept, chiar dacă încă odată, ne referim la hotărâri pronunțate arestatului. Dar, nu știm care este reglementarea, în general în sistemele de drept respective. De aceea există în continuare Codul de procedură ce reglementează în detaliu aspecte ce țin de recunoașterea unor hotărâri arbitrale și bine face Codul, din punctul meu de vedere.
Bazil Oglindă: Mulțumim. Mai sunt întrebări?
Cristian Jura: Dacă permiteți-mi ? Nu, voiam doar o mică completare. În susținerea ideilor exprimate de către membrii panelului, nu trebuie să uităm nici de Convenția de la New York privind arbitrajul și atunci Uniunea Europeană când s-a referit strict la hotărârile judecătorești, s-a ținut cont și de această convenție internațională, specială, specifică pentru arbitraj și de aplicabilitatea ei.
Bazil Oglindă: Care are exact același domeniu de aplicare? Uniunea Europeană nu s-a băgat peste arbitraj.
Bazil Oglindă: Bun, mulțumim. Dacă nu mai sunt întrebări, mergem spre următoarea temă, foarte interesantă și care se referă la dispozițiile din noile reguli de procedură arbitrale, măsuri provizorii sau asiguratorii. Iuliana, te rog.
Iuliana Iacob: Mulțumesc frumos. Este o mare plăcere să fiu aici, în fața dumneavoastră. Mulțumesc pentru invitație, în primul rând. Prima temă pe care m-am ales-o vizează măsurile provizorii sau asiguratorii care vizează noile reguli de procedură arbitrală, care au intrat în vigoare la începutul acestui an. Am ales acest subiect din câteva motive. În primul rând am convingerea reală că vorbim de o temă de o reală importanță practică și actuală. Problema măsurilor provizorii se ridică foarte repede în cazul apariției unei dispute, fie că una dintre părți are temerea că partea adversă să se sustragă de la executare, fie că se urmărește preîntâmpinarea sau prevenirea unui prejudiciu, se ridică această problemă. Este de actualitate, este frecvent întâlnită atât în arbitrajul domestic cât și arbitrajul internațional. Iar, în al doilea rând, noile reguli, astfel cum s-a discutat, și am văzut în prima parte a zilei, au introdus modificări substanțiale, se încearcă, după câte am văzut, o îndepărtare de la procedura tradițională – foarte de mirare și apropiată, specifică instanțelor de judecată și în acest context, aceste modificări nu au ocolit măsurile provizorii sau asiguratorii. Pentru a-le avea toți în față, sper să se vadă regulile, am încercat să mă refer la reglementările noi, actuale, sper că le vede toată lumea, oricum o să-le și citesc. În contextul acestor modificări, modificări semnificative, radicale față de reglementările anterioare, este de așteptat ca în practică, până la dezvoltarea unei jurisprudențe unitare, să apară dificultăți, să apară întrebări, să apară potențiale ambiguități. O să încerc să adresez în cursul zilei de astăzi, o parte din aceste potențiale întrebări, în măsura în care apar altele, la fel, m-aș bucura foarte mult să le discutăm, să le dezbatem împreună. Întorcându-ne la reguli acum, ce spun noile reglementări, în esență, limitându-ne deocamdată doar la art.40 alin.1 din reguli  ,,Tribunalul arbitral va putea la solicitarea uneia dintre părți să dispună, orice măsuri provizorii sau asigurătorii pe care le consideră potrivite”. În continuare, regulile prevăd, de asemenea, posibilitatea impunerii unei cauțiuni, reglementat instituția arbitrului de urgență care o să fie abordată, ulterior de colega mea, Cristina. Precum și confirmă competența paralelă a instanțelor de judecată, de a se pronunța asupra măsurilor provizorii sau asigurătorii. Limitându-ne la o chestiune și la o schimbare esențială, însă față de reglementările anterioare, observăm imediat și poate mulți dintre voi, dintre noi am discutat acest lucru, eliminarea cerinței ca tribunalul  arbitral să se raporteze, și să aibă în vedere condițiile de fond prevăzute de Codul de procedură civilă. Această condiție era expres reglementată în vechile reguli, era urmată în practică, după cum mulți dintre noi știm, având în esență o suprapunere exactă și perfectă între măsurile provizorii sau asigurătorii care se acordau, se dispuneau în procedura arbitrală și măsurile provizorii sau asigurătorii dispuse de instanța de judecată, atât în ceea ce privește condițiile de fond cât și procedura care era urmată. Această nouă reglementare elimină această distincție, și în acest context, întrebarea imediată care se ridică este: Care sunt, în prezent, în baza acestor noi reguli, noi reglementări, măsurile provizorii care vor putea fi dispuse de tribunalele arbitrale, și care vor fi condițiile de fond, criteriile pe care le vor lua acestea în considerare? Pe baza unei lecturi dintr-o analiză a opțiunii și a textului actual al regulilor, uitându-ne poate doar la înlăturarea acelor, trimiterea în derulare care prevedeau expres și consacrau această respectare și trimitere la Codul de procedură civilă și inclusiv formularea prezentă, orice măsuri provizorii pe care tribunalul arbitral le consideră potrivite, o formulare care este foarte largă, care creează senzația că se urmărește în prezent o eliminare a necesității respectării condițiilor din Codul de procedura civilă, și o conferire a tribunalului arbitral a unei aprecieri mai mari, a unei puteri mai largi de a dispune asupra măsurilor provizorii și de a se raporta la criterii proprii și poate distincte de cele prevăzute de Cod. De altfel, și în acest context, va trebui să avem în considerare atât arbitrii, cât și practicienii, posibilitatea de a introduce și în arbitrajul domestic, așa cum există în arbitrajul internațional, măsuri provizorii noi, distincte de cele tradiționale, de cele cu care ne-am obișnuit în prezent. Poate doar cu titlu de exemplu, în practica arbitrală internațională sunt uzuale măsuri distincte, inovative, poate un pic diferite de ce avem și de ce este tradițional, obișnuit tradițional în arbitrajul nostru, security for costs, de exemplu, nu știu dacă a mai zis cineva de aici sau l-a mai întâlnit în procedurile noastre – este situația în care reclamanta este obligată, este pusă în vedere să constituie, să ofere garanții încă de la începerea litigiului arbitral, pentru a acoperi costurile pe care pârâta, mă rog ar putea să fii și pârâta reconvențională, la fel de bine, le-ar putea suporta în legătura cu arbitrajul, în ipoteza în care ar exista indicii suficiente, în situația de fapt, că reclamanta nu va putea în cazul în care nu va prevala asupra litigiului, să acopere aceste costuri. Este o situație indubitabilă, rar întâlnită la noi, poate și nici în măsura în care regulile permit acuma, ar trebui să fie luată în considerare, ar fi o soluție utilă și oportună, când avem de a face, de exemplu, cu o reclamantă care se află în insolvență, care are dificultăți de plată, a cărei situație financiară se agravează, și spre deosebire din nou de reglementările anterioare, se poate introduce și avem acuma posibilitatea să luam în considerare, cel puțin la nivel teoretic, a urma și a solicita, astfel de măsuri. Și pot să insist un pic asupra acestei măsuri, security for costs, în ideea că poate este ceva mai neobișnuit pentru noi.
Claudiu Buglea: Da vă referiți la pârâtă, nu la reclamantă?
Iuliana Iacob: Nu, nu, la reclamantă, reclamantă insolvenței, de exemplu sau o pârâtă reconvențională, partea care inițiază această cerere.
Bazil Oglindă: Vă referiți la situația în care reclamanta declanșează un litigiu arbitral, iar pârâta spune: ,,Eu o să am cheltuieli mari în acest litigiu și dacă, tu o să pierzi procesul, s-ar putea să nu-le suporți. Vreau să-mi asigur garanții că îmi vei suporta costurile în proces.
Iuliana Iacob: Exact. Garanții care se includ atât, taxele arbitrale cât la un nivel rezonabil, inclusiv  onorariile avocaților și costurile care ar putea fi suportate.
Bazil Oglindă: Experți, ș.a.m.d..
Iuliana Iacob: E o situație, din nou, urmărește să acopere, sau poate chiar să prevină într-un fel promovarea de cereri abuzive, și, cumva, să acopere și să echilibreze riscul părților într-un potențial litigiu. La fel, în practica arbitrală internațională, întâlnim des, măsuri privind interzicerea exercitării anumitor acțiuni, anumitor drepturi. Este situația  clasică a unui asociat, a unui acționar căruia i s-ar putea dispune cel puțin temporar interdicția de a-și înstrăina părțile sociale, urmărindu-se, astfel pierderea controlului asupra unei societăți, în legătură cu care există un litigiu, asupra căruia planează o dispută. Putem avea în vedere, de asemenea, interdicție privind înstrăinarea unui anumit bun, un imobil de o valoare substanțială. Evident, situațiile sunt foarte diverse, sunt raportate la circumstanțele particulare. De fapt, ce este important de reținut este că aceste măsuri provizorii există în practica arbitrală internațională, că părțile în funcție de necesitate, de circumstanțele particulare ale situației, de fapt, pot să solicite măsuri cu un caracter temporar menite să se evite, să se conserve anumite drepturi care s-ar putea pierde iremediabil pe perioada de desfășurare a litigiului, poate înainte să trec mai departe, aș menționa o măsură care mi s-a părut foarte foarte interesantă și originală. Vizează situația unor bunuri perisabile, reclamanta solicitând în acea dispută, o măsură provizorie prin care se va dispune vânzarea acelor bunuri perisabile, și consemnarea sumei primite aferente acestora într-un cont escrow, urmărind a se soluționa sau a se dispune asupra aceste sume la finalizarea litigiului arbitral. Deci, din această perspectivă, mi s-a părut cumva important să avem în vedere, faptul că, cel puțin la nivel teoretic, această modificare, această lărgire a regulilor ne poate face să avem în vedere, în cadrul unui litigiu inițiat acum în baza noilor reguli, și solicitarea unor măsuri provizorii sau asiguratorii mai diverse, specifice și care să răspundă, să asigure interesele părților în funcție de circumstanțele particulare, de fapt, trecând peste ceea ce exista tradițional în practica atât a instanțelor de judecată cât și a tribunalelor arbitrale. Următoarea întrebare însă este un pic mai dificilă și din punctul meu de vedere, chiar ambiguă: În dispunerea acestor măsuri, ce criterii va trebui să aibă în vedere un tribunal arbitral sau un arbitru de urgență, după cum va analiza, ulterior colega mea? Care sunt criteriile la care va raporta? Pentru că, după cum am văzut, unii mai mult decât alții, pentru că văd că dispare totuși. După cum am văzut, din nou regulile folosesc o terminologie permisivă, o terminologie largă, orice măsuri provizorii sau asigurătorii, cu tot ceea ce ne face să credem că, din nou, prima facie că se dorește o îndepărtare, o eliminare a oricărei raportări la condiție generală sau la un criteriu prevăzut în cod. Cu toate acestea, tot regulile, mergând mai departe în partea finală, în art.52, care sper că se vede, dispun faptul că ,,prezentele reguli se completează cu prevederile Codului de procedură civilă”, or această prevede finală este dificil de interpretat, și ridică cel puțin câteva întrebări vizavi maniera în care se vor raporta tribunalele arbitrale la măsurile provizorii și la condițiile de fond pe care le vor avea în vedere. Întrebarea imediată este: Trebuie de respectat în acest caz condițiile de fond din Codul de procedură civilă? Pentru că, măsurile
Bazil Oglindă: Îmi dai aici voie, Iuliana? Pentru că interesant, și după aia s-ar pierde. Sunt în spiritul aceleiași idei, mai este un text, e foarte bine că l-ai observat pe ăsta. Dar, am 26 alin.2 care se referă la procedura, face parte din art. 26 administrarea procedurii, reguli de procedură aplicabilă. Alin. 2 – în lipsa unui acord al părților sau dacă prezentele reguli nu dispun altfel, tribunalul arbitral va putea desfășurarea organizarea arbitrajului în orice modalitate pe care o consideră potrivită, în toate chestiunile pe care nu sunt expres prevăzute de prezentele reguli, tribunalul arbitral va acționa în spiritul acestora, acolo unde nu există norme stabilite de părți, de prezentele reguli sau în lipsa tribunalului arbitral acestora sunt neîndestulătoare se vor aplica dispozițiile corespunzătoare din Codul de procedură civilă. Și, ca să fac o paranteză, care a fost gândirea, pentru că am făcut parte din comisia de elaborare a regulilor, avem o procedură suplă cu texte suple, să nu repetăm condiții din Codul de procedură civilă, iar faptul că nu le repetăm, asta nu înseamnă că nu ar fi aplicabile așa cum ați văzut din primul materia prezentat, autonomia de voință a fost sfântă, am avut-o în vedere. Părțile pot stabili în principiu orice reguli, acolo, însă, unde am norme imperative, sigur, Codul de procedură s-ar putea să mă încorseteze, dar uneori chiar normele imperative din Codul de procedură civilă nu sunt aplicabile arbitrajului, și mai ales cele din procedura judiciară, unde de foarte multe ori avocații care vin în arbitraj, vin cu teze din procedura judiciară, ele sunt imperative, dar ele vin împotriva spiritului arbitrajului. Până la urmă, chiar și în Codul de procedură am dispoziție în care spun că normele din dreptul comun se aplică în măsura în care. Prin urmare, va fi un efort de interpretare subtilă, și o zonă foarte neclară care va conferi mai multă flexibilitate, posibilitate tribunalului arbitral de a aplica măsuri care sunt cerute de viață, suntem în comerț, și viața poate să ceară măsuri originale pe care nu te-ai gândit. Mi-ai dat un exemplu, ai dat un exemplu foarte frumos și foarte interesant cu vânzarea ceea silită, cred că acum niște ani, nici nu ne puteam imagina o astfel de măsură. Pe de altă parte, comerțul și viața au dictat poate o astfel de măsură. În rest, în principiu legat de condiții putem să discutăm dacă sunt cele din Cod sau ele pot fi nuanțate. Mulțumesc.
Iuliana Iacob: Nu, eu mulțumesc pentru, a fost un comentariu foarte util și mi se pare că răspunde sau oferă o soluție pentru eliminarea poate a oricare potențiale ambiguități. O astfel de soluție ar fi poate chiar de la început, tribunalul arbitral să stabilească în ce măsură va înțelege să se raporteze sau nu la condițiile prevăzute în Codul de procedură civilă sau la ce parte din Codul de procedură civilă, fiind rezonabil a se presupune și, poate că ar fi fost și utilă, o astfel de delimitare în cod, cer să se aibă în vedere, exclusiv prevederile din cod care vizează arbitrajul, cartea a patra de exemplu.
Claudiu Buglea: Dacă pot să intervin și eu puțin. Ideea e în felul următor, tocmai subiectul dumneavoastră, care e strict focusat pe măsuri provizorii ș.a.m.d. Dumneavoastră, prin faptul că ne-ați dat niște exemple interesante, posibilitatea de a solicita anumite măsuri provizorii pe care Codul de procedură civilă nu le cunoaște. Aici, ar putea să apară o problemă, și cred că la asta v-ați gândit, eu, cel puțin așa am interpretat discursul dumneavoastră și completarea din articol. Ceea ce a spus ne ajută să înțelegem cum se completează, în general regulile, fiecare dintre noi înțelegem lucrurile astea, că așa ar trebui să se completeze niște reguli procedurale a unei curți de arbitraj. Dar, ce ne facem în situația în care părțile vin ți invocă potrivit libertățile, pe care regulile de procedură le oferă, strict aici mă refer la măsurile provizorii. Instituirea unei măsuri provizorii pe care Codul de procedură civilă nu o reglementează. Cum și de ce? Dumneavoastră aici ajungeți cu demersul, nu măsura ca atare, ci care sunt mijloacele pe care instanța arbitrală le are, criteriile pe care trebuie să le impună părților. Adică, eu, reclamanta, vin și solicit ceea ce spuneați dumneavoastră. De fapt, pârâtul solicită, vine un reclamant și face cererea de chemare în judecată. Pârâtul, spun eu, solicit instanței să oblige reclamantul potrivit unor dispoziții să aducă acea garanție despre care vorbea. Care sunt normele, textele pe care instanța arbitrală mi le impune mie ca reclamant pentru a constitui lucrul respectiv?
Bazil Oglindă: Condițiile, cred că vor rămâne aceleași, adică mă refer la urgență, la prejudiciu și la nerejudecarea fondului, ca și condiții generale. Numai, particular eu mă voi duce pe ele, și voi arăta că mă încadrez aici. Și, ideea e următoarea – până la urmă ele nu trebuie să fie prevăzute de lege, ele rămân tradițional ca și condiții pe care ca orice măsura asigurătorii ar trebui. Maniera concretă, cum va fi putea demonstrată o urgență sau un prejudiciu, ideea e că tribunalul arbitral are posibilitatea de apreciere flexibilă, înțelegând poate și mai bine uneori realitatea economică, realitatea comercială care stă în spatele fiecărei spețe.
Claudiu Buglea: Cu alte cuvinte, concluzia ar fi că textele din Codul de procedură civilă nu te-ar împiedica pe tine, instanța arbitrală, folosind niște criterii mai rigide, să pui în aplicare niște solicitări ale părților care ar putea să fie mai libere și mai inovative. Pentru că ăsta ar fi riscul din textul ăsta, de aceea cred că dumneavoastră textul poate fi interpretat într-un anumit fel.
Iuliana Iacob: O interpretare coroborată, ar putea duce la rezultatul că tribunalul arbitral poate să dispună orice măsuri ce consideră potrivite cu condiția îndeplinirii condițiilor de fond din cod. Unde aș vedea dificultate, nu neapărat dificultate, ci consecință care trebuie avută în vedere, în anumite cazuri, este posibil, ca standardele sau criteriile impuse în cod să fie ori mai stricte față de propria analiză pe care putea să o facă tribunalul arbitral, ori în anumite cazuri, chiar mai puțin stricte. Și dau aici exemplu, măsura popirii asiguratorii care în baza Codului de procedură civilă, poate fi dispusă foarte ușor, pur formal, pur în baza codului, ignorând orice s-ar fi desprins în doctrină. Se poate dispune poprirea asiguratorii cu condiția existenței unei creanțe constatate în scris și a dovezii faptului că s-a pornit un litigiu. Și în situația asta, se ridică întrebarea dacă ar fi
Bazil Oglindă: Aici ar veni întrebarea legitimă: Dacă ar merge poprire în arbitraj față de faptul că cu terțul nu există o cauză compromisorie?
Iuliana Iacob: Și asta e evident. Avem din nefericire
Bazil Oglindă: Dacă îl oblig pe terț ca tribunal arbitral? Mai bine, în situația dată, recomandarea e ca să meargă la instanță, apropo și de alin. 4 din art.40, pentru că asta era oricum una din întrebări pe care aș fi pus-o. Când să mergi la instanță și de ce ai merge la instanță și de ce ai merge la curte, după ce ai analizat dispozițiile din noile reguli? Dar, mă rog asta pentru mai încolo. Am preferat așa o dezbatere interactivă, poate panelul ăsta poate să fie un pic altfel, și pentru că suntem așa, mai degrabă să fie un workshop decât o conferință.
Iuliana Iacob: Nu, nu e foarte util. Și, la fel, dacă mai are cineva fix acuma pe acest punct specific o întrebare? După cum am zis de la început, acestea sunt doar întrebări, dar am convingerea că efectiv soluțiile o să fie date de practică, și o să fie o perioadă probabil, oarecum, evident ne adaptăm și instanțele de judecată la sfârșitul zilei o să se adapteze la toate acestea, o să vină poate acțiuni în anulare care o să vizeze masuri extrem de, măsuri inovative, măsuri care nu au mai fost dispuse înainte și, atunci, automat o să se creeze o practică arbitrală, cât și o practică judecătorească pe ceva ce la noi, cel puțin, nu vorbim de alte jurisdicții, nu au mai fost întâlnit. Din punctul meu de vedere, am subliniat această prevedere care a fost menținută oarecum vizavi de completarea dispozițiilor Codului de procedură civilă, vizavi și față de un aspect care a fost semnalat într-un panel anterior, de domnul Botezatu, cred. Ce se întâmplă când o să avem un arbitraj internațional cu sediul în altă țară, desfășurat în baza regulilor de procedură arbitrală? Și cred că o să fie, răspunsul mi se pare foarte dificil. Deci cu siguranță o să existe, se va naște în acel moment o dezbateri vizavi legea procedurală aplicabilă, deoarece, pe de o parte, este unanim recunoscut, este îmbrățișată opinia că sediul arbitrajului automat denotă și legea procedurală arbitrajului, cel puțin la nivel general, nu o să intrăm în toate discuțiile și ramificațiile și, pe de altă parte, o să avem prevederile din Codul de procedură civilă, din reguli care o să ne trimită în Codul de procedură civilă. Și întrebarea atunci ar fi: Ce va face un tribunal arbitral cu sediul la Geneva, de exemplu, să spunem, la ce condiții, mai ales, că de obicei, măsurile provizorii sunt o chestiune procedurală. Ce lege procedurală va avea în vedere? Va avea în vedere dispozițiile procedurale din Codul de procedură civilă care sunt indicate de către art.52 din Regulile Arbitrale sau va avea în vedere dispozițiile procedurale ale legii de la locul arbitrajului? Dar, din nou, e o chestiune în care, într-adevăr, ar putea fi soluționată de către tribunalul arbitral într-o fază inițială prin stabilirea și crearea eventuală a unei ierarhii a dispozițiilor procedurale și a ordinilor de aplicare. Bun, n-aș vrea să insist foarte mult, mai ales că este și ultimul panel, dar era un aspect care vizează inclusiv discuția aceasta vizavi poprire, pe care aș fi vrut să-l subliniez. Într-adevăr e o discuție și o dezbatere și unele din întrebări pe care aș vrea să le adresez acum vizavi ce se întâmplă cu poprirea. Se interpretează ca ea vizează un terț, că nu poate fi opozabilă băncii, banca, nefiind parte la convenția arbitrală? Și este o interpretare legitimă, și sunt multe argumente care susțin această întrebare. Dar, e un dar aici, cum să nu fie și darul vizează practica, practica arbitrală, cel puțin anterioară și personal m-am confruntat cu situația în care tribunalul arbitral au emis încheieri prin care s-au dispus poprirea și, mai mult decât atât, nu a fost poprirea opozabilă. Dar, am avut surpriza, ca executorul judecătoresc să le pună în executare fără ar fi fost confirmate anterior de instanță. Aici, nu știu dacă avem un executor printre noi, din nefericire, nu, pentru că ne-ar fi ajutat un punct de vedre în momentul ăsta.
Bazil Oglindă: A fost inițial măsură asiguratorie dispusă și după aia s-a transformat în executorie după?
Iuliana Iacob: Nu s-a înființat pur și simplu.
Bazil Oglindă: O poprire asiguratorie?
Iuliana Iacob: O poprire asiguratorie, interpretarea care cred, ar fi trebuit să se aplice la cel moment, și din nou un aspect, care m-am gândit că are relevanță, practică și poate e bine să fii știut și pe care l-am atribuit poate unei nefamiliarizări a executorilor judecătorești la acel moment cu acele subtilități ale arbitrajului. Unu, a fost că se pune într-adevăr această problemă: Poate tribunalul arbitral să dispună poprirea sau chiar dacă poate este acea poprire opozabilă terțului care nu este parte la convenția arbitrală? Și doi, este un aspect larg cunoscut, faptul că tribunalele arbitrale nu dețin imperium, nu dețin puterea de constrângere și, în acest context, se ridică din nou întrebarea, și acest aspect este confirmat de către Codul de procedură civilă, cred că, nu știu dacă se vede, sper că
Intervenient: Dacă nu avem imperium, avem opozabilitatea notificării unui creditor care dobândește un drept asupra unei sume, nu? Deținute de un terț și avem, și o plată făcute chiar în cazul unei cesiuni de creanță simplă, nu în cazul unui arbitraj, n-ar mai fi opozabilă, și atunci un efect de opozabilitate, cred că ar rezulta din faptul că i se comunică o hotărâre arbitrală prin care, mă gândesc că poate ar fi o variantă de interpretare.
Bazil Oglindă: Interesant.
Iuliana Iacob: Da, este o altă soluție, de exemplu, cum să se ocolească acest impediment pe care l-am văzut în practică, a fost dispunerea nu unei măsuri față de un terț, dar față de o parte la convenția arbitrală vizavi maniera în care ar trebui să se comporte față de un terț. Personal, cred că nu este, situația, exemplul pe care l-ați dat nu mi se pare incident în cazul de față, acesta viza obținerea unei măsuri asigurătorii,  era vorba de poprirea contului unui debitor, era greu de operat prin orice alt mecanism din punctul nostru de vedere, vă dați seama executorul cela a trimis notificări și doar executorul a putut să pună în executare acea măsură asiguratorie, așa cum este, fiind în baza legii a trimis notificări tuturor instituțiilor bancare, a poprit absolut toate conturile, și a îndeplinit anumite atribuții prevăzute expres de către lege. Din acel motiv, nu știu dacă ar fi fost posibil acel mecanism
Cristina Florescu: Date în executare.
Iuliana Iacob: Da, exact asta a fost și calea urmată, menționez separat, că am făcut inclusiv acțiunea în anulare și instanța de anulare în mod interesant, Curtea de Apel București a confirmat, faptul că, tribunalul arbitral nu are forța de constrângere, și a arătat faptul că și pentru treaba asta aș fi vrut, și îmi pare rău că nu se afișează. Și da, art.585 din Codul de procedură civilă, aș fi vrut să subliniez, vizavi de aspectul practic, cum se pun în executare aceste măsuri provizorii sau asigurătorii dispuse de tribunalele arbitrale, în măsura în care nu sunt respectate, nu sunt aduse la îndeplinire voluntară soluția ar trebui să fie recurgerea la concursul instanței de judecată, instanțele competente să dea, să dispună măsuri în susținerea procedurilor arbitrale. Am vrut să insist asupra acestuia aspect, nu neapărat din cauza, sunt convinsă că articolul este cunoscut tuturor, întrebarea care mi se părea interesantă, și voiam să văd dacă există opinii diferite este: Ce ar trebui să vizeze acest control pe care îl efectuează instanța, ce se va analiza, se va face o nouă analiză a oportunității dispunerii măsurii sau a legalității? Personal, cred că răspunsul ar trebui să fie nu. Cred că este vorba de un control de regularitate, se verifică poate, nu știu, să nu fi existat o încălcare a ordinii publice, să nu se dispună o măsură ilegală, o măsură care ar contraveni anumitor drepturi fundamentale. Deci, practic, asta ar fi situația.
Bazil Oglindă: Și cumva un pic mai mult decât la încuviințarea executării silite, da, un pic, adică mult mai puțin la o acțiune în anulare.
Iuliana Iacob: Exact.
Bazil Oglindă: Ceva între, nu? Cam asta cred și eu.
Iuliana Iacob: Da, dar nou, lipsa faptului că nu există o reglementare clară, cred că este ceva ce, din nou se va dezvolta pe baza unei
Bazil Oglindă: Nu, aici ați adus în discuție, una dintre cele mai sensibile probleme și poate cea mai interesantă dintr-o anumită perspectivă în materia măsurilor asiguratorii. Ați adus în discuție lipsa, dacă vreți, a forței executorii, pe care ar avea-o încheierea pe care ar pronunța-o arbitrul. Din păcate, acest text este un text, care din punctul meu de vedere, dacă tot s-a vorbit de revizuirea Codului de procedură civilă, ar fi trebuit să fie revizuit, la momentul la care s-a făcut reglementare în noul Cod. Din păcate, a fost preluat identică formularea din 1993, a modificării vechiul Cod de procedură civilă când s-a introdus practic cartea a patra. Este un text depășit de realități, în mod normal adică, puterea executorie ar fi trebuit să i se acorde încheierii prin care se dispune o măsura asiguratorie, cel puțin, le fel, cum este dată și în cazul unei hotărâri arbitrale. Până la urmă, tribunalul arbitral face judecată de valoare și dacă, chiar dacă el nu are imperium, dar dacă îi dai forță hotărârii arbitrale, în același timp reglementezi, tu în Codul de procedura civilă, sistemul juridic al căii de atac, identic acțiunii în anulare. Adică, încheierea prin care se dispune o măsură asiguratorie, poate fi controlată la fel ca o sentință arbitrală, da în același timp îi iei puterea executorie. Deci, este o necorelare legislativă, incredibilă, fără sens. Cu toate acestea, cred însă că rostul măsurilor asiguratorii pronunțate atunci, atunci v-ați întreba în mod legitim: De ce să mai apelăm la măsuri asiguratorii dacă ele nu au forță executorie? Eu cred, și am aici un pic o altă părere, legată de ce se întâmplă la, apropo, dacă am pus întrebarea în felul în care am pus-o, am pus-o de dragul discuției. Cred că, în mod normal este opozabilă băncii, cred că, de exemplu, un tribunal arbitral ar putea să dispună o măsură de tipul suspendării executării unei scrisori de garanție bancară, care este o măsura provizorie, până la soluționarea litigiului asupra fondului, și o astfel de măsură provizorie cu această încheiere, persoana interesantă, care a obținut acea măsură se duce la bancă, și banca nu va mai executa scrisoarea de garanție, este temei legitim și nu e nevoie de punerea în executare a unei astfel de măsuri; adică sunt măsuri provizorii care nu sunt necesar să fie puse în executare.
Cristina Florescu: Care ar trebui.
Bazil Oglindă: Sau sunt altele care de tipul, apropo una din jurisprudența fierbinte a curții, prima hotărâre pronunțată în materia arbitrului de urgență vizează suspendarea plăților cu un contract de leasing până la soluționarea litigiului asupra fondului. Este un litigiu asupra fondului în care creditorul spune că nu mai are de achitat, mă rog, și se dorește plata doar a valorii reziduale și, mă rog, a transferului dreptului de proprietate. În același timp, pârâtul pretinde plăți în temeiul contractului de leasing, și are mecanisme contractuale prin care ar fi putut executa; și o astfel de măsură poate fi dispusă. Nu se pune problema punerii în executarea ei pur și simplu are o forță juridică, chiar și de aia textul
Iuliana Iacob: Și poate fi opusă părții care ar solicita ulterioară punerea ei.
Bazil Oglindă: Și poate fi opusă părții, la bancă sunt conturile debitorului, banca este doar un administrator al conturilor debitorului, nu se pune problema de o formalitate specială, de o opozabilitate. Da.
Cristina Florescu: Asta este ideea că măsura este pentru partea care este și ia parte la convenția arbitrală, dar asta nu se leagă de bancă. Dar, aia este că cel creditor se va opri din a-i mai cere și a executa automat acele. Dacă vrea de bunăvoie să țină cont de ele, dacă nu, există alte căi probabil, și cei care vor se vor duce la instanță să o atace separat, căci avem o prevedere expresă. Apropo de atacarea asta separată, ea a venit în plus față, de exemplu, de alte legi ale arbitrajului, ce să spunem e în Codul de procedură civilă este o lege a arbitrajului, față de, vorbesc despre ce se întâmplă pe plan internațional. În alte părți, nici nu există măcar atât, chiar în legislații mai evoluată și să spunem mai liberale și în marea majoritate a lor, acelor care sunt friendly arbitration, cum se spune, au reglementare ca a noastră, un control de legalitate asupra acestei încheieri a tribunalului arbitral respectiv, vom vedea, că avem și arbitrul de urgență. Nu se intră neapărat pe fond, în alte țări e chiar mai rău, se intră pe fond și sunt destul de multe, sunt altele în care nu se recunoaște deloc și, deci, nu ai ce să faci. Dacă o execuți de bună voie, bine, dacă nu, nu și există doar câteva care o recunosc doar la nivel de hotărâre asimilată cele statale și foarte puține. Așa că ne declarăm printre cei care nu stăm atât de rău, asta a fost o analiză, de fapt, o teză de doctorat a unui specialist în domeniu, a scos și o carte, dar sunt niște ani deja, știu acuma că e un nume turc, mai complicat, care are o cartea întreagă despre măsurile aceste conservatorii provizorii de urgență, și a făcut o trecere în revistă a ceea ce există pe plan internațional și marea majoritate care sunt arbitration friendly sunt ca noi, deci ne încadrăm încă bine.
Bazil Oglindă: Și în măsură provizorie.
Cristina Florescu: Da, da, la ei e mai rău, e din ăla care trebui să te duci să o iei de la capăt în fața instanței, dacă, deci nu merge.
Bazil Oglindă: Ok, vedem care sunt concluziile Iulianei, că după aia să facem trecerea spre tine, Cristina, în mod natural.
Iuliana Iacob: Nu o să mai insist. Sper că a fost util și interesant. Ce mi-aș dori să transmit, sau ce ar trebui să rămânem toți, ar fi practic în momentul ăsta putem să începem să luam în considerare sau ar trebui să ne gândim la posibilitatea și la oportunitatea apelării la aceste tipuri de măsuri noi, poate distincte, față de ce era inițial, tradițional folosit o dată. Doi, cred că ar fi utilă la un moment dat, poate într-o versiune a viitoarelor reguli să fie nuanțată trimiterea la Codul de procedură civilă sau, poate chiar eliminată. O să fac o scurtă mențiune, doar având în vedere că regulile chiar au prevederi care reglementează sediul arbitrajului, locului arbitrajului, în lipsa oricărei alegeri a părților, acestea, fiind sediul curții București, automat, există o lege procedurală care ar fi, în care ar fi aplicabilă, devenind cumva superfluu această trimitere la Codul de procedură civilă. Această trimitere la Codul de procedură civilă și riscând poate să creeze confuzie vizavi de care parte din Codul de procedură civilă ar trebui să ne referim, cât ar trebui să luăm în considerare și o dată în situația acelui arbitraj internațional cu sediul în altă țară unde, din nou, s-ar putea crea o limită competiție sau un anumit concurs între legile procedurale, asta o dată și doi, e un domeniu nou acum, și ar trebui urmărită și o să urmăresc cu interes practica ce urmează să se dezvolte pe partea asta. Mulțumesc mult!

Bazil Oglindă: Mulțumim și noi, foarte interesantă prezentarea. Dacă sunt întrebări, vă rog.

Intervenient: Aș avea eu o întrebare. În legătură cu criteriile de acordare a măsurilor provizorii și cu acea dificultate pe care o generează prevederea din reguli care spune că regulile se completează cu Codul de Procedură Civilă. Din punctul meu de vedere, atunci când spune că se completează cu Codul de Procedură Civilă referirea nu poate să fie decât la titlul despre arbitraj, nu are de ce să se completeze cu regulile privind judecata pentru că sunt proceduri complet diferite, fundamental diferite, au caractere totalmente distincte.

Bazil Oglindă: Scuză-mă că te întrerup, ar putea să fie în același timp, să se completeze și cu dispozițiile din Codul de procedură civilă cu privire la măsurile asigurătorii?

Claudiu Buglea: Astea sunt pentru că nu avem altceva.

Intervenient: Din punctul meu de vedere, este mai dificil la noi pentru că legislația noastră, pe arbitraj, nu este bazată pe un UNCITRAL modern-law, dacă era bazată pe UNCITRAL modern-law, acolo aveam exact toate criteriile care trebuiau să fie luate în considerare în momentul în care se acordă entry majors și întrebarea mea era, având în vedere faptul că există totuși această discreție a Tribunalului arbitral care spune că poate să ofere orice măsuri provizorii consideră și nu spune criteriile, nu ar fi o interpretare mai arbitration friendly aceea de a se lua în considerare criteriile din UNCITRAL modern law, chiar dacă nu este adoptată în legislația noastră, totuși, având în vedere că există discreția aceasta de a se lua cu caracter orientativ în considerarea acelei criterii, și spun asta pentru că am observat și în practica internațională pentru că această prevedere laxă există și în regulile ICC și în regulile ESS de la început a fost această dilemă, arbitrii nu au știut ce criterii să ia în considerare, și practica arată că orientativ sunt luate în considerare chiar criteriile din UNCITRAL modern law. Asta era întrebarea mea dacă credeți că se poate interpreta așa.

Iuliana Iacob: Mulțumesc mult de tot! Este foarte interesantă. Tot încerc să le fac să apară dar văd că nu reușesc, aveam de fapt criteriile din UNCINTRAL, ele sunt, le-am pus pe ecran. Da, parțial și eu sunt de acord, cred că ceea ce voiam să subliniez era faptul că aceste prevederi în lipsa unei reglementări foarte clare lasă loc de ambiguitate. Asta era de fapt mesajul pe care voiam să îl transmit, deci inevitabil situația nu este clar tranșantă în acest moment și este imposibilă a fie clar tranșată, având în vedere că vorbim de o instituție nouă și de niște reguli care de abia acum intră în vigoare. Personal cred că, într-adevăr, testele prevăzute de UNCITRAL, care în esență sunt similare cu criteriile care s-au dezvoltat și în practică arbitrală internațională, da, ar fi o soluție bună, aș prefera mai degrabă o soluție judicioasă, dar e părerea mea strict personală, ar fi permiterea unei aprecieri mai largi a Tribunalului arbitral de a-și dezvolta cumva propriul test sau propriul criteriu pe baza circumstanțelor particulare de fapt. Evident, pot fi luate în considerare și condițiile prevăzute din regulile UNCITRAL care, în acest moment, este evident că sunt destul de larg răspândite și la sfârșitul zilei e cumva o încercare și un test, care deja este cumva articulat în baza unor reguli, dar cumva asta ar fi fost sau asta este soluția pe care aș fi preferat eu și mi s-ar părea într-adevăr arbitration friendly, îndepărtarea, poate, de regulile din cod și permiterea, lăsarea unei aprecieri mai largi a Tribunalului arbitral sau arbitrului de urgență sau arbitrului unic.

Bazil Oglindă: Deci, permiteți-mi și mie o completare, cum vi se par actualele reguli de procedură, vi se par arbitration friendly?

Intervenient: Da, mi se par.

Bazil Oglindă: Ei bine, atunci v-ați dat răspunsul pentru că, de altfel, nu are rost să vă recitesc, dar să vă uitați încă o dată pe art. 26 alin.12 și pe celălalt text care a fost invocat de colegă, toate conduc în aceeași idee și acum aș dori să vă dau un răspuns complet la o suită de alte probleme pentru că sunt foarte multe dileme, deci voi avea o dublă posibilitate de a interpreta mai multe situații din actualele reguli. Vom putea spune că avem o problemă, s-a renunțat la o chestie care era înainte și se regăsea în Codul de Procedură Civilă, nu numai în materia măsurilor asigurătorii, sau oare acum trebuie să mă duc la Codul de Procedură Civilă direct, răspunsul este nu și am discutat și asta a fost discuția și în comisie și cu domnul prof Marian Nicolae și cu domnul profesor Șcheau, și cu colegii mei Sorina Olaru și Cornel Popa, asta a fost discuția, noi apelăm la Codul de Procedură Civilă în extremis și lăsăm libertatea Tribunalul se aprecieze inclusiv UNCITRAL poate fi un model. Criteriile din practica arbitrală internațională sunt un model pentru tribunal pe care îl poate aplica, important este să îl argumentează corect pe situația respectivă, însă nu am trimiterea automată. Această paradigmă cu „nu am regulă mă duc direct la Codul de Procedură Civilă’’, de acasă o să citiți cu atenție textele din reguli, a cam dispărut, trimiterea la reguli a fost făcută pentru că trebuia până la urmă să trimiți și la o reglementare, chiar între noi între membrii comisiei a fost o discuție foarte aprinsă, dacă să facem vreo trimitere la Codul de Procedură Civilă sau nu. Pe de altă parte, schimbarea de filosofie a fost atât de profundă față de vechile reguli, în care aveam foarte multe texte care erau în paralel cu Codul, adică practic reglementau aceleași aspecte și practic dublau Codul, de asta și aveam foarte multe texte, și atunci, până la urmă, am zis facem o trimitere la Cod, dar să avem grijă cum o facem să dăm criterii tribunalului pentru că el poate aplica întotdeauna altceva, ce vor părțile, ce crede el mai potrivit și chiar dacă chiar nu are, atunci se duce undeva și se duce la Cod de Procedură Civilă, iar Codul de Procedură Civilă până la urmă, am zis că până chiar Codul de Procedură Civilă te trimite la principii generale de drept și la alte chestii pentru că, până la urmă și Codul are o anumită deschiderea atunci când nu am, bineînțeles, o reglementare și reglementările din Cod, tribunalul nu trebuie să le aplice automat pentru că ce se potrivește unei proceduri judiciare s-ar putea să fie împotriva spiritului procedurii arbitrale, astea sunt criteriile. Ideea este că noi arbitrii ne vom educa și trebuie să înțelegem că este o schimbare de paradigmă și pentru noi. Avocații, și consilierii juridici și pentru ei trebuie să fie indiscutabil, deci nu citirea a 54 de articole înseamnă că am înțeles aceste reguli. Va trece timp și cred că, dacă va conta cum va fi aplicată procedura pentru că, dacă aceste reguli vor fi aplicate, bine, eu cred că este un moment al deschiderii către arbitraj, și sper că, apropo, de ce s-a vorbit în prima parte ca peste 10 ani se discută și despre compromisuri, apropo de modalitatea de investire cred că nu există, se predă numai la facultate compromisul, în practică nu există compromisul. Curtea de arbitraj nu a fost, se pare investită niciodată în istoria ei printr-un compromis, apropo de diferența dintre teorie și practică.

Claudiu Buglea: Da, dar asta este vina practicienilor, până la urmă.

Bazil Oglindă: Da, până la urmă nu știu dacă să vorbim.

Claudiu Buglea: Pentru că asta presupune că cei doi avocați, ca să mergem sau juriști celor două părți de la proces sunt capabile să sfătuiască părțile că un compromis de arbitraj are aceeași valoare, și nu face nimic mai mult altceva decât să investească o instanță, să stabilească niște competențe ale instanței, dar asta ține de educația celor profesioniști în ale dreptului, nu trebuie să fie nici mai liber, nici mai puțin liber.

Bazil Oglindă: Am mai spus-o și cu altă ocazie, cred că și una din cauzele pentru care arbitrajul nu este atât de dezvoltat în România cum poate, cred eu că ar merita, și față de ceea ce poate oferi în de față, nu vorbesc de ceea ce ar putea oferi dacă într-adevăr ar deveni modern, premisă oferită de noile reguli. Bineînțeles, trebuie și o infrastructură, adică posibilități pe care momentul de față poate nu le are la nivelul marilor centre internaționale, dar, care s-ar putea dezvolta, dar important este să înțelegem că fiecare, împreună, dacă noi cei care avem o educație cât de cât în arbitraj facem ceva, pe de altă parte sunt o grămadă de oameni care nu știu cu ce se mănâncă arbitrajul, pentru foarte mulți chiar dacă sunt juriști sau avocați, să mă scuze, pentru ei arbitraj înseamnă cel mult, nu mă refer la arbitrajul sportiv din fața Tribunalului de arbitraj sportiv de la Lausanne, înseamnă arbitrajul fotbalistic, vorbesc foarte serios, mi s-a întâmplat asta și în cadrul unei conferințe undeva în provincie, nu are rost să vorbesc.

Cristian Jura: Mi s-a întâmplat și mie m-au întrebat la ce meci voi arbitra weekendul viitor.

Bazil Oglindă: Da, deci asta este! Atunci, pe de altă parte, am întrebat de ce refuză arbitrarea, și am constatat că principala cauză este teama de necunoscut, așa cum uneori cuiva care nu a mâncat un fel sofisticat de mâncare îi este teamă să îl comande și va prefera o ceapă cu cartofi prăjiți să mănânce, la fel va prefera să meargă la un anumit tribunal sau la o anumită judecătorie, nu vreau să, mă rog. Ideea este că, dacă nu înțelege că pentru anumite litigii sofisticate arbitrajul este o soluție, de ce, pentru timpul pe care îl alocă specialiștii, pentru faptul că sunt specialiști ai acelui domeniu, atunci nu știu ce să mai zic în momentul de față. Am vrut să vă spun totuși aceste lucruri și putem face o trecere spre, da, te rog!

Intervenient: S-au ridicat deja foarte multe întrebări de astăzi dimineață, referitor la noile reguli. Face parte din preocupările Curții în perioada imediat următoare sesiuni de comunicare științifică, de informare către arbitri, pentru că, iată, vedem că sunt foarte multe întrebări, dar ce a avut în vederea comisia?

Claudiu Buglea: Vi se par arbitri nepregătiți?

Intervenient: Nu, în nici un caz, cred doar că.

Cristina Florescu: Dar de ce către arbitrii? Cred către părți.

Intervenient : Nu, între arbitrii întreb, pentru că, deja la această masă de dimineață au fost foarte mulți arbitri, care au întrebat „Dar ce se ascunde în spatele acestui text?” sau „De ce așa de ce nu invers?’’, ’„De ce 50.000 mai devreme sau de ce nu mai mult, de ce nu mai puțin?” În acest sens, dacă se are în vedere comunicarea către arbitrii Curții a subtilităților regulilor, nu a regulilor pe care le putem citit cu toți, inclusiv domniile lor, și sunt convinsă că o vor face.

Bazil Oglindă: Evident că nu. Oricum pe mai multe planuri va trebui, și Curtea de arbitraj va avea în vedere în perioada următoare mai multe evenimente care vor avea ca scop buna aplicare în înțelegere și aplicare a regulilor. Evident, adevărul absolut nu îl va deține nimeni. Ele sunt flexibile și unele dintre ele interpretabile, noi sigur, cei care a fost în Comisie vă putem răspunde aproape la fiecare text, pentru că, cam ce a fost în spate, dacă o să avem discuțiile, pe de altă parte nu avem pretenția ca am venit cu niște reguli originale și nemaiîntâlnite. Toate soluțiile din regulile de procedură arbitrală se regăsesc, aș spune la Stockholm, dacă ne uităm, care a fost principalul izvor de inspirație, ICC Paris, Singapore, și cam astea sunt cele mai moderne, și repere pe care le-am am avut în vedere și toate până la urmă sunt variațiuni și mici adaptării unui specific sau o chestiune de aplicabilitate practică în contextul românesc, dar, în general, am vrut să mergem mai departe pentru că de multe ori ne confruntam „Suntem noi oare pregătiți să aplicăm așa?’’ și am zis – trebuie să fim pregătiți ne luăm pe ce ar trebui să fie nu despre ce suntem pregătiți, pentru că atunci nu o să evaluăm niciodată, cam asta a fost spiritul discuțiilor în comisie. Răspunsul meu este da și eu cred că este important pentru arbitrii, într-o măsură, să avem noi niște întâlniri și niște mese, pentru că este foarte importantă aplicarea procedurii și dinamica ei, care este cu totul diferită. Noi ce am urmărit este să fie într-adevăr administrarea procesului arbitrar să nu mai semene cu ce este acum în arbitrajul domestic, adică termene, venit, făcută corespondență procedurală la termen, schimbat de documente, posibilitatea de a realiza într-o etapă scrisă în care comunicare electronică în care, toți cei de aici din sală care aveți experiență în arbitrajul internațional știți ce înseamnă – conferință teleconferință, abordarea chestiunilor de administrare a procedurii în această manieră, comunicarea cu Tribunalul arbitral făcută în mod direct și electronic. Deci întâlnirea numai pentru hearing, pentru dezbateri, pentru audieri de martori și pentru concluzii pe excepții și pe fond. Nu ne vom mai întâlni la sediul Curții de arbitraj să schimbăm documente hard copy, cum se întâmplă de foarte multe ori; dacă nici măcar atâta lucru nu vom reuși pe actualele reguli, înseamnă că le-am făcut degeaba. Pe actualele reguli nu mai avem de ce să stabilim, termen 19 martie, de ce? Să depună raportul de expertiză. Păi de ce să te mai întâlnești cu părțile la sediul Curții de arbitraj dacă trebuie să se depune raportul de expertiză pe 19 martie, totul se realizează sub formă de calendar procedural în ziua conferinței pentru organizarea dezbaterilor, deci din punctul ăsta de vedere suntem la nivel, deci, teoretic, pe reguli așa suntem, sigur, tribunalele arbitrare vor trebui să aplice, dar atenție, cu ajutorul părților, dacă părțile nu vor dori niciodată nu se vor face, pentru că, încă o dată, regulile sunt sub imperiul autonomiei de voință a părților, dacă ambele părți vor veni cu cereri dilatorii, procedura va fi așa.

Claudiu Buglea: Dumneavoastră ați făcut o reclamă pro domo, colega noastră din sală a pus o întrebare în ajutorarea arbitrilor. Eu am spus-o în glumă, dar e real ceea ce voia dumneaei să spună. Dumneaei dorea să spună că unii vorbitori, bănuiesc, care sunt și arbitrii, în cuvântările dumnealor au spus „Ce se ascunde în spatele unei norme din cod?’’, ceea ce presupunea că din perspectiva colegei noastre de aici din sală, corectă perspectiva, că unii arbitri au ei înșiși dubi în legătură cu ce a vrut legiuitorul, adică dumneavoastră, în momentul în care au editat, asta era problema, și răspunsul dumneavoastră, ați făcut o pledoarie pentru reguli, pentru deschidere în răspuns, răspunsul era mult mai simplu, zic eu – un arbitru care are o problemă, eu spre exemplu dacă aș avea o problemă, sunt arbitru da? Și am o dilema în legătură cu o normă din noile norme, am două variante fie să nu mă intereseze ceea ce au avut de gând domnii legiuitori, fie pun mâna pe un telefon și îl sun pe domnul legiuitor și întreb ce a avut în minte în momentul în care ai editat. Nimeni nu mă împiedică să fac lucrul, deci eu chiar sunt liber și vă spun onest ce aș face dacă aș avea vreun dubiu. Domne, ce ai avut de gând în momentul în care ai copiat norma de la, de unde a copiat-o? Ați zis că de la Stockholm sau de la Hong Kong.

 Bazil Oglindă: Am adaptat-o, nu am copiat-o.

Claudiu Buglea: Ați adaptat-o, înțelegeți ideea și credeți că, plus că noi mai avem niște întâlniri.

 Bazil Oglindă: Claudiu, ai văzut că nu am avut pretenția să spun că suntem originali, și am zis că este o tâmpenie să spui.

Claudiu Buglea: Deci luăm legătura și o să ne descurcăm, deci să vă liniștim pe dumneavoastră, plecați mult mai liniștită.

Cristian Jura: Deci nu ezitați să ne sunați!

Bazil Oglindă: Bun, deci arbitrul de urgență.

Claudiu Buglea: Să fie de urgență, eu am făcut un efort.

Bazil Oglinda: Arbitru de urgență procedură nouă și de ce ar fi interesantă, când s-ar aplica și este mai interesant aici.

Cristina Florescu: Mă gândeam că noile reguli încearcă să iasă puțin din formalismul excesiv, care exista înainte și, în general, în arbitraj mai multă flexibilitate și liberalizare a ideilor și a modului de aplicare, și de aceea cred eu că s-a încercat desprinderea atât de Codul Civil cât și trimiterea clară acolo, acolo, acolo, mă duc la UNCITRAL. În general se știe care este, de cei care știu, de profesioniști care știu, care nu știu întreabă sau încearcă să citească sau încearcă să citească sau încearcă să vadă că nu le pot ști pe toate, dar când te lovești de un anumit lucru, începi să faci niște săpături, cred că toată lumea face la fel și avocații și magistrații și toată lumea, nimeni nu poate să știe absolut tot. Majoritatea arbitrilor au participat la foarte multe întâlniri și discuții pe marginea acestor reguli și, până s-a ajuns să fie într-adevăr editate și publicate, au durat doi ani de zile. Gândiți-vă că au trecut printr-un procesul în care toți am avut puterea, libertatea, să comentăm, să ne spunem păsurile, și să înțelegem ce se întâmplă în spate, deci da, m-a preocupat foarte mult și eu m-am implicat de exemplu în ce s-a întâmplat, ce-i asta, cum e asta, e bine, nu e bine, nu înțeleg de ce. Nici eu nu am înțeles niște lucruri, mi-au fost explicate, apoi m-am dus să văd care dintre regulile internaționale acestea mai trendy, căci de ele ne ocupăm, Stockholm, Paris, ați văzut, Asia, Singapore, Hong Kong sunt trendsetter, avem Garr Born acolo, care este un mic Dumnezeu pe pământ, mai nou și din cauza lui s-au mișcat foarte bine, ICC-ul se duce la Singapore, da, simte nevoia să își facă bază serioasă acolo, și angajează oameni pentru Singapore și acum tendința și cerința mare este Singapore. ICC-ul este disperat că pierde în fața Asiei. Asta așa, ca fapt divers. Deci, de acolo răsare soarele, mai nou; de aceea au fost aceste încercări de a se vedea deja despre ce este vorba, de acolo vine și cu arbitrul de urgență, de aceea avem sistemul de care vorbea Sorina, dar nu mai știu dacă era Sorina, mai era cineva care a întrebat cum este cu acest opt-aut, și de ce nu stau luat în considerare, cum au fost la procedura aceasta de urgență simplificată, accelerată, cum vreți să spuneți, unde există prevedere clară în anexa 5, mi se pare că este că nu numai pentru convențiile care au fost încheiate după ce au intrat în vigoare aceste reguli.

Bazil Oglindă: Foarte corectă observația ta, apropo de discuția de dimineață, deci de aplicarea în timp, la procedura simplificată, cea pe care a susținut-o colegul nostru Cosmin Vasile.

Cristina Florescu: I se spune foarte clar cu aplicarea în timp.

Bazil Oglindă: Spune că dacă părțile nu convin altfel, prezentele reguli se aplică litigiilor prevăzută de Convenția arbitrală încheiată după data intrării în vigoare a acestora.

Cristina Florescu: Pe când la arbitrul de urgență, ne ducem înapoi la anexa 2, vedem că acest lucru nu este precizat în mod special.

Bazil Oglindă: Deci atunci se aplică.

Cristina Florescu: Deci tot opt-out este, dacă vreau, dar el ce a considerat aici un beneficiu, asta este ideea.

Bazil Oglindă: Un beneficiu pentru ambele părți.

Cristina Florescu: Ambele relativ, pentru ăla care nu vrea un e beneficiu,  „Oricare parte are dreptul de a solicita numirea’’, deci nu prea e nici aici cu impuse. Deci asta este o procedură într-adevăr specială, este un fel de ordonanță de plată pe măsura de urgență pe care le poate face acum un arbitru de urgență, și normal că este unul, pentru că este o procedură la rândul ei accelerată, deci este în spiritul acelei proceduri simplificate, ca să înțelegeți un pic. Aceea de la anexa 5, dar restricționată și mai tare, de ce? De celeritate, rapiditate, urgență; aici se întâmplă niște lucruri care dor, care ard, niște măsuri care trebuie luate astăzi, mâine este prea târziu, pentru cazuri foarte sensibile, și pentru utilizatorii mai sofisticați; asta nu este pentru orice măsură de urgență, pentru că nu își merită banii, mă scuzați. Deci să înțelegeți, ce este, că trebuie să mergem la norme și să vedem ce este în spate. S-a discutat de ce 50.000, și nu cele 2 milioane, suntem în România și trebuie să vedem care sunt realitățile și cui trebuie să le aplicăm. Asta este răspunsul la 50.000. S-au gândit foarte mult de ce pun acest.

Bazil Oglindă: De ce 50.000, și nu 2 milioane de dolari?

Cristina Florescu: Da, ce să facem noi cu 2 milioane de dolari, înseamnă că noi nu mai aplicăm procedura aia simplificată niciodată.

Bazil Oglindă: Și la noi sunt dosare foarte mari de 2 milioane de dolari.

Cristina Florescu: La 2 milioane, 2 milioane de dolari este mult prea complicată ca să aplici o procedură simplificată, nu vă spun că am avut dosar de 20 și sau 22.000 lei cu penalități, deci nu este o sumă mare între noi fie vorba, care a pornit ca o chestie e simplă, părea ca un fel de, iarăși ordonanță de plată, și a devenit complicată s-au pus niște probleme legat de societățile comerciale din spate, ne-am dus la Legea 31 la hotărârile lor, la statut, ce se poate, ce nu se poate, lucruri foarte complicate, care, până la urmă, excedau arbitrajului, după cum știți Legea 31 este de stricta aplicarea, iar acolo trebuie să mergi numai la instanță, dacă ai niște probleme care și pe care noi nu le puteam hotărî, cu expertiză, deci a devenit o complicație pentru o sumă mică. Iarăși, aia poate porni ca o procedură simplificată, dar nu va continua așa, de ce, pentru că în timpul respectiv nu se poate și bineînțeles, arbitrul ridică două degete și spune – Uite despre ce este vorba, nu se poate continuă așa, curte, ia măsurile necesare și așa mai departe; deci curtea este întotdeauna în spate să ajute și să țină un echilibru și să vadă de la caz la caz, de aceea evităm formalismul, de aceea evităm trimiteri, de aceea evităm să punem UNCITRAL, articolul care spune clar, setul de factori, dar s-a cristalizat de ani de zile, toată lumea le știe – primul jurisdicție, deci dacă am competență, apropo că ați discutat dumneavoastră că le am mare aici, prima afacere, șansa succes, cât de cât a cererii respective, că, dacă vezi că ceva nu are nici un sens, nici nu o mai discuți, atenție să evităm prejudecarea fondului, pentru că noi mergem la ordonanța președințială, acolo ni se spune foarte clar și în Codul de Procedură Civilă, cum merg lucrurile la măsuri provizorii de obicei, de ce ar fi foarte diferite, lucrurile bune le luăm, ziceți că să nu mergem la alte proceduri din Cod, eu zic să ne uităm la ordonanța președințială la care se fac trimiteri, și eu când vreau să merg la instanța de drept comun, normal, pentru aceste măsuri, acolo mă duc, mi se spune clar că așa trebuie să mă duc dacă mă duc și acolo ce îmi spune? Îmi spune clar ceea ce trebuie să fac, iar asta sunt lucrurile care se regăsesc deja de mult în practică arbitrală. Deci mai avem șansa de urgență pe care nu o mai discut, prejudiciul iremediabil actual iminent, le știți pe toate pentru că se studiază, cred, ordonanța președințială, în anul 4 cu toate lucrurile acelea, să fie greu de reparat, și trebuie să ținem cont de aceea proporționalitate, adică măsura cerută, și pe care o va lua, pentru că poate să cântărească arbitrul, sau Tribunalul arbitral, pentru că vorbim în general de măsuri, cât într-adevăr se poate lua din ea în considerație în raport, da, că avem legătura aceea de cauzalitate, cu prejudiciul, dauna cauzată. Lucrurile astea sunt stabilite deja de mult. Acum cu arbitrul de urgență, eu nu vreau să fac o citire a anexei 2 pe care toată lumea poate să o facă, revin la acea primă afacere, în spate avem curtea care întotdeauna keep on eye on it, da, ca să înțelegem că este foarte important, „De la început cererea va fi respinsă dacă președintele constată lipsa evidentă a competenței’’, apropo de jurisdicție, pentru că spuneam că sunt niște criterii de care trebuie să ținem cont în general, iar orice arbitru de urgență este chemat să țină cont de ele, pentru că nu are cum să judece altfel, pentru că astea sunt lucrurile de bază pe care trebuie să le facă într-o procedură extrem de rapidă și de ce să spun, chiar de urgență, este vorba de două zile, așa mai departe, am și o statistică care arată cum s-a făcut până acum, cel mai mult a durat 18 zile, deci asta spune ceva.

Bazil Oglindă: La Curtea noastră a durat 11 zile, în condițiile în care arbitrul de urgență a fost recuzat în a 9-a zi și a durat o zi, mă rog, s-ar fi soluționat în 10 zile, adică exact termenul prevăzut de reguli. Prima procedură de urgență și prima măsură de urgență admisă de un tribunal arbitrar, s-a întâmplat ieri.

Cristina Florescu: O cerere de recuzare poate fi făcută numai în 24 de ore de la momentul în care motivele au devenit cunoscute părții. Iată că și asta cu recuzarea nu o pot face așa, oricând, și trebuie să demonstrez că ieri le-am cunoscut și că astăzi vin cu ele pe tapet.

Bazil Oglindă: Dar ce voiam să te întreb, Cristina, tot în contextul acesta al procedurii, după părerea ta contradictorialitatea cum se asigură, trebuie să existe în cadrul acestei proceduri de urgență?

Cristina Florescu: Neapărat. Aceasta este diferența de privire față de procedura statală unde se poate, cum se zice, în cameră de consiliu, fără citarea părților, aici nu merge fără citarea părților, la egalitatea de tratament. Marile principii trebuie respectate, nu am ce să fac, vorbim și de aflarea adevărului, trebuie să văd ce este într-adevăr acolo, și peste tot unde am citit eu, ce s-a făcut până acum, într-adevăr părțile și-au spus fiecare păsurile și am făcut niște memorii.

Bazil Oglindă: Adică este suficient să își spună punctul de vedere în scris, nu neapărat o procedură orală.

Cristina Florescu: Totul s-a întâmplat în scris, nu cred că am auzit, decât în două sau trei cazuri în care părțile aveau, de fapt, niște avocați logo, asta a fost ideea, pentru că îl aduci pe unul de nu știu unde nu știu unde, nu, că și asta este o treabă, să organizezi un hearing; îți ia niște zile pentru care pentru tine aici în procedura asta extraordinară, ca să spun așa, de urgență, nu prea sunt posibile și când s-au cerut hearing-uri, în marea majoritate a cazurilor au fost respinse. Eu vorbesc internațional, pentru că la noi, ăsta este primul caz, de abia de acum încolo, deci nu pot să spun din practica noastră că e absurd.

Bazil Oglindă: Deci și aici s-a cerut și a fost respins, s-a dat posibilitatea unui al doilea, adică s-a dat posibilitatea unor memorii depuse de părți dincolo de cerere și răspuns.

Cristina Florescu: Întotdeauna procedura asta spune.

Bazil Oglindă: Dar tot în interiorul termenului de 10 zile, și orice încercare de amânare peste termen a fost, se pare și fără hearing.

Cristina Florescu: Deci redactarea a fost similară cu ce se întâmplă de obicei, când orice avocat știe cum redactează o astfel de ordonanță președințială referitor la, dar lucrurile se întâmplă foarte repede, depinde de la caz la caz și de la arbitru la arbitru să reușească să eficientizeze cât mai multe și cât îi stă în putință față de ce se întâmplă. Eu am multe lucruri interesante, mi-am adus aminte de un caz, am cunoscut pe un arbitru cu care tocmai vorbeam cu el când a primit o cerere de așa ceva de la Stockholm, era vorba de o mare expoziție, galerie de picturi, la un mare muzeu în lume, anumite lucruri legate de transportul lor, asigurări, știi ce înseamnă, sau mă rog, nu știți dar vă puteți imagina ce este în spatele unui astfel de, care era nu permanentă, ci din aceasta ocazională, cum se spune, temporară și care se muta dintr-un oraș într-altul, marile orașe cu marile muzee, care iau o anumită expoziție și o prezintă fiecare, impresioniști mari și așa mai departe, vă dați seama la ce nivel. Au fost niște probleme cu transportul, și nu au vrut să plătească, nu știu, erau mai mulți, era un lanț, să vă închipuiți câte părți și așa mai departe, muzeul a hotărât că nu eliberează, nu le dau, țin expoziția, exponatele, nu le dau drumul la transport, în ideea că în partea cealaltă începea; vă dați seama, publicitate, bilete vândute, fel de fel de lucruri, acolo nu există să faci așa ceva, nu se poate, și au venit repede, măsura de urgență care a trebuit să fie luată în 48 de ore. Omul nu știa ce să facă, deci, mă scuzați, era vorbitor la o conferință și a zis „Eu nu mai pot, eu acum trebuie să fac asta, trebuie să văd cum să fac’’; a cerut telefonic conferință, au și scris ceva noaptea respectivă, totul a fost din noapte, până la urmă a dat această măsură, a fost foarte interesant, a dat-o.

Bazil Oglindă: Trebuie să fim conștienți că într-o procedură de urgență, am avut și noi ocazia să trăim așa ceva, efectiv uneori, secundele sunt ca zilele într-un litigiul arbitral obișnuit, așa să vă imaginați.

Cristina Florescu: Vă dați seama de litigiul era de milioane, milioane erau penalitățile, milioane, ceva înfiorător, niște sume. Până la urmă, așa de bine au fost redactate, încât părțile de bunăvoie, adică părțile nu, partea care a cerut, partea cealaltă care trebuia să o îndeplinească a ținut cont de ea, și a îndeplinit de bunăvoie, pentru că acolo au fost puse și niște condiții, ca totuși ăsta să îi dea să facă, se asigură o balanță foarte importantă, deci iată rolul arbitrului de urgență, și nu vă spun că de multe ori, mai ales la Singapore am fost foarte uimită plăcut să constat, multe au condus la acceptarea de bunăvoie și înțelegerea părților după. Deci ce s-a făcut? S-a evitat până la urmă pe fond, care înseamnă timp costuri, vă dați seama ce înseamnă. Nu vă spun că de multe ori a ajuns, în cazurile mari, să fie folosit acest arbitru de urgență ca un guerila tactic. De ce? Nu comply with it, nu-i nimic Tribunalul arbitral va ține cont mai târziu. Avem și noi, eu mă uitasem pe  aia veche unde nu era, dar noi aici avem acum, la finalul anexei 2 la ultimul articol 9 la 6 avem „La cererea unei părți, taxa arbitrală aferentă procedurii prevăzută de prezenta anexă poate fi alocată în conformitate cu articolul 51 din reguli o dată cu pronunțarea sentinței finale”. Acolo ce vorbește articolul 51, este vorba de alocare a costurilor, și poți să ceri la final – că nu a respectat, că nu a făcut, uite la ce a condus, uite ce daune; bineînțeles, trebuie arătată, și pot să cer super costuri și daune, după aceea în procedură ulterior se ține cont că respectiva parte care trebuia să comply with it nu a ținut cont de aceasta. și bineînțeles că Tribunalul arbitral care va fi constituit va fi impresionat negativ de faptul că, iată că poate fi folosit în diverse feluri, repet, consider că este mai degrabă pentru utilizatorii mai sofisticați de arbitraj, are multe pro și contra, că mi-ai ridicat mingea la fileu, că eu venisem cu exemple, în ce domenii, deci vorbesc numai de procese mari, în domeniul gazelor, oil and gas. Deci vorbim de procese mari, foarte complexe, unde fiecare zi contează și aduce daune extraordinare, și atunci mă doare. Uite, la plata acelor mă doare, nu plătesc, am niște penalități foarte mari, trebuie să opresc cumva treaba asta, nu pot să aștept prea mult și să cer eu după aceea; e prea târziu, trebuie din timp să încerc să minimalizez, mitigate the risk se cheamă, și de multe ori este bine văzută treaba asta cu încercarea, mitigate the risk este o chestie foarte bine văzută de arbitri, și, în genera,l pe plan internațional am observat, și se apreciază faptul că se încearcă din timp rezolvarea unor lucruri. Restabiliri de situații anterioare, am văzut pe investiții niște lucruri interesante în momentul în care țara a venit cu adoptarea unor altor legi care nu mai erau așa de prietenoase și rupeau din echilibru și din beneficiile acordate investitorului, evident că acesta cerea, „Stai puțin că noi am plecat la joc într-un fel, lasă-mă să continui așa”, și în, general arbitrii nu a acordau niciodată în totalitate cererea „Lasă-mă numai așa’’, cu anumite restricționări până la o anumită dată cu o majorare, cu modificare, și revizuire ulterioară a contractului de către Tribunalul arbitral pentru restabilirea și așa mai departe, dar a fost de ajutor, foarte multe circumstanțe interesante. Neînțelegeri între asociați, între două companii foarte mari, care voiau să vândă acțiunile de la o altă companie mare, deci vorbim de lucruri foarte mari. Apropo, este arbitru sau nu este arbitru, este o mare discuție pe plan internațional, și am tot gândit eu, la noi se pune, nu se pune problema. Acest arbitru de urgență, în general, nu a fost prevăzut în legislația arbitrală a niciunei țări, iarăși soarele vine de la răsărit Hong Kong și Singapore, mai nou, au prevăzut în legislație și recunosc arbitrul de urgență ca arbitru, asta înseamnă că există în legea lor a arbitrajului arbitrul de urgență, la noi nu există că nu avea când să fie, poate nici nu este nevoie, am stat și m-am gândit, și mă întorc la acest 585 dacă îl pot aplica prin analogie, eu zic că se poate, clar, intenția părților de a investi arbitrul cu puteri conform convenției arbitrale care îmi spune că se aplică regulile așa cum se aplică, nu am nevoie de la și scrie numai opt-aut, și m-am gândit că avem o anumită numire a acestui arbitru de urgență, care nu se face de părți că aici era problema că se rupe acel echilibru, convenția spune că părțile numesc arbitrul.

Bazil Oglindă: Niciodată.

Cristina Florescu: Președintele va numi arbitrul de urgență în 48 de ore. Cum îl numește? La noi, cobor la noi, este sau nu arbitru? Internațional este o mare discuție, mulți au zis că da, că nu, am toate pro și contra aici. Nu, eu vreau să spun la noi, și am stat și mă gândesc, există o listă există o listă cu niște arbitri care au fost trecuți printr-un filtru ca să fie acceptați pe acea listă, și sunt convinsă că acesta arbitru de urgență va fi numit numai din lista de supra arbitri, oameni care de mult sunt în arbitraj confirmați care nu a avut un litigiu, două, trei, care în general sunt obișnuit să fie președinți de complet, ca să spun așa, că despre asta este vorba, sau arbitri unici, care au luat astfel de măsuri, care s-au lovit de foarte multe lucruri, și care au experiență profesională solidă în spate, deci ei sunt verificați și ei sunt arbitrii. Avem un regulament, nu vorbesc de reguli, există trimiteri în regulament, arbitri sunt de pe listă și așa mai departe, deci ei sunt arbitri; la noi avem această acoperire, ICC-ul, Stockholm, nu au pentru că nu au listă, și nu au aceasta acoperire, de asta este marea discuție și la unul și la celălalt. Ei nu au liste, liste au ăștia mai mici care sunt domestici și internaționali sau care sunt internaționali cum este Viena, care ei sunt internaționali, și acum au devenit și domestici, au listă și spun că ei nu adoptat arbitru de urgență, au pro și contra, au alte discuții, dar lista este prestabilită, in principiu, și aici nu mai este la atitudinea părților de a numi arbitru ca să putem merge în afara listei, căci se poate, s-a dat liber și la asta, am sărit la altceva, la modul general, deci dacă părțile vor să își numească un arbitru care nu este pe listă, se poate, dar Curtea cât de cât trebuie să confirme, să vadă că nu este nea Gigi din colț, să vadă ce este cu el, cât de cât sunt niște cerințe pentru a putea apărea pe listă, va verifica, face o verificare, orice mare instituție face o confirmare, cât de cât și se aruncă un ochi dacă persoana respectivă poate îndeplini niște criterii, trebuie să emită o hotărâre solidă și care trebuie să reziste, Doamne ferește, unei acțiuni în anulare care trebuie redactată într-un anumit fel, stil, nu discutăm formalistic, iar atunci este clar că părțile nu numesc, deci nu mergem la aia, deci noi avem listă, arbitrul este clar, este calificat. Dacă este arbitru, automat este Tribunal arbitral, pentru că 585-ul la asta îmi face trimitere, nu are arbitru de urgență și toată lumea spune că nu am arbitru de urgență, spus clar cuvintele acelea, și atunci nu pot să mă duc la instanță să mă ajute să încuviințez că o măsură luată de Tribunalul arbitral, alea sunt deja recunoscute, toată lumea știe de măsurile provizorii care se pot lua și de Tribunalul arbitral, care este deja constituit în cursul arbitrajului, pentru că mie îmi începe alineatul 4 din 585 „în cursul arbitrajului’’, ori eu, la arbitrul de urgență nu sunt în cursul arbitrajului, pe mine mă doare atât de tare, am inițiat, poate, sau poate nu am apucat să inițiez arbitrajul. Ah, nu îl inițiez, nu e nimic, aAm sancțiune, dacă în 30 de zile nu am inițiat cade oricum, deci sunt niște lucruri, în cursul arbitrajului, îmi spune 585, mă ajută măsurile. Da, deci nu aveam cum „în caz de împotrivire, executarea acestor măsuri se dispune de către instanță potrivit alineatului 1’’, care, alineatul 1, începe cu „înaintea sau în cursul arbitrajului’’, deci îmi dă voie și cu „înaintea’’; chiar Codul, pentru că eu trebuie să mă duc la stat să mă ajute momentul în care se împotrivește, degeaba am o încheiere a arbitrului de urgență dacă partea cealaltă nu dorește să o pună în aplicare, evident. Alineatul 4 începem cu „în cursul arbitrajului’’, „Ups, ce fac?” Îmi spune – în caz de împotrivire, se duce potrivit alineatului1. Alineatul 1 ce îmi spune? Alineatul 1 „înainte sau în cursul arbitrajului, oricare din cerc poate să ceară’’, dar tribunalul prevăzut la 547 să încuviințeze măsura privire la obiectul, sau să constate anumite prevederi, deci iată că sunt asigurat. Pot să mă duc cu această încheiere; eu așa o văd, ca interpretare la noi, pentru că marea discuție era despre statutul arbitrului și cu executarea, ce fac în fața instanței? Este poate ea considerată? Sigur că tot timpul am posibilitatea să mă duc cu ordonanța președințială, conform drumului bătut, nu e nicio problemă, dar este echipat cu măsuri destul de eficiente arbitrul de urgență, zic eu ca interpretare, dacă ajungem în fața instanței să știm cum venim să explicăm ca instanța să poată crea o practică în favoarea să mă ajute, asta este ideea. Cum vin să mă ajute? Îmi trebuie niște argumente, și m-am gândit că astea pot fi niște argumente să explic de ce m-am dus să îi cer încuviințarea direct pentru acest arbitru de urgență, dacă ajungem la asemenea probleme, deci nerespectarea deciziei arbitrului de urgență mai târziu în fața Tribunalului arbitral, am discutat – există posibilitate și, mai ales, se folosește să știți foarte mult la tacticile de guerilă, la final de alocare a costurilor; deci am văzut, eu am fost secretar al Tribunalului arbitral al ICC la multe, și văd la costuri niște lucruri ce ard, pentru orice întârziere, pentru cereri nejustificate, pentru fel de fel de lucruri, li se trage atenția. Deci au devenit, rolul acesta pro activ despre care se tot discută începe să fie din ce în ce mai folosit. Cei care au fost tineri, care s-au dus pe la ICC și au făcut în internship, cei care au fost council acolo, cei care s-au lovit de niște lucruri au învățat acestea și le propagă mai departe. Am văzut Tribunale arbitrale formate din doi co-arbitri, oameni de vârstă mai mult decât respectabilă, și supra arbitru până la urmă tânăr, foarte tânăr, nu că nu prea ajungi să fi arbitru și să fi supra arbitru confirmat, mai ales de ICC, decât după 40 de ani, înainte. Foarte tineri poate să însemne oameni la 30 de ani.

Claudiu Buglea: Ca cei de la master?

Cristina Florescu: Așa, așa, deci sunt mulți care au plecat pe drumul ăsta și au făcut studii în arbitraj, acum se poate, există mastere extrem de serioase consacrate la nivel internațional, și dacă ai mers pe drumul acela de la început și l-ai bătut, poți să ajungi arbitru tânăr mai nou, ceea ce înainte nu exista, de aceea sunt mai bătrâni. Se discută atât de mult de white male and bail, de diversity, și de fel de fel de subiecte, integrarea femeilor în arbitraj și mai departe. Da, pentru că nu ajungeau în pozițiile mai înalte pentru că nu se făcea prea multe pe tema asta, înainte, acum deja există deschidere, există aceste competiții internaționale cum e Moot-ul de arbitraj de la Viena, apropo în weekend se face pre-mut la noi, vin nouă echipe internaționale, ceea ce este foarte interesant, aștept să văd cum sunt pregătiți și despre ceea ce va fi vorba.

Bazil Oglindă: Cristina, mergem spre evoluția progresivă arbitrală?

Claudiu Buglea: Mai sunt 40 de minute.

Cristina Florescu: Eu aveam multe de povestit, statistici, și lucruri foarte interesante și unde s-a aplicat și când se aplică că toată lumea întreabă. Așa și cum s-a aplicat, unde, și de ce ne trebuie așa ceva? Am încercat cumva să îmi răspund de ce. Cum? Mai puțin pe dumneavoastră, o să îi intereseze pe arbitrii cum aplică.

Bazil Oglindă: Dacă sunt întrebări punctuale, dacă aveți la tema asta, dar îmi dau seama că este destul de greu. Haideți să vedem cum evoluează progresiv arbitrajul internațional, domnul profesor Cristian Jura, vă rugăm.

Cristian Jura: Astăzi de dimineață am discutat cu doamna profesor Brândușa Ștefănescu și m-a tras de urechi și mi-a spus în felul următor, zice „la voi acolo la sport, nu permiteți accesul la instanță”, ceea ce este adevărat, pentru că s-a creat un sistem foarte interesant, nu vreau să vă vorbesc despre treaba asta acum pentru că nu este tema conferinței de astăzi, nu este tema pe care vreau să o prezint, dar voiam să vă spun că s-a creat un sistem foarte interesant de arbitraj sportiv din care se iese foarte greu și, pe de o parte avem principiul liberului acces la justiție și, pe de altă parte avem acest sistem al arbitrajului sportiv, în care, în principiu, nu prea poți să ieși. Știți câte instanțe arbitrale sunt în România? Sunt 62, de sport. Cred că probabil foarte puțini sunt familiarizați cu un număr atât de mare de instanțe, dar gândiți-vă că fiecare federație din România are un dublu sistem, după care există Tribunalul pentru arbitraj sportiv de la Lausanne, după care decizia poate să fie atacată la tribunalul federal elvețian și, mai nou, tocmai am publicat pe JURIDICE.ro niște hotărâri de la CEDO; adică un drum extrem de interesant extrem de sinus și extrem de complex în ceea ce privește arbitrajul sportiv. Doar voiam, așa, să punctez așa un pic că doamna profesor m-a tras așa un pic de urechi și, cumva pe bună dreptate, dar până la urmă dacă acesta este sistemul și asta este voința părților, că tot am discutat de voința părților, care fac parte din acest sistem, așa funcționează.

Bazil Oglindă: Adică este un fel de dragoste cu sila.

Cristian Jura: Dragoste cu sila, da, dar întrebarea este următoarea „Vrei să faci parte din sistemul acesta? – Atunci iubești regulile respective, nu vrei să faci parte din sistem? Poți să concurezi să intri în orice competiție vrei, dar nu în sistemul care este reglementat”. Un sistem, vă spun un sistem complex, ca să nu mai vorbesc de agenția mondială antidoping care are și ea un sistem propriu și, mă rog, la FIFA, la UEFA, este extrem de complicat. Tocmai pentru că bănuiam ca astăzi vom auzi foarte multe discuții despre articole din Codul Civil, în sfârșit noile reguli de Procedură, fiind și ultimul vorbitor astăzi, vestea bună, m-am gândit să fac o prezentare care, cumva, să iasă din tiparele, cel puțin a zilei de astăzi, de până acum, și am vrut să vorbesc despre evoluția progresivă a normelor în materia arbitrajului internațional. Să revenim la slide. În 1989 a fost un domn pe care îl chema Fukuyama, cred că ați auzit de el, care a scris un eseu foarte interesant care s-a numit „Sfârșitul istoriei”, iar în 1992 eseul respectiv l-a transformat într-o carte care s-a numit „Sfârșitul istoriei și ultimul om”. La ce se referea? 1989-1982 au fost imediat după căderea Zidului Berlinului și au spus, domne, dacă a căzut comunismul, s-a terminat și cu istoria, nu se va mai întâmpla nimic; o teorie interesantă care, evident, a fost contrazisă de realitate. Cam așa a fost treaba și cu arbitrajul, a fost în moment pentru arbitrajul din România, un moment foarte delicat, ca să zic așa, în care s-a pus problema, domnule, o să mai meargă cineva la arbitraj, o să mai utilizeze cineva arbitrajul? Dar a fost un moment peste care s-a trecut, deci noi am ieșit din faza asta de sfârșitul istorie și am intrat într-o nouă etapă, o nouă etapă care a fost marcată tocmai de noile reguli care au fost adoptate, noile reguli care sunt foarte flexibile. În acest context au apărut câteva chestiuni extraordinare de dezvoltare progresivă, îmi place foarte mult termenul ăsta de dezvoltare progresivă, se folosește mult înainte de 1989.

Claudiu Buglea: Mi-am dat seama.

Cristian Jura: Da, după vârstă. Așa că este un termen care îmi place, dezvoltare progresivă, în primul rând pentru că mi se pare așa, ușor vintage, să vorbim despre dezvoltare progresivă, și dezvoltarea progresivă a arbitrajului merge în cele trei direcții pe care le-am arătat. Pe de o parte, mijloace tehnice cu implicații directe în arbitraj, chestiuni foarte interesantă legată de procedură, de email, de audieri prin videoconferință, de audio conferință, chestiuni care, cel puțin la nivel internațional se folosesc foarte mult. Am avut un caz, îmi pare foarte rău că domnul profesor Oglindă a ieșit din sală, am avut un caz aici destul de complicat în care cineva din arbitraj a uitat ce s-a discutat la telefon la un moment dat, nu știu dacă vă aduceți aminte.

 Cristina Florescu: Se întâmplă adesea, nicio problemă. Se poate răzgândi și în scris.

Cristian Jura: Da, în arbitrajul internațional există niște sisteme foarte bine puse la punct și asta aș fi dorit eu să recomand, poate niște reguli de procedură privind ascultarea telefoanelor și înregistrarea discuțiilor, pentru că nu te poți răzgândi să vorbești ceva, după care să nu îți mai amintești sau să spui că dimpotrivă eu am vrut să spun cu totul și cu totul altceva. La momentul respectiv aveam ședința de care amintea domnul profesor Buglea, una dintre cele două care sunt pe an la noi la curte, și eu am întrebat – bun și conversația la telefon cum s-a am făcut? Iar răspunsul a fost, păi a sunat secretara și secretara i-a dat la telefon pe unul dintre cei doi arbitri, deci al treilea de fapt lipsea, nu era în București, și au discutat pur și simplu la telefon. Asta nu este sistem de conferință prin conferință telefonică, acesta este așa, discutăm între prieteni, dar nu se referă la arbitraj.

 Cristina Florescu: Deliberarea este confidențială, deci înregistrarea e mai grea. Am avut problema cu la, mă rog, la comercial vreau să spun, o deliberare și ne-am gândit să o înregistrăm pentru că bănuiam că vor fi probleme, nu au fost de acord, s-au convenit niște lucruri, s-a făcut un mic memo scris de către unul dintre ei care ar fi vrut să consemneze, și să rămână lucrurile, și ceilalți au zis că s-au răzgândit între timp, indiferent că noi am pierdut trei zile de la 8:00 la 20:00.

Cristian Jura: Eu doar voiam să vă spun că există niște proceduri care se aplică, poate nu la noi, dar există modele care ar putea să fie foarte bine preluate și care sunt măsuri de siguranță, în principal pentru panel. De asemenea, dezvoltarea progresivă, vă rog să punem iar slide-ul, vă spuneam pe de o parte că avem aceste mijloace tehnice care sunt foarte mult utilizate, pe de altă parte avem adoptarea unor instrumente noi convenții sau model-law, care model-law s-a modificat de curând, și o să vorbesc foarte pe scurt despre modificare și de asemenea, dezvoltarea de noi mijloace de soluționare a litigiilor, ca de exemplu Med-Arb sau Med-Arb-Med sau Arb-Med; sunt o serie de, să zicem așa permutări, dar care funcționează foarte bine și în care arbitrul se poate oricând transformă în mediator, sau mediatorul se poate transforma în arbitrul și trece dintre o procedură în alta. Evident, poate unii dintre noi privim aceste dezvoltări, spuneam dezvoltării progresive, poate cu neîncredere și ne întrebăm cum ar putea să fie aplicat la noi, dar eu doar voiam să vă spun că ele există și în anumite state ele funcționează. Mergem mai departe, la UNCITRAL am participat acum în februarie la grupul de lucru numărul 2, domnul profesor Buglea este pe grupul de lucru numărul 3, și cele 6 grupuri de lucru, nu vreau să insist pentru că toată lumea știe ce înseamnă UNCITRAL, dar acestea sunt cele 6 grupuri de lucru pe întreprinderi micro, mici și medii, dispute settlement pe investiții, pe arbitrajul de investiții, este grupul cu numărul 3, și de abia și-a început lucrările. Aș dori să punctez, și mi se pare foarte important, că s-a adoptat o convenție pe grupul de lucru numărul 3, avem o convenție nouă să spun proaspătă, care se referă la online dispute resolution, și online dispute resolution, chiar dacă România deocamdată nu a preluat-o, dar ea există și s-ar putea să avem situații, arbitraje să zic, cu un element sau elemente internaționale, și s-ar putea aplica această convenție, așa, după care grupul de lucru numărul 4 electronic commerce, grupul numărul 5 pe insolvență, grupul numărul 6 pe security interests, așa se numește. Mergem pe slide-ul următor, practic acum în 5-9 februarie 2018 au fost adoptate două instrumente. Primul dintre ele este o convenție privind implementarea acordurilor internaționale rezultate din mediere, deci, practic, după cum vedeți se creează trei căi, practic părțile au la dispoziție trei căi prin care ar putea să soluționeze un litigiu. Pe de o parte ar putea să meargă la mediere, și cu ocazia asta avem o convenție internațională cu privire la aplicarea acordurilor de mediere, foarte interesant, al doilea lucru, evident, este arbitrajul, și al treilea instanța normală, soluționarea clasică, să zicem așa, pe care o cunoaște toată lumea, deci sunt două acorduri și, de asemenea, model-law care s-a modificat, dar model-law, ceea ce voiam să vă spun, este identic, practic, textul, este identic cu cel al convenției. Nu vreau să intru foarte mult în teoria mode-law pentru că probabil toată multă lume știe, practic este un model care este încorporat în legislația națională, nu vreau să dau prea multe detalii; dar acestea sunt două convenții care au fost adoptate, ele urmează să fie ratificate de către state. Dacă aici la București, avem un instrument cu 54 de articole, aș dori foarte, foarte pe scurt, și vă promit că o să mergem foarte repede, să vedem ce arată o convenție internațională privind aplicarea acordurilor internaționale rezultate din mediere în 10 articole, adică s-a discutat foarte mult de suplețe, de suplețea reglementărilor, și, doar cu titlul de exemplificare, voiam să vă arăt cum arată o convenție nu suplă, extrem de suplă și foarte flexibilă, și o să punctez doar chestiunile importante. Practic, se aplică tuturor acordurilor, care sunt rezultate din mediere și care sunt consemnate în scris, de asemenea se referă mod foarte clar la arbitraj comercial, dar a fost o problemă care a fost ridicată că nu folosim termenul de arbitraj comercial, a fost o problemă care a fost ridicată că nu folosim termenul de arbitraj comercial în România. La nivel internațional s-a folosit acest termen. Eu am făcut prezentarea în limba română, este limba engleză pentru că, încă nu a fost tradusă Convenția, așa că, deci practic, ea fost adoptată acum două săptămâni, este ceva foarte nou. Articolul 2 ne spune că fiecare stat va trebui să asigure implementarea acestor acorduri, evident în concordanță cu acordurile care sunt prevăzute, și în concordanță cu propriile reguli de procedură, asta este interesant pentru că în state diferite sunt procedurii diferite; în anumite state, de exemplu nu este necesar să ai o hotărâre de punere în executare, în anumite state pur și simplu notarul pune în executare un acord, deci mergi pur și simplu la notariat, sau sunt alte state care în afară de instituția executorului judecătoresc, mai au o altă instituție specială pentru punerea în executare a anumitor tipuri de acorduri, în special statele nordice. Deci avem sisteme diferite de punere în executare, și cred că acesta este un lucru iarăși bine de știut pentru eventualele litigii internaționale. De asemenea, avem definiții, doamna profesoară astăzi de dimineață a început cu ce înseamnă „internațional’’. Am ajuns să discutăm, să analizăm, să vedem ce înseamnă de fapt „internațional’’, și convenția ne definește „internațional’’, definește ce înseamnă în scris. De asemenea, dă o definiție a ceea ce înseamnă „mediere internațională’’. Iarăși, nu vreau să insist, doar vreau să trecem în revistă aceste lucruri. Articolul 5, care sunt condițiile pentru refuzarea implementării unui acord. Articolul 6 se referă la proceduri paralele, în care, să spunem, o parte nu respectă neapărat principiul electa una via, și preferă să meargă pe proceduri diferite și ce se întâmplă. Articolul 7 se referă la alte legi sau tratate, în cazul în care există alte legi sau tratate. Articolul 8, 9, 10 le-am trecut mai repede, se referă la rezervele care pot fi ridicate la convenția respectivă, la statul depozitar care, bineînțeles, o să fie Organizația Națiunilor Unite, și la semnături. Foarte important la semnături, s-a discutat foarte mult de câte state este nevoie să intre în vigoare această convenție, și până la urmă s-a ajuns la un număr mic de state și anume 3, deci doar de 3 state va fi nevoie pentru că această convenție să intre în vigoare. Deci, noi am ajuns acum la 3, îmi cer scuze că vorbesc acum așa la plural, vă spun pentru că am participat la ultima sesiune chiar am adoptat, mă rog chiar am reprezentat România și am, practic am adoptat această primă fază această convenție.

Claudiu Buglea: Legiuitorul normelor, dumneavoastră sunteți legiuitorul acestei convenții.

Cristian Jura: Legiuitorul, așa este. Ceea ce este interesant, trei state deja și-au arătat intenția de a o semna și cele trei state sunt, în primul rând, Canada și SUA pentru că au foarte multe litigii și evident, nivelul de medierea este diferit, cel puțin în Canada și în Statele Unite față de România, și Israelul a semnat această convenție. Această convenție foarte curând va intra în vigoare, trebuie să mai parcurgă doar doi pași. Următorul pas va fi adoptat de Comisia Centrală a UNCITRAL, și ultimul pas, va fi probată de adunarea generală ONU, și practic va putea intra în vigoare. S-a discutat foarte mult despre diferite sisteme de mediere, pentru că în unele state medierea este reglementată, în altele nu este reglementată, tot ce înseamnă de fapt mediator. Pentru că, de asemenea sunt state în care mediatorul poate să fie oricine, în România trebuie să fi înscris la consiliul de mediere, să fi mediator autorizat, altfel nu pot să faci mediere, dar în Canada și chiar în Statele Unite există persoane care se declară mediator, care fac niște cursuri, și nu au acest sistem din România. Mergem mai departe, am văzut cele 10 articole, mai am doar un slide și gata.

Cristina Florescu: Aș vrea o mică paranteză până vine slide-ul, apropo că nu pot să fiu mediator decât dacă sunt pe tablou. În litigii comerciale, în principiu, dacă părțile sunt de acord asupra unei anumite persoane să fie mediator, și să ajute părțile să ajungă la o înțelegere, aceea înțelegere poate fi ratificată foarte frumos de notar, sau părțile pot merge cu acea înțelegere în fața instanței la fel ca acel acord de mediere, una peste alta, deci mai mult vorbesc pe parte comercială că în principiu la arbitraj despre asta discutăm, nu vorbim de familie și alte lucruri unde este alt domeniu.

Cristian Jura: Nu merge slide-ul, nu este nicio problemă, vă mulțumesc. Articolul 11 se referă la o temă pe care a abordat-o domnul profesor Buglea, și anume la participarea organizațiilor regionale de integrare economică și, de asemenea, la participarea Uniunii Europene, reprezentantului Uniunii Europene a fost foarte activ la lucrările Comisiei pentru că, într-adevăr, se suprapune cu Bruxelles 1 bis, practic, se pune problema practic pe teritoriul teritoriul Uniunii Europene ca organizație de integrare economică, ce aplici până la urmă. Și ultima chestiune pe care voiam să v-o amintesc, și cu asta o să închei. Care sunt temele propuse? Deci grupul de lucru numărul 2 și-a încheiat activitatea, a adoptat Convenția și modern-law și au fost propuse mai multe teme pentru activitatea viitoare a grupului de lucru numărul 2. Aceste teme mi s-au părut interesante, pentru că aceste teme de fapt au acoperit aproape toate discuțiile pe care le-am avut astăzi; deci la nivel internațional se simte nevoia de reglementare, se simte nevoia unor convenții internaționale, sau modern-law, nu știu o să vedem până la urmă ce formă vor îmbrăca ele, dar se simte nevoia abordării acestor teme, și o să vă spun tema la care a aderat și România și anume, “Uniform principles for equality and efficiency of arbitral decisions”. Deci adoptarea unui Cod pentru hotărâri de calitate și eficiente și, de fapt uniforme, deci de fapt repetarea uniformă, pentru că am discutat că este greu să existe uniformitatea într-o lume în care fiecare, practic țară poate are mai multe centre de arbitraj național sau internațional cu propriile reguli, iar atunci s-a simțit nevoia unui Cod și de asemenea, această temă principală ar avea mai multe subteme și anume: expedite arbitration, emergency arbitration, arbitration clauses on non signatures parties, adjudication for long term contracts. Deci, practic, astea sunt toate discuțiile, sau incorporează toate discuțiile pe care noi le-am avut astăzi de-a lungul zilei și atunci, asta înseamnă că în următoarea perioadă noi vom avea un cod internațional de data asta pentru că discutăm de UNCITRAL și de ONU, deci este clar că o să fie un cod internațional, care va propune clarificări în ceea ce privesc aceste teme. Aceasta este propunerea la care a aderat România, Uniunea Europeană a dorit un cod al medierii, un cod internațional al medierii, dar aceasta a fost o altă propunere care, mă rog, a fost susținută de mai multe state. Câteva concluzii, și chiar că am încheiat. Voiam să vă spun că România va fi membră în aceste grupuri de lucru până în 2022, deci până în 2022 vom avea posibilitatea să ne punem amprenta și să reprezentăm Curtea de arbitraj de aici de la București. Un moment foarte important va fi anul viitor, când, în același timp, vor fi și lucrări la grupurile de lucru UNCITRAL, și de asemenea, România va prelua președinția Consiliului Uniunii Europene, și atunci va fi un moment important în sensul în care România va coordona grupurile de lucru. Acum când a fost la New York, cea care a coordonat grupurile de lucru a fost reprezentanta Bulgariei, care Bulgaria are în acest moment președinția și, de asemenea, iarăși, un moment foarte important, anul viitor pentru că România dorește să devină membru permanent al Consiliului de Securitate, deci practic se întâmplă 3 chestii majore pe plan internațional pentru România: președinția Consiliului Uniunii Europene, Consiliului de Securitate care, mă rog, în discuții dar să sperăm că se întâmplă și, de asemenea, această coordonare cu Uniunea Europeană a grupurilor de lucru. De asemenea, tot ca o concluzie mi se pare foarte important, după cum vedeți este o efervescență de s-a vorbit foarte multe despre supra reglementare, dacă nu cumva avem prea multe norme și ne încurcăm la oameni dat în toate normele astea și mi se pare foarte important să conectăm România la toate aceste norme internaționale, pe care ar fi interesant, poate unele dintre ele dacă ar fi utile și flexibile să le preluăm aici pentru noi, sau cel puțin să le cunoaștem și, în condițiile în care există arbitraje internaționale, să recunoaștem, în sensul de a ne folosi de ele și, de asemenea, o ultimă concluzie, în România este o situație atipică, adică, avem instituții mici de arbitraj care au sute de cazuri în străinătate, am cunoscut în Marea Britanie, de asemenea în SUA, în Canada, pur și simplu organizații nonguvernamentale, care fac arbitraj și care soluționează foarte multe cazuri, unele dintre ele internaționale. Dacă veți avea curiozitatea să vă uitați pe site-ul JURIDICE.ro și veți vedea hotărârea în cazul Ilie Năstase, o să vedeți că o organizație nonguvernamentală din Marea Britanie a hotărât în acest caz. Deci, există numeroase instituții care fac astfel de arbitraje și, în România, deocamdată situația este atipică, că în sensul că depinde cu cine discuți, discuți cu colegii avocați care spun că nu ar recomanda niciodată arbitrajul sau că nu interesează niciodată medierea, sunt alții care dimpotrivă, doresc să promoveze aceste concepte, acestei instituții și cred că acesta este marele merit al echipei de la JURIDICE.ro că totuși promovează și încearcă să crească și să sădească sămânța asta de promovare a instituției arbitrajului. Vă mulțumesc!

Bazil Oglindă: Mulțumim și noi. Mai sunt întrebări? Nu mai sunt, atunci ne apropiem de final și noi vă mulțumim dumneavoastră, mulțumim JURIDICE.ro, le mulțumesc colegilor de panel. Sper să fi fost un panel cu discuții interesante, mai ales că a fost ultimul și eram obligați cumva să menținem un ritm alert pentru a vă mai menține atenția, și sper să fie un început conferința de astăzi a mai multor evenimente dedicate noilor reguli și noilor trenduri în arbitrajul curții, care ne bucură foarte mult că suntem și în trendurile internaționale același preocupări, ați văzut, pe care le-am avut și noi astăzi sunt preocupări, desigur, pentru o nouă reglementare la nivelul UNCITRAL. Acestea fiind zise, vă mulțumim și o seară frumoasă! [/restrict]